FIGURI TRAGICE ÎN VIAȚA POLITICĂ A ROMÂNIEI OCUPATE DE HAITELE SOVIETICE

Foto: 14 martie 1945, Bucureşti. Andrei Vîşinski, Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej și generalul Ivan Susaikov

„Petru Groza are un cap pătrat. Seamănă cu un țăran îmbracat orășenește, care face eforturi disperate să pară degajat. E unul dintre oamenii cei mai bogați din România, dar principalul său titlu de glorie este o lună petrecută în închisoare de unde a ieșit grație intervenției lui Iuliu Maniu. Dacă a întreținut relații cu comuniștii în timpul războiului, a făcut-o mai ales ca sa aibă avantaje personale și să-și măreasca averea.

A profitat de persecutarea evreilor și de naționalizarea proprietăților acestora; o bancă și o fabrică de lichioruri au trecut astfel în contul său personal. Acesta a fost rezultatul cîtorva reuniuni ținute de comuniști în casa lui în timpul războiului. Grație acestei ‹lupte pentru popor› a devenit favoritul Moscovei. Nu e inteligent. Psihologia clasică a parvenitului, care, moștenind deodată o avere uriașă, vrea să devină și un personaj celebru și să aibă fotografia în ziar. Moscova i-a realizat visul, iar Groza își exprimă recunoștința ascultînd orbește ordine pe care nici măcar nu încearcă să le înțeleagă”. (Adriana Georgescu, op,.cit. pp 47-48).

La rândul lor, Robert Bishop și EC Crayfield, agenți pe lîngă ambasada USA în perioada 1944/48, scriau în cartea lor „Moscova înhață România” (Editura Corint 2022) despre Petru Groza?:

”Gușat, cu urechile deformate, fără păr pe cap, putea fi luat drept un pugilist pus să bată adversarii lui politici. Îi plăceau poveștile nesărate și vorbea cu deosebită satisfacție despre succesul său la femei.

Odată la un dineu dat de Rege în timpul unei partide de vînătoare, Regina l-a întrebat:

– Dumneavoastră sunteți vînător? 

– Cel mai mare din cîți există. Dar eu vînez pe bulevardul Elisabeta! 

Pe această arteră a Bucureștiului se plimbau prostituatele…”, comentează autorii. 

Expedițiile lui Petru Groza în căutare de prostituate erau cunoscute și făceau obiectul umorului bucureștean. Un asemenea personaj fusese ales de Stalin să joace rolul lui Quisling. I-a dat România pe mînă, ca să o facă praf cu condiția să i se supună orbește Moscovei. Bineînțeles că lui Stalin nu i-a convenit ideea vehiculată la București cu Barbu Știrbey prim-ministru.

Serviciile sovietice de informații au aflat ce se plănuia la Palatul Regal. Controlau o rețea întinsă de spioni. Erau mulți care se ofereau să dea informații – din anturajul partidelor istorice, din armată și din presă, de la Palat. Aici nu există secrete. Totul se află în aceeași zi. Indiscreția este principala calitate necesară pentru a supraviețui. Trădătorii sperau să fie cruțați de stăpînirea care pregătea să se instaleze si să coloreze totul în roșu. 

De aici încolo intrăm pe terenul presupunerilor. Știrbey dispare de pe scena politică. Fiind suferind, se retrage pe domeniul său de la Buftea. Nu mai avea mult de trăit.

La 22 martie 1946 Andrei Ianuarevici Vîşinski dă o mare recepţie la Ambasada sovietică. Trimite mesaj la castelul Buftea, cum că ține neapărat să participe la marele eveniment și prințul Știrbey.

Un membru al familiei, Ion Varlam, își amintește (interviu cu autorul, 14 martie 2008): 

„N-avea nici o poftă să meargă, s-a eschivat, Vîşinski a insistat foarte mult, Ştirbey se încăpăţânează, dar nevasta lui, o femeie foarte blândă, îi spune: 

– Nu e bine să jignim pe oamenii aceştia, nu pentru tine, pentru ţară. Mai bine te duci, stai câteva minute şi pleci. 

Cînd uşierul îl anunţă în sala de recepţie pe Barbu Ştirbey, Vîşinski îl primeşte cu braţele întinse. Cheamă un fecior să aducă o tavă cu băuturi. Pe tavă erau şampanie şi cocktailuri, o amestecătură colorată de nu ştiai prea bine ce-i înăuntru. Vîșinski ia un pahar cu cocktail şi i-l pune lui Barbu Ştirbey în mână, care bea puțin din el. Vîşinski termină frazele de politeţe şi pleacă. După ce a băut, Barbu Ştirbey s-a simţit imediat rău”.

Foto: Prințul Barbu Alexandru Știrbey (n. 4 noiembrie 1872, Buftea, Ilfov – d. 24 martie 1946, București). Bunicul său a fost Barbu Știrbei, Domn al Țării Românești între 1849 – 1856, tatăl său a fost omul politic Alexandru Știrbei, iar mama, prințesa Maria Ghika-Comănești.Prin bunica Elisaveta, descindea din neamul Brâncovenilor.

A murit a doua zi dimineaţă. S-a spus oficial că moartea i s-a datorat unui cancer hepatic… A fost un asasinat, a murit prin otrăvire sau din cauze naturale? Rămîne o enigmă. Funeraliile sale – a fost îngropat la Buftea – au reunit pentru ultima dată elita societății românești.

Au fost prezente toate numele mari, care mai tîrziu fie au plecat în Exil, fie au putrezit în închisorile comuniste. Moartea lui Barbu Stirbey a venit la timp în ce îl privește. 

După anunțul că dr. Petru Groza este alesul, Vîșinski, plecînd din Palat, a spus:

”– Misiunea mea s-a dovedit mai ușoară și greutățile mai mici decît sperau anumite vrăbii politice create, precum știm, de Dumnezeu pentru a ciripi”. ( G. C. Giurescu, „Uzurpatorii”, Editura Vremea, 2004, pp.16 ).

Emisarul lui Stalin era un cinic, îi plăcea să rîdă de învinși. O făcuse și la Moscova în timpul proceselor „Marii terori” ca procuror general al URSS. Adriana Georgescu face o scurtă remarcă în cartea sa:

”Pentru prima oară simt că lupta e inegală: de o parte ei, sprijiniți de URSS; de cealaltă parte noi, fără arme, fără muniții, fără soldați în țară, cu mîinile goale și voința noastra de a trăi, de a supraviețui” (Adriana Georgescu, op cit. p. 53 ).

La anunțul formării guvernului dr. Petru Groza, Bucureștiul a avut parte de o sărbătoare scrîșnită, de o veselie forțată. Se dansa pe un vulcan. Presa a redat involuntar aceasta situație artificială. Azi poți citi printre rînduri și afla ce s-a întîmplat de fapt.

Lumea a fost scoasă din fabrici, încolonată și dusă în centrul Capitalei ca să își manifeste „marea bucurie”. Pe liste făcute de sindicat, cu comisari din partea PCR, cu brasardă, plasați la capătul coloanei. Cine lipsea era concediat. și nu îl mai angaja nimeni. Pierdea cartela, fără de care nimeni nu avea acces la alimente, haine, locuință etc. PCR trebuia să probeze popularitatea dr-ului Petru Groza și a FND, imaginara susținere pentru comuniști a bucureștenilor.

Locuitorii au răsuflat totuși ușurați. Cu toate că nu circulau informații – din cauza cenzurii -, lumea a trăit cu impresia că se depășise un moment periculos. Populația avea în auz huruitul șenilelor tancurilor rusești. Sperau așadar – odată Groza (omul rușilor) numit prim-ministru – că diviziile de blindate ale mareșalului Malinovski se vor retrage.

Apoi guvernele, cum știm, vin și pleacă. Se credea că și acesta va dura 2-3 luni, că anglo-americanii nu ne vor lăsa pe mîna rușilor. Se înșelau amarnic. Din punctul lor de vedere, România era deja livrată la cheie lui Stalin. Poftiți, luați, serviți! Bucureșteanul credea că a scăpat de ce a fost mai greu. Inexact, era o ambuscadă, pentru că rușii nu obișnuiesc să renunțe la ce au cîștigat. Răul abia începea, ceea ce nu se vedea.

Cine să-și închipuie că urma un coșmar de o jumatate de secol? Rușii înțelegeau situația ca pe o schimbare de orînduire. Capitalismul se termina și începea comunismul. Cum prezisese Marx, patronul lui Lenin și „genialului continuator”, Iosif Visarionovici Stalin.

Pentru bolșevici nu se producea doar o simplă rocadă guvernamentală. Regimul care se instala trebuia să dureze măcar 1000 de ani. Aceasta era gîndirea Kremlinului. Vorbea despre „marea revoluție socialistă din octombrie 1917” și despre „dictatura proletariatului”, ceea ce politicienii de la București nu înțelegeau cum se traduce. Era vorba de altă paradigmă.

Cine era totuși cel căruia i s-a rezervat rolul lui Quisling la București? Alesul lui Stalin! „Avea ochii mici, șireți. Înainte de a răspunde, de fiecare dată, se uita la Vîșinski și, după ce răspundea, se uita din nou să vadă dacă Vîșinki este satisfăcut de felul cum a răspuns… Un șiret cu o mutră de boxer”.

Așa îl caracterizează pe dr. Petru Groza Sir Archibald Clark Kerr, șeful Foreign Office, după conferința miniștrilor de Externe de la Moscova, în decembrie 1945, venit la Bucuresti cu Molotov și Harriman. (în Emil Ghilezan de vorbă cu Adrian Niculescu, editura ALL, 1998, pp 145). 

(Fragment din volumul ”Zvonuri despre sfîrșitul lumii”, manuscris de sertar, reprodus de https://podul.ro.)

Publicitate

Două tentative de asasinare a lui Hitler în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, au fost blocate de Stalin

 

 

 

 

 

DEZVALUIRE: STALIN a blocat doua tentative de asasinare a lui HITLER

 

Aflăm din articolul Stalin blocked attempts to kill Hitler:  

 Dictatorul sovietic Josif Stalin a blocat două tentative de uciderea a lui Adolf Hitler în timpul celui de al Doilea Razboi Mondial, temându-se că înlocuirea lui ca lider nazist ar duce la pacea cu aliaţii occidentali, a declarat un general rus.

   Un plan de a ataca buncărul lui Hitler în 1943 cât şi un plan secret din 1944 care implica un asasin ce câştigase încrederea conducerii naziste, amândouă au fost anulate la ordinul lui Stalin, a spus generalul Anatoli Kulikov într-o conferinţă istorică ţinută la Moscova.

   „A fost pus la punct un plan de asasinare a lui Hitler în buncărul său, dar Stalin, brusc l-a anulat în 1943 avand temeri că după moartea lui Hitler acoliţii săi ar încheia un tratat de pace separat cu Marea Britanie şi Statele Unite„, după cum spune agenţia de ştiri a Rusiei, RIA, citându-l pe Kulikov.

   În 1944, sovieticii au complotat din nou să-l ucidă pe Hitler, după ce un potenţial asasin a reuşit să câştige încrederea conducerii naziste.

„Un plan de asasinare detaliat a fost pregătit, dar Stalin l-a anulat din nou,” afirma Kulikov.

   Hitler sa sinucis pe 30 aprilie 1945, când forţele sovietice au încercuit Berlinul, fapt urmat de încheierea războiului din Europa şi de Războiul Rece, care a distanţat Rusia de foştii săi aliaţi săi occidentali.

   Un numar aproximativ de 27 de milioane de cetăţeni sovietici au murit în războiul din 1941-1945 impotriva Germaniei naziste.

   Kulikov a fost Ministrul de Interne al Rusiei intre anii 1995 – 1998 sub preşedenţia lui Boris Elţin.

  El a mai spus că  va veni cu detalii despre încercările de asasinat împotriva lui Hitler într-o carte despre Al Doilea Război Mondial.

 

   (Reuters)

Conor Humphries 

IMPERIUL ROMÂNO (VLAHO)- BULGAR, O PAGINĂ DE ISTORIE MEDIEVALĂ PUŢIN CUNOSCUTĂ PUBLICULUI LARG. VIDEO

Unul dintre episoadele medievale ale istoriei noastre,  puțin cunoscut de publicul larg, poartă numele de Imperiul Vlaho-bulgar.

A fost un episod spectaculos al istoriei românilor sud-dunăreni care s-a consumat în secolele XII-XII-XIV.

Nu numai că românii din zilele noastre nu știu mai nimic despre acest subiect, dar se duce o politică de confiscare a realității istorice și  de atribuire a acesteia exclusiv trecutului bulgarilor și atât, în pofida tuturor dovezilor istorice.

Așa cum cu siguranță vă așteptați, statul român nu face, prin specialiștii săi, prea multe lucruri pentru punerea adevărului la locul lui, motiv pentru care am considerat că este foarte important ca acest subiect să ajungă la publicul larg.

Denumit Imperiul Româno-Bulgar, de români, şi Al Doilea Ţarat Bulgar, de bulgari, acest stat multinaţional a apărut la Dunărea de Jos la leatul 1186, odată cu victoria vlahilor răsculaţi, din Sudul Dunării, împotriva Imperiului Bizantin, şi a dispărut în 1258, odată cu înlocuirea dinastiei vlahe cu suverani cumani şi bulgari.

În pofida surselor istorice primare ale epocii bizantine şi occidentale, a antroponimelor şi a toponimelor româneşti, caracterul multinaţional al acestui stat este negat de tradiţia academică astăzi predominantă în Bulgaria, care susţine că acest ţarat a fost „bulgăresc”, în sensul naţional actual al cuvântului.

Dar iată şi o afirmaţie cu totul obiectivă, aparţinând istoricului rus Aleksandr Aleksandrovici Vasiliev, în lucrarea sa „History of the Bizantine Empire”, apărută la University of Wisconsin Press, 1958, în SUA:

„În baza mărturiilor viabile, mişcarea de eliberare din jumătatea secolului XII în Balcani a pornit şi a fost purtată în mod viguros de către valahi, strămoşii românilor de azi. S-au alăturat şi bulgarii şi, într-o anumită măsură cumanii de dincolo de Dunăre.

Cea mai bună sursă contemporană grecească, Nicetas Choniates, a specificat în mod clar că insurecţia a fost pornită de valahi (blachi).

Liderii insurecţiei, Petru şi Asen (Asan), aparţineau acestei rase. A doua campanie a Imperiului Bizantin în această perioadă a fost dusă împotriva valahilor.

De fiecare dată când Nicetas i-a menţionat pe bulgari a făcut-o concomitent cu menţionarea valahilor/românilor.

Şi românii din stânga Dunării au participat la această revoltă împotriva Imperiului Bizantin.

Trecerea fluviului de către „vlahi” (români) şi „sciţi” (cumani) de la Nord la Sud este menţionată în mod explicit de către Nicetas Choniates”.

Întemeietorii statului, Asan şi Petru, au fost asasinaţi de boierii bulgari, în 1196 şi 1197, însă fratele întemeietorilor, Ioniţă Caloian, s-a urcat pe tron şi a consolidat ţaratul româno-bulgar.

A extins graniţele de la Carpaţii Meridionali, sub poalele cărora avusese propriul lui cnezat, până la râul Mariţa şi la Rodopi, de la Marea Neagră până dincolo de Vardar, la limita Albaniei.

În vremea lui Ioniţă Caloian (1197-1207) s-a petrecut un eveniment în istoria europeană: cea de-a patra cruciadă, care a sfârşit în 1204 prin cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi şi înfiinţarea „Imperiului Latin”.

Beneficiind de concursul cumanilor, românii şi bulgarii au obţinut victorii importante, între care cea din 1205 la Adrianopol, unde a fost luat prizonier însuşi împăratul latin Balduin.

Ioniţă aspira chiar la cucerirea Constantinopolului, dar planul său nu a reuşit, din pricina manevrelor politice ale adversarilor săi.

El a fost ucis în 1207 de un cuman, în timpul asedierii Salonicului.

Ioan Caloian ocupă astfel un loc important atât în panteonul istoriei românilor cât şi în cel al istoriei bulgarilor, graţie succeselor sale militare şi politice.

Că Ioan Caloian şi fraţii săi au fost români, o spun şi alte izvoare, nu numai Nicetas Choniates.

Relatând trecerea cruciaţilor lui Frederic Barbarosa prin Peninsula Haemus, cronica germană atribuită lui Ambertus aminteşte de „Blachus ille Iohanitius” – „Acel valah Ioniţă”, care era înconjurat „cum Blacis et Commanis et allis” – „de valahi şi cumani şi alţii”.

Apoi, cronicarii francezi ai Imperiului Latin de Constantinopol, Geoffroy de Villehardonin, Henri de Valenciennes şi Robert de Clary, îl numesc tustrei pe Ioan „Jehan le Blac” ori „Johanice le Blac”.

Ioan sau Ioniţă este stăpânul acelui misterios „cnezat al lui Ioan”, pomenit în Diploma Cavalerilor Ioaniţi.

Până să ajungă împărat al românilor şi bulgarilor, cneazul Ioan îşi va fi avut reşedinţa în cetatea de la Celei-Corabia, care apare, în Diploma Cavalerilor Ioaniţilor, sub forma Cheley, dacă nu la Căluiu, ambele localităţi aflându-se în actualul judeţ Olt.

De la Cheley sau de la Căluiu îi va fi venit şi supranumele de Caloian, sub care a rămas în istorie. Desigur, nu a fost o întâmplare că acest cnezat, moştenire părintească, a fost singurul teritoriu nord-dunărean inclus în Imperiul Româno-Bulgar pe timpul urmaşului lui Ioniţă Caloian, împăratul Ioan Assan al II-lea.

 

 

 

 

 

 

 

 Veliko Tărnovo, măreaţa capitală a Imperiului Româno-Bulgar, aflată de dealul Ţareveţ este străbătută de râul Iantra.

Atât ruinele vechii cetăţi, cât şi actualul oraş Veliko Tărnovo sunt impresionante.

La Veliko Tărnovo nu e doar istoria bulgarilor, ci şi a noastră.

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/03/asanestii-primii-imparati-ai-imperiului-romano-bulgar/

http://epochtimes-romania.com/news/polemici-romano-bulgare-asupra-istoriei–196467