CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Dosare secrete.Razboiul rece: Operatiunea Northwoods – conspiraţii, intoxicari, diversiuni

 

 

 

stop communism

 

Un afis de propaganda din timpul razboiului rece

 

 

 

 

 

 

 

 

Operatiunea Northwoods a fost  un proiect de initiere a unor  operatiuni  militare clandestine, destinate sa manipuleze opinia publica americana.  

Se planuia ranirea si uciderea unor cetateni americani, cu scopul de a acuza regimul comunist al lui Fidel Castro de aceste crime, fapt care ar fi constituit un pretext de invadare a Cubei.

Conceput de seful  Marelui Stat  Major al armatei americane, generalul Lyman Louis Lemnitzer  din proprie initiativa, acest plan  de operatii a fost propus spre aprobare in anul 1962  presedintelui american John Kennedy, care l-a respins. Nu a fost pus in aplicare niciodata.

Operatiunea consta in organizarea in plin razboi rece a unei serii de operatiuni de intoxicare menite sa justifice in ochii opiniei publice occidentale si in primul rand a celei americane, o interventie armata directa si de obtinere a unui sprijin diplomatic si  militar din partea tarilor occidentale si in primul rand al Marii Britanii.

Se aveau in vedere tinte situate pe teritoriul SUA, atentatele urmand sa fie executate chiar de catre  fortele americane astfel incat responsabilitatea sa poata fi imputata regimului comunist cuban.

“The desired resultant from the execution of this plan would be to place the United States in the apparent position of suffering defensible grievances from a rash and irresponsible government of Cuba and to develop an international image of a Cuban threat to peace in the Western Hemisphere”

(“Rezultatul dorit al executiei acestui plan va fi de a pune SUA in Au mai existat  si alte astfel de planuri, unele puse chiar in aplicare,cum ar fi  Operatiunea Northwood, Golful Tonkin sau  Afacerea Lavon , fapt care sugereaza ca mecanismele psihologice din spatele declansarii oricarui razboi sunt exploatate fara niciun fel de mila.

 

Fidel Castro a venit la putere în Cuba în 1959, ca prim ministru. Orientarea comunistă a ţării a fost ca un ghimpe în coastă pentru SUA, aşa că CIA a intrat în febra… atentatelor.

Numărul şi diversitatea atentatelor americane împotriva lui Fidel Castro face ca acest episod să fie considerat unul dintre cele mai scandaloase din istoria CIA.

S-a ajuns chiar la colaborarea „oficială” cu Capii Mafiei – care îşi pierduseră influenţa în Cuba odată cu închiderea cazinourilor din Havana de către Castro.

Dacă preşedinţii SUA ştiau sau nu despre aceste atentate, e un subiect încă neelucidat.

 

Planurile CIA au ieşit la iveală  când o comisie a Senatului care investiga afacerea Watergate, a declasificat o serie de documente care se refereau la ceea ce a fost denumit în limbaj politic „presupuse încercări de asasinat”.

Între timp însă, mai mulţi foşti ofiţeri superiori CIA au certificat existenţa acestor operaţiuni.

 

 

Printre planurile de asasinat, iată câteva mai bizare:

•      Să i se ofere lui Fidel Castro o cutie cu trabucurile sale favorite când a participat la o şedinţă ONU.

Trabucurile erau otrăvite (acest plan a fost dejucat de Poliţia din New York care fusese informată că în trabucuri sunt… explozibile).
•      Să i se ofere un costum de scafandru impregnat cu otravă. Persoana care trebuia sa îi ofere acest costum a schimbat în ultimul moment costumul otrăvit cu unul normal.
•      Să se pună explozibil în golful în care Castro obişnuia să facă scufundări.

 

Alte planuri vizau discreditarea lui Castro şi distrugerea imaginii sale prin acţiuni de genul:

•      Să fie expus unei emanaţii de droguri atunci când ţine un discurs public la radio aşa încât să se facă de râs.
•      Să i se pună în încălţăminte o substanţă care, intrată în piele, ar fi dus în scurt timp la căderea părului de pe corp… inclusiv barba, mustaţa, părul din cap… distrugându-i astfel imaginea de bărbat puternic şi viril.
•      Să se facă propagandă catolică despre a doua venire a lui Iisus, afirmându-se în context că liderul cubanez este Antichristul.

Se presupunea chiar să se „simuleze” cu actori şi efecte tehnice speciale venirea lui Iisus – se conta pe faptul că populaţia s-ar fi revoltat şi l-ar fi răsturnat pe Castro.

 

Între 16 şi 18 aprilie 1961 s-a desfăşurat jalnica expediţie militară care a intrat în istorie sub numele de „invazia din Golful Porcilor”. Aceasta urmărea răsturnarea regimului comunist al lui Fidel Castro, care devenise primul ministru al Cubei cu doi ani înainte. O mie de refugiaţi cubanezi au debarcat pe insulă pentru a instiga populaţia la revoltă.

Desigur, CIA se afla în spatele întregii operaţiuni. Însă, cubanezii nu s-au ridicat deloc în masă, iar forţele militare ale lui Castro au anihilat sau capturat toţi invadatorii. În ciuda apelurilor disperate de a trimite întăriri, CIA nu a mişcat un deget, din motive care încă nu au fost elucidate.

 

Un militar hotărât: Lyman Lemnitzer

 

Între timp, pe 8 noiembrie 1960, John Fitzgerald Kennedy a fost ales preşedinte al Statelor Unite ale Americii.

El şi-a început mandatul pe 20 ianuarie 1961, urmându-i generalului Eisenhower, care fusese preşedinte timp de opt ani.

În discursul pe care l-a ţinut cu ocazia investirii sale, Kennedy a rostit această frază care a devenit celebră:

„Nu vă întrebaţi ce poate să facă această ţară (America) pentru voi, ci întrebaţi-vă ce puteţi voi face pentru ţara voastră.”

 

Generalul Lyman L. Lemnitzer, şeful statului major al armatelor americane, are idei foarte clare despre ce ar putea face el pentru ţara lui.

Este un militar de carieră, care în timpul celui de-ai doilea război mondial făcuse parte din statul major londonez al generalului Eisenhower, înainte de a i se alătura lui Patton pentru campania din Sicilia. Eisenhower, al cărui protejat era, l-a numit adjunctul şefului statului major al armatelor terestre, iar apoi, în 1957, după ce s-a instalat la Casa Albă, l-a numit şef al statului major.

Câteva luni mai târziu, l-a propulsat în fruntea forţelor armate americane. Generalul Lemnitzer a devenit cel mai puternic militar din lume.

 

Pentru generalul Lemnitzer, fiasco-ul CIA din Golful Porcilor nu este o surpriză. El afirmase că întreaga operaţiune era sortită eşecului, şi insistase la Pentagon pentru un veritabil război împotriva Cubei, adică invadarea acestei ţări de către forţele aeriene, terestre şi maritime ale SUA.

Pe 19 ianuarie, cu o zi înainte de schimbarea puterii la Casa Albă, el a propus lansarea unui atac împotriva bazei navale de la Guantanamo – devenită apoi celebră din cu totul alte motive – pentru ca apoi să fie acuzat Fidel Castro că se află în spatele acestui atac.

Acest act provocator i-ar fi convins pe americani de necesitatea unui nou război în Caraibe. Dar propunerea sa a fost respinsă.

Eşecul CIA din Golful Porcilor l-a iritat pe Kennedy. Furios că a fost târât în această aventură, a retras dosarele referitoare la Cuba de la CIA şi le-a încredinţat Pentagonului – adică, tocmai generalului Lemnitzer, care a pus la cale un plan incredibil: operaţiunea Northwood.

 

Documentele Pentagonului au ieşit la iveală în 1999

 

Acest proiect nebunesc a fost deconspirat abia în anii ’90, când s-a înfiinţat o comisie pentru anchetarea asasinării preşedintelui Kennedy.

Această comisie a declasificat unele arhive ale Pentagonului în 1998-1999.

Documentele privind operaţiunea Northwood au fost publicate pentru prima dată într-un volum care a apărut în Australia, în 1999.

În 2001 au fost publicate şi în SUA într-un volum scos de un jurnalist al ABC News.

După cum se vede, documentele operaţiunii Northwood au fost făcute publice înainte de 11 septembrie 2001.

 

Sub numele de cod Northwood, acest plan, care obţinuse acordul şefului armatei SUA (generalul Lemnitzer) şi al tuturor şefilor de state majore subordonaţi, prevedea nici mai mult nici mai puţin decât realizarea unor acte teroriste asupra cetăţenilor americani, deşi termenul „terorism” încă nu fusese consacrat pe vremea aceea.

Uciderea cu brutalitate a unor cetăţeni americani pe străzile diferitelor oraşe, scufundarea unor vapoare care transportau refugiaţi cubanezi, atentate teroriste în Washington, Miami şi în alte oraşe, deturnarea şi distrugerea unor avioane de pasageri, toate acestea erau plănuite cu grijă chiar de către Pentagon.

Urma ca unii „suspecţi” anume aleşi să fie acuzaţi de aceste acte criminale pe care nu le-au comis, fabricându-se „dovezi” pentru a pune toate aceste crime în spinarea guvernului cubanez condus de Fidel Castro.

În acest mod, generalul Lemnitzer şi complicii săi considerau că putea fi justificat în ochii opiniei publice americane şi internaţionale un război împotriva Cubei.

 

Ideea planului Northwood, transmisă în martie 1962 preşedintelui Kennedy, nu era susţinută doar de Lemnitzer.

La sfârşitul mandatului său prezidenţial, Eisenhower, intenţionând să plece de la Casa Albă în culmea gloriei, dorea cu orice preţ să invadeze Cuba, înainte să fie investit succesorul său.

Pe 3 ianuarie 1961, el îi declarase lui Lemnitzer şi altor colaboratori ai săi că va acţiona împotriva lui Castro înaintea ceremoniei de investire a succesorului său, cu condiţia ca acesta (Castro) să îi ofere un pretext acceptabil.

Sub presiunea timpului, s-a emis ideea că, întrucât Castro nu părea să intenţioneze sa facă ceva provocator, care ar fi putut justifica un război, poate Statele Unite ar fi putut să creeze chiar ele casus beli  (motivul războiului).

S-a emis atunci ipoteza unei provocări de genul unui bombardament, al unui atac terestru sau al unui sabotaj care să fie realizat de SUA împotriva… SUA, dar să fie atribuit apoi cubanezilor, iar apoi să fie invadată Cuba.

Din fericire, timpul scurt nu a permis punerea în practică a acestor idei criminale.

 

John Glenn ar fi putut fi un excelent martir

 

O posibilă victimă vizată de aceste sabotaje este chiar John Glenn, primul astronaut care a călătorit pe orbită în jurul Pământului. Decolarea aeronavei sale era prevăzută pentru februarie 1962, de la baza Cap Canaveral.

Acest zbor simboliza pentru americani faptul că valorile atât de dragi propagandei americane: adevărul, libertatea şi democraţia vor face înconjurul Terrei.

Lemnitzer şi acoliţii lui vedeau însă altfel lucrurile. Ei i-au propus lui Lansdale, adjunctul şefului operaţiilor speciale ale Pentagonului ca, în cazul în care naveta ar fi explodat şi Glenn ar fi pierit, „să dovedească într-o manieră irefutabilă amestecul comuniştilor şi al Cubei în catastrofa respectivă.”

Dar John Glenn a intrat în istorie fără incidente, lăsându-le lui Lemnitzer şi şefilor de stat major sarcina de a imagina atentate.

 

click aici pentru a vedea documentul la rezolutie mareŞase zile mai târziu, pe 26 februarie 1962, la Casa Albă s-a desfăşurat o întâlnire extrem de importantă. În cadrul acesteia, Robert Kennedy, fratele preşedintelui şi cel mai apropiat consilier al său, l-a convins pe acesta să suspende toate activităţile subversive împotriva lui Castro, deoarece toate proiectele propuse de generalul Lansdale erau periculoase şi se ajunsese la un impas în această direcţie.

Cu această decizie, şi planurile generalului Lemnitzer de a invada Cuba sunt categoric dezaprobate – mai ales că Fidel Castro nu manifestă nici un fel de tendinţă sau intenţie de a se lansa în acţiuni violente împotriva SUA.

 

Prin urmare, Lemnitzer şi ceilalţi lideri militari nu mai au decât o soluţie pentru a se ajunge la războiul pe care şi-l doresc: să facă ceva pentru ca opinia publică să fie instigată la o asemenea ură împotriva Cubei, încât, nu doar să aprobe o acţiune militară, ci chiar să o solicite imperios.

Într-un document declasificat al Statului Major al Armatei SUA citim:

„Opinia publică la nivel mondial, precum şi Naţiunile Unite, vor fi impresionate favorabil dacă guvernul cubanez va fi prezentat ca fiind agresiv şi iresponsabil, fiind o ameninţare periculoasă şi imprevizibilă pentru toată emisfera nordică.”

Şi pentru că regimul cubanez nu constituia deloc un pericol, trebuia să se creeze această impresie.

 

Aşa ajungem în luna martie 1962, momentul în care a fost propusă „operaţiunea Northwood”, sub forma unui memoriu semnat de generalul Lemnitzer şi adresat secretarului de stat pentru probleme de apărare, Robert McNamara.

Subiectul acestui memoriu este: „Justificarea unei intervenţii militare americane în Cuba”.

Sunt propuse numeroase acţiuni, printre care „provocarea unei serii de incidente în baza navală de la Guantanamo şi în apropierea acesteia.”

Această acţiune presupunea echiparea unor agenţi cubanezi aflaţi în serviciile secrete ale SUA cu uniforme ale soldaţilor lui Castro.

Ei urmau să „declanşeze tulburări în apropierea intrării principale în baza militară”; „alţi agenţi vor fi prezentaţi ca sabotori infiltraţi.

Vor fi aruncate în aer muniţiile, vor fi declanşate incendii, sabotate avioanele. Se va desfăşura un tir de mortiere asupra facilităţilor bazei militare pentru a se produce daune.”

 

Reluarea „loviturii Maine”, din 1898

 

Alte proiecte incluse în operaţiunea Northwood sunt chiar şi mai abominabile: conform unuia dintre ele, se intenţiona reluarea „loviturii” din februarie 1898, când o explozie la bordul crucişătorului Maine, aflat în rada portului Havana, a ucis 266 de marinari americani.

Deşi cauzele acestei explozii nu au fost determinate cu certitudine, incidentul a condus la un război al SUA şi Spaniei împotriva Cubei… Ca urmare a catastrofei, mai mult de un milion de americani s-au oferit voluntari pentru a lupta în acest conflict armat.

Lemnitzer şi statul său major propun un plan similar: „Am putea arunca în aer o navă americană ancorată în baza Guantanamo şi să fie acuzată Cuba.[…] Publicarea, în presa internaţională, a listei victimelor, va declanşa valuri irezistibile de indignare.”

 

Fanatismul acestor militari pare să nu aibă limite: „am putea declanşa operaţiuni teroriste, pe care le vom atribui cubanezilor, asupra oraşului Miami, a altor oraşe din Florida şi chiar în Washington,” scriu ei.

„Aceste acte teroriste ar implica agenţi infiltraţi printre refugiaţii cubanezi […] Am mai putea scufunda sau distruge un feribot cubanez care se îndreaptă spre Florida […], să simulăm atentate împotriva refugiaţilor cubanezi instalaţi în SUA şi să le mediatizăm.”

 

Duplicarea unui avion de linie pentru simularea unei deturnări

 

Mai sunt formulate şi alte propuneri. Printre proiectele cele mai sofisticate este acela de a „provoca un incident care să dovedească fără nici un dubiu că un aparat cubanez a atacat şi a doborât o cursă charter civilă care decolase din SUA cu destinaţia Jamaica, Guatemala sau Venezuela: destinaţia va fi astfel aleasă încât traseul zborului să treacă pe deasupra Cubei.

Pasagerii ar putea fi un grup de elevi de liceu care îşi petrec vacanţa în străinătate sau un alt grup de persoane, susceptibile să fie interesate de un zbor charter.”

Uciderea unui grup de elevi americani ar fi garantat acceptul Casei Albe pentru invadarea Cubei…

Pentru acest proiect se face un plan destul de elaborat, pentru că, de fapt, este vorba de crearea unui duplicat al unui avion şi schimbarea celor două la joasă altitudine, unde nu pot fi detectate de radar.

Urma să fie folosită una dintre firmele controlate de CIA, din zona Miami.

Pasagerii erau îmbarcaţi sub identităţi false, dar avionul-copie, cel care zbura mai departe, peste Cuba, nu avea de fapt nici un pasager la bord şi nici echipaj.

El urma să lanseze un apel „Mayday” şi să transmită o înregistrare în care pilotul afirmă că sunt atacaţi de un MIG.

Acest mesaj urma să fie întrerupt de zgomotul puternic al exploziei – care urma să fie declanşată prin radio.

Prin urmare, atât apelul cât şi explozia ar fi fost recepţionate de controlorii de zbor şi de staţiile radio ale Organizaţiei Mondiale a Aviaţiei Civile, care ar fi făcut public incidentul.

Mai există şi un proiect în care se urmărea să se dovedească faptul că „un MIG cubanez a atacat şi a doborât un avion militar al Forţelor Aeriene ale SUA – US Air Force – în spaţiul aerian internaţional.”

 

La sfârşitul scrisorii adresate lui Mc Namara, scrisoare care însoţea memoriul cu toate aceste propuneri, Lemnitzer solicită ca statul major al armatei, pe care îl conducea, să fie numit responsabil atât cu operaţiunea Northwood, cât şi cu atacurile împotriva Cubei, adică cu debarcarea în Cuba a trupelor SUA şi invadarea acestei ţări.

Motivul este, evident, acela de a ascunde opiniei publice planurile şi acţiunile criminale care au precedat acţiunea armată: „recomandăm să fie acordată oficial conducerea operaţiunilor militare statului major al armatei,” adică nu puterii civile.

 

În după-amiaza zilei de 13 martie 1962, Lemnitzer încheie redactarea memoriului privind Operaţiunea Northwood, împreună cu responsabilul acestei operaţiuni, care a elaborat proiectele, generalul de brigadă William H. Craig.

El semnează ordinul şi se alătură unei reuniuni extraordinare în biroul lui McNamara, iar după o oră se întâlneşte cu consilierul militar al preşedintelui Kennedy, generalul Maxwell Taylor.

Nu ştim ce s-a petrecut şi cum anume s-au desfăşurat cele două întâlniri.

Dar după trei zile, Kennedy îi comunică lui Lemnitzer că nu există nici cea mai mică şansă ca SUA să atace Cuba. Planul lui Lemnitzer fusese respins.

 

În lunile care au urmat, generalul Lemnitzer a fost trimis în Franţa în funcţia de comandant suprem al Forţelor Aliaţilor în Europa. Câţiva ani mai târziu, când Gerald Ford a devenit preşedintele SUA, l-a numit şeful serviciilor secrete externe. Lemnitzer a murit în 1988.

O carieră strălucită a avut şi generalul de brigadă Craig, pe care Lemnitzer îl numise la comanda operaţiunilor cubaneze. El a fost promovat general de divizie şi a fost timp de trei ani şef al Army Security Agency, braţul armat al NSA (National Security Agency).

 

Au mai existat  si alte astfel de planuri, unele puse chiar in aplicare,cum ar fi   Golful Tonkin sau  Afacerea Lavon , fapt care sugereaza ca mecanismele psihologice din spatele declansarii oricarui razboi sunt exploatate fara niciun fel de mila.

 Acestea  au fost  tot atatea incidente auto-provocate menite sa serveasca drept pretext pentru declansarea unor operatiuni mai vaste – razboi, interventii militare etc.

Incidentul de la Golful Tonkin, un conflict intre doua nave militare, a fost pretextul de care s-a folosit SUA pentru a incepe razboiul din Vietnam.

Afacerea Lavon a demonstrat capacitatea Israelului de a se folosi de operatiuni teroriste pentru a atrage simpatia tarilor occidentale. In 1954, agenti israelieni au recurs la atacuri cu bombe in Egipt lasand in urma dovezi ce ii incriminau pe arabi.

S-a incercat astfel inscenarea lor pentru a sustine un climat de instabilitate in aceasta tara, ca apoi Marea Britanie sa fie fortata sa isi mentina trupele in peninsula Sinai, pentru a apara nou infiintatul stat israelian. (…)

Alte exemple:

 

Atacul de la Pearl Harbour : serviciile secrete americane si britanice ar fi stiut de intentia japonezilor de a ataca portul militar american.

 

 

 

 

Afis de propaganda americana chemand la razbunare dupa atacul japonez de la Pearl Harbour

 

Nu s-au luat masuri pentru ca şocul atacului sa fie resimtit puternic de opinia publica americana, pana atunci adepta neinterventiei in razboiul mondial si, astfel, Roosevelt sa aiba mana libera pentru intrarea in razboi.

Sa ne reamintim si de articolul lui Jeff Riggenbach,

 

 

CONSPIRATIA… IMPOTRIVA “TEORIEI” CONSPIRATIEI. Cui ii este frica de istorie si scepticism?

 

(…) Noi nu ştim care teorii ale conspiraţiei sunt adevărate şi care nu. În multe cazuri nici nu putem şti, pur şi simplu nu avem suficiente informaţii.

De obicei, aflăm că o anumită teorie a conspiraţiei este adevărată, pentru că istoricii – fie că este vorba de istoricii grăbiţi care de obicei se numesc jurnalişti, fie de cei mai sârguincioşi care scriu cărţi şi predau la colegii şi universităţi – au venit şi au examinat terenul şi documentele şi au analizat mărturia tuturor martorilor pe care i-au găsit, ajungând astfel la concluzii pertinente.

De obicei, istoria hotărăşte dacă o teorie a conspiraţiei este adevărată sau nu.

În general, oficialii guvernamentali nu sunt mulţumiţi de această stare a lucrurilor, deoarece istoria este inamicul natural al statului. O meditare ulterioară serioasă asuprace anume a făcut această stare a lucrurilor şi de ce, tinde în mod inevitabil să submineze toată încrederea pe care am fi putut-o avea în motivele bune ale statului şi în dorinţa de a promova „bunăstarea socială”. Aceasta tinde în mod inevitabil să „trezească scepticismul opiniei publice cu privire la afirmaţiile guvernului” şi „să slăbească mobilizarea şi participarea populaţiei la eforturile depuse de guvern, sau ambele”.

Statul câştigă de pe urma lipsei de informaţii impuse de viteza de derulare a evenimentelor. (…)

Rothbard ne aminteşte că este important

ca statul să inculce în supuşii săi o aversiune faţă de orice „teorie a conspiraţiei din istorie”, deoarece căutarea „conspiraţiilor” înseamnă căutarea de motive şi o atribuire a responsabilităţii pentru faptele istorice reprobabile. Dacă totuşi o tiranie impusă de stat, sau o venalitate, sau un război agresiv, nu au fost cauzate de conducătorii statului, ci de „forţe sociale” misterioase şi obscure, sau de starea imperfectă a lumii, sau dacă într-un fel, toată lumea a fost responsabilă („toţi suntem criminali”, susţine o deviză), atunci nu are niciun rost ca lumea să se indigneze sau să se împotrivească unor astfel de fărădelegi. În plus, un atac asupra „teoriilor conspiraţiei” înseamnă că supuşii vor deveni mai uşor de înşelat, încrezându-se în considerentele de „bunăstare generală” aduse întotdeauna de stat pentru a se angaja într-o acţiune despotică. O „teorie a conspiraţiei” poate tulbura sistemul, făcând opinia publică să se îndoiască de propaganda ideologică a statului.

Din când în când, desigur, un stat nu reuşeşte să ia toate măsurile de precauţie, sau să facă planuri pentru suficient timp înainte – nu reuşeşte să conspire destul de eficient. Acest lucru s-a întâmplat în Statele Unite după primul război mondial. Statul american şi-a avut istoricii de curte pe pozitie. Îi avusese pe poziţie deja de mai mulţi ani, dar nu a reuşit să anticipeze o mişcare revizionistă, care a prins rădăcini în anii 1920 în rândul celor mai informaţi şi pătrunzători istorici americani, în special Harry Elmer Barnes şi Charles Beard.

După cum îşi amintea Barnes evenimentele din acei ani după treizeci ani, la începutul anilor 1950,

„Adaptarea relatărilor istorice la fapte istorice legate de cadrul şi cauzele primul război mondial – cunoscută în istorie sub numele de „Revizionism” – a fost cea mai importantă dezvoltare în istoriografie din deceniul 1920”.

De fapt, Barnes a scris:

„controversa revizionistă a fost aventura intelectuală remarcabilă în domeniul istoric din secolul XX, până la Pearl Harbor”.

Potrivit lui Barnes,

„revizionismul, aplicat la primul război mondial, a arătat că fondul şi cauzele reale ale conflictului au fost foarte aproape de reversul imaginii prezentate în propaganda politică şi scrierile istorice despre deceniul războiului”.

Iar prin anii 1930,

„istoricii cât de cât receptivi la fapte au recunoscut că Revizionismul a câştigat uşor în conflictul cu doctrina din timpul războiului, acceptată anterior”.

De fapt, Barnes spune că

„până în 1928 … aproape toata lumea, cu excepţia celor greu de ucis şi luptătorilor până la ultima suflare din profesia istorică, a ajuns să accepte Revizionismul, chiar şi publicul larg a început să gândească direct în premise”.

De fapt, revizioniştii au câştigat atât de mult un segment al marelui public cu opinia despre război, încât administraţia Roosevelt a trebuit să recurgă la măsuri disperate pentru a câştiga acordul populaţiei pentru planurile sale de a intra în al doilea război mondial de partea aliaţilor. (…)

Dar…  propaganda merge mai departe, iar populatia s-a lasat si se lasa reeducata de catre propaganda spectaculoasa a terorii, fara sa clipeasca

 

 

Bibliografie (surse) :

•      revista Aventures d’histoire, nr. 7
•      Jon Elliston: Psy War on Cuba, The Declassified History of US Anti-Castro Propaganda, Ocean Press, 1999
•      James Bamford, jurnalist la ABC News: Body of Secrets, Anatomy of the Ultra-Secret National Security Agency from the Cold War to the Dawn of a New Century, Doubleday, 2001
•      Mâna lungă a conspiraţiei, Wilhelm von Angelsdorf, editura Antet, 2005
•      The 60 Greatest Conspiracies of All Time (Cele mai mari 60 de conspiraţii ale tuturor timpurilor), de Jonathan Vankin şi John Wahlen, 1996

•  www.pentagonresearch.com/092.html

•  yogaesoteric. ro

• searchnewsglobal.wordpress.com/

• cuvantul-ortodox.ro
Wikipedia.ro

12/12/2014 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Generalul Strainu,specialist in tehnici paranormale sustine ca in campania electorala au fost folosite astfel de tehnici


Asta susţine Generalul Emil Străinu (foto), specialist în tehnici paranormale.

   Generalul de brigadă Emil Străinu, doctor în ameninţări neconvenţionale, susţine că în timpul confruntării dintre Traian Băsescu şi Mircea Geoană din Palatul Parlamentului grupuri de specialişti în tehnici metapsihice, dispuse în formă de pentagramă în jurul acestei clădiri, au influenţat de la distanţă claritatea mentală a candidaţilor. Adică această campanie a fost un război al “magilor electorali”. Dezvăluirile lui Străinu vin la câteva săptămâni după declaraţiile deputatului PSD Viorel Hrebenciuc, care a spus că în campania electorală Băsescu s-a folosit de “puteri magice”.

Conform spuselor generalului Străinu, grupuri de paranormali, plătite de staff-urile lui Traian Băsescu (stânga) şi Mircea Geoană (dreapta), au format în jurul Palatului Parlamentului o pentagramă pentru a influenţa prin magie prestaţiile candidaţilor la

   “Declaraţia domnului Viorel Hrebenciuc, în care a susţinut folosirea tehnicilor parapsihologice de influenţare şi de dirijare mentală, precum «Flacăra Violetă», reprezintă un act de curaj. E pentru prima dată când politicienii recunosc faptul că aceste tehnici au devenit curente în activitatea lor”, ne-a declarat generalul dr. Emil Străinu, fost consilier parlamentar pe probleme de ameninţări neconvenţionale şi asimetrice.

   Conform afirmaţiilor acestuia, specialiştii în tehnici metapsihice pot fi asemuiţi cu vrăjitori ai secolului XXI care pot influenţa de la distanţă capacităţile intelectuale sau sănătatea unor “persoane- ţintă”.

   Generalul ne-a explicat că în perioada dintre declanşarea fazei finale a campaniei electorale pentru Preşedinţie, până la consumarea ei, cei mai mulţi specialişti în ocultism au fost angajaţi în staff- urile de campanie ale celor mai importanţi competitori.

   Astfel, în timpul confruntărilor dintre candidaţii la Preşedinţie care au avut loc în Palatul Parlamentului, pe 19 noiembrie 2009 şi pe 3 decembrie 2009, în jurul acestei clădiri au fost dispuse, sub formă de pentagramă, model geometric cunoscut în ezoterism drept “Steaua Vrăjitoarelor”, grupuri de meditaţie care au încercat să influenţeze mental starea de spirit, sănătatea şi claritatea mentală a lui Băsescu, a lui Geoană şi a lui Antonescu.

   Fiecare candidat a avut grupurile proprii de influenţă mentală de la distanţă. Bătălia s-a dat, de fapt, între capacităţile persuasive şi de influenţare a grupurilor de control mental. Numărul membrilor unui asemenea grup a variat între un minim de 5 persoane şi un maxim de 20.

   Vârful pentagramei magice era în Cişmigiu

   “Din informaţiile pe care le deţin, în timpul ultimei confruntări dintre Băsescu şi Geoană, una din pentagrame avea vârful în parcul Cişmigiu, format dintr- un grup de 20 de persoane, alte două colţuri în parcul Izvor şi monumentul de pe bd. 13 Septembrie, iar ultimele două colţuri lângă clubul Level şi Poşta Puişor. Au câştigat cei mai buni în domeniul parapsihologiei”, a precizat Străinu. El spune că a devenit o modă ca anumite partide politice din ţara noastră să aibă în staff-urile lor celule de influenţare şi de analiză psihotronică, pe care le utilizează curent în înfruntările cu adversarii.

   La fel se întâmplă, precizează generalul, şi în domeniul afacerilor. Din păcate, aceste tehnici sunt folosite la noi exclusiv în zona privată, în timp ce structurile statului nu pot apăra cetăţeanul împotriva acestui tip de agresiune.

   Este denumită şi «Steaua lui Satana»

   Pentagrama este o stea cu cinci colţuri, liniile folosite în desenarea unei pentagrame fiind intacte şi continue, de unde denumirea de Nod fără de Sfârşit. Pentru ocultişti, este un simbol precreştin cunoscut şi sub numele de Steaua Vieţii, Pentalpha, Rădăcina Druidului, Piciorul Vrăjitoarelor, Crucea Vrăjitoarelor, Steaua Vrăjitoarelor, iar pentru unii, poartă denumirea şi de Steaua lui Satana. Vârfurile pentagramei simbolizează Pământul – adică stabilitate, anduranţă fizică; Focul – curaj, îndrăzneală; Apa – emoţie, intuiţie; Aerul – inteligenţă, arte; Spiritul – Divinitate.

   Hrebenciuc a menţionat primul magia

   Viorel Hrebenciuc (foto), şeful campaniei electorale a candidatului la Preşedinţie Mircea Geoană, a fost primul care a amintit de folosirea magiei de către Traian Băsescu. Hrebenciuc a precizat că joi, 3 decembrie, când a avut loc înfruntarea televizată dintre Băsescu şi Geoană, actualul preşedinte a fost favorizat de “Flacăra Violetă”, datorită zodiei, Scorpion, în care s-a născut. “Flacăra Violetă”, în egipteana veche Sagguara (Focul sacru), anihilează energiile negative ale persoanelor care beneficiază de puterea ei. (Radu Nistor)

   Două milioane de euro pentru prestaţia de «mag electoral»

   Surse din cadrul masoneriei din România ne-au spus că nu doar parapsihologii autohtoni au acţionat în timpul campaniei electorale, ci şi câţiva străini, respectiv din Israel şi din Statele Unite ale Americii. Aceştia din urmă au fost foarte bine plătiţi pentru prestaţiilor lor, cu sume cuprinse între unul şi două milioane de euro de persoană.

   Preşedintele, despre paranormali: «Îi folosesc şi americanii, şi ruşii»

   În emisiunea din 29 decembrie 2009, Băsescu a fost întrebat la OTV dacă ştie despre practicile magice la nivel de stat. Preşedintele României a spus despre paranormali: “Îi folosesc şi americanii, şi ruşii”. Întrebat despre existenţa unor structuri româneşti specializate în acest domeniu, Traian Băsescu, a spus: “Chiar dacă îi avem, eu nu-i ştiu!”.

   Comentariu :

   Adica dracisme … chiar daca generalul Emil Străinu le numeste altfel. Este interesant (iar din anumit punct de vederea chiar bine) ca se vorbeste din ce in ce mai des si mai pe fata de astfel de chestiuni. Trebuie sa se stie ca ele exista, pacat insa ca nu se specifica foarte clar ceea ce sunt: lucruri diavolesti. Aceste informatii sunt utile si pentru dumirirea crestinilor, pentru a se intelege foarte clar anti crestinismul clasei politice.

Saccsiv weblog

15/01/2010 Posted by | DIVERSE, FORUM | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: