CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

10 Mai şi cel de-al patrulea moment istoric important pe care românii îl sărbătoresc în această zi. VIDEO

  

 

 

Fișier: Flag of Aromanians în 1848.svg

 

 

Imaginea steagului primului stat aromân din timpurile moderne, Principatul aromân al Pindului, stat care a existat în nordul Greciei, în anii 1941 – 1943, şi a avut relaţii stranse cu România.

Putem  observa culorile roşu-galben şi albastru pe steag şi stema Coroanei Române, încadrată în centru.

Culoarea neagră simboliza doliul, separarea neamului românesc la sud şi nord de Dunăre.

 

Data de 10 Mai marchează patru momente importante din istoriografia României: începutul domniei lui Carol I în 1866, declararea Independenţei de stat a ţării noastre în 1877, data când România a devenit regat, odată cu încoronarea primului rege al ţării în 1881 şi data la care sultanul Abdul Hamid al II-lea a semnat în 1905 iradeaua (decretul, firmanul), prin care aromânii din Imperiul otoman erau recunoscuți ca „naționalitate”, beneficiind astfel de dreptul de a avea  învățământ și biserică în limba maternă.

Despre românii sud-dunăreni numiţi şi macedoromâni sau aromâni, Eminescu scria:

 „Cât despre limba macedoromânilor, e azi un adevăr cunoscut de toţi că e numai un dialect al limbii dacoromane şi că n-are a face deloc cu limbile neolatine ale Occidentului. Studiile recente ale lui Miklosich au dovedit-o cu toată evidenţa.

Atât dialectul din Istria cât şi cel macedoromân sunt varietăţi ale limbii dacoromane, cu mici deosebiri fonologice şi cu mari şi hotărâtoare asemănări. Ne rămâne numai să admirăm ignoranţa grecilor moderni în privirea istoriei şi etnografiei unor ţări asupra cărora pretend a avea drepturi.

Dacă se află români în Macedonia cari vor redeşteptarea poporului lor şi readucerea lui la conştiinţa naţională, ei au cuvânt să lucreze în acest sens, şi nu injuriile foilor greceşti îi vor opri. În mozaicul de popoare orientale, credem că e loc şi pentru români şi că nu există nici o necesitate să fie anexaţi la Grecia.” (M. Eminescu, Erori istorice şi filologice, 11 august 1882).

La începutul secolului XX, aromânii din Peninsula Balcanică au insistat, fiind sprijiniţi ferm de Statului Român, să-şi folosescă propria limbă  în şcoli şi biserici. Această acţiune a determinat nemulţumirea grecilor, care considerau că nu există aromâni.

Bande de greci, sprijinite mai ales de ierarhii şi preoţii eleni, s-au dedat la omoruri în masă, săvârşite în aşezările cu populaţie majoritar aromânească.

Reacţia Executivului de la Bucureşti faţă de masacrele bandelor greceşti a stârnit iritarea omologilor eleni, ajungându-se la un moment dat la ruperea relaţiilor diplomatice între Grecia şi România.

Drepturile aromânilor din Peninsula Balcanică au constituit motivul unor dialoguri intense între Ministerele de Externe ale României şi Înaltei Porţi.

Într-un asemenea context, Ministrul român de Externe, generalul Lahovary, a beneficiat de suportul unor persoanalităţi  influente din Austro-Ungaria (Contele Goluchowski şi Baronul Calice), Germania (Baronul Marschall), Italia (Marchizul Incisa) şi Rusia (Zinoviev), care direct sau prin intermediari au discutat cu factorii de decizie de la Constantinopol.

În decembrie 1903, Generalul Lahovary, trimis al României la Constantinopol, a prezentat Patriarhiei  un proiect în care sugera posibilitatea ca aromânii să beneficieze din punct de vedere religios de serviciile unui episcop propriu în eparhia Ohrida-Kruševo, în locul celui greco-ortodox.

În acelaşi timp, pe data de 24 aprilie 1904, aromânii au depus un Memorandum la Patriarhia constantinopolitană solicitând, printre altele, înfiinţarea unor biserici proprii, posibilitatea pentru preoţi de a ţine slujba religioasă în limba română şi de a avea un delegat pe lângă Patriarhie.

Cum Sfântul Sinod a respins cererile aromânilor, ambasadorul Germaniei, baronul Marschall, a fost primit în audienţă la sultanul Abdul-Hamid al II-lea (1876-1909) în legătură cu doleanţele aromânilor.

Iniţiativa ambasadorului german s-a datorat solicitării lui Lahovary, ultimul cerând printr-o notă oficială acordarea de drepturi aromânilor, aşa cum aveau şi celelalte naţionalităţi nemusulmane.

În cele din urmă, sultanul a emis o iradea (10 〈23〉 mai 1905), recunoscându-le aromânilor toate revendicările cerute, cu excepţia celei de a avea un conducător religios propriu:

“Majestatea Sa Imperială Sultanul, care, însufleţit de sentimentele Sale de înaltă dreptate şi de părinteasca Sa grijă pentru popoarele Sale, acordă binefacerile şi bunăvoinţa Sa tuturor supuşilor Săi credincioşi, fără deosebire de neam şi de religie.

Luând în considerare cererile depuse acum în urmă la picioarele tronului imperial de către supuşii Săi valahi, a binevoit să poruncească în privinţa lor ca, în virtutea drepturilor civile de care ei se bucură la fel ca ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze muhtari, potrivit reglementărilor în vigoare; ca, aşa cum se face pentru celelalte comunităţi, să fie admişi şi membri valahi, potrivit regulii existente, în consiliile administrative şi să fie acordate facilităţi de către autorităţile imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor lor şi pentru îndeplinirea formalităţilor prevăzute de legile imperiului în vederea deschiderii de noi aşezăminte şcolare”.

(sursa: Aromânii balcanici şi bandele greceşti –  dr. in istorie Catalin Fudulu).

 

 

 

Atunci, la 10 mai 1905, ziua națională a românilor primea o a patra semnificație, a emancipării naționale a fraţilor aromâni din Imperiul Otoman.

Cotidianul Universul publica, pe 17 mai 1905, editorialul „Zile însemnate”, care începea cu următoarele cuvinte:

„Trecem prin zile de mare însemnătate. Întotdeauna măreață, ziua de 10 mai a căpătat anul acesta o nouă strălucire prin izbânda cauzei fraților noștri din Macedonia, pentru care România a luptat atâta timp. Evenimentul acesta, care deschide larg porțile unei vieți noi aromânilor, va ocupa, prin înrâurirea ce va exercita, un loc de onoare nu numai în cartea țării, dar și în cartea Europei.”

 

Astfel, pe lângă  10 mai 1866, 10 mai 1877 și 10 mai 1881, noi românii mai avem încă o zi de sărbătoare  care trebuie redată memoriei publice : 10 mai 1905, ziua românilor din Macedonia.

unitatea geografica a aromanilor

 

Harta: Răspândirea aromânilor în Balcani

 

Deţinători ai unui tezaur cultural păstrat în memoria colectivă şi transmis, de-a lungul generaţiilor prin viu grai, aromânii luptă, de veacuri, pentru menţinerea identităţii lor spirituale. Iubindu-şi atât de mult limba, portul, folclorul şi obiceiurile, aromânii le vor păstra mereu, ca pe cele mai preţioase dovezi ale conştiinţei apartenenţei la etnia românească. 

De câțiva ani încoace, pe 10 (23) mai, se  sărbătorește în România dar și în alte țări balcanice – cu excepția notabilă a Greciei, Ziua aromânilor.

IMNUL AROMÂNILOR

 

 

 

UN DODECALOG AL AROMÂNILOR
sau
12 adevaruri incontestabile, istorice si actuale, asupra aromânilor si asupra limbii lor

 scris de Matilda Caragiu Marioţeanu

“Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”.
(Matei, XXII, 21)

CONFESIUNE

Acest DODECALOG al aromânilor reprezinta credo-ul meu stiintific asupra “ființei” denumita “aromân”. El este rezultatul unui proces indelungat, care dureaza de 68 de ani, de la nașterea mea, și care se explica prin:
a. o excelenta cunoastere a limbii mele materne, vorbita in familie de parintii mei, Nico Caragiu si Athina Papastere, si de bunica mea materna, Dhafna Pupti, mostenire sfanta lasata de stra-stra-stramosii mei de 2000 de ani;

b. un respect fara limite pentru tot ce este “traditie”, “lege” transmisa din generatie in generatie, “mentalitate” aproape imuabila – desi foarte evoluata in comunitatea mea aromana, in raport cu altele – in  f u n d a m e n t e l e  sale;

c. o competență stiintifica veritabila, castigată, treptat, datorita unui lucru serios si constant (1947 – 1995), condus, direct sau indirect (prin cartile lor), de dascalii mei: Theodor Capidan, Pericle Papahagi, Tache Papahagi, Al. Rosetti, Iorgu Iordan.

Având in vedere aceste date, in aceste momente de  c o n f u z i e  totală, creata de oameni ca nu vor sau nu pot sa respecte rezultatele științei (istorice/ lingvistice/ arheologice etc.), mă consider obligată – chiar daca acest credo al meu va fi ignorat, criticat, distrus – să formulez ideile care mi se par a fi punctul de plecare in orice initiativă, de orice fel; daca nu sunt acceptate aceste  a d e v ă r u r i  e l e m e n t a r e,  care nici măcar nu au nevoie sa fie explicate, rezultatul, in orice acțiune, ar fi: o confuzie generală (din cauza amestecului de criterii – istorice/ lingvistice/ geografice/ cultural-politice etc. – ), create adeseori conștient de toate “părțile” implicate; fricțiuni etnice in țarile balcanice; fara indoială, s a n g e  va curge din nou din toate părțile.
Îi rog pe cititori sa parcurgă, cu răbdare, cele 12 adevăruri și sș le judece numai la sfârșitul lecturii.

Îmi asum întreaga răspundere.

DIXI ET SALVAVI ANIMAM MEAM.

1. Aromânii (macedo-vlahii) si limba lor materna  e x i s t ă  astăzi și de doua mii de ani.
2. Aromânii sunt dintotdeauna sud-dunăreni.
3. Limba veche româna (straromâna/ româna comuna/ româna primitiva/ protoromâna) vorbită pe acest teritoriu era o limbă unitară.
4. Unitatea teritoriului unde se vorbea româna comună, a fost scindata de sosirea slavilor intre Dunare si Balcani.
5. Vechea limbă româna s-a scindat in cele patru ipostaze actuale ale sale:româna (daco-româna/ daco-v(a)laha), limba natională/ literara a României, aromâna(macedo-româna/ macedo-vlaha) si meglenita (megleno-româna/ megleno-vlaha; varianta a aromânei?), vorbite in sudul Dunarii si istriana (istro-româna/ istro-vlaha), vorbita in Peninsula Istria.

6. Aromâna este limba materna a aromânilor, care le confera constiința lor etnolingvistica.
7. Exista  d o u a  categorii de aromâni:
a. “autohtoni”, care locuiesc in țările balcanice (Grecia, Albania, fosta RSF Iugoslavia, Bulgaria)

b. în diaspora sunt cei care se gasesc oriunde in lume (in tarile din Europa, inclusiv in Romania, in cele doua Americi, in Australia etc.)
8. Statutul aromânilor “autohtoni” locuind in țările balcanice este cu totul diferit de acela al aromânilor din diaspora.
9. Statutul aromânilor aflați in diaspora (in România sau in alta parte) are specificul lui.
10. Numele aromânilor trebuie sa fie aromân și macedo-vlah.
11. Aromânii sunt crestin ortodocsi. Ortodoxismul lor are specificul lui (spre deosebire de acela al românilor din nord).
12. Aromânii (macedo-vlahii),trebuie sa aiba un singur scop: sa-și cultive limba maternă și tradițiile lor.

Matilda Caragiu Marioțeanu: Post-Scriptum la Dodecalog

In cei doi ani* care au trecut de la aparitia DODECALOG-ului, reactiile pe marginea celor 12 adevaruri formulate nu au lipsit. Autorii lor pot fi grupati, grosso modo, in doua categorii:

a. unii, majoritatea (mai ales oameni de stiinta, dar si nespecialisti, din toata lumea), au adoptat  i n t e g r a l  si neconditionat opiniile mele;

b. altii, mai ales aromâni din Romania, au contestat unele din adevarurile cuprinse in DODECALOG.

[…]Ambele categorii de opinii contin interpretari care sunt departe de ideile mele, nu au nici o legatura cu ele sau sunt interventii ale unor oameni total neavizati. Fie din cauza unor lecturi superficiale, fie din motive subiective, s-au tras cateva concluzii aberante. […]

Intr-un fel sau altul s-a ajuns la concluzii denaturate ca: “aromâna nu este limba română” sau “aromâna este o alta limba decat limba română”.

Or, nu se fac nicaieri in DODECALOG astfel de afirmatii, dimpotriva, ca in  t o a t e  lucrarile mele, se arata ca aromâna este o varianta a românei comune, a acelui “trunchi” comun din care s-au desprins aceste variante  i s t o r i c e  (denumite traditional “dialecte”) ale limbii străromâne (=germ. Urrumänisch).

Ceea ce este nou in DODECALOG este tocmai aceasta precizare: aromâna este un “dialect” istoric al unei faze  v e c h i  din istoria limbii române (aici rezida si deosebirea dintre opinia mea si aceea a lingvistilor Al. Graur si Ion Coteanu, care, in deceniul al saselea, eliminau stratul străromân, vorbind de “limbi” de sine statatoare, nascute direct din latina carpato-balcanica, fara o etapa românească de comunitate).

O alta precizare pe care o aduce DODECALOG-ul este aceea ca aromâna si aromânii nu s-au desprins din românitatea nord-dunareana, locul lor de origine fiind sudul Dunarii.

Gresesc, deci, in primul rand, cei care, din nevoia de argumente in favoarea identitatii aromânilor, plecand de la DODECALOG, denatureaza ideile mele spunand ca aromâna/ aromânii este/ sunt o alta limba/ un alt popor decat limba română/ românii: o exagerare si o deformare inutile, caci insusi faptul de a vorbi o alta limba decat oricare din limbile balcanice – toate neromanice, nelatine! – le confera acest drept!

Acesti autori fac o grava eroare  i s t o r i c a.

Gresesc insa, in al doilea rand, si cei care, exagerand in sens invers, pun semnul egalitatii intre ‘aromână’ si ‘aromâni’ (din sudul Dunarii) si ‘română’ si ‘români’ (din nordul Dunarii).

Acesti autori fac in plus o grava eroare  g e o g r a f i c a: aromânii sud-dunareni sunt la ei acasa acolo, dar sunt in diasporă in orice alt loc pe care s-au asezat dupa ce si-au parasit  locuintele de bastina (in Romania sau aiurea – oricat de mult ar deranja termenul diasporă pe unii autori). […]

Aromâna si aromânii se pot salva numai prin limba lor materna.

A-i ‘cultiva’ pe aromâni inseamna pentru mine a le permite sa-si cultive limba si anume: prin cateva ore – poate 4 – de  a r o m â n ă  (limba, literatura, istorie, civilizatie etc.) si 2 ore de limba română  l i t e r a r a  saptamanal, in scolile cu populatie aromânească densa din tarile balcanice.

Cat despre ‘cultivarea’ lor in sensul instruirii si al perfectionarii intr-un domeniu oarecare, aceasta se face, in mod firesc, in limba oficiala a tarii in care acestia traiesc: in greaca, albaneza, macedoneana, sarba, bulgara, italiana, germana etc. Fara limba lor materna insa, de maine nu s-ar mai putea vorbi de aromâni! […]

Si datorita fortei sale de caracter, constiinta de sine a aromânului este foarte puternica.

De aceea, el spune cu mandrie, cand se afla langa un vorbitor de alta limba: eu hiu armânu! (se intelege, in limba interlocutorului: “eu sunt aromân!”, adica “nu sunt nici turc, nici grec, nici evreu, nici francez etc.”).

Dar spune cu bucurie, cand se intalneste cu un român nord-dunarean, acolo, pe pamant balcanic sau oriunde: și-eu hiu armânu! (“si eu sunt <a>român” = “ca si tine!”). Identitate si românitate.

Consider ca intelegerea exacta a sensurilor celor 12 adevaruri din DODECALOG se impune: orice denaturare nu numai ca nu  a j u t a, dar  s u b m i n e a z a  evolutia pozitiva a aromânei, rolul ei fundamental in conservarea si afirmarea identitaţii vorbitorilor ei, aromânii.

 

 

http://assets.nydailynews.com/polopoly_fs/1.2763.1313645037!/img/httpImage/image.jpg_gen/derivatives/landscape_350250/image.jpg

 

 

Matilda Caragiu Marioțeanu (n. 20 iulie 1927 in localitatea Hrupista din Grecia, d.la 11 martie 2009 in Bucuresti, România), a fost o lingvistă română de origine aromâna, specialistă în dialectologie, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române din anul 1993 și membru titular din 2004. Era sora marelui actor Toma Caragiu.

*Dodecalogul a aparut prima oara in “Romania Literara”, XXVI, 33, 1-7 sept. 1993 si a fost publicat pentru prima data in volum in noiembrie 1996 la Editura Sammarina, Constanţa (cu traduceri în franceză si engleză).

 

 Răspîndiți în întreaga peninsulă balcanică, dar în special în zonele de munte, în mod firesc, macedonenii au avut ca ocupație principală oieritul.
Viața grea, de munte, le-a format și caracterul: oameni dîrji, rezistenți, încăpățînați, curajoși, drepți și mai ales foarte buni creștini.

În ultimul mileniu însă, istoria a consemnat mari macedoneni, a căror origine rămîne din păcate necunoscută pentru marea majoritate a românilor: întemeietori de țară sau conducători de stat; sfinți creștini sau înalți arhierei; mari filantropi, filozofi, scriitori, savanți; mari artiști ori sportivi.
Este bine să fie cunoscute o serie de nume de macedoneni, fie că se trag din ambii părinți macedoneni, fie dintr-unul singur.

Au fost macedoneni Petru, Asan și Caloian, împăraţii întemeietori ai imperiului vlaho-bulgar; Mihai Viteazul, primul domnitor care a unificat cele trei țări române, și unchiul său, Iane din Epir, banul Craiovei; Vasile Lupu, domnitorul Moldovei; familia Ghica, cea care a dat Țării Românești – 9 domnitori, Moldovei – 6 domnitori iar României – 2 prim-miniștri sau caimacamul Moldovei, Anastasie Panu, unul dintre artizanii Unirii din 1859; Ioannis Kolletis, primul ministru al Greciei, cu un rol de prim rang în dobîndirea și recunoașterea independenței țării; familia de politicieni greci Caramanlis; actualul președinte al Greciei, Karolos Papoulias; Fatos Nani, prim-ministru al Albaniei,
Au fost macedoneni ortodocși Sf. Nicodim de la Tismana, cel care a pus bazele monahismului în Țara Românească, Sf. Iosif cel Nou de la Partoș, mitropolitul Banatului, Sf. Dosoftei, mitropolitul Moldovei și Sf. Antonie de la Iezeru; Sfinții martiri Nicolae din Mețovo, Gheorghe din Ianina și Dimitrie din Samarina Pindului (din păcate, nerecunoscuți de biserica ortodoxă romană); Macarie, mitropolitul Țării Românești, Dositei Filitti, mitropolitul Ungrovlahiei, Nifon Rusăilă, mitropolitul primat al României, Vasile Moga, ultimul episcop al Ardealului, dar și Andrei Șaguna, primul mitropolit al Ardealului, au fost macedoneniIoachim al III-lea și Athenagoras I, patriarhii Constantinopolului; a fost macedonean părintele Arsenie Papacioc, unul din ultimii mari duhovnici ai României. 


Deși aromânii sunt ortodocşi, au fost și cazuri de convertire la catolicism, sfințenia lor remarcîndu-se și la Vatican: Sf. Tereza și monseniorul Vladimir Ghica, în prezent în curs de beatificare, au fost și ei macedoneni.

Tot macedonean (aroman) este mitropolitul grec Hierotheos Vlachos.

Au fost macedoneni marii filantropi Emanuel Gojdu, Evanghelie Zappa, George Averoff, George și Simon Sina, George Bellu și mulți alții, pînă în zilele noastre, cînd merită menționat și Gheorghe Becali.
Au fost macedoneni mari scriitori și mari filozofi: Anton Pann, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion Luca Caragiale, Alexandru Odobescu, Alexandru Macedonski, Gala Galaction, Ștefan Octavian Iosif, Octavian Goga, Victor Eftimiu, Lucian Blaga, Constantin Noica, Zaharia (Zahu) Pană, Mihail Drumeș, Radu Theodoru, Constantin Țoiu, Paul Goma, Ioan Petru Culianu.

Unul dintre cei mai mari scriitori și dramaturgi sîrbi, Branislav Nusic a fost și el macedonean.
În afară de sfinți și mari clerici, mari conducători de stat, mari filantropi ori mari oameni de știință și cultură, macedonenii au dat și mari oameni de artă (pictorii Theodor Aman, Camil Ressu, Ion Pacea și Ary Murnu, sculptorii Gheorghe Anghel, Boris Caragea și Dumitru Pasima precum și sculptorița Geta Caragiu, artista plastică și folclorista Lena Constante), mari actori și regizori (Toma Caragiu, Ion Caramitru, Stere Gulea, Dan Pița, Constantin Vaeni, Ion Tugearu) ori mari sportivi (Cristian Gațu – cel mai bun handbalist român, Emanoil Hașoti și Gheorghe Hagi – cel mai bun fotbalist român, Hristo Stoicicov – cel mai bun fotbalist bulgar, fostul recordman mondial la săritura cu prăjina, atletul grec Hristo Papanicolau, gimnasta Simona Amânar, multiplă campioană olimpică, mondială și europeană, jucătoarea de tenis de masă Elisabeta Samara, qvadruplă campioană europeană, iar în aceste zile, tenismena Simona Halep).

Multe dintre clădirile simbol ale Bucureștiului sau din alte mari orașe ale țării au fost creația arhitecților macedoneni (Dimitrie Maimarolu, Arghir Culina, Constantin Ioțu, Gheorghe Simota, Constantin Joja, Duiliu Marcu și alții).
Încă de la înființarea sa, Academia Română a avut membri fondatori macedoneni (Ion Heliade Rădulescu, primul președinte al Academiei, Ioan D. Caragiani, Dimitrie Cozacovici și Andrei Mocioni), după care alegerea macedonenilor în acest for a fost continuă: membri de onoare ai Academiei, precum Andrei Șaguna, Ion Pacea și Ioan Jak Rene Juvara;
membri titulari precum Ion Ghica (în 4 rînduri președinte al instituției), Athanasie Joja (fost și el președinte), Alexandru Odobescu, Nicolae Iorga, Pericle Papahagi, Theodor Capidan, Sextil Pușcariu, Gala Galaction, Ștefan Octavian Iosif, Octavian Goga, Victor Eftimiu, Lucian Blaga, Constantin Noica, Zaharia (Zahu) Pană, Mihail Drumeș, Radu Theodoru, Constantin Țoiu, Paul Goma, Ioan Petru Culianu. Unul dintre cei mai mari scriitori și dramaturgi sîrbi, Branislav Nusic a fost și el macedonean.

În afară de sfinți și mari clerici, mari conducători de stat, mari filantropi ori mari oameni de știință și cultură, macedonenii au dat și mari oameni de artă (pictorii Theodor Aman, Camil Ressu, Ion Pacea și Ary Murnu, sculptorii Gheorghe Anghel, Boris Caragea și Dumitru Pasima precum și sculptorița Geta Caragiu, artista plastică și folclorista Lena Constante), mari actori și regizori (Toma Caragiu, Ion Caramitru, Stere Gulea, Dan Pița, Constantin Vaeni, Ion Tugearu) ori mari sportivi (Cristian Gațu – cel mai bun handbalist român, Emanoil Hașoti și Gheorghe Hagi – cel mai bun fotbalist român, Hristo Stoicicov – cel mai bun fotbalist bulgar, fostul recordman mondial la săritura cu prăjina, atletul grec Hristo Papanicolau, gimnasta Simona Amânar, multiplă campioană olimpică, mondială și europeană, jucătoarea de tenis de masă Elisabeta Samara, cvadruplă campioană europeană, iar în aceste zile, tenismena Simona Halep.

Peste ocean, a performat o gimnastă cu aceleași origini, Dominique Helena Moceanu.
Multe dintre clădirile simbol ale Bucureștiului sau din alte mari orașe ale țării au fost creația arhitecților macedoneni (Dimitrie Maimarolu, Arghir Culina, Constantin Ioțu, Gheorghe Simota, Constantin Joja, Duiliu Marcu și alții).
Încă de la înființarea sa, Academia Română a avut membri fondatori macedoneni (Ion Heliade Rădulescu, primul președinte al Academiei, Ioan D. Caragiani, Dimitrie Cozacovici și Andrei Mocioni), după care alegerea macedonenilor în acest for a fost continuă: membri de onoare ai Academiei, precum Andrei Șaguna, Ion Pacea și Ioan Jak Rene Juvara;
membri titulari precum Ion Ghica (în 4 rînduri președinte al instituției), Athanasie Joja (fost și el președinte), Alexandru Odobescu, Nicolae Iorga, Pericle Papahagi, Theodor Capidan, Sextil Pușcariu, Gala Galaction, Dumitru Caracostea, Camil Ressu, Octavian Goga, Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Lucian Blaga, Alexandru Ghika, Marius Nasta sau Elie Carafoli; membri corespondenți precum Apostol Mărgărit, Ștefan Minovici, George Murnu, Orest Tafrali, Marcu Beza, Mircea Djuvara, Ioan C. Filitti, Cezar Papacostea, Ștefan Bezdechi, Matilda Caragiu Marioțeanu sau Șerban Papacostea; membri post-mortem precum Theodor Aman, Ion Luca Caragiale, Alexandru Macedonski sau Constantin Noica.
Tot macedoneni au fost (unii) sau încă sînt (alții) scriitorul Nicolae Batzaria (celebrul Moș Nae), fost deputat în Parlamentul turc unde își reprezenta minoritatea, mort în temniță, marele inginer Sterie Ciumetti și fiica sa Florica Bagdasar, prima femeie ministru din România (a cărei fiică Alexandra a fost căsătorită cu laureatul premiului Nobel, Saul Below), criticul și scriitorul Hristu Cîndroveanu, cei 3 Radu Portocală (bunicul – fost deputat și ministru, mort în temnița, fiul – medic și nepotul – scriitor), Eugeniu Carada, cel care a pus bazele presei și economiei românești, organizator al Băncii Naționale, Jean Mihail, cel care primind două moșteniri imense, a devenit binefăcătorul orașului Craiova, industriașul Nicolae Malaxa, filologul și scriitorul Atanasie Nasta, istoricul Neagu Djuvara, Emil Ioti Ghizari (fost prim vice-guvernator al BNR)
În afara țării îi mai găsim pe dirijorul austriac Herbert von Karajan, pe politicianul american Michael Stanley Dukakis, longevivul guvernator de Massachusetts (timp de 12 ani, în două perioade) și mulți, prea mulți alții.
Dar acest neam, iubitor de libertate și luptător pentru aceasta, a stropit cu singele său toată Peninsula Balcanică.

Numai pentru aceștia ar merita scrisă o adevărată enciclopedie.

Au murit luptînd pentru propria independență (ca Pitu Guli din Crușova) sau pentru independența Greciei (ca Rigas Feraios).
Au murit în România  luptînd împotriva bolșevicilor în Dobrogea, Gogu Puiu, șeful grupului de partizani Haiducilor Dobrogei .
Alte nume celebre de macedoneni sînt frații Capșa (care au deschis celebra cofetărie), frații Minovici (Mina – care a înființat Institutul de Medicină Legală, Nicolae – de la care ne-a rămas Muzeul Minovici și chimistul Ștefan), frații Manakia (pionierii fotografiei și cinematografiei în Balcani), familiile Juvara (cei din Moldova) și Djuvara (cei din Muntenia), Nacu, Scrima, Barba, Belimace Constantin (cel mai mare poet al acestui neam, autorul versurilor imnului Dimăndarea părintească), Diamandi, Boiagi, Papanace, Tulliu, Vulcan, Darvari, Bellu, Mocioni și atîția, atâția alții.

Și tot aromân a fost și un alt mare patriot român, victimă a istoriei, Mareșalul Ion Antonescu, cel care într-o ședință de guvern a declarat că rădăcinile familiei sale erau în Boboștița, o localitate aromână din Albania, în districtul Korçë, la vest de Munții Pindului. (https://ioncoja.ro/pomelnic-aromanesc/Dan Cristian Ionescu )

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/08/19/vlahii/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SURSA

https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/23-mai-ziua-nationala-aromanilor

Dan Cristian Ionescu – https://ioncoja.ro/pomelnic-aromanesc/

https://www.activenews.ro/cultura-istorie/O-realitate-mai-putin-cunoscuta-10-mai-este-si-Ziua-ROMANILOR-de-pe-teritoriul-fostului-Imperiu-Otoman.-O-serie-de-evenimente-vor-marca-113-de-ani-de-la-Iradeaua-Imperiala-

150734http://www.proiectavdhela.ro/pdf/constantin_papanace_originea_si_constiinta_nationala_a_aromanilor.pdf

Publicitate

10/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 11 comentarii

Cum au ajuns românii minoritari în Bucovina?

Map of Bukovina (2340 x 3177 dot version, 711 KB)

Etimologic, cuvântul Bucovina derivă de la denumirea slavă a fagului (buch = fag; Bucovina = ţara fagilor, ţara de fagi). Ţinut atestat din cele mai vechi timpuri, era locuit de triburile dacilor Costoboci şi Carpi, pomeniţi în nordul şi nord-estul Daciei de Claudios Ptolemaios şi Cassius Dio Cocceianus.

Tot la est de Carpaţi, tradiţia localizează „Ţara Sipeniţului” şi „Codrii Cosminului”, grupând aşezările întărite din secolele IX-XI, identificate în jurul localităţii Cernăuţi, sau „Ţara Bolohovenilor” în secolul al XII- lea, care din punct de vedere etno-cultural, aparţin „populaţiei vechi româneşti”.

Intrată apoi sub autoritatea lituano-polonezilor, ea va reveni în stăpânirea domnilor români, sub formă de gaj, în urma împrumutului de 3000 de ruble, acordat de domnul Moldovei, Petru Muşat în 1388 regelui poloniei Wladyslav Jagello pentru care i s-a dat amanet voievodului moldovean, Haliciul cu teritoriul aferent, inclusiv Pocuţia.

Wladyslav trabuia să plătească datoria în trei ani, iar neachitarea ei îl determină pe urmaşul lui Petru, Roman I, să ocupe teritoriul în gaj.

Acţiunea lui Roman era îndreptăţită ţinând cont de faptul că suma împrumutată regelui polon, echivala în epocă cu 493 Kg de argint sau 52 Kg de aur.

     Destinul a făcut, ca peste vremuri, această regiune să servească de mai multe ori ca monedă de schimb între marile puteri.

Astfel în urma Convenţiei turco-austriece din 1775 de la Constantinopol, Bucovina este cedată habsburgilor.

 

 

, ANA er 9 TerniibAra o 1ra.. to Aib Arad. . MUr 1420 fne king, la Mar ,17Se . mi.hadia 101,107 I330A. 1 , . thly),` . 11'...

 

Ea reprezenta de fapt preţul neutralităţii austriece în războiul ruso-turc din 1768-1774. Ideea a apărut în 1772 la Viena şi scopul a fost încredinţat generalului Karl von Enzenberg pentru a culege informaţii asupra Bucovinei.

     După ce a fost tratată de o comisie mixtă austro-turcă, în vara lui 1776 s-a semnat acordul prin care Bucovina, cu 10441 Km2 şi 71770 de suflete, a fost cedată Austriei, fiind instituită o administraţie militară, care depindea direct de Consiliul Aulic de Război.

     Primul guvernator al Bucovinei după ocupare a fost generalul Gabriel von Splény (1775-1778), succedat de generalul Enzenberg (1778-1786). După 10 ani, în 1786, austriecii au recurs printr-un rescript la renunţarea administraţiei militare în Bucovina. În acelaşi timp este alipită la Galiţia.

     Populaţia românească din Bucovina a ridicat numeroase proteste materializate prin memorii (1791), unul din conducătorii acestei mişcări şi autor al memoriului fiind boierul bucovinean, Vasile Boşi.

     Politica austriacă în Bucovina viza două aspecte: 1) deznaţionalizarea, 2) catolicizarea.

Acum începe să se schimbe raportul de populaţie; înainte de 1775 erau 77% români şi 16% ucraineni, 6% evrei, armeni şi ţigani, ajungându-se în 1990 la 15% români.

     Bazându-se pe rapoartele lui G. Splény, istoricul Ion Nistor arăta că la monumentul anexării, în Bucovina locuiau 11099 familii de români, 2373 familii de ruteni şi huţuli, 526 familii de evrei, 294 familii de ţigani şi 58 familii de armeni – totalizând 71750 persoane 2. Procentual aceste cifre ridică numărul românilor la 77,34% în timp ce ucrainienii reprezintă doar 16,54%, iar 6,12% erau evrei, armeni şi ţigani.

     Ştefan Purici 3, coroborând date preluate după P. Ţugui4, I. Popescu5, C. Ungureanu6, alcătuieşte următorul tabel pentru reprezentarea populaţiei Bucovinei la anul 1774; cu menţiunea că cercetătorii de mai sus au ajuns la datele respective pe baza recensămintelor ruseşti din anii 1772, 1773 şi 1774.

     Reformistul luminat promovat de Iosif al II-lea şi bazat pe centralizare, germanizare, colonizare şi dominaţia bisericii de către stat, urmărea de fapt transformarea imperiului multinaţional într-un stat în care toţi locuitorii, indiferent de etnie, să devină cetăţeni supuşi şi utili, având aceleaşi drepturi şi obligaţii idiferent de apartenenţa etnică sau confesională.

Identificăm aici acelaşi principiu impus cândva de romani prin „pax romana”, sau mai târziu cel al statului comunist sovietic, de a forma un cetăţean fidel statului, „homo sovieticus”, fără etnie şi fără religie, supus statului şi conducătorului său.

     Un prim pas în procesul de deznaţionalizare a românilor a constat în desfiinţarea formelor de organizare socială autohtone şi integrarea nobilimii bucovinene în structurile imperiale şi în clasa dominantă austriacă – obiectivul urmărit fiind germanizarea  elitelor autohtone şi transformarea lor într-un puternic sprijin al Casei de Habsburg.

     La 14 martie 1787 apare decretul imperial care desfiinţa vechile ranguri şi titluri moldoveneşti, înlocuindu-le cu titlurile de conte, baron, cavaler.7 Istoricul Mihai Iacobescu, arăta că în prima jumătate a secolului al XIX-lea, au obţinut titlul de cavaler 165 de proprietari din Bucovina, 6 familii de boieri au obţinut titlul de baron şi exista un singur titlu de conte,8 mulţi români refuzând atât titluri, cât şi funcţii sau locuri în dieta poloneză, preferând să-şi păstreze naţionalitatea şi confesiunea.9 Îndepărtarea autohtonilor din funcţiile administrative a fost dublată de favorizarea de către Guberniul de la Lemberg a acaparării proprietăţilor funciare şi a loturilor ţărăneşti de către arendaşii veniţi din Galiţia, treptat întreaga activitate economică fiind concentrată în mâinile meşteşugarilor germani, evrei, armeni, poloni etc., habsburgii susţinând politica de colonizare şi stimulând în acelaşi timp migrările în Bucovina.

Chiar împăratul Iosif al II-lea indica funcţionarilor ca sporirea populaţiei să se facă pe toate căile, folosind toate mijloacele dar „fără cheltuieli însemnate”10.

     Curtea de la Viena era interesată să susţină colonizarea, dar fără cheltuieli însemnate, fapt pentru care vor fi încurajaţi să emigreze în Bucovina în special ţărani care erau mai puţin pretenţioşi în ceea ce priveşte scutirea de impozite şi alte privilegii, nu cereau să li se construiască locuinţe şi veneau cu animalele şi uneltele proprii.

Coloniştii veneau din toate teritoriile aflate sub stăpânirea imperiului austriac, dar şi din Moldova, Ucraina şi Rusia. Cei veniţi din Transilvania şi Moldova se aşezau de regulă în zona de la sud de Prut, în timp ce ucrainenii vor coloniza partea dintre Prut şi Nistru, iar ţăranii polonezi se aşează în extremitatea nordică.

Fuga ţaranilor galiţieni în Bucovina a luat o asemenea amploare încât a îngrijorat autorităţile austriece, dovadă fiind o scrisoare a nunţiului papal la Viena, Joseph Grampi, către baronul Püchler, secretarul de taină al coregentului Iosif al II-lea, căruia la 9 martie 1780 îi semnala următoarele:

„De la un timp oarecare s-a anunţat din Leopol (Lemberg – n.n.) că un mare număr  de ţărani greco-catolici emigrează continuu din Galiţia şi trec în Bucovina, unde, nefiind decât biserici schismatice (ortodoxe – n.n.), ei toţi apelează în cele divine la preoţii ţării şi prin aceasta devin în realitate schismatici, fără să-şi dea seama”.11

     Una din etniile a cărei emigrare în Bucovina a fost stipulată şi susţinută material şi moral de către stăpânirea austriacă a fost cea armeană, datorită faptului că erau vestiţi comercianţi şi meşteşugari, iar Viena era interesată să atragă comerţul din ţările turceşti, fapt pentru care stimulează venirea lor în Bucovina.

     Nu trebuie uitaţi nici ţiganii al căror număr a crescut de la 294 de familii sedentare, în momentul anexării (1775), la 627 de familii în anul 1800.12

     În timp ce din regiunile învecinate emigrau în Bucovina un număr mare de oameni de diferite etnii, românii bucovineni plecau în Moldova, nedorind să rămână sub o stăpânire străină care atenta la valorile lor spirituale, culturale şi naţionale.

Exodul românilor bucovineni a început chiar de la anexare, dar va lua amploare după 1800, când politica Vienei de germanizare şi catolicizare se accentuează, la acestea adăugându-se şi recrutările pentru armata imperială, mulţi români refuzând să se înroleze şi să lupte pentru o cauză care le era străină, preferând să treacă în Moldova.

Între 1803 şi 1814 au trecut în Moldova peste 20000 de bucovineni13, însuşi guvernul vienez recunoscând că numărul persoanelor care s-au strămutat din Bucovina în Moldova, în 1815 ar fi de 16000, cei mai mulţi emigrând pentru a nu fi recrutaţi în armata imperială.14 La 1848, locuitorii Sucevei arătau că de la ocuparea provinciei de către austrieci, „multe mii de suflete, astfel că se zice că mai mult de jumătate din locuitorii săi, s-au împrăştiat în Moldova vecină”.15

     Efectul politicii imperiale de colonizare, germanizare şi catolicizare a Bucovinei a fost că, la mijlocul secolului al XIX-lea românii nu mai reprezentau decât 40,4% în timp ce ucrainenii reprezentau 35,3%, evreii 9,3%, germanii 9,2%, polonezii 4,5%.

     Următoarea direcţie în care a acţionat politica integratoare austriacă a fost împotriva Bisericii Ortodoxe, care alături de limbă şi tradiţie reprezenta liantul de menţinere al legăturilor între români, şi în acelaşi timp o piedică în calea înfăptuirii politicii austriece de deznaţionalizare şi transformare a Bucovinei într-o provincie imperială, supusă şi utilă.

     Prima încercare de introducere a catolicismului în Bucovina are loc în 1780, când prefectul seminarului greco-catolic din Viena, abatele Iosafat Batassich, invocând pretinsa moarte a episcopului Dositei Herescu şi declarând „vacant” postul de Episcop al Rădăuţiului cere prin două memorii adresate împărătesei Maria Theresia şi respectiv nunţiului papal J. Grampi, numirea în pretinsul post „vacant” al unui episcop catolic sau măcar al unuia greco-catolic16. În acelaşi an Conferinţa de la Viena (4-7 aprilie) propune ridicarea unor biserici greco-catolice la Suceava, Cernăuţi, Siret, Sadagura, Vijniţa şi Câmpulung Moldovenesc, însă Consiliul Aulic de Război căruia i-au fost remise ambele proiecte, le apreciează irealizabile, ţinând cont de realităţile din Bucovina, dominată de ortodoxism, ca şi de posibilitatea unor reacţii din partea Constantinopolului şi a Rusiei, cu care Austria nu dorea înrăutăţirea relaţiilor.

     Prima comunitate greco-catolică în Bucovina a fost organizată în 1811 la Cernăuţi, când Emisarul unit A. Stupniţki a reunit emigranţii din Galiţia, în număr de 563 de persoane la acea dată, iar prima biserică greco-catolică din piatră a fost ridicată la Cernăuţi în anii 1820-1821.17

     După 1780, Iosif al II-lea, în virtutea politicii „luminate” va acorda libertate religioasă tuturor confesiunilor prin patenta imperială din 13 octombrie 1781, afirmând că: „Libertatea religioasă o înţeleg eu astfel că aş primi serviciile fiecăruia, fără privire la credinţa religioasă”18. Totuşi, biserici catolice au fost ridicate în toate oraşele pentru a deservi numeroşii funcţionari şi militari austrieci, şi după cum arată M. Iacobescu,19 pentru aceste biserici au fost luate chiar clopotele din unele biserici ortodoxe de pe lângă mănăstirile desfiinţate, cum s-a întâmplat la Voroneţ şi Moldoviţa în 1811, iar în posturile vacante din parohiile ortodoxe, autorităţile habsburgice numeau preoţi greco-catolici.20

     O altă direcţie în care habsburgii au acţionat în vederea distrugerii elementului românesc, a fost învăţământul.

     Deşi în prima fază, „Regulamentul administraţiei bisericeşti şi al şcolilor din Bucovina”, din 29 aprilie 1786, favoriza accesul românilor la cultură, stabilind ca limbi de predare „numai germana sau moldoveneasca”, în fapt el nu urmărea decât o integrare lentă a Bucovinei în cadrele Austriei pentru a nu stârni nemulţumiri din partea populaţiei autohtone.

Însă răscoala populară din 1784 condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, a demonstrat Vienei că nu se pot face experimente cultural-politice cu populaţia românească.21 De aceea, cultura şi religia, cele mai puternice elemente ale unei conştiinţe unitare, trebuiau controlate şi apoi desfiinţate.

     În urma decretului imperial din 6 august 1786, Bucovina a fost încorporată provinciei imperiale Galiţia. Alipirea la Galiţia şi revocarea reformelor iosefiniste după 1790, a permis polonezilor să pornească un adevărat război împotriva învăţământului românesc din Bucovina. Astfel, în 1795, locotenenţa imperială din Lemberg a dispus anularea obligativităţii învăţământului primar. Urmarea a fost că în acel an, în Bucovina au fost desfiinţate 11 şcoli rurale, măsură care a lovit direct în populaţia românească.

     Legea învăţământului primar, adoptată în 1804 sub numele de „Constituţia politică a şcolilor germane în provinciile ereditare cezaro-regeşti” prevedea că şcolile să fie întreţinute de domeniile de pământ a mănăstirilor, iar clerul trebuia să sprijine statul în supravegherea şcolilor. Efectul legii a fost de fapt trecerea majorităţii şcolilor primare sub dependenţa directă a Consistoriului catolic din Lemberg.

     În 1811 Comisia Aulică de Studii cerea guberniului galiţian să prezinte propuneri privind înfiinţarea de şcoli triviale în comunele rurale din Bucovina, în urma cărora împăratul a aprobat în 24 decembrie 1813 înfiinţarea a 17 şcoli. Cu toate acestea, contrar aşteptărilor Austriei, numărul elevilor ortodocşi care frecventau şcoala a scăzut foarte mult; în oraşul Cernăuţi, în 1829, din 3.500 copii ortodocşi de vârstă şcolară (6-14 ani), doar 59 frecventau şcoala, iar în toată Bucovina, în anul 1831, din 41.689 copii de rit ortodox de vârstă şcolară, frecventau şcoala după 700.22

     Refuzul ortodocşilor de a studia şcolile înfiinţate de administraţia austriacă se explică atât prin eliminarea limbii române din procesul de instrucţie cât şi prin catolicizarea şcolilor. La 27 iulie 1820 Consistoriul romano-catolic de la Lemberg cerea învăţătorilor bucovineni să dea copiilor o educaţie religios-morală şi să efectueze ritualurile bisericeşti în stil catolic.23

 În anul 1924, învăţătorilor li se cerea să utilizeze limba maternă a elevilor numai „cât e de lipsă pentru explicarea lecţiei (…) spre a fi înţeleasă de şcolari, în rest să folosească doar limba germană”,24 iar în 1839, acelaşi Consistoriu dispunea ca „şcolarii să participe în fiecare zi la liturghie (catolică n.n.) şi numai în caz de mare frig sau de ploaie cumplită să fie dispensaţi de la această datorie”.25

     În aceste condiţii nu e de mirare că numărul copiilor români ortodocşi care frecventau şcoala a scăzut atât de mult. De altfel şi profesorul de teologie Mihai-Miron Călinescu consemna mai târziu: putea oare să „lase cu bucurie şi cu zel pre copii săi a lua parte la învăţătura în astfeliu de şcoale, unde se propune copilului numai cât limbi străine şi neînţelese, de astfeliu de învăţători, cari nu-şi pute câştiga încrederea poporului şi a tinerimei nici prin legătura năciunei nici prin cea a religiei”.26

     Preoţii şi învăţătorii catolici şi greco-catolici erau favorizaţi spre deosebire de cei ortodocşi fiind mai bine salariaţi şi mult mai repede numiţi în funcţii. Se încerca de asemenea, prin diverse metode, atragerea spre convertire la unire cu biserica romano-catolică, după cum reiese dintr-o scrisoare a unui învăţător din Suceava, Ioniţă Botezat, adresată Episcopului ortodox al Bucovinei, în care arată cum fiul său Samuil, încercând fără succes să obţină un post de dascăl în orice parohie din Bucovina, este sfătuit de pedagogul său, Panchievici, în mod semnificativ:

„De vei lua lege catolicească, apoi degrabă vei fi aşezat (…). Văzând el atâta gonire asupra legii greceşti şi înţelegând din unii şi alţii aceasta cum că, care nu se face catolic, nu se pute aşeza în slujba dăscălească”, a plecat în Moldova.27

     Politica promovată de Habsburgi în Bucovina şi materializată prin măsuri ce favorizau colonizarea, catolicizarea şi omogenizarea societăţii prin distrugerea elementului românesc şi crearea unei societăţi aetnice care să servească intereselor imperiului a dat rezultate în timp, numărul românilor reducându-se simţitor. Reducerea numerică a românilor nu a însemnat însă şi distrugerea românismului, din contră, a întărit şi mai mult legăturile între români, unindu-i la greu şi mai ales la acţiuni îndreptate împotriva măsurilor antiromâneşti şi antiortodoxe luate de autorităţile imperiale.

     Mişcarea antihabsburgică cu caracter naţional românesc a îmbrăcat diferite forme şi s-a manifestat în multe feluri, dar întotdeauna a avut ca deziderat afirmarea identităţii naţionale şi egalitatea în drepturi a limbii române cu cea germană şi bisericii ortodoxe cu cea catolică şi cea greco-catolică.

     Sprijinul puterii „protectoare a ortodoxiei” era inexistent, Rusia urmărind de fapt propriile interese prin această politică. Ca întotdeauna de altfel, românii au rămas singuri în faţa vitregiilor soartei. Patrioţi de excepţie vor perlua conducerea luptei pentru realizarea dezideratelor naţionale. Între aceştia, de cea mai bună reputaţie se bucură peste timpuri familia Hurmuzachi. Din această familie primul reputat este Eudosiu, care în 1786 s-a stabilit la Cernăuca. Fiii acestui Eudocsiu, cinci băieţi şi două fete, vor reprezenta o valoroasă generaţie pentru istoria Bucovinei.

     În sprijinul Bucovinei se înscriu şi acţiunile a numeroşi români din celelalte provincii româneşti, de remarcat fiind intervenţiile în cadrul Dietei imperiale a delegatului românilor din Transilvania, A. Şaguna şi a lui Al. Mocioni, delegatul Banatului, care alături de acţiunile bucovinenilor, pe fondul modificării situaţiei politice din Austria, au făcut ca prin Constituţia din 26 februarie 1861, Austria să recunoască autonomia Bucovinei, ceea ce îi permitea să aibă cinci reprezentanţi în Dieta imperială, şi o Dietă provincială proprie compusă din 30 de membrii.

28 Tineri precum I.G. Sbiera, A Berariu, L. Popescu, studenţi fiind la Viena, la 2 martie 1861, au lansat un apel către bucovineni, îndemnându-i să nu voteze în Dieta provincială forţele pro-galiţiene ce încercau să-şi asigure controlul asupra Bucovinei: „Bucovinenilor! Feriţi-vă de toţi străinii, veneticii, bocănarii şi mişeii, care poartă crucea în sân şi vă gogolesc cuvinte dulci de pe limbă, iar în inima lor au pe dracul. Aceste fiinţe rele, dacă îţi alege de deputaţi de dietă, vă vor vinde cu trup şi suflet”.29

     Autonomia provinciei a permis desfăşurarea a unor intense activităţi culturale şi sociale care au dus la modernizarea societăţii civile, dar şi la o mai puternică afirmare a aspiraţiilor naţionale româneşti, culminând cu revenirea Bucovinei la Patria Mamă, România, în 1918.

     Din păcate însă, procesul de deznaţionalizare din timpul stăpânirii austriece a lăsat urme adânci în structura etnică a Bucovinei, ceea ce a servit drept motiv, mai târziu, pentru alte puteri, să revednice şi să ocupe cu forţa acest teritoriu, atât de năpăstuit de soartă.

 

Prof.Popescu Ioan Dorin 

http://www.dacoromania-alba.ro/nr16/

 

 


NOTE

1. Vezi „Documente privind istoria României”, colecţia Eudoxiu de Hurmuzacki (serie nouă) Rapoarte consulare ruse (1770-1796), I. Bucureşti, 1962 (sub. Red. Acad. A. Oţetea), p. 106-107.

2. I. Nistor, „Istoria Bucovinei”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 16-17;

3. Ştefan Purici, „Mişcarea naţională românească în Bucovina”, Ed. Humanitas, Suceava, 1998, p. 30.

4.  P. Ţugui, „Populaţia Bucovinei între anii 1772-1774”, „Academica”, Revistă de ştiinţă, cultură, artă, (Bucureşti), 1992, nr. 4(16), p. 5.

5. I. Popescu, „De ce românii din Ţara Fagilor sunt trataţi în conformitate cu legea lui Murphi: adevărul învinge totdeauna în trei din şapte cazuri. I. Populaţia Bucovinei de până la răpire în lumina recensămintelor feldmareşalului Rumianţev, „Glasul Bucovinei”, I, 1994, nr. 2, p. 17.

6. C. Ungureanu, „Populaţia Bucovinei în preajma anexării ei de către Austria”, „Ţara Fagilor”, Almanah cultural-literar al românilor nord-bucovineni, Cernăuţi – Târgu Mureş, V, 1996, p. 12.

7. Vezi textul diplomei la I. Nistor, op. cit. p. 53-55.

8. Mihai Iacobescu, „Din istoria Bucovinei”, vol. I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 263-264.

9. Pentru amănunte, vezi Gh. Sbiera, „Familia Sbiera după tradiţie şi istorie şi amintiri din viaţa autorului”, Cernăuţi, Societatea Tipografică Bucovineană, 1899, p. 158.

10. Emil I. Eamandi, C. Şerban, „Contribuţii de geografie istorică la cunoaşterea fenomenului demografic în nord-vestul Moldovei la sfârşitul secolului al XVIII-lea”, Suceava, Anuarul Muzeului Judeţean, X, 1983, p. 495.

11. Dimitrie Onciulescu, „O încercare de catolicizare a Bucovinei” (cu anexe documentare), Cernăuţi, Ed. Glasul Bucovinei, 1939, p. 61.

12. Adolf Ficker, „Die Ziegeuner in der Bukovina”, „Statistische Monatschrift”, 1880, nr. 5, p. 255.

13. Ionel Dârladă, „Conştiinţa naţională a românilor din Bucovina”, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie” <A.D. Xenopol> din Iaşi, II, p.178.

14. I. Nistor, op. cit. p. 129.

15. „Suceava – Anuarul Muzeului judeţean”, File de istorie, p. 667.

16. D. Onciulescu, op. cit., doc. nr. 2, p. 53.

17. M. Iacobescu, op. cit., p. 301.

18. D. Onciulescu, op. cit. p. 9.

19. M. Iacobescu, op. cit. p. 297.

20. Şt. Purici, op. cit. p. 86.

21. Vezi H. Hofbauer, V. Roman „Bucovina, Basarabia, Moldova”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 24.

22. Şt. Purici, op. cit. p. 93.

23. Simeon Reli, „Politica religioasă a Habsburgilor faţă de Biserica ortodoxă – română în secolul al XIX-lea în lumina unor acte şi documente inedite din arhiva Curţii imperiale din Viena”, Cernăuţi, 1929, p. 33.

24. Ibidem, p. 35.

25. Ibidem, p. 34.

26. „Calendarul pentru ducatul Bucovinei… pentru anul 1861”, f.19.

27. „Suceava – Anuarul Muzeului judeţean”, X, 1983, p. 636.

28. Teodor Bălan, „Redobândirea unei autonomii”, în „Revista Arhivelor”, VII, 1946, nr. 1, p. 63

29. Vezi textul integral în I.G. Sbiera, op. cit. p. 135-139.

27/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

VIDEO:Emisiune-document despre romanii timoceni si politica de deznationalizare dusa de Statul Sarb.

 

File:Timvlach.png

  • info@nouadreapta.org

  • Monitorizând atent campania de intimidare fãrã precedent a statului sârb îndreptatã împotriva românilor timoceni, ce prevestea fraudarea alegerilor pentru Consiliul Minoritãtii Nationale Române din Serbia organizate pe 6 iunie a.c., liderul ND Craiova a fost prezent la fata locului în ziua alegerilor si a reusit sã surprindã gravele abuzuri comise de autoritãtile sârbe prin care românii din Valea Timocului au fost lipsiti de controlul asupra conducerii.. propriului Consiliu!

  • Ca într-o înlãntuire de cosmar vedem presedintele Serbiei împreunã cu liderul opozitiei, ministrul de interne, diversi procurori si fiecare partid politic sârb indiferent de ideologie, alãturi de structuri ale Greciei, fãcând front comun împotriva identitãtii si existentei minoritãtii române din sudul Dunãrii.

  • Pentru a accesa filmul,click pe linkul de jos:

              http://www.blip.tv/file/3889640

Biroul de Presa al Noii Drepte

29/07/2010 Posted by | PRESA ROMÂNEASCĂ, ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: