Goralii – „muntenii” Poloniei și rădăcinile lor românești

Ei nu îşi pot tăia rădăcinile și încă îşi revendică originile de le noi. Dialectul lor, aproape dispărut, include termeni împrumutaţi din limbile cehă, poloneză, slovacă precum şi vreo 80 de cuvinte de origine română, în special din vocabularul păstoresc…

Locul în care goralii îşi aşează stâna este stână, locul în care fac focul este vatră, zerul e zer, strunga e strungă, pastyr- păstor, bacia-baci, geleta -găleată etc. iar rasa de oi pe care o cresc este ţurcană ca şi cea de la noi şi este numită vlahşca.

Unii cercetători au emis păreri, mai mult sau mai puţin argumentate, cum că aceste populaţii ar fi urmaşe ale triburilor dacilor liberi.

 Dincolo de păreri, opinii sau ipoteze, un lucru este cert: într-o vastă zonă din Carpaţii Nordici vlahii (românii) şi-a rânduit existenţa în urmă cu 500 de ani conform dreptului valah având şi un episcop propriu.

Istoria vlahilor din aceste locuri a fost cercetată insuficient în țara noastră.

Grupurile de populaţii din  Munţii Carpati de nord, atât cele cu origini latine cât şi cele slave, au fost consemnate în cronicile care descriau descălecarea ungurilor în Panonia anului 896.

Cronicarul Anonymus, spune că ungurii i-au întîlnit pe slavii din Halici, iar după traversarea munţilor au dat de slavi, bulgari, vlahi şi de „păstorii romanilor”.

Cronica lui Nestor susţine că, după trecerea Carpaţilor Nordici, ungurii s-au ciocnit atât cu volohii pe care i-au alungat, cât şi cu slavii pe care i-au supus.

În secolul XVII a fost întemeiată în această zonă o formaţiune care a dorit să dobândească o formă de statalitate.

S-a numit Valahia de Sus, pe care storicii noştri doar o amintesc fără a da prea multe precizări..

Vlahii au supravieţuit în Moravia cehă şi în Silezia poloneză învecinată. În Moravia se numesc valaši şi trăiesc în număr mai însemnat în aşa-numita „Valahie Moravă”, în aşezări precum Rožnov pod Radhoštěm (unde există şi Muzeul Satului Valah), Valašské Meziříčí, Valašské Klobouky, Brumov-Bylnice, Vsetin, Karolinka, Slavičín, Vizovice sau Zubří.

În Silezia polonă sunt cunoscuţi sub numele de wałasi şi sunt prezenţi mai ales în zona localităţilor Cieszyn şi Skoczow.

Locuitorilor întemeietori ai acestor aşezări li s-a recunoscut un episcop propriu în persoana călugărului ortodox Chiril Românul.
Pe la sfârşitul veacului al XV-lea, documentele aminteau numele a cinci voievozi români refugiaţi în Polonia: Ştefan al Sapineţului, Nan şi Pascu ai Sanokului, Dinga din Stupinţa şi Giurgiu al Samborului.
Cei mai mulţi au plecat din Ardeal din cauza condiţiilor grele de acolo, dar şi pentru faptul că românii care erau luptători de elită, au fost agreați de polonezi datorită vitejiei și fidelității lor.
La sosirea în Polonia, ei primeau titlul de cneaz, şapte “lanuri” de pământ” (”mensura valachias”), iar oamenii de rând, câte 30-40 de hectare, fiind scutiţi de dări (censuri), pentru 24 de ani, având dreptul să se mute oricând de pe o moşie pe alta, numai conform dreptului valah, “Jus valachicum”.
În virtutea acestui drept, cnezii puteau ţine pe pămînturile lor două crâşme, mori, prive, prisăci sau pescării, erau liberi să-şi vândă pământurile sau să le dăruiască, pentru toate acestea fiind datori să meargă la război cu cal, arc şi săgeţi.
Supuşii cneazului trebuiau să-i muncească acestuia şase zile pe an, să-i dea la sfârşitul anului cam o treime din censul cuvenit regilor Poloniei. De Crăciun şi de Paşti, dădeau un prinos numit “colindă”.
În Polonia, românii erau de neatins. Aveau dreptul de a se judeca singuri, cneazul şi scaunul de judecată al bătrânilor fiind singurele foruri juridice.
În faţa oricăror acuzări, românii spuneau: “duceţi-mă la domnul meu, fiindcă eu posed dreptul valah!”.
Urmaşii acestor români, deşi se disting, cum am mai arătat, de populaţia slavă care i-a asimilat, se consideră, firesc, buni cetăţeni ai actualelor state pe teritoriul cărora vieţuiesc.

Cel mai mare muzeu al „muntenilor valahi” este în… Cehia, la Roznov, în Moravia.

Ca urmare a genocidului austriac din sec XVII – care trebuie studiat, afirmat și lămurit nu doar științific, ci și politic, fiind probabil, prima crimă în masă din Europa modernă (care a prefatat dărâmarea mănăstirilor ortodoxe din Transilvania de către generalul austriac Bukow), când au fost omorâți cca 17 mii de valahi-gorali, aceștia au suferit un șoc cultural.

Cam ca românii care au trecut prin teroarea hortystă: n-au mai îndrăznit sa își vorbească limba, pe care și-au pierdut-o în timp, și au trecut la catolici – dar bisericile lor stau mărturie că au origini ortodoxe.

Mărturisește aceste grozăvii și azi inima de oțel care se poate vedea în podoabele stradale de Crăciun și pe care o poartă la gât bărbații gorali din munți și până în Cracovia.

Azi, goralii sunt mândri de originile lor și profita din plin de libertatea pe care o au de „a se afirma cu specific regional”.

Muzica lor e izbitor de familiară nouă, cu dese accente ale taragotului ardelenesc.

Nu e loc în Carpații polonezi sa nu întâlnești denumirea de goral cu simbolistica aferentă – costumul popular, oaia, calul: servicii turistice, restaurante, firme de construcții…

Un tratat conceput de cehi (!) acum câțiva ani privitor la UNITATEA ARHITECTURALA DE TIP VALAH A ÎNTREGULUI LANȚ AL CARPAȚILOR, a fostla noi blocat la traducere (la nivelul unui institut de cercetare al Academiei și la nivelul Muzeului Satului).

Înaintemergătorul descoperirii lor a fost sociologul şi antropologul de renume, profesor univeresitar îndrumător de doctorat la Universitatea din Oradea, Gheorghe Sisetean, cu lucrările sale despre vlahii din Moravia.

Surse:

Ziarul Lumina; contributors.ro;https://www.activenews.ro.; https://cersipamantromanesc.wordpress.com.

Publicitate

ROMANII DIN CARPAŢII NORDICI ŞI AŞEZĂRILE ÎNTEMEIATE DE EI

 

 

VALAHII DIN CARPAŢII NORDICI ŞI SUTELE DE AŞEZĂRI ÎNTEMEIATE DE EI

Asupra unor populaţii din Carpaţii Nordici planează misterul originii lor. Ele se deosebesc prin fizionomie, prin trăsături sufleteşti, port, obiceiuri, tradiţii sau arhitectură de masa slavă în care vieţuiesc.

Unii cercetători au emis păreri, mai mult sau mai puţin argumentate, cum că aceste populaţii ar fi urmaşe ale triburilor dacilor liberi.

 Dincolo de păreri, opinii sau ipoteze, un lucru este cert: o vastă zonă din Carpaţii Nordici şi-a rânduit existenţa în urmă cu 500 de ani conform dreptului valah având şi un episcop propriu.

Grupurile de populaţii din  Munţii Carpati de nord, atât cele cu origini latine cât şi cele slave, au fost consemnate în cronicile care descriu descălecarea ungurilor în Panonia anului 896.

Cronicarul Anonymus spune că ungurii i-au întîlnit pe slavii din Halici, iar după traversarea munţilor au dat de slavi, bulgari, vlahi şi de „păstorii romanilor”.

Cronica lui Nestor susţine că după trecerea Carpaţilor Nordici, ungurii s-au ciocnit atât cu volohii pe care i-au alungat, cât şi cu slavii pe care i-au supus.

Se consemnează chiar şi un război între ruteni şi valahi pe la anul 1277, dar sunt mici şansele să putem afla vreodată cine exact erau aceştia şi unde anume trăiau pe atunci.

Vlahii au supravieţuit în Moravia cehă şi în Silezia poloneză învecinată. În Moravia se numesc valaši şi trăiesc în număr mai însemnat în aşa-numita „Valahie Moravă”, în aşezări precum Rožnov pod Radhoštěm (unde există şi Muzeul Satului Valah), Valašské Meziříčí, Valašské Klobouky, Brumov-Bylnice, Vsetin, Karolinka, Slavičín, Vizovice sau Zubří.

În Silezia polonă sunt cunoscuţi sub numele de wałasişi sunt prezenţi mai ales în zona localităţilor Cieszyn şi Skoczow.

Dialectul lor, aproape dispărut, include termeni împrumutaţi din limbile cehă, poloneză, slovacă precum şi vreo 80 de cuvinte de origine română („bryndza”-brânză, „strunga”-strungă, „pastyr”-păstor, „bacia”-baci, „geleta”-găleată etc).

Ei au ajuns acolo prin secolele XIV-XVII, venind în grupuri mici dinspre Transilvania şi Maramureş, ca păstori de oi, fiind treptat asimilaţi în timp, spun actele de arhivă.

Nu am reuşit să aflu numărul actual al vlahilor din Moravia şi Silezia, dar în 1864 ei erau vreo 50 de mii.

Printre locuitorii Carpaţilor Nordici, astăzi pot fi remarcate cinci grupuri principale de populaţii diferite de cea slavă: huţulii, boikii, lemkii, goralii şi rusinii.

 Ei locuiesc, în principal, pe ramificaţiile Munţilor Beschizi, în zone care se întind pe teritoriile Ucrainei, Poloniei şi Slovaciei, precum şi în părţile muntoase din nordul ţării noastre.

Numele acestor populaţii sunt de fapt porecle pe care şi le-au dat unii altora care, în timp, s-au transformat în supranume.
“Huţul” înseamnă “cel care se năpusteşte din munţi către locuitorii din vale”.

Uneori, termenul avea sensul de “om care ucide”.

Ţinutul huţul începe din Bucovina noastră, cuprinde părţi din regiunea Cernăuţi, între localitatea Putila şi râul Ceremuş, ajunge apoi în Huţulşcina, din sudul regiunii Ivano Frankivsk, terminându-se la Dilove din Ucraina de astăzi.

Numele de “boik” vine de la polonezul “bâk”, care înseamnă bou, aceşti oameni fiind în mod predilect crescători de vite. Boikivşcina (Ţara boikilor) este cuprinsă în sud-vestul regiunii Lâviv, în nord-vestul regiunii Ivano Frankivsk, întinzându-se şi în sud-estul Poloniei şi nord-estul Slovaciei.

De o parte şi de altă a frontierei polono-slovace, între localităţile Sanok-Nowy Sacz din Polonia şi Presov din Slovacia, se întinde Lemkivşcina, adică Ţara Lemkilor.

“Lemki” este numele pe care boikii l-au dat în derâdere unei părţi a acestor crescători de vite, care foloseau în locul adverbului ucrainean “liş” (”doar”, “numai”) adverbul slovac “lem”.
Spre graniţa cu Cehia, se află “Ţara goralilor”.

 Numele de “goral” vine de la “gora” (”gura”), care înseamnă “munte”. Pentru oamenii de la şes, aceste populaţii sunt cu toţii munteni, adică locuitori ai munţilor.

“Rusinii” (rutenii) sunt o populaţie pe care o întâlnim în inima Europei Central-Răsăritene, cu o densitate mai mare în zonele Mukacevo şi Uzhorod, din Regiunea Ucraina Transcarpatică, situată la intersecţia frontierelor ucraineană, slovacă şi polonă.

În afara teritoriului de baştină, rusinii trăiesc în nordul Serbiei, estul extrem al Croaţiei, în câteva sate maramureşene şi sucevene de la noi, precum şi în nord-estul Ungariei.

Pentru polonezi, nu mai este o curiozitate

Ustrzyki Dolne este un orăşel polonez din imediata apropiere a graniţei cu Ucraina.

Aşezarea a fost întemeiată pe la 1509 de un român din Maramureş, blazonul roşu, cu săgeată şi sabie, al primilor valahi sosiţi aici, fiind şi astăzi foarte preţuit de localnici.

 În studiul “Familia Dragoş în Polonia”, istoricul polon Wyrostek spune că Dragoş a creat Episcopia de Halici, dorind să facă un principat între Maramureş, Moldova nordică şi Polonia meridională.

Ştefan din Maramureş, fiul lui Sas Vodă, a sosit în Polonia pe la 1340, cu o mică armată, obţinând diplome şi privilegii considerabile.

Istoria a consemnat în întregul spaţiu al Carpaţilor Nordici colonizări ale păstorilor valahi, începute la o dată incertă (sec. X-XIII) şi care s-au încheiat către secolul al XVIII-lea.

 Aici au fost atestate istoric peste 500 de aşezări întemeiate de urmaşii acestor păstori.

Slavizaţi, după un secol şi jumătate, totuşi, urmaşii lor se disting de restul localnicilor prin particularităţi fizionomice şi sufleteşti, remarcate de cercetători încă din secolul al XIX-lea.

Augustyn Maciey, membru corespondent al Academiei Poloneze de Ştiinţe, cercetător la Centrul Internaţional de Învăţământ Ecologic din Cracovia şi un împătimit cercetător al zonei Ustrzyki Dolne, a declarat că în Polonia sunt atât de multe sate întemeiate de români, încât acest lucru nu mai este astăzi o curiozitate.
În regiunea moravă Valassko, zona Fridek Mistek, trăiesc valahi care se laudă şi astăzi cu originea lor, deşi autorităţile nu-i recunosc ca o etnie de origine română.

Marele arheolog Sulimirski susţine şi el, cu dovezi, că toate populaţiile enumerate mai sus sunt urmaşii dacilor, nu slavilor, ei fiind cei dintâi păstori în Carpaţi, ceea ce istoricii ucraineni, spre exemplu, nici nu vor să audă.

Valahii din sudul Poloniei 

Dreptul valah şi propriul episcop, contra arc şi săgeţi

Domnul Augustyn Maciey ne-a vorbit şi despre dreptul valah, care a funcţionat în aşezările întemeiate de românii ajunşi în zonele montane ale Poloniei de astăzi.
Emigrările valahilor către aceste zone au început pe la 1334, din Transilvania, când principele Vladislav de Oppelin, căsătorindu-se cu Elisabeta, fiica domnitorului Basarab Vodă al Ţării Româneşti, a avut patru fiice care au fost măritate cu nobili polonezi.

Pe vremea acestui principe se întemeiază cele mai multe sate româneşti în Polonia.

Locuitorilor întemeietori ai acestor aşezări li s-a recunoscut un episcop propriu în persoana călugărului ortodox Chiril Românul.

Pe la sfârşitul veacului al XV-lea, documentele amintesc numele a încă cinci voievozi români refugiaţi în Polonia: Ştefan al Sapineţului, Nan şi Pascu ai Sanokului, Dinga din Stupinţa şi Giurgiu al Samborului.

Cei mai mulţi au plecat din Ardeal din cauza condiţiilor grele de acolo, dar şi pentru faptul că românii erau luptători de elită, fideli polonezilor.

La sosirea în Polonia, ei primeau titlul de cneaz, şapte “lanuri” de pământ (”mensura valachias”), iar oamenii de rând, câte 30-40 de hectare, fiind scutiţi de dări (censuri), pentru 24 de ani, având dreptul să se mute oricând de pe o moşie pe alta, numai conform dreptului valah, “Jus valachicum”.
În virtutea acestui drept, cnezii puteau ţine pe lanurile lor două crâşme, mori, prive, prisăci sau pescării, erau liberi să-şi vândă pământurile sau să le dăruiască, pentru toate acestea fiind datori să meargă la război cu cal, arc şi săgeţi.

Supuşii cneazului trebuiau să-i muncească acestuia şase zile pe an, să-i dea la sfârşitul anului cam o treime din censul cuvenit regilor Poloniei. De Crăciun şi de Paşti, dădeau un prinos numit “colindă”.
În Polonia, românii erau de neatins. Aveau dreptul de a se judeca singuri, cneazul şi scaunul de judecată al bătrânilor fiind singurele foruri juridice.

În faţa oricăror acuzări, românii spuneau: “duceţi-mă la domnul meu, fiindcă eu posed dreptul valah!”.
Urmaşii acestor români, deşi se disting, cum am mai arătat, de populaţia slavă care i-a asimilat, se consideră, firesc, buni cetăţeni ai actualelor state pe teritoriul cărora vieţuiesc.

Surse: Ziarul Lumina si contributors.ro

AROMÂNII DIN BALCANI ÎN SECOLUL AL XX-LEA:INTRE ASIMILARE SI CONSERVAREA IDENTITATII DE NEAM. VIDEO.

 

 

Împrejurări istorice complexe a căror particularităţi mai rămân a fi desluşite, au făcut ca odată cu etnogeneza românească din spaţiul circumcarpatic, să apară şi să supravieţuiască grupuri compacte şi numeroase de români în întreaga Peninsulă Balcanică. Arealul de locuire al acestora se întinde de la Dunăre până în Grecia continentală, Marea Egee, Marea Adriatică şi Istria. Secole de-a rândul românii din Peninsula Balcanică şi-au păstrat trăsăturile fundamentale, limba, tradiţiile, ideea originii şi a unităţii entice.
La începutul secolului al XX-lea, aromânii reprezentau ultima mare populaţie de latinofoni nesedentari din sud-estul european, una din societăţile premecaniste care, locuind într-o regiune de profunde tulburări politice şi bulversări etnice, au suportat influenţe culturale şi etnice ireversibile.
Modul de viaţă tradiţional al aromânilor a făcut ca aceştia să supravieţuiască constituirii statelor medievale şi moderne balcanice, politicilor de asimilare impuse în special în ultimul secol, fără a avea posibilitatea să se sustragă influenţelor de adaptare la o situaţie nouă din epoca „de industrializare” cvasitotală pe care le-au suportat societăţile occidentale.
Locuitorii de origine romanică din sudul Dunării, cunoscuţi în timp drept aromâni, macedo-români, vlahi transbalcanici, fărşeroţi, români epiroţi, români sudici, au constituit un element deosebit de important din punct de vedere etno-social, dar mai ales din punct de vedere cultural, în peisajul multiaspectual al Balcanilor. În dependeţă de arealul de locuire aceştia poartă nume foarte diferite : gramustenii şi pindenii (locuitori din munţii Pind, Grecia) sunt porecliţi kutsoblaxoi (cuţovlahi).

 Fărşeroţii sunt adesea denumiţi arvanitoblaxoi sau vlahi albanezi. Grămustenii sunt concentraţi mai ales în nordul şi centrul Macedoniei greceşti, în timp ce pindenii locuiesc în sate din Munţii Pindului din Macedonia de sud-vest, în Epirul de nord, respectiv în vestul Tesaliei.
În anii 80 ai secolului al XX-lea istoricii şi etnografii din vest au reacţionat la semnalele de alarmă care străbăteau din mediul aromânilor balcanici şi au studiat, cu un interes deosebit, comunităţile conservate la anumite etape ale istoriei, ce locuiau în spaţiului Carpato-Balcanic.

 De rând cu huţulii şi rusinii din Carpaţi, aceştia au fost supuşi în perioada de după cea de-a doua conflagraţie mondială unui dur proces de asimilare, fiind excluşi, ca entitate separată, din chestionarele recensămintelor populaţiei efectuate în anii 70-80 ai secolului al XX-lea.
Pentru a înţelege mai clar complexitatea problemei vom efectua, în cele ce urmează, o succintă analiză a situaţiei aromânilor din anumite regiuni ale Balcanilor.
Cercetările istorice şi etnografice au demonstrat că una din trăsăturile de bază a modului de viaţă a aromânilor este practicarea păstoritului. Pornind de aici, toata structura vieţii sociale, politice, culturale şi religioasă a fost o consecinţă logică şi constantă a unei societăţi antrenată în păstoritul transhumant.
În Grecia, de exemplu, trei generaţii care se succed una alteia, fiecare posedă un evantai lingvistic diferit. Cei care au fost alfabetizaţi înaintea celui de-al doilea război mondial, sunt cel puţin trilingvi: aromâna ca limbă maternă vorbită, greaca şi româna ca limbi scrise. A doua generaţie, şcolarizată dupa război, a studiat doar în greacă după închiderea şcolilor şi a bisericilor româneşti. Această, a două generaţie, a fost şi mai este bilingvă: aromâna e limba vorbită iar greaca cea scrisă. A treia generaţie începe să aibă din ce în ce mai mult cunoştinţe pasive despre aromână, limitate numai prin înţelegerea ei.
In Grecia pot fi recunoscuţi drept băştinaşi doar cei ce descind din vechii eleni. In acest context, aromânii au un statut particular: ei sunt consideraţi drept “greci vorbitori de limbă neolatină”.

Pe de altă parte ei nu sunt recunoscuţi drept minoritate naţională ci, drept o parte din aşa-numiţii Elleniki ethniki koinonia (comunitatea neamului elenic).
Cea mai mare parte a aromânilor din Albania, în jur de 80.000 de persoane, potrivit datelor din 1917, deci vechi de aproape o sută de ani, aparţin ramurii fărşeroţilor şi sunt concentraţi în zona muntoasă din sud-vestul Albaniei. Astăzi numărul lor este consemnat între 300.000 şi 500.000. Din aceşti aromâni, mulţi practicau încă în anii 1950-60 transhumanţa, fără să aibă domiciliu stabil, aşa cum i-a surprins etnologul clujean Petru Neiescu într-una din vizitele sale pe teren.

Se pare că aceştia nu sunt fărşeroţi propriu-zişi, ci saracaciani care au reuşit să evite procesul de grecizare refugiindu-se şi stabilindu-se, în diferite perioade istorice, în spaţiul albanez . Politica de sprijinire de la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX, acordată de guvernul de la Bucureşti instituţiilor de învăţământ şi stabilimentelor bisericeşti pentru aromâni pare să fie revigorată în ultimii ani.

Mai recent Atena a început să confrunte concurenţă din partea României. In Albania, pe lângă susţinerea şcolii şi grădiniţei de la Divjaka, unde învaţă româna şi aromâna peste 60 de copii, s-au alocat peste 2 miliarde de lei pentru Biserica ortodoxă aromână “Schimbarea la Faţă” din Korcea, patronată de Patriarhia română unde activează preotul-paroh aromân fărşerot Dumitrache Veriga .
In Republica Macedonia, aromânii aparţin mai ales ramurii grămustenilor şi sunt concentraţi în regiunea Stip-Kocani respectiv Ovce Polje. La mică distanţă de Bitola, la o altitudine de 950 de metri, se află două aşezări tradiţionale aromâne, unde au existat şcoli româneşti şi puternice nuclee filoromâne încă din anii 1880.

 Un caz aparte îl reprezintă satele Beala de Sus şi Beala de Jos, situate tot la mare altitudine, lângă graniţa cu Albania şi care sunt locuite de fărşeroţi, parţial în comun cu albanezi ghegi.
Deşi nu sunt foarte numeroşi (în jur de 20.000) în Republica Macedonia, guvernul încearcă să diminueze şi mai mult acest număr, aşa că cifra oficială este de numai 8.467. Totuşi aici aromanii par să aibă o situaţie mai bună decât în alte ţări, fiind reprezentaţi şi în parlamentul macedonean; având dreptul să-şi păstreze identitatea etnică, lingvistică, religioasă şi culturală, precum şi dreptul la învăţământ în limba maternă.

Probabil aceasta se datorează faptului că aromânii sunt printre puţinele naţionalităţi conlocuitoare care susţin Republica Macedoneană.
Aromânii erau concentraţi până de curând în regiunea Pirin sau Macedonia Pirinului, în jurul localităţii Giumaia sau Dzumaia de munte, astăzi parte a oraşului redenumit Blagoevgrad, care, până în 1913, s-a aflat sub administraţie otomană directă.

 După această dată Giumaia a intrat în componenţa statului bulgar, iar aromânii grămusteni de aici (supranumiţi ‘cipani’) au fost supuşi unei campanii dure de bulgarizare.
Divizaţi în diferite ramuri şi subramuri, cu diferite nume, care desemnează de fapt una şi aceeaşi etnie, in Bulgaria aromânii sunt atestaţi, astăzi, doar izolat, în aria muntoasă din sud-vest. Recensământul bulgar din 1910 dădea în total o cifră de 79.428 de persoane, în 1926- 69.000, pentru ca în 1965 să fie menţionaţi doar aproximativ 6000 de aromâni.

Cercetătorii fenomenului consideră că aceasta cifră nu are bază reală, istoricii bulgari vorbind de cel puţin 250.00 de aromâni. Autorităţile bulgare au încercat şi mai încearcă în continuare să dilueze numărul  româno-vlahilor din această ţară.

 

 

 

Pentru Serbia, statistica din perioada interbelică înregistra un număr de 231.068 de români în 1925. în 1981 erau atestaţi 86.742. Actualmente numărul aromânilor din Serbia este estimat la aproximativ 15.000.
Realizând un scurt istoric al evoluţiei comunităţilor aromâneşti din Peninsula Balcanică vom putea distinge trei etape distincte în procesul complex de aculturaţie la care au fost supuşi:
1. căderea Imperiului Otoman – al doilea război mondial
2. al doilea război mondial – anii 80 ai secolului XX
3. Anii 80 ai secolului XX – prezent
Perioada anterioară celui de-al doilea război mondial a cunoscut evenimente importante. Mai întâi o sedentarizare progresivă, determinată de apariţia statelor balcanice de după căderea Imperiului Otoman.

 Apariţia  frontierelor  politice a împiedicat, sau cel puţin a restrâns, prin impunerea de vămi de trecere şi taxe vamale de frontieră, posibilitatea unor deplasări impuse de transhumanţă. Macedonia de exemplu s-a transformat într-un spaţiu restrâns pentru păstori, care scădea pe măsură ce viteza transporturilor creştea prin introducerea mijloacelor de comunicare mai rapide.
După anul 1945, când această parte a Europei a fost încadrată în spaţiul socialist şi în perioada comunistă, peste soarta comunităţii româneşti din peninsulă s-a aşternut o tăcere adâncă însoţită de un dezinteres total.

La acestea s-a adăugat şi poziţia statului grec, care a negat în totalitate existenţa pe teritoriului ei a altor etnii în afara celei greceşti. Această politică continuă să fie promovată şi la momentul actual. În rezultatul politicii de asimilare promovată de autorităţile greceşti în anul 1946 s-au desfiinţat şcolile şi liceele româneşti din Elbasan, Bitolia, Salonic.

În acelaşi an au fost desfiinţate absolut toate şcolile din Grecia şi Macedonia sub pretextul că în războiul civil provocat de comuniştii lui Marcos aromânii i-au aprovizionat pe partizanii acestuia, iar România, protectoarea aromânilor, se afla sub influenţa Moscovei.

 În 1948 s-a desfiinţat Institutul român de la Sofia, subvenţionat de România, la fel Consulatul din Vidin.

În concluzia ţinem să menţionăm că situaţia aromânilor reprezintă, după cum s-a exprimat Adina Berciu-Drăghicescu, „o mare tragedie a secolului XX”, ei fiind condamnaţi la o asimilare continuă şi la începutul secolului XXI.

După destrămarea Iugoslaviei şi consolidării statelor balcanice independente, a apărut o mică speranţă că situaţia aromânilor se va îmbunătăţit, chiar dacă problemele lor în calitate de minoritate nerecunoscută mai persistă.

Noua pătură intelectuală apărută din rândurile populaţiei aromâne tinde să se manifeste din ce în ce mai pregnant în diferite acţiuni culturale, menite să stopeze dispariţia limbii şi a identităţii. Au apărut noi partide şi asociaţii culturale care se fac cunoscute prin promovarea imaginii comunităţilor aromânilor balcanici. Acestea sunt cunoscute în România, la Atena, Scopje şi Tirana.
Se crede că instituirea unui învăţământ în limba maternă, în şcolile elementare şi secundare din Grecia, Albania şi Macedonia, eventual Bulgaria, ar putea frâna declinul limbii aromâne şi respectiv dispariţia unei culturi bimilenare şi a unei etnii care a străbătut veacurile suportând întotdeauna condiţii foarte aspre.

Profesorul de istorie contemporană la Universitatea din Viena Max Demeter Peyfuss remarca acum câţiva ani că “Intr-o viitoare Europă comună, aromânii – indiferent de ce parte a frontierei ar trai (căci frontierele moderne au distrus spaţiul natural de viaţă al aromânilor) – trebuie să obţină dreptul lor nelimitat de domiciliu ca aromâni.”

„Dimândarea părintească” (mustrarea părintească) este imnul aromânilor, compus de Constantin Belemace, luptător pentru drepturile românilor (aromânilor) din Balcani. Este un echivalent al imnului „Deşteaptă-te române” la românii aromâni, acolo, în sânul societăţilor şi fundaţiilor aromâneşti, unde este cântat la posturile de radio şi de televiziune emise în dialect. Cântecul vorbeşte de cumplitul blestem ce cade asupra părinţilor care nu-şi învaţă copiii limba strămoşească, limba (graiul) armânesc.

Poetul Belemace s-a dovedit a fi un adevărat vizionar atunci când a compus versurile, în 1888. După mai bine de un secol, „Dimândarea părintească” răsună mai actual ca oricând.

Scris de:Ana CIOFU, stud. an. II, RI

 PARINTEASCA  DIMANDARE-IMNUL AROMANILOR

 Parinteasca Dimandare
Na sprigiura cu foc mare
Frati di muma si di-un tata,
Noi, Armani di eta toata.
Di sum plocile di murminta
Striga-a nostri buni parinta:
„Blestem mari s-aiba-n casa
Cari di limba-a lui s-alasa.
Cari-si lasa limba-a lui
S-lu-arda pira-a focului,
Si s-dirina viu pri loc,
Sa-li si friga limba-n foc.
El an vatra-li parinteasca
Fumealia s-nu-si hariseasca;
Di fumeli curuni s-nu base
Nic an leagan si nu-nfase.
Cari fudze di-a lui muma
Si di parinteasca-li numa,
Fuga-li doara-a Domnului
Si dulteamea-a somnului!”                                                                   

In romaneste suna asa :

Printeasca blestemare{mustrare}

Parinteasca blestemare
Porunceste cu foc mare
Frati de-o muma si de-un tata
Noi, Aromani din vremea toata
De sub lespezi (placi) de morminte
Striga ai nostri buni parinti
„Blastem mare sa aiba in casa
Care de limba lui se lasa.
Care i-si lasa limba lui
Arza-l-ar para focului
Chinui-s-ar de viu pe locu (pamant)
Frge-i-s-ar limba in focu
El in vatra parinteasca
De copii (familie) sa nu se fericească
De familie cununi sa nu pupe
Prunc in leagan sa nu culce (infase)
Care fuge de a lui muma
Si de parintescul nume
Fugi-i-ar dorul Domnului
Si dulceata somnului!”

 

Audio : Parinteasca dimandare recitata de regretatul Toma Caragiu