Dialecte și graiuri românești. VIDEO

Românii sunt unul dintre neamurile străvechi ale Europei, un popor născut  din simbioza marelui si viteazului neam al tracilor cu romanii, proces  care a avut loc  in primul  mileniu crestin, cu participarea după secolul VI e.n., a elementului slav.

Ei sunt ramura de răsărit a romanității și în același timp singurul popor vorbitor al unei limbi neolatine în aceasta parte a Europei , o insulă de latinitate înconjurată de o mare  slavă la sud ,est și nord și de unguri la vest.

Românii se impart dupa limba pe care o vorbesc, în patru ramuri frățești:

-Daco-romanii (din care fac parte și moldovenii),care locuiesc mai ales la nord de Dunare

și

-aromânii,
-megleno-românii
-Istroromânii

 trăitori la sud de Dunâre, în principal in Grecia, Albania, R.Macedonia,Croația, Bulgaria și Serbia și care vorbesc dialectele aromân, meglenoromân și istroromân.

Foto: aromâni în portul lor popular

La sfârșitul sec. XIX si începutul sec.XX, mulți aromâni au emigrat din Balcani în România, alungați de la vetrele lor stramoșești de persecuțiile si prigoana din țările de origine, iar urmașii lor iși duc viața și astăzi aici, împărțind cu noi frățește si bunele si relele.

In țările sud-Dunărene,mai ales in Serbia  si Bulgaria, trăiesc pe lânga frații aromâni și  vechi comunități  de români ,vorbitori ai dialectului nord-Dunărean daco-roman .

Și pe unii și pe alții, majoritarii din  aceste tari ii numesc”vlahi”…

Iată ce ne spune o mare doamnă aromâncă, plecată din nefericire prea repede dintre noi, academicianul  Matilda Caragiu Marioțeanu, despre neamul aromânilor:

”1. Aromânii (macedo-vlahii) și limba lor maternă,  e x i s t a  astăzi și de două mii de ani.

  2. Aromânii sunt dintotdeauna sud-dunăreni.

  3. Limba veche română (straromâna/ româna comuna/ româna primitiva/ protoromâna)  vorbită pe acest teritoriu era o limba unitară.

   4. Unitatea teritoriului unde se vorbea româna comună, a fost scindată de sosirea slavilor intre Dunare si Balcani.

   5. Vechea limba română s-a scindat in cele patru ipostaze actuale ale sale: româna (daco-româna/ daco-v(a)laha), limba natională/ literară a Romaniei, aromâna (macedo-româna/ macedo-vlaha) și meglenita (megleno-româna/ megleno-vlaha; varianta a aromânei?), vorbite in sudul Dunării si istriana (istro-româna/ istro-vlaha), vorbită în Peninsula Istria.”

Balcanii au fost întotdeauna locuiți de români!De la Marea Egee, din Muntii Pindului, de la Adriatica, din Dalmația, de la Marea Neagră și pâna la nord, în Carpați, a fost un singur popor: poporul român.

 Timpurile s-au  schimbat, au  năvălit slavii in secolul al VII-lea, peste încă șapte sute de ani au venit turcii , apoi, in părțile de apus, au coborât ungurii și mai apoi  austriecii, iar poporul roman din Balcani s-a impraștiat, s-a impuținat, în unele zone chiar a dispărut, cum ar fi în Muntenegru și Bosnia-Hertegovina.

 Pe lângă aromânii din Macedonia și Pind, din Albania si Bulgaria, rămân sa reziste compact, până în ziua de azi, daco-românii din Timoc (200 de localitati in Serbia, 100 in Bulgaria – 30 in jurul Vidinului, plus 70 de-a lungul Dunarii, până la mare).

Ei au avut parte de domnia a cel puțin cinci voievozi români, incepând cu Basarab I Intemeietorul, în secolul al XIV-lea, până la Matei Basarab, în secolul al XVI-lea. Acești domnitori au construit mai multe mânastiri și biserici românești în sudul Dunării decât în nord, Dunărea nefiind niciodată, până la începutul secolului XX, graniță între frați.

 Străinii numeau și pe alocuri încă mai numesc  românii”valahi,olahi,volohi ,vlaski,vlahi,blaki,wallach”.

Care e originea și semnificația  cuvantului ”Valah”?

Exonimul “VALAH” este legat de lingvistica germanică,provine din cuvantul german “wallach”, astfel ca aceeasi origine duce la cuvintele “welsh” și “wallon” în alte părți ale Europei, pentru populațiile locale considerate romanice.

Popoarele slave si ungurii au preluat cuvântul, folosind inițial numele de valahi-vlahi  în legătură  popoarele romanice, deci și pentru locuitorii teritoriului  românesc de astăzi.

Mai târziu, întelesul cuvântului s-a nuanțat și oarecum s-a schimbat,în funcție de utilizatori .
Astfel, în limba poloneză, Italia este numită “Włochy” iar in limba maghiara, italienii sunt “olasz”, în timp ce  “oláh” sunt pentru ei, românii.
Cuvantul valah este după cum vedem un EXONIM, folosit numai de strainii care veneau în contact cu românii, în timp ce respectivii ”valahi”  foloseau între ei diferite apelative  provenite din cuvantul “romanus”, pentru a se numi pe ei înșiși: “români” “rumâni”, “rumâri”, “armâni”, “arumâni”, ș.a.m.d.

La originea denumirii de ” valah ” se află:

-vecinii din sud şi apus desemnati de   germani a fi  yalhii – romanii şi galii romanizati;

-ulterior în germană, termenul a suferit o restrângere, referindu-se numai la locuitorii din Peninsula Italică (wălcher);

-scrierile biografulului  apostolului slavilor – Metodie ,care a aplicat denumirea de wlach italienilor – deci, vlah – străin, desemnând un neslav de limbă romanică.

În acest context este demn de menționat că ,în greaca Imperiului Bizantin, valahii erau denumiți deseori [„romanoi”],ei  fiind vorbitori de limbă romanică (latină).

Unul dintre cele mai vechi atestări referitoare la existenţa numelui de “român” ,e conţinută de Cântecul Nibelungilor:

“Ducele Ramunch din ţara Valahilor/cu şapte sute de luptatori aleargă în întâmpinarea ei/ca pasarile sălbatice, îi vedeai galopând”.

“Ramunch”, e o transliteraţie a numelui “Român” și reprezintă în acest context un conducător al românilor.

Cronica veche rusă “Povesti vremennâh let” (“Povestea anilor de demult”),îi menţionează pe “volohi” prin anul 898, în legătură cu mişcarea triburilor ungare spre est.

 În Cronica Anonimă numită “Gesta Hungarorum”, scrisă în secolul al XlI-lea de cronicarul notarului regelui maghiar Bela, pe baza unor izvoare mai vechi, se povesteşte despre existența unei populaţii române în Transilvania în secolele IX-X.

 Tot așa, în  anul 976 în cronica  bizantinului Kedrenos sunt menţionaţi vlahii sud-dunăreni.

La 15 septembrie 1485 la Colomeia,în faţa craiului Cazimir al Poloniei, Domnul Ștefan a vorbit, în “idiomate valahico” (adică în limba valahă), spusele sale fiind “traduse în limba latină din cea valahă” (“heac inscripcio ex valachico in latinum respo est”), iar ţării sale i-a zis Valahia .

Cronica moldo-germană scrisă la porunca marelui Ștefan în 1502, se intitulează “Cronica lui Ştefan Vodă din Valahia”, luminatul voievod al Moldovei zicându-i ţării sale (în mesajul, citit de unchiul său Ioan Ţambleac în faţa dogilor Veneţiei la 6 mai 1478), “cealaltă Valahie” (“l’altra Valachia”)

În timpurile acelea, Moldovei i se mai spunea: “Valahia cealaltă”, “Valahia Mică”, Valahia de Sus, A Doaua Valahie, etc.

 Să nu fi ştiut Ştefan cel Mare cărui neam aparține, ce limbă vorbeşte şi peste care ţară este domn?

În același timp, poate nega cineva întreg la minte,că marele Ştefan  n-a fost un român moldovean,domn al unei țări românești numită Moldova?

 Identităţile nu pot fi induse cu forţa, ci constatate obiectiv şi asumate în libertate.

Imperiul ţarist a încercat să dezbine o parte a românilor, susținând că moldovenii băștinași ai Basarabiei cotropite la 1812 sunt un popor diferit de poporul român, limitându-le astfel identitatea etnică la specificul local, pentru a îi contrapune celorlalţi români.

Imperiul sovietic a continuat cu o mai mare înverşunare această lucrare pentru a justifica anexarea Basarabiei.

Conştiinţa etnică şi lingvistică, culturală şi religioasă a conaţionalilor noştri basarabeni, ajunşi cetăţeni sovietici peste noapte, au fost puternic agresate şi deformate.

Identitatea ţine de drepturile individuale ale persoanelor, iar statele trebuie doar să ia act de identitatea obiectivă asumată subiectiv, în deplină libertate şi în cunoştinţă de cauză, de fiecare persoană.

În graiul nostru, numai al nostru, s-a păstrat amintirea și semnificația deplină a etnonimului ROMANUS!

Celelalte popoare romanice l-au uitat, l-au abandonat!… Și-au uitat numele!…  De ce denigratorii românilor nu simt nevoia să evidențieze această ispravă a conștiinței de sine românești?! 

Cum să-i numim altfel decât derbedei, pe nemernicii care falsifică grosolan istoria, susținând chiar în zilele noastre existența unei ”etnii” maldavane, sau a uneia”vlahe”diferite de cea”română”?

Publicitate

Român, moldovean. Etnonim, infranim, politonime

 

Interviu cu deputatul creştin-democrat din R.Moldova, Vlad Cubreacov  :

 

 

– Domnule Cubreacov, se pare că disputele privind numele nostru etnic sunt reluate acum. Ce părere aveţi despre acestea?

 

 – Orice dispută este binevenită dacă urmăreşte sincer stabilirea adevărului obiectiv şi raportarea la acesta nu doar pentru raţiuni de curiozitate intelectuală, ci şi pentru o mai bună aşezare a relaţiilor dintre oameni pe temelia acestui adevăr.

Dacă vă referiţi la disputa din jurul dihotomiei Român-Moldovean, aceasta nu este chiar o simplă şi nevinovată dispută, ci, mai degrabă, un adevărat război de agresiune pe care imperialismul rus îl poartă, mai ales de la 1812 încoace, împotriva identităţii românilor din vechile teritorii ocupate ale principatului Moldovei.

Numele etnic de Român nu se află în adversitate sau opoziţie cu numele local de Moldovean – Întocmai, se încearcă prezentarea moldovenilor ca fiind diferiţi de români, ba chiar în opoziţie identitară unii cu alţii…

 

 – Numele etnic de Român nu se află în adversitate sau opoziţie cu numele local de Moldovean, pentru că aceşti termeni sunt complementari. Cu totul alta este relaţia dintre politonimul Român şi politonimul Moldovean. Unul din foştii mei colegi din Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, armeanul Shavarsh Kocharyan, referindu-se la aspecte etnice, m-a impresionat, în octombrie 2005, prin capacitatea de a reda sintetic adevărul în această chestiune, fără patimă şi fără a putea fi suspectat de parţialitate.

 

 De la tribuna APCE, colegul meu a spus:

„Se ştie că moldovenii sunt români, chiar dacă nu toţi românii sunt moldoveni. Putem spune, de asemenea, că toţi moldovenii sunt europeni, chiar dacă nu toţi europenii sunt moldoveni.”

Să recurgem la o analogie simplă: dacă te cheamă, bunăoară, Ion Popescu nu înseamnă că numele de familie Popescu şi numele mic Ion ar fi opozabili şi s-ar exclude reciproc. Cele două nume sunt complementare şi numai împreună redau identitatea completă a persoanei.

Aici funcţionează principul matrioşkăi: un nume mai larg îl cuprinde pe altul mai mic, niciodată invers.

 Trăim în epoca identităţilor multiple. Important este să le ordonăm corect, să facem o sinteză firească a lor şi să eliminăm orice antiteză păguboasă dintre ele. – Ce spune ştiinţa în legătură cu numele etnice?

 

 – Potrivit etnologiei, etnonimele sunt de mai multe feluri:

1) endonime (nume pe care şi le atribuie reprezentanţii unei etnii ei înşişi),

2) exonime (nume pe care li le atribuie reprezentanţii altor etnii în limbile lor), 3) infranime (nume locale sau regionale atribuite după criterii înguste),

4) ultranime (nume atribuite după criterii largi) şi

5) numele ştiinţifice şi istorice.

 

 

 Acestea nu trebuie confundate cu politonimele sau cu numele de state, pentru că acestea nu reiau întotdeauna sau obligatoriu numele etniei majoritare din ţara respectivă.

Politonimele american, australian, austriac, belgian, bosniac, canadian, elveţian, moldovean, monegasc, san-marinez sunt unanim acceptate cu sensul lor politic exact, nu însă şi cu sens etnic sau cu atât mai mult lingvistic.

Există şi politonime obsolete, fără conotaţie etnică, cum ar fi: sovietic, otoman, iugoslav.

 

 

 – Cum putem categorisi, din punct de vedere al etnologiei, numele pe care etnicii români le-au avut sau le au în diferite ţări?

 

 – Numele pe care românii le-au primit în diferite contexte politice sau de timp pot fi împărţite în câteva categorii:

1) nume ştiinţifice: daco-români, macedo-români, megleno-români, istro-români, latini dunăreni, latini balcanici;

2) exonime, adică nume atribuite de străini potrivit tradiţiei istorice a fiecăreia dintre limbile respective: iflaci, uflaci, ulahi, bogdani, carabogdani, caravlahi în turcă, valahi, vlahi, vlasi, volohi în limbile slave ca rusa, ucraineana, polona, sârba, slovaca şi bulgara, vlahi şi moldovlahi în greacă, olahi în maghiară, ciribiri în croată, sinţari şi ţinţari în sârba veche, bolohoveni în slava veche;

3) infranime, adică nume mici şi locale sau regionale: ardeleni, aromâni, armâni, bucovineni, dobrogeni, fărşeroţi, moldoveni, moţi, munteni, olteni, timoceni, transnistreni şi

4) ultranime: neolatini, romanici.

 

 

 

 Toate aceste categorii de nume se subordonează singurului endonim valabil, cel de Român. Este general cunoscut că românii din afara graniţelor României se numesc sau sunt numiţi în mod diferit în ţările lor de reşedinţă.

De exemplu, în Federaţia Rusă, potrivit datelor ultimului recensământ, conaţionalii noştri au fost trecuţi în anchete cu trei nume: români, moldoveni şi volohi.

Acordul politic de bază dintre România şi Federaţia Rusă specifică în mod expres că părţile vor acorda asistenţă culturală conaţionalilor lor de pe teritoriul celeilalte părţi indiferent de numele de autoidentificare.

Partea rusă a acceptat această formulă dat fiind că şi etnicii ruşi din România se identifică fie ca ruşi, fie ca lipoveni.

 

 

– Unul dintre exonimele cel mai des atribuite românilor de străini este cel de valah, cu variantele lui fonetice deja invocate de Dumneavoastră. De unde vine acest nume atribuit de străini?

 

– Se pare că acest endonim vine din germana timpurie de apus, numită şi vizigotă, şi a fost atribuit iniţial, în perioada Imperiului Roman, unui trib celtic care adoptase limba latină şi conlocuia cu triburile vizigote.

Aceşti celţi se numean Volcae. Endonimul celtic volcae s-a încetăţenit în vechea germană, însemnând, deja ca exonim, orice persoană care vorbeşte o altă limbă decât germana, în special persoane latinofone.

De aici avem până astăzi numele de valah, voloh, vlah, dar şi pe cel de valon sau numele englezesc Wales pentru Ţara Galilor.

Acest endonim, destul de prolific, a fost transmis în limbile slave şi greacă.

 

Trebuie să remarc faptul că în poloneză, Italia se numeşte simplu: Włochy, adică tot un fel de Valahie sau ţară a latinofonilor. Există şi alte cazuri asemănătoare. Francezii, bunăoară, îşi au numele de la tribul germanic al francilor.

 

– Care e situaţia în cazul altor etnii sau popoare?

– În mod evident, cazul românilor nu este singular în Europa sau în lume. De pildă evreii, după exonimul pe care li-l atribuim în mod curent în limba română, folosesc endonimul de yehudi/yehudim, subordonându-i toate exonimele şi infranimele aflate în uz ca: aşkenazi, hazari, iudei, israeliţi, karaimi, mozaici, sefarzi, semiţi, taţi, ţafari, oliim şi altele.

Exonimele german, neamţ, aleman sau tedesc din alte limbi sunt echivalate cu endonimul deutch şi cu infranimele bavarez, şvab sau sas.

Olandezii se numesc ei înşişi dutch, iar ţara lor mai are numele de Ţările de Jos în română, Pays Bas în franceză sau Netherlands în engleză, toate cu acelaşi sens. Georgienii pun semnul echivalenţei între endonimul kartvelan şi exonimul gruzin din limbile persană, turcă şi cele slave, precum şi ultranimul ivir sau ivirean şi infranimele adjar, gurian, imerit, kahet, kolhid, meshetin, mingrel, racea, svan şi altele.

Exonimul armean, cvasigeneralizat în limbile europene, şi cel de ermen în turcă sunt echivalate cu endonimul hay, Armenia numindu-se în limba armeană Hayastan.

Endonimul rrom este echivalent cu exonimele ţigan din limbile slave şi română, zingaro din italiană, gipsy din engleză, zigeuner din germană, gitano, falmenco şi calé din spaniolă, kowli din persană, asix din curdă, tsoani din ebraică, gitan, tsigane, manouche, romanichel, bohémien, sinti, gitou, babane, gean du voyage din franceză, mustalainen din finlandeză, ghajar şi nawar din arabă sau cu infranimele din limba română căldărar, cerar, lăieş, ursar, lingurar şi altele.

Exonimul basc, cu varianta spaniolă vasco şi cele franceze basque, vascon şi gascon, s-a generalizat în toate limbile europene şi este corespondentul endonimelor eusker şi euskaldun. În acelaşi timp, limba bască este numită de vorbitorii ei nativi cu un nume diferit de cel al etniei: erdara.

 

 Polonezii mai sunt numiţi leşi, grecii – elini, iranienii – persani, ungurii – maghiari, finaldezii – suomalieni, cecenii – icikeri sau nohcii, albanezii – şkiptari, arvaniţi, arbinaşi sau arnăuţi, japonezii – niponi. Şirul ar putea continua la nesfârşit. Poporul nostru şi-a dezvoltat o percepţie adecvată a etnonimului Român în relaţia sa cu diverse infranime cu circulaţie în spaţiul românesc.

 

 – Mă surprind că avem în limba română mai multe nume de familie care coincid cu unele nume etnice. Cum se explică aceasta?

– Eu aş dezvolta puţin întrebarea dumneavoastră. Cum se face că printre numele noastre de familie nu întâlnim şi numele Românu? Este interesant să observăm că poporul nostru şi-a dezvoltat o percepţie adecvată a etnonimului Român în relaţia sa cu diverse infranime cu circulaţie în spaţiul românesc. Această percepţie este reflectată în sistemul românesc al numelor de familie, după cum bine aţi observat.

Iniţial numele de familie au fost apelative cu statut de supranume sau, după termenul popular, de poreclă. Astfel, întâlnim nume de familie ca: Moldoveanu (în special în Muntenia şi Ardeal), Munteanu, Vlah, Vlas (în special în Moldova şi Ardeal), Ardeleanu (în special în Moldova şi Muntenia), Vrânceanu, Bârsan, Olteanu, Dobrogeanu, Moroşanu, Crişan/Crihan, Machedon.

 

 În acelaşi timp, multe nume de familie româneşti, care au fost iniţial simple apelative sau porecle, reproduc etnonime străine, cum ar fi: Arnăut (corespondentul pentru Albanez), Cerchez, Ivireanu (corespondentul pentru Georgian), Rus/Rusu/Rusnac, Moscalu, Cazacu şi Zaporojan, Grecu, Sârbu, Bulgaru, Frâncu (corespondentul pentru Francez), Neamţu/Sasu (corespondente pentru German), Turcu/Turculeţ/Turceanu/Turcescu, Ţiganu/Ţigănaş, Tătaru/Tătăruş/Tătărescu, Ungureanu, Leahu, Mazuru (corespondente pentru Polonez), Arapu/Arăpaşu (corespondente pentru Arab), Şcheau (corespondentul pentru Slav), Jidovan (corespondentul pentru Evreu), Coman/Comănici/Comănescu (corespondente pentru Cuman), Guţu/Huţanu/Guţuleac (corespondent pentru Huţul), Litfan (corespondentul pentru Lituanian) şi altele.

Numele de familie Românu însă lipseşte, pentru că nici un român nu se putea defini ca diferit de alt român pe criteriul etnic şi atunci interveneau diferenţele regionale cuprinse în infranime sau numele mici şi locale ale românilor. – Într-adevăr, găsim atâtea nume diferite pentru unele şi aceleaşi etnii şi popoare, fără ca cineva să facă mare caz din asta… – Important este că toţi aceşti termeni diferiţi, atribuiţi unora şi aceloraşi etnii, nu sunt opozabili.

Nimănui nu-i va veni vreodată în cap ideea absurdă şi ridicolă a unor dicţionare germano-nemţeşti, gruzino-georgiene, ebraico-israelite, erdaro-basce, elino-greceşti, ruso-lipoveneşti sau ungaro-maghiare, întrucât dincolo de termenii diferiţi este vorba de aceleaşi limbi şi etnii.

Aplicată politonimelor, ideea devine şi mai absurdă. Îşi poate cineva imagina un dicţionar elveţiano-belgian? Sau americano-canadian?

Ori poate sovieto-iugoslav? E bine să readresăm aceste întrebări celor cu năstruşnica provocare a dicţionarului românesc-moldovenesc. Etnonimul şi politonimul pot fi şi trebuie împăcate în complementaritatea lor

 

 

 – Aţi adus vorba de politonime. Spuneaţi mai sus că nu toate politonimele redau numele etnice ale unor popoare…

 

 – Cazul cel mai relevant ni-l prezintă cele 22 de state arabe: regate, republici, emirate, geamahirii. Etnic şi lingvistic vorbind, între saudiţi şi marocani, sirieni şi algerieni, libanezi şi irakieni, yemeniţi şi qatarieni nu există nici o diferenţă. Vorbesc cu toţii o singură limbă, araba, şi sunt cu toţii un singur neam.

Politic însă sunt foarte diferiţi şi nimeni nu pretinde că altcineva încearcă să-l arabizeze pe celălalt.

Etnonimul şi politonimul pot fi şi trebuie împăcate în complementaritatea lor.

 

 Avem şi cazuri când un politonim diferit de un etnonim sau altul sună diferit de la o limbă la alta. Crestomatic în acest sens este cazul Elveţiei, numită Schweiz în germană, Suisse în franceză, Svizzera în italiană, Svizra în reto-romană, Switzerland în engleză, Şveiţaria în rusă şi Helvetia în latină. Sau cazul Republicii Elene, numite şi Grecia. Politic vorbind, poţi să fii român şi să ai altă origine etnică decât cea română

 – Cum stăm cu politonimele român şi moldovean şi care ar trebui să fie relaţia dintre ele?

 – Confuzia apare din faptul că termenul de român este şi etnonim, iar cel de moldovean este unul din infranimele pe care şi-l atribuie românii din spaţiul vechii Moldove. Politic vorbind, poţi să fii român şi să ai altă origine etnică decât cea română, de pildă ucraineană, maghiară, germană, sârbă, rromă etc. Totodată, politonimul de moldovean, cu drept deplin de existenţă, trebuie să li se aplice tuturor cetăţenilor Republicii Moldova, indiferent de originea lor etnică.

 

 Politic vorbind, moldovenii sunt de origine română, ucraineană, rusă, găgăuză, bulgară, rromă, evreiască etc. După cum elveţienii sunt de origine etnică germană, franceză, italiană sau reto-romană, vorbind patru limbi diferite şi fără să pretindă că măcar una dintre ele ar fi elveţiană, după numele ţării. Ei însă vorbesc de graiul elveţian al limbii franceze, de dialectul elveţian al germanei şi de dialectul ticinez al italienei. După cum putem şi noi vorbi de graiul moldovenesc al limbii române.

– Bine, dar în Republica Moldova etnicii români nu vorbesc un singur grai…

 

 

 – Aveţi dreptate. Izoglosele dialectale româneşti nu sunt dispuse pe axa est-vest, ci pe axa nord-sud, iar Republica Moldova, se ştie, are o geografie care o înscrie tocmai pe această axă nord-sud, din Bucovina până în Dobrogea, cuprinzând eşantioane din mai multe straturi dialectale româneşti.

Pe lângă graiurile de tip moldovenesc din zona Suceava-Iaşi, vorbite în nordul şi centrul Republicii Moldova, întâlnim în partea de sus a Transnistriei un grai de tip maramureşean, iar în sudul Republicii Moldova se vorbesc graiuri de tip muntenesc.

Între toate acestea există şi multe graiuri de interferenţă sau de tranziţie, mai mult sau mai puţin diferenţiate de standardul literar.

Aceste diferenţe ating uşor fondul lexical şi pronunţia, niciodată însă gramatica, care este esenţială pentru identitatea inconfundabilă a oricărei limbi. Indiferent cum se autodefinesc etnicii români din Republica Moldova, din Ucraina sau cei din Federaţia Rusă, – români, moldoveni sau volohi, bucovineni, basarabeni, herţeni sau transnistreni – ei reprezintă o singură etnie şi vorbesc o singură limbă.

 

 – Şi atunci cum să împăcăm identitatea noastră etnică cu cea politică? Putem fi români şi moldoveni în acelaşi timp?

 

 – Este foarte simplu şi răspunsul derivă firesc din tot ce am spus până aici: da! Trebuie să abordăm lucrurile în spirit european, când fiecărei persoane i se lasă libertatea să se autodefinească etnic, cultural şi religios. Identităţile nu pot fi induse cu forţa, ci constatate obiectiv şi asumate în libertate. Imperiul ţarist a încercat să ne dezbine, limitându-ne identitatea etnică la specificul local, pentru a ne contrapune celorlalţi români.

Imperiul sovietic a continuat cu o mai mare înverşunare această lucrare pentru a justifica anexarea Basarabiei. Conştiinţa etnică şi lingvistică, culturală şi religioasă a conaţionalilor noştri, ajunşi cetăţeni sovietici peste noapte, au fost puternic agresate şi deformate. Identitatea ţine de drepturile individuale ale persoanelor, iar statele trebuie doar să ia act de identitatea obiectivă asumată subiectiv, în deplină libertate şi în cunoştinţă de cauză, de fiecare persoană.

 

Libertatea absolută nu este singura condiţie obligatorie, pentru că aceasta nu trebuie să contrazică realitatea obiectivă, adică evidenţele.

Dacă eşti alb nu devii de culoare sau mongoloid oricât de mult a-i pretinde, dacă eşti bărbat nu poţi pretinde că ai fi femeie, dacă eşti etnic rus nu devii în mod automat german sau francez printr-o singură declaraţie, dacă eşti creştin nu te poţi declara iudeu şi viceversa, iar dacă eşti armean şi ai cetăţenie franceză nu poţi pretinde că eşti cetăţean american de origine turcă, dacă eşti moldovean de origine română nu te poţi pretinde de origine găgăuză, dacă eşti român nu te poţi pretinde chinez, iar dacă vorbeşti rusa nu poţi declara că ar fi vorba de niponă. Interferenţa statelor cu scopul clar de a le induce cetăţenilor o altă identitate etnică sau lingvistică decât cea obiectivă este susceptibilă de etnocid.+

 Aplicat la Republica Moldova, îmi amintesc de declaraţiile oficiale făcute la Chişinău de observatorii din partea Consiliului Europei şi a OSCE la recensământul din octombrie 2004 prin care se arătă că în foarte multe cazuri, respondenţii au fost determinaţi de recenzori să declare mai degrabă că sunt moldoveni decât români şi că vorbesc „moldovenească”, mai degrabă decât limba română. Adevărul este că indiferent cum se autodefinesc etnicii români din Republica Moldova, din Ucraina sau cei din Federaţia Rusă, – români, moldoveni sau volohi, bucovineni, basarabeni, herţeni sau transnistreni – ei reprezintă o singură etnie şi vorbesc o singură limbă.

 Războiul dintre ei este unul artificial, fiind provocat şi întreţinut de cei care nu doresc liniştea noastră.

– Poate unii provoacă acest război din motive ideologice? – Dacă vă referiţi la „moldovenismul” antiromânesc ca ideologie de extracţie imperială rusă, da. Iar dacă vă referiţi la ideologia comunistă, mă îndoiesc. Putem să le amintim tuturor celor care urmează linia ideologică trasată de Karl Marx, cuvintele lui legate de locuitorii băştinaşi ai Moldovei: „Limba română e un fel de italiană orientală. Băştinaşii din Moldo-Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor îi denumesc vlahi sau valahi.”.

În alt loc, Karl Marx nota: „Românii din Ţara Românească – 2500000, Moldova – 1500000, Transilvania – 1486000, Banatul Timişoarei – 1085000, Bucovina – 300000, Basarabia – 896000. Total – 7767000”.

Dacă Marx nu este convingător, să vedem ce spunea Curtea imperială de la Petersburg, în 1840, despre noi:

„Moldova şi Valahia sunt ţări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credinţă, în pofida separaţiei lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor, purtând aceeaşi cruce grea, iar acum sorb o nouă viaţă din acelaşi izvor dătător de viaţă.

Ele au acelaşi trecut, acelaşi prezent şi, bineînţeles – acelaşi viitor!”

(Revista Ministerului Instrucţiunii Publice, fasculul 29, secţiunea IV, Petersburg, 1840, pagina 7).

 

 – Vă mulţumim.

 

 

Igor Burciu

Vlad Cubreacov blog