CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CINE L-A ASASINAT PE NICOLAE IORGA ?

 

 Imagini pentru iorga photos

Foto: Nicolae Iorga (1871-1940).

Zilele trecute s-a ținut la Academia Română o sesiune de comunicări dedicate lui Nicolae Iorga. M-am dus să le ascult în primul rând ca să aud ce se știe, ce se presupune în mediul academic cel mai avizat despre asasinii marelui istoric.

 Aveam o bănuială care, din fericire, nu s-a confirmat. Domnii academicieni care au vorbit au consemnat cu sobrietate caracterul tragic și absurd al asasinatului, fără a face în vreun fel vreo aluzie măcar la vinovăția legionarilor.

 Dacă s-ar fi produs un gest de incriminare, eram decis să cer cuvîntul pentru a spune ce știu și eu, poate că mai bine decât orișice academician care azi, în 2010, ar mai subscrie la teza lansată imediat după asasinat și rămasă de atunci neclintită în conștiința marelui public și a istoricilor oficiali.

O chestiune de principiu: dacă discutăm despre asasinarea lui Mihai Viteazu sau Caius Iulius Caesar, ori a vreunui faraon egiptean, n-aș îndrăzni să formulez o părere personală sau să mă îndoiesc de părerea unui istoric adevărat, profesionist.Și e clar de ce: eu nu sunt istoric, nu am stat într-o arhivă mai mult de câteva ceasuri, habar nu am să lucrez pe documente vechi, ale epocii etc.  Iar asemenea evenimente nu sunt accesibile cunoașterii noastre decât prin mijlocirea specialiștilor, a istoricilor propriu ziși.

Pot, cel mult, să prefer una din ipoteze, atunci când istoricii de meserie nu ajung la un acord unanim.Cu un eveniment ca moartea lui Iorga ori a lui Zelea Codreanu sau Nicolae Ceaușescu este altceva. Cu aceste evenimente au fost contemporani mulți dintre noi, iar unii au avut ocazia să stea de vorbă cu martori nemijlociți ai acelor ani, ai acelor întâmplări tragic… Contează părerea istoricilor, dar nu mai mult (sic!) decât a procurorului sau a anchetatorilor juridici, a unor martori etc.Iar fiecare dintre noi se simte liber să dea crezare unuia sau altuia dintre martori, dintre participanți, dintre comentatori și analiști.

De aceea mă simt destul de liber și în măsură să discut asemenea subiecte, de istorie recentă, dacă întâmplarea a făcut să intru în posesia unui document, a unei  mărturii, a unui aspect tăinuit, uitat sau necunoscut…Iar întâmplare s-a …întâmplat chiar, în cazul de față.Iată așadar ce am de povestit în legătură cu moartea lui Nicolae Iorga, în calitatea mea de om al cetății mele, pe care cutreierând-o în lung și lat, am ajuns să aflu câte ceva în legătură și cu acest „tragic asasinat”!

Enumăr:

1. Întâmplarea cea mai revelatoare (pentru mine, cel puțin!) s-a petrecut pe la mijlocul anilor 1980 și mi-a fost povestită de dl Viorel Patrichi. Cunoscutul ziarist lucra pe vremea aceea la Electronica Băneasa.La un moment dat, aproape simultan, doi colegi de servici, ai căror părinți trăiau în străinătate, au primit veste că le-a murit, unuia tatăl, în Germania, la Munchen, iar celuilalt mama, la Cernăuți. 

Dumnezeu le-a aranjat așa, probabil ca să pricepem și noi ce nu pricepeam de zeci de ani.Căci tatăl din Germania nu era altul decât Traian Boieru, asasinul lui Nicolae Iorga.Și acum urmează detaliul care pe mine m-a făcut să mă leg cu o atenție mai mare de acest subiect – moartea lui Nicolae Iorga: cei doi colegi ai domnului Patrichi au făcut același demers pe lângă autoritățile românești comuniste, cerând un pașaport în regim de urgență, pentru a fi de față la înmormîntarea părintelui decedat.Iar autoritățile comuniste au satisfăcut pe loc cererea tânărului Boieru, ambasada RFG a reacționat la fel de prompt, și în câteva ore odrasla asasinului a primit pașaport, a luat avionul și a putut asista la funeraliile criminalului tată.

Celălalt coleg al dlui Patrichi a trebuit să aștepte o săptămână până i-a ieșit pașaportul!… Povestea aceasta am aflat-o de la dl Viorel Patrichi după 1990.

2. A doua întâmplare care m-a scos din tihna neamestecului în chestiunile delicate s-a produs tot după 1990, când l-am cunoscut pe dl Toma Petrescu, un om în vârstă, care, se vedea bine, și-a trăit în demnitate viața.

A ținut să mă cunoască și să-mi împărtășească o taină, o poveste despre care până în 1990 nu se putea scoate o vorbă: amestecul KGB în asasinarea lui Iorga.

Atașez la textul de față declarația scrisă de Toma Petrescu în fața meaDeclarația relatează următorul fapt: printre prizonierii de război luați de ruși s-a numărat și generalul Dragomir, care a ajuns astfel într-un lagăr din Siberia.Acolo a cunoscut un important general sovietic, căzut în dizgrația lui Stalin.

Împrietenindu-se și discutând cei  doi generali ore în șir subiecte politice, la un moment dat generalul sovietic le-a luat apărarea legionarilor în cazul Iorga și a povestit că el însuși a fost de față când Stalin a ordonat asasinarea lui Nicolae Iorga.

Ce interes ar fi avut Stalin în dispariția lui Iorga? Probabil că, în perspectiva instaurării în România a unui regim comunist sub protecția Armatei Roșii – proiect pe care Stalin îl avea dinainte de 1939, vocea lui Iorga ar fi răsunat puternic împotriva ocupanților…

După o vreme, generalul Dragomir a fost eliberat din prizonierat și trimis în Țară.Aici, după bunul obicei cominternist, bietul general a fost arestat și băgat la închisoare. Iar în închisoare generalul a povestit mai multor deținuți cele aflate în Siberia.

Așa a ajuns această informație și la Toma Petrescu, și el deținut politic o vreme.Cum aveam să constat mai târziu, după ce am publicat declarația lui Toma Petrescu, mai erau și alți deținuți cărora generalul  le povesti cele aflate în Siberia.

Precizare: Toma Petrescu nu a fost legionar, ba chiar lua distanță față de legionari când se ivea prilejul. (Pentru detalii, vezi volumul Legionarii noștri al subsemnatului.)Ce valoare are această informație? Nu sunt în măsură să stabilesc eu.

O ofer cititorilor interesați. Fără să mai ofer alte detalii, aș spune doar atât: există informații că și alte servicii secrete au fost interesate de cele două subiecte: asasinarea lui Nicolae Iorga și compromiterea prin orice mijloace a legionarilor, care se bucurau de o simpatie populară și un prestigiu fără egal.

Orice entitate politică de orientare anti-românească și anti-creștină era interesată să distrugă mitul legionar.Intră pe această listă și Hitler însuși, singurul dintre liderii naziști care nu a agreat Mișcarea Legionară. Faptul că Stalin a ordonat asasinatul nu înseamnă că tot rușii l-au și executat. Era perfect posibil să le-o ia alții înainte, englezii, bunăoară, așa cum ar rezulta din unele documente despre care mi-a vorbit istoricul Ioan Opriș, încă înainte de 1990… Ți-aduci aminte, Ioane?

La aceste informații căpătate după 1990, adaug următoarele informații și considerente, pe care cititorii le pot la rândul lor adăuga la excelenta analiză a cazului făcută recent de dl Răzvan Codrescu pe blogul său, analiză pe care o recomand cu toată căldura:

3. Pe la sfârșitul deceniului 1960, i-am cunoscut pe Petre Țuțea și Simion Ghinea. Știam de Petre Țuțea că a fost legionar. „Sunt legionar!”, m-a corectat bătrânul, aflat la acea vreme cam la vârsta mea de azi…Tînăr și imberb la acea dată, m-am simțit îndrituit să-i răspund cu oarecare țâfnă: Dacă vă considerați mai departe legionar, cum justificați asasinarea marelui Iorga de către Căpitanul dumneavoastră?!…

Atât eram de ignorant în materie încât știam că pe Iorga legionarii l-au ucis la ordinul Căpitanului… Tot atunci le-am cerut socoteală celor doi legionari și pentru evreii de la Abator…Iorga a fost un subiect care a revenit de multe ori în discuțiile noastre.

Rezum cele aflate mai ales de la Simion Ghinea, ins cu bogată activitate legionară propriu-zisă. Țuțea a intrat mai târziu în Mișcare. Era septembrist… De la Simion Ghinea citire, așadar:În toamna lui 1940, lumea românească a primit cu mari speranțe venirea legionarilor la putere. Desigur, regretul cel mare era că lipsea Căpitanul, ucis de Carol al II-lea în noiembrie 1938.

Mulți știau cât de mult se făcuse vinovat atunci marele istoric Iorga în mascarada numită procesul lui Corneliu Zelea Codreanu, încheiat atât de tragic, printr-unul din cele mai netrebnice asasinate politice din istoria noastră…

Așa se face că în toamna aceea, la orice apariție publică a lui Nicolae Iorga se găseau voci care să-i ceară socoteala pentru purtarea sa față de Căpitan ori să-l acuze de-a dreptul de producerea asasinatului. Îndeosebi studenții nu-l mai acceptau la cursuri, ajunsese să fie huiduit și pe stradă etc. În această situație Iorga s-a adresat legionarilor, plângându-se că se simte amenințat.

Legionarii au decis să-i acorde protecție prin organizarea unei gărzi de corp, care să-l însoțească permanent, iar lucrurile s-au mai liniștit.Din păcate, atunci când Nicolae Iorga a anunțat că vrea să plece la Sinaia, unde avea o reședință, i s-a spus că garda legionară, alcătuită din studenți, nu-l mai putea însoți. Studenții aveau și alte obligații, care îi legau de București. 

S-a discutat cu armata și s-a convenit să i se asigure lui Nicolae Iorga o gardă de corp cu posibilitățile pe care Armata le avea la Sinaia. Din păcate, asasinii au profitat de întârzierea cu care armata a răspuns la comanda de a-l păzi pe Iorga, acționând în intervalul de timp în care Iorga a rămas fără pază.

4. Când legionarii au prins de veste că Traian Boieru a plecat spre Sinaia, și bănuind că ar urma să facă un gest necugetat de violență față de Iorga, au telefonat camarazilor din Ploiești să-l oprească pe Boieru, dar acesta apucase să treacă de Ploiești.Au sunat și la reședința lui Iorga, a răspuns la telefon soția profesorului, care nu l-a dat la telefon pe soț.

I s-a spus acesteia să părăsească imediat vila și să se refugieze într-un loc sigur până se lămuresc lucrurile, căci există pericolul de a se produce un atentat la viața profesorului.

Din păcate, soția lui Iorga a crezut că avertismentul primit este o cursă întinsă de atentatori, care vor să-l scoată din casă pe profesor. Așa că nu a urmat sfatul primit la telefon.

5. Am întrebat ce s-a întâmplat cu Traian Boieru, cel care a organizat asasinatele. Mi s-a răspuns că a fost exclus din Mișcarea Legionară, iar legionarii nu i-au mai vorbit niciunul. Le-am răspuns celor doi camarazi că a fost o prostie din partea legionarilor, care i-au întors spatele lui Boieru în loc să-l ancheteze riguros, spre a se înțelege ceea ce părea de neînțeles: de ce l-a omorît pe marele profesor?

Boieru a murit relativ târziu, iar legionarii au avut timp suficient ca să vadă cât de greu atârnă în palmaresul legionar asasinarea lui Iorga. Cu alte cuvinte, dacă asasinii au avut ca scop discreditatea Mișcării legionare, compromiterea acesteia, au ales bine: cam tot românul se simte îndrepățit să le reproșeze legionarilor moartea lui Iorga, chiar și cei care nu au citit nici măcar un sfert de pagină semnată de prolificul om de  cultură. 

Disculparea legionară trebuia să înceapă prin anchetarea participanților la asasinat, prin obligarea acestora să prezinte propria versiune despre cele întâmplate. În lipsa acestor mărturii de prima mână, acuzațiile la adresa legionarilor in corpore vizați nu e de mirare că nu mai contenesc!Cam tot pe atunci, cineva – dar nu-mi aduc aminte cine, a povestit că participase la cimitirul Bellu la slujba de pomenire a lui Virgil Madgearu.

După slujbă, în discuțiile care s-au purtat la mormîntul răposatului, doamna Madgearu a fost auzită spunând că nu legionarii poartă răspunderea pentru moartea soțului ei!…Că nu are niciun motiv să le poarte pică. Dar nu a precizat cine au fost adevărații asasini.

Dacă nu mă înșel, fiul lui Virgil Madgearu mai trăiește, în Anglia. Ar putea spune ceva pe acest subiect?4. Teoretic vorbind, nu putea să nu existe un interes în compromiterea legionarilor prin înscenarea unui asasinat care să fie pus pe seama lor.

E foarte posibil ca unii să fi avut amândouă interesele, să fi avut ceva de câștigat atât din dispariția lui Nicolae Iorga, cât și din incriminarea legionarilor ca asasini ai marelui cărturar. Cine sunt aceștia? Mai curând aș întreba cine, pe scena politică românească și internațională, nu avea interes să-i compromită pe legionari?!…5. În toamna anului 1940 Mișcarea Legionară număra un milion de membri. Desigur, mulți erau septembriști, adică aderaseră la Legiune după septembrie 1940, dintr-un oarecare oportunism.

Asasinii lui Iorga nu erau septembriști, aveau ceva vechime în Mișcare. Oricum, la data când Traian Boieru devine legionar, organizația număra câteva sute de mii de membri.În condițiile în care lumea se îndrepta în mod vizibil spre un război, o organizație precum Garda de Fier nu putea să nu devină ținta infiltrării unor agenți diversioniști, a unui număr mare de falși legionari, gata de orice diversiune împotriva Legiunii!…

Astfel că nu are nimic exagerat ipoteza apartenenței asasinilor la o structură subversivă străină sau chiar adversară nu numai legionarilor, dar chiar și românilor în genere, ca popor și țară.Iar numărul diversioniștilor, agenți ai unor interese anti-românești, infiltrați în Mișcare, era desigur proporțional cu numărul legionarilor, adică foarte mulți.

Lucru care s-a văzut clar cu ocazia așa zisei rebeliuni legionare din ianuarie 1941, adică la nici două luni de la asasinarea lui Iorga.

6. Asasinatul căruia i-au căzut victime Iorga și Madgearu nu seamănă deloc cu maniera legionară de a produce asemenea acte de „justiție”. I.G.Duca, Mihai Stelescu și Armand Călinescu au fost uciși în numele justiției imanente, fuseseră găsiți vinovați pentru acte de trădare a unor mari interese naționale, iar făptuitorii execuției, pentru a-i sublinia caracterul justițiar, nu au părăsit locul crimei pentru a se refugia sau ascunde, ci s-au prezentat imediat în fața autorităților, pentru a face cunoscute motivele, rațiunea faptei lor. 

O manieră specific legionară, unică în istoria asasinatelor politice. Aș îndrăzni să spun că prin acest detaliu, prin faptul că nu au fugit de răspundere pentru faptele lor, ci s-au predat singuri autorităților, legionarii au dat faptei lor o dimensiune eroică, tulburătoare, obligându-ne să-i scoatem din seria asasinatelor ordinare.

Personal, în ordinea morală a lucrurilor, îi situez pe nicadori și decemviri deasupra asasinilor sinucigași, a kamikadzelor. Cine încearcă să se pună în pielea acestora, dacă o face cu sinceritate, nu se poate să nu se cutremure de grozăvia motivației!

Nimic din această dimensiune în mizerabilul asasinat petrecut în pădurea Strejnicul! Sau la Jilava!

7. Traian Boieru era originar din Constanța. Constanța a dat nume mari în Mișcarea Legionară. Prietenul meu Istrate Papuc, Dumnezeu să-l odihnească, cu care am discutat acest subiect, făcea observația că familia lui Traian Boieru, rămasă la Constanța după fuga lui Boieru în Germania, nu a avut nimic de suferit după venirea comuniștilor la putere. Istrate era vecin cu familia lui T.B.

8. Am publicat la Adrian Păunescu mai multe texte pe acest subiect: Traian Boieru, infiltrat în Mișcarea Legionară ca agent diversionist. Când întâmplarea a făcut să-l cunosc pe generalul de securitate Neagu Cosma, acesta a ținut să mă corecteze: faptul că i s-a dat pașaport fiului lui Traian Boieru nu avea nicio legătură cu asasinarea lui Iorga.

 Ci în felul acesta era răsplătit Traian Boieru pentru serviciile de spionaj tehnologic, în domeniul electronicii, pe care le făcuse statului român!… Repet: Boieru făcuse spionaj pentru regimul de la București!… I-am răspuns cam așa: explicația sa nu infirmă ipoteza principală.

Ca general de Securitate, Neagu Cosma putea să cunoască statutul de după 1945 al lui Traian Boieru.Dar nu avea de unde să știe prea multe despre ce făcuse Traian Boieru în 1940… Dimpotrivă, ca agent sovietic, al KGB, Boieru avea toată disponibilitatea de a face și spionaj economic, pentru comuniștii din România, poate că și pentru URSS.

Această disponibilitate nu au mai arătat-o și alți legionari, ceea ce ne întărește în bănuiala că, la fel ca și complicii săi, Traian Boieru nu a fost legionar, ci un nenorocit de agent al unor servicii secrete străine și ostile României!

9. Presupoziția noastră că Mișcarea Legionară a fost puternic înfiltrată de agenți ai altor interese decât cele românești este atât de logică, de conformă cu cutumele și exigențele vieții politice încât nu are nevoie de nicio agumentație propriu zisă.

Din fericire nu ne bazăm numai pe logică și pe buna credință, care de regulă lipsesc atunci când este abordat subiectul LEGIONARII, ci și pe documente.Pe un document anume în mod deosebit, pe care îl cităm de câțiva ani și constat că preopinenții întârzie să-l ia în seamă.

Este vorba de un document cum nu se poate mai explicit, redactat de serviciile secrete românești în funcțiune la acea dată, și publicat recent, în 2003, de instituția cea mai avizată să publice documente – Direcția Națională a Arhivelor.

 În volumul intitulat Partidul Comunist din România în anii celui de al Doilea Război Mondial din 1939-1944.Citez: „Partidul comunist a trimis la Moscova un raport despre modul cum s-au desfășurat evenimentele în legătură cu rebeliunea și devastările magazinelor, arătând că aceasta poate fi considerată ca o primă încercare de revoluție cu sprijinul partidului, întrucât majoritatea Corpului Muncitoresc Legionar sunt aderenți de stânga”.

Așadar, în ianuarie 1941, când adevărații legionari se baricadau în sediul instituțiilor guvernamentale pe care erau somați să le părăsească, Partidul Comunist din România, cu ajutorul falșilor legionari infiltrați în Corpul Muncitoresc Legionar și în alte structuri legionare, se deda la ceea ce raportul către Moscova numea a fi „o primă încercare de revoluție în România cu sprijinul partidului (comunist – n.n.)”.

Dacă agenții infiltrați în Mișcarea Legionară au reușit în ianuarie 1941 să provoace o dezordine publică atât de mare în toată Țara, soldată cu sute de morți, cu mari pagube materiale, care toate să fie puse pe seama legionarilor autentici, autentici și nevinovați de crimele produse în ianuarie 1941, e de la sine înțeles că asasinarea a doi bătrâni profesori universitari, aflați fără nicio apărare, nu punea nicio problemă pentru experimentații agenți.Știm bine că aceștia au fost în solda Moscovei în timpul rebeliunii.

Dar nu toți. Cel care a declanșat toată tevatura, prin asasinarea unui ofițer german pe treptele hotelului Ambasador, se știe că era un grec, agent al englezilor.…Poate că n-o să știm niciodată în slujba cui o fi fost echipa lui Traian Boieru!…

Dar pentru noi, românii, important este că știm bine despre Traian Boieru că nu a fost în misiune legionară, că nu era legionar, ci un trădător de neam, pregătit și plătit pentru crima sa de puteri străine.

Practic, mai mult nici nu este nevoie să știm.

 

 

Ion Coja

  „70 de ani de la asasinarea lui Nicolae Iorga

 

 

 

Publicitate

26/12/2015 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

ASANESTII – primii imparati ai Imperiului Româno-Bulgar

 
Imperiul Româno-Bulgar al Asănestilor 

Scurtă istorie a imperiului clădit de trei frati vlahi (aromâni) la sud de Dunăre

488px-Bulgarian-Wallachian-EmpireÎN JURUL anului 1000, alături de bulgarii slavofoni, izvoarele bizantine, cele narative de la cancelaria imperială si de la cancelaria patriarhală îi mentionează la sud de Dunare pe aromâni, populatie romanică din regiune.

În anul 1185, în Bizant domneste tânărul împărat Isaac II Anghelos. Dorind să-si pregătească cu mare fast nunta cu fiica regelui maghiar Bela II, el pune o dare nouă asupra supusilor săi. Darea îi afectează în primul rând pe cei ce au turme de oi si vite.

Este tocmai cazul valahilor, a căror îndeletnicire principală este păstoritul. Aceste dări si felul abuziv în care sunt strânse produc o mare nemultumire printre valahii care locuiesc în muntele Hemus.

Acestia trimit la împărat, care se afla la Kypsella în Tracia, o delegatie condusă de fratii Petru si Asan, fruntasi ai lor, pentru a-si prezenta plângerile.

Cererile lor nu sunt luate în seamă, ba, mai mult, Asan este pălmuit de un demnitar bizantin, „pentru neobrăzare”.

În aceste conditii, ei se întorc la Târnovo, în biserica Sf. Dumitru unde, „în limba lor părintească”, după cum spune cronicarul Nicetas Choniates, cheamă poporul la răscoală împotriva bizantinilor.

Răscoala porneste în momentul în care normanzii din Sicilia ocupă orasele Durazzo, Seres, Amphipolis si Salonic.

Răsculatii atacă rând pe rând orasele din zonă, stârnind o îngrijorare tot mai mare la curtea imperială.

Împăratul se decide să conducă el însusi operatiunile militare si reuseste să înfrângă pe cei doi frati vlahi, care se refugiază peste Dunăre.

Urmare a promisiunilor de supunere făcute de cei doi, Isaac renuntă a mai ocupa si satele din munti si îsi întoarce armata din drum. Petru si Asan se întorc de peste Dunăre cu forte proaspete de la vlahii si cumanii de pe celălalt mal, si încep să prade Tracia.

Imperiul Romano-BulgarÎmpăratul Isaac trimite o nouă armată, de data aceasta sub conducerea sebastocratorului Ioan, cel care îl pălmuise pe Asan.

Acesta nu rămâne mult timp la comandă, fiind bănuit de complot, si este înlocuit cu Ioan Cantacuzino, cumnatul împăratului.

Acesta nu are nici o experientă militară si, în urma unui atac pe timp de noapte, suferă o grea înfrângere din partea vlahilor.

În 1187, împăratul Isaac revine în regiune în fruntea unei noi armate si, desi îi urmăreste pe răsculati de la Adrianopole la Filipolis si Triadita (actuala Sofia), nu reuseste să obtină nici o victorie majoră.

El se reintoarce la Constantinopol pentru a petrece iarna, iar campania militară este reluată în primăvara lui 1188.

Operatiunile se opresc temporar în momentul în care Isaac o prinde pe nevasta lui Asan si primeste ca ostatic pe cel de-al treilea frate, Ionită.

Trei ani mai târziu, împăratul Isaac trece muntii Balcani, cu gândul să ocupe Târnovo, capitala Asănestilor, dar întimpinând o rezistentă îndârjită, se retrage.

Pe drumul de întoarcere, armata sa cade într-o ambuscadă într-o trecătoare din munti si suferă pierderi grele. Împăratul însusi scapă cu fuga, pierzându-si coiful.

Victoria întăreste si mai mult pozitia Asănestilor, care rămân stăpâni pe teritoriul dintre Dunăre si Balcani.

În 1194, Isaac îl numeste pe Alexios Gidos în fruntea ostilor din răsărit si pe Vasile Vatatzes comandant peste armata din apus. Acesta din urmă poartă o bătălie cu vlahii lângă Arcadiopole si este înfrânt, murind omorât în luptă.

Împăratul se decide să preia încă o dată conducerea. Insă, în primăvara lui 1195, desi beneficiind de o oaste mare si sprijin trimis de socrul său, regele Bela al Ungariei, pierde din nou luptele.
Isaac este detronat de un grup de nobili nemultumiti si este înlocuit de fratele său, Alexios III Anghelos, care le propune pacea răsculatilor vlahi. Petru si Asan pun conditii inacceptabile si, în timp ce Alexios se află în răsărit pentru a înăbusi răscoala pornită de un rebel din Cilicia, vlahii risipesc o altă armată bizantină în apropiere de orasul Seres.

În 1196, Asan este ucis în urma intrigilor bizantinilor, recunoscuti pentru asemenea manevre.

Aceeasi soartă o are si Petru, un an mai târziu (1197).

După Petru, tronul este preluat de cel de-al treilea frate, Ionită cel Frumos (Caloian, 1197-1207), ce dovedeste remarcabile însusiri de militar si om politic.

În urma mai multor victorii împotriva bizantinilor, întelegând că Bizantul nu-l va recunoaste niciodată ca „împărat”, Ionită apelează la Papa Inocentiu III, căruia îi cere recunoasterea ca Impărat al bulgarilor si vlahilor, precum si titlul de Patriarh pentru întâi-stătătorul bisericii sale.

Profitând de conjunctură,papa Inocentiu al III-lea  urmăreste să impună autoritatea bisericii romano-catolice asupra statului Asănestilor.

În prima sa scrisoare, formulată în decembrie 1199, Inocentiu afirmă că victoriile “nobilului Ionită” au fost posibile cu ajutorul lui Dumnezeu.

De asemenea, Papa îi invocă pe strămosii lor comuni – romanii – dovadă a faptului că Ionită, împreună cu fratii săi Petru si Asan, erau vlahi, iar nu bulgari, asa cum încearcă să dovedească azi unii istorici bulgari.

Mai mult, cronica grecească a lui Nicetas mentionează în mai multe rânduri că Petru si Asan erau „vlahi” si că ei apartineau acelui neam de oameni „care locuiesc în muntele Hemus” si care „înainte se numeau Mysi, iar acum vlahi se cheamă”.

Originea valahă a fratilor Asănesti este confirmată de numeroase izvoare contemporane.

Descendenta Asanestilor

Chiar daca faptele si miscarile istorice care dateaza deja de 900 de ani au fost in mare parte reconstituite, nationalitatea rasculatilor care au instaurat „Cel de-al doilea tarat bulgar”, asa cum a ramas in cartile de istorie, este inca controversata.

 

Cert este ca invatatii bulgari contesta originea romana a Asanestilor. In opinia lor, acestia ar fi fost bulgari sau chiar cumani, iar titlul pe care il purta Ionita de „Rege al bulgarilor si al vlahilor” nu ar fi decat varianta modificata de catre scribii cancelariei papale, care au inlocuit cuvantul „graecorum” din documentele slave de la Tarnovo, in „blachorum”.

Prin urmare, Ionita nu era „Rege al bulgarilor si al vlahilor”, ci al „bulgarilor si grecilor”. Pentru ca afirmatiile acestora nu sunt sustinute in ochii invatatilor romani, acestia din urma considera ca nationalitatea valaha a Asanestilor este mai presus de orice indoiala.

Dovezile citate se bazeaza pe o serie de documente, provenind din surse si zone geografice diferite. Istoricul roman Constantin C. Giurescu face in a sa lucrare „Istoria Romanilor”o expunere detaliata a surselor pe care invatatii romani se bazeaza in sustinerea nationalitatii valahe a Asanestilor.

 

 

 

 

 

Cea mai importanta dintre acestea este cronica lui Nicetas Choniates Akominatos, care mentioneaza in repetate randuri ca Petru si Ioan erau vlahi si ca apartineau „acelui neam de oameni care locuiesc pe Muntele Haemus si care inainte se numeau Mysi (locuitori ai Moesiei) si care acum vlahi se cheama”.

Intr-o alta mentiune detaliaza cum intr-una din expeditiile bizantinilor, un preot a fost luat prizonier, iar acesta „s-a rugat lui Asan, graindu-i in limba lui, stiutor fiind de limba vlahilor, sa aiba mila de el si sa il sloboada”.

Mai departe, cronica lui Ansbertus, descrie trecerea cruciatilor prin Peninsula Balcanica si povesteste cum, la un moment dat, acestia au fost luati prin surprindere de acel valah Ionita (in textul original „Blachus ille Iohannitius”), care avea pe langa el „valahi si cumani si altii”. Iata cum, un al doilea izvor, de origine germana de aceasta data, sustine nationalitatea valaha a Asanestilor.

Mai departe, vine randul cronicarilor francezi sa „depuna marturie” in favoarea romanilor. Geoffroy de Villehardouin, Henri de Valenciennes si Robert de Clary il mentioneaza pe Ionita sub numele de „Jehan le Blac” sau „Johanice le Blac”.

In ultimul rand, dar nu in cele din urma, sunt documentele cancelariei papale, in care se consemneaza originea valaha a lui Ionita si chiar faptul ca acesta se trage din vechii romani.

 

 

 

 

 

Toate aceste cronici, mentiuni si documente, luate laolalta, reprezinta pentru istoricii romani o dovada de netagaduit a nationalitatii valahe a celor trei frati Asanesti care, prin perseverenta si darzenia lor, au scris episodul in care istoria romanilor s-a intalnit cu cea a bulgarilor pentru a crea una dintre cele mai surprinzatoare pagini din istoria Balcanilor.

O istorie pe care ambele popoare ar trebui sa si-o recunoasca reciproc, in spiritul adevarului istoric.

Se pune întrebarea cum au reusit acesti vlahi, care nu constituiau o majoritate în acea regiune, să repurteze asemenea succese? Răspunsul constă în faptul că vlahii erau elita conducătoare peste mozaicul de neamuri din regiune.

În plus, ei aveau deja o traditie în opozitia fată de autoritătile bizantine.

De exemplu, în jurul anului 1000, ei sprijiniseră activ rezistenta împotriva împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul.

De asemenea, ei fusesera principalii animatori ai unei răscoale cu caracter etnic si social din zona specific românească, Larissa (Thesalia) în preajma anului 1066.

Ionită îi răspunde Papei abia în 1202 si vorbeste despre sine folosind cuvintele Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum (Caloian, împăratul bulgarilor si al vlahilor). Ii multumeste Papei pentru scrisoare si îi dezvăluie că si fratii lui, Petru si Asan, încercaseră să ia legătura cu el, nereusind însă din cauza vicisitudinilor vremii.

Papa se dovedeste un abil negociator si astfel, pe 8 noiembrie 1204, Ionită este încoronat ca „rege al bulgarilor si valahilor”, primind coroana, sceptrul si bula de recunoastere trimise de Papă, împreună cu un steag cu chipul apostolului Petru.

Ionită primeste si dreptul de a bate monedă. Întâi-stătătorul bisericii româno-bulgare, Vasile, devine arhiepiscop primat. În schimb, Ionită îi dă cardinalului un act prin care el, boierii si întregul cler se obligau a se supune bisericii romano-catolice si a urma legile si ritualul acesteia. Se specifică, de asemenea, că teritoriile noi ce s-ar adăuga statului lui Ionită vor urma acelasi regim. Cardinalul se întoarce la Roma, luând cu el si doi copii, unul fiind chiar fiul lui Ionită, pentru a studia limba latină la Roma.

Spre dezamăgirea Papei, împărătia Asănestilor nu devine un pilon al Romei în sud-estul Europei si nici nu se apropie de Imperiul Latin de Răsărit, fondat de Balduin de Flandra, care cucerise Bizantul în cea de-a patra Cruciadă (1204) proclamându-se Impărat al Imperiului Latin de Răsărit.

Ionită, dorind să stabilească legături cu noii stăpâni ai Bizantului, trimite o delegatie, cerând să fie recunoscut si de acestia. Latinii fac însă o greseală fatală, cerându-i regelui să nu li se mai adreseze ca unor egali, ci ca un vasal stăpânilor săi.

Lui Ionită, ofensat, care porneste război, i se alătură o serie de nobili greci, fosti ofiteri în armata lui Alexios III, izgoniti de latini. Ionită preia conducerea noii aliante, iar latinii ajung repede să înteleagă ce greseală au făcut. Vrând să înăbuse revolta lui Ionită, ei se decid să lovească punctul principal si asediază Adrianopolele. Bătălia care are loc în ziua de 5 aprilie 1205 se încheie însă cu un dezastru pentru latini, iar Balduin este prins si dus la Târnovo, unde moare în chinuri grozave, după cum povesteste cronicarul Nicetas.

Ionită socoteste că e momentul potrivit să-si rotunjească hotarele împărătiei. Intentia avea să îi fie fatală. In timpul asediului asupra Salonicului, rămas fără rege după moartea nobilului Bonifaciu de Montferrat, este este asasinat de Manaster, unul din comandantii cumani aliati, pe 8 octombrie 1207.

Papii încearcă mentinerea statului Asănestilor în sfera lor de influentă, prin abile actiuni diplomatice si politico-militare, cu implicarea regatului Ungariei, a Ordinului Teutonilor si a Imperiului Latin. Totul se dovedeste zadarnic. Urmasul lui Ionită, Borilă (un nepot de frate, 1207-1218), convoacă un sinod la Târnovo, după legea ortodoxă, iar urmasul său, Ioan Asan II (fiul lui Asan), care domneste între 1218 si 1241, repudiază oficial legăturile cu biserica Romei.

În 1235, patriarhul ecumenic de la Niceea recunoaste oficial patriarhia autonomă a Bulgariei. În timpul lui Ioan Asan II, împărătia Asănestilor cuprinde Moesia (teritoriile dintre Dunăre si Balcani), o parte din Serbia cu orasele Belgrad, Nis si Skopie, Macedonia cu orasele Seres, Ohrida, Bitolia, Prosak si Sturmita, Tracia cu Adrianopole si Dimotica si Albania, fără orasul Durazzo.

In anul 1258, dinastia regilor valahi se stinge, iar statul devine în scurta vreme exclusiv bulgar. Valahii sunt redusi la rangul de minoritate, supusă intens deznationalizării. Statul Asănestilor, devenit acum cel de-al doilea tarat bulgar, este lichidat ulterior de expansiunea otomană din prima jumătate a secolului al XIV-lea.

Surse:

http://foaienationala.ro – Bogdan Mateciuc; Descopera ro.

03/12/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Marturii din trecut: “Troica” bolsevică ucidea zilnic până la 300 de oameni

 

Până la 300 de persoane au fost împuşcate zilnic în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), la ordinul „troicii” comuniste instituite de Moscova,care  formată din ministrul de Interne, procurorul general şi primul secretar al Partidului Comunist.

Potrivit unor documente găsite în arhiva Ministerului Afacerilor Interne, de către Comisia pentru condamnarea regimului comunist., era suficient ca o persoană să fie antipatică vreunui membru al „troicii” respective, şi soarta ei era pecetluită, relatează Timpul şu Unimedia în ediţiile online.

 

Troicile NKVD au fost, în istoria sovietică, comisii formate din trei persoane însărcinate cu ceeea ce se numeşte astăzi pedapsa extrajudiciară. Troicile au fost introduse ca un organ paralel cu sistemul oficial legal pentru pedepsirea rapidă a elementelor antisovietice.

Referindu-se la arhivele ministerului de interne, membrii comisiei spun că au descoperit până în acest moment zeci de dosare şi procese verbale ale Troicii Speciale. “Potrivit datelor, majoritatea verdictelor Troicii Speciale din RASSM se terminau cu sintagma – Rastreleati (împuşcat).

Foarte puţine dosare din cele care au ajuns pe masa troicii speciale au avut altă concluzie decât cea menţionată mai sus. Există procese verbale care arată că aceste şedinţe ale Troicii puteau avea loc de 2-3 ori pe zi, iar în cadrul lor peste 200-300 de persoane erau condamnate extrajudiciar la moarte”, a precizat Gheorghe Cojocaru, preşedintele comisiei pentru studierea crimelor comunismului.

Provenienţa socială a celor condamnaţi era variantă. “Aceştia erau în special din rândul ţăranilor simpli. Referitor la componenta etnică, o estimare arată că jumătate erau moldoveni de origine românească. Restul erau de origine ucraineană, ruşi, chiar şi găgăuzi. Noi nu suntem de acord ca aceştia să fie numiţi trădători. Ei au fost mai degrabă victime ale timpului în care au trăit”, au mai precizat membrii comisiei de condamndarea a crimelor regimului totalitar comunist.

Astfel, istoricii au găsit mai multe procese-verbale, în care „troica” îşi formula capetele de acuzare. În dosarul lui Procofie Deordiţă, din Coşniţa, împuşcat la 3 octombrie 1937, citim următoarele: „În 1920-1924 s-a ocupat de contrabandă şi trecere ilegală pe teritoriul României. În 1930 a fost deschiaburit şi deportat în Siberia. S-a întors acasă ilegal. O perioadă a locuit în Grigoriopol, având acte false. Nu ieşea la muncă în colhoz şi visa să fugă în România, unde locuia un frate de al său, fugar şi el”.

În aceeaşi perioadă a fost împuşcat şi Alexei Bogdan din Grigoriopol, şi acesta calificat „fost chiabur”. „În 1920 Bogdan a fost deschiaburit şi urma să fie deportat, dar a fugit. Critica activităţile organizatorice din localitate. A format un grup care se opunea închiderii bisericilor”.

Ivan Işenco a fost împuşcat pentru că „a participat la protestele femeilor care doreau să împartă proprietatea colhozului, vorbea urât despre puterea sovietică, spunea că în colhoz e muncă silnică şi că oamenii sunt exploataţi. Are rude în România şi avea părere bună despre Germania fascistă, spunând că este cea mai dezvoltată ţară din punct de vedere cultural”.

Şi ruşii şi moldovenii au suferit în egală măsură

Vicepreşedintele comisiei pentru condamnarea crimelor regimului totalitar comunist,  Igor Caşu, a afirmat că “şi ruşii şi moldovenii români au suferit în egală măsură de pe urma activităţii regimului comunist totalitar. Totodată, este necesar să facem precizarea că românii moldoveni aveau încă un cap de acuzare datorită naţionalismului de care dădeau dovadă”.

Acesta a mai afirmat că în urma datelor obţinute se confirmă faptul că “în anul 1941 de pe teritoriul R. Moldova de acum au fost deportate 20 mii de persoane, în timp ce în anul 1949 – cca 36 mii de persoane. Totodată, avem şi acte care confirmă că cca 95 mii de persoane au fost deportate în total în acea perioadă”.

Totodată, istoricul Elena Postică a spus că echipa de istorici studiază, în prezent, şi mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Basarabia în perioada postbelică. E vorba de protestele studenţilor şi intelectualilor din anii ’70, care s-au ridicat pentru apărarea valorilor naţionale şi au avut de suferit.

Membrii comisiei aşteaptă să le fie permis accesul şi în arhiva Serviciului de Informaţii şi Securitate pentru a descoperi cazurile când oameni sănătoşi erau închişi la psihiatrie, în  perioada anilor ’80, pentru că au avut curajul să se împotrivească regimului totalitar.

Autorităţile moldovene au aprobat săptămâna trecută desecretizarea arhivelor din perioada anilor 1974-1984 şi 1985-1991.

RASS Moldovenească (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, RASSM) a fost o entitate teritorială “autonomă” creată de autorităţile sovietice în componenţa Ucrainei la 12 octombrie 1924.

Cuprindea raioanele transnistrene de astăzi ale Republicii Moldova, plus raioanele Balta, Bârzula, Ocnele Roşii, Kodîma, Kotovsk, Crutîi, Pesceana şi Ananiev din actuala regiune Odesa din Ucraina.

În 1940, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia, în acel moment parte a României, iar pe 2 august a fost proclamată RSS Moldovenească, în componenţa căreia a intrat partea vestică a RASS Moldoveneşti şi cea mai mare parte a Moldovei dintre Prut şi Nistru.

Partea răsăriteană a RASSM, inclusiv prima ei capitală, Balta, a devenit parte a RSS Ucraineană, în cadrul căreia minoritarii români şi-a pierdut statutul de autonomie şi orice drepturi lingvistice.

Sursa: Tribuna Basarabiei

11/02/2014 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: