CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

12 atentate la viața lui Vladimir Putin în 11 ani

 

Vladimir Putin, pe urmele lui „John jihadistul". Oportunitatea ...

 

 

                     12 tentative de asasinat asupra lui Vladimir Putin

 

 

Profesiunea „președinte al Rusiei” este una dintre cele mai periculoase din această țară, dacă nu chiar din lume.

În orice caz, sunt puțini șefi de stat asupra cărora să se încerce 12 asasinate în 11 ani, așa cum s-a întâmplat cu președintele federației ruse, Vladimir  Putin, scrie publicația de limbă rusă http://ttolk.ru 

Pericolul este confirmat și de experții americani care îl consideră pe Putin ținta numărul 2 de pe lista liderilor mondiali cei mai expuși atentatelor.  

Sfârșitul anilor ’90 a fost marcat de o serie de încercări de asasinat asupra lui Boris Ielțîn,predecesorul lui Putin.

Pe 4 noiembrie 1998, Ivan Orlov, un locuitor din Podolsk, în vârstă de 65 de ani, a intrat în Piața Roșie într-o mașină Moskvici și a detonat o mașină lângă Turnul Spasskaya. Doi ofițeri ai FSB au fost răniți. Orlov însuși a murit în închisoare în urma unui atac de cord.

Pe 20 mai 1999, Iuri Serdiuk, un locuitor al lui Krasnodar , în vârstă de 35 de ani, a condus în Piața Roșie o mașină plină și cu explozibili, dar printr-o întâmplare nu a putut să-l detoneze. Apoi Serdyuk s-a stropit  cu benzină și și-a dat foc. Incendieul  a fost stins rapid.  Asasinul a fost declarat bolnav mintal și a fost plasat într-un spital special.

 Un fapt este de remarcat în aceste două cazuri, anume acela că  ambii asasini nu au apărut în fața unei instanțe, iar această  ciudățenie se va repeta.

TOȚI cei care au încercat să-l asasineze pe Vladimir Putin (ca și mai înainte – pe Brejnev, Gorbaciov, Elțin), fie vor muri în circumstanțe ciudate în timpul anchetei, fie vor fi declarați nebuni  și plasați în spitale speciale, unde urmele lor au dispărut.

Prima încercare de atentat asupra lui Vladimir Putin a avut loc  – la 24 februarie 2000. Apoi, șeful serviciului de presă al FSB, Sergey Devyatov, a  declarat că Putin ar fi trebuit să fie ucis la înmormântarea lui Anatoly Sobchak din Sankt Petersburg, atentatul fiind pregătit  „nu de un psihopat, ci de o organizație”.

Se presupune că  doi lunetiști angajați de „un bandit cecen ” au vrut să-l împuște pe președinte. Din nou, potrivit zvonurilor, acești atentatori și alți doi „ideologi” ai asasinatului au fost neutralizați cu doar câteva ore înaintea atacului și au pierit în subsolurile securității ruse la Lubianka, ori au fost uciși în timpul unei operațiuni speciale.

A doua tentativă de asasinare a președintelui Rusiei a  fost pregătită la Ialta în timpul summitului informal al CSI, care a avut loc în perioada 18-19 august 2000. Din nou, nu au fost furnizate detalii. S-a raportat doar că 6 autori au fost reținuți – 4 ceceni și 2 imigranți din Orientul Mijlociu.

Atentatorii intenționau să-l arunce în aer pe Putin atunci când acesta trebuia să ajungă la locul de întâlnire al șefilor CSI. Ce s-a întâmplat cu teroriștii nu se știe.

În toți aceiași ani, au existat mai multe incidente care erau direct legate de securitatea președintelui. Poate că acestea au fost încercări de a-l ucide pe Putin, dar FSB nu a dat nicio explicație cu privire la numărul acțiunilor dejucate.

 

 

 

 

 

Astfel, pe 12 septembrie 2000, o mașină Jiguli a încercat să urmărească autoturismul prezidențial, care trecea de-a lungul Prosuz Kutuzovsky.

În apropierea Arcului de Triumf, mașina respectivă  s-a apropiat de limuzina prezidențială, în ciuda cererilor poliției rutiere de a se opri. Drept urmare, intrusul a fost lovit de un vehicul de escorta președintelui .

 Cine conducea acest automobil Zhiguli și ce i s-a întâmplat încă nu se știe.

Pe 3 iunie 2002, un Volkswagen-Passat a ieșit de pe banda de mare viteză pe Novy Arbat în momentul în care trecea prin ea o motocicletă prezidențială dar a fost îndepărtat imediat de un jeep de escortă. Șoferul-intrus a murit la fața locului.

Și pe 9 octombrie 2002, pe același Novy Arbat, o mașină din excorta lui Putin a acroșat o  ambulanță. Drept urmare, patru persoane au fost rănite (doi ofițeri ai FSO și șoferul și paramedicul ambulanței). Nu se știe dacă persoanele din ambulanță aveu intenția de a-l ucide pe Putin. Soarta celor doi răniți din acest vehicul medical (precum și numele acestora)a rămas , de asemenea, necunoscut. Probabi  că și ei au fost internați într-o clinică psihiatrică.

A treia încercare de atentat la viața lui  Vladimir Putin trebuia să se întâmple în 9-10 ianuarie 2001 la Baku. Ministrul azer al Securității Naționale, Namik Abbasov, a declarat atunci că un cetățean irakian, Kyanan Rostam, ar fi trebuit să efectueze un atac terorist. Se crede că acest Rostam a fost instruit în lagărele de pe teritoriul Afganistanului, a avut legături cu militanți ceceni implicați în uciderea a trei britanici.

Aceasta este diferența principală față dintre Rusia, unde toți atentatorii” au dispărut fără urmă de această dată în Azerbaidjan a avut loc proces al teroristului irakian cu ușile închise în urma căruia acesta a fost  condamnat la 10 ani de închisoare.

A patra încercare  de asasinare a lui  Vladimir Putin a avut loc 16-17 octombrie 2001 în timpul șederii sale în Iran. 4 teroriști trebuiau să arunce în aer o mașină atunci când escorta președintelui rus a trecut pe lângă ea. Ce s-a întâmplat cu acești răufăcători nu se știe.

A cincea încercare de  atentat la viața președintelui rus a avut loc în februarie 2002. IS Zaițev, un cetățean în vârstă de 38 de ani al satului Pogost, districtul Sobinsky, regiunea Vladimir,  într-o mașină VAZ-2110 a încercat să treacă prin Poarta Borovitsky a Kremlinului.

 Nu se știe dacă transporta arme sau explozibili.  După arestare, Zaițsev a fost plasat într-un spital de psihiatrie din Moscova. Soarta lui este în continuare necunoscută. 

 

 

 

 

A șasea încercare a avut loc  în februarie 2002. Dar de data aceasta  ziarele au relatat că un bărbat în vârstă necunoscut „a încercat să se sinucidă prin împușcare în cap (conform unei alte versiuni – în piept) cu un pistol”. Se presupune că decedatul nu deținea documente cu el, timp de câteva zile nu a putut fi identificat.

Ulterior, s-a scurs în presă știrea că moscovitul, Serghei Romashkin, în vârstă de 76 de ani, s-a dovedit a fi terorist. Se spune că era înregistrat de multă vreme într-un dispensar neuropsihiatric cu diagnostic de schizofrenie. Avea un pistol de 5,6 mm, detonatoare electrice, o sticlă cu un fel de lichid (fie benzină, fie nitroglicerină, fie un alt exploziv).

Nici rudele teroristului Romashkin, nici persoane care l-au cunoscut nu au fost găsite.

A șaptea tentativă de asasinare a lui  Vladimir Putin s-a întâmplat în noiembrie 2002. Un alt atacator avea în plan să-l atragă  pe președinte la negocieri și apoi să-l împuște. Un anume Vladimir Șirokov, în vârstă de 45 de ani, rezident al capitalei Udmurtiei, Ijevsk, a ajuns într-un autoturism la clădirea FSB din Lubyanka .

  Ofițerii KGB au negociat cu teroristul mai mult de 1,5 ore. La final, Șirokov, când și-a dat seama că Putin nu va veni la negocieri cu el, s-a predat autorităților.

Ca de obicei, s-a anunțat că  „Vladimir Șirokov este înregistrat într-un dispensar neuropsihiatric în orașul Izhevsk” și a fost din nou dus la un spital de psihologie. Ceea  ce s-a întâmplat mai departe cu Șirokov – nu s-a aflat niciodată.

A opta încercare de atentat a avut loc în februarie 2003. Și din nou, teroriștii au încercat t o nouă tactică de asasinat.  Un plic cu pulbere neidentificată adresat  președintelui Rusiei, Vladimir Putina fost găsit la stația poștală Kazan a poștei din  Tatarstan .

În aceeași zi,  a fost descoperită o altă scrisoare suspectă având  nota „Moscova, Kremlinul, Vladimir Putin”. Oficialii locali de securitate au anunțat că plicurile ar fi conținut făină de grâu,dar nu a fost prezentată nicio expertiză  a conținutului mesajului.

S-a dovedit că scrisoarea a fost  scrisă de o persoană în vârstă de 39 de ani cu handicap din districtul Tukaevsky din Tatarstan. Ce s-a întâmplat cu persoana respectivă ca de obicei, nu se știe.

Se presupune că chiar niște  ofițeri FSB au fost implicați în cea de- a noua încercare de atentat la  viața lui Vladimir Putin în octombrie 2003. Atunci  ziarul britanic The Sunday Times a relatat știrea că  „Scotland Yardul a dezvăluit planul de asasinat al președintelui rus Vladimir Putin, în care a fost implicat omul de afaceri rus  Boris Berezovsky”.   

Berezovsky însuși a declarat că știrea respectivă era o provocare.

Potrivit The Sunday Times,  doi cetățeni ruși care au ajuns la Londra de la Moscova la începutul lunii octombrie s-au întâlnit cu fostul locotenent colonel FSB Alexander Litvinenko pentru a discuta un plan de eliminare fizică a președintelui rus Vladimir Putin cu ajutorul cecenilor. Litvinenko a povestit despre această întâlnire lui Boris Berezovsky, care l-a sfătuit să dea o declarație poliției.

Presupușii atacatori erau maiorul FSB Andrey Ponkin și un anume Alekhin. „În interiorul FSB, nemulțumirea față de Putin este în creștere”, ar fi spus agenții de securitate ruși  lui Litvinenko. „Ei cred că de îndată ce președintele va termina  cu oligarhii, va veni rândul  agenților FSB.” De aceea ei pregăteau un plan pentru asasinarea președintelui de separatiștii ceceni în timpul unuia dintre turneele sale de peste mări.

Ce s-a întâmplat cu maiorul FSB Ponkin și complicele său Aliohin nu se știe.

A zecea tentativă de asasinat asupra lui Putin a fost programată pentru martie 2008. Trebuia să aibă loc în ziua alegerilor. Organizatorii asasinatului au închiriat un apartament pe strada Sadovnicheskaya și au livrat acolo armele necesare. 

Tentativa trebuia să fie executată de un Shahvelad Osmanov, în vârstă de 24 de ani.

 

 

Atentatorul urma să-l ucidă atât pe președintele Medvedev, cât și pe Putin atunci când aceștia urmau să se deplaseze  pe Vasilievski Spusk pentru a lua parte la un concert de gală în Piața Roșie. Ofițerii FSB au luat cu asalt apartamentul cu puțin timp înainte de începerea evenimentului și i-au reținut pe cei aflați acolo.

Mai multe arme de foc au fost descoperite în apartament, inclusiv o pușcă de lunetist. Osmanov a fost acuzat de deținerea ilegală de arme. Ce s-a întâmplat cu teroristul tadjik și complicii săi nu se știe.

A unsprezecea tentativă de asasinat asupra  lui Putin trebuia să aibă loc în august 2009. Forțele ruse de securitate au reținut un bărbat care încerca să intre în Kremlin într-o mașină Jiguli, identificându-se  drept reprezentant al serviciilor speciale ruse și a spus că are o întâlnire cu un membru al guvernului rus.

Bărbatul a fost dus la secția de poliție Kitay Gorod. Acolo deținutul s-a simțit brusc bolnav și, cu semne ale unei crize nervoase severe, a fost internat în spital. De ce nume  suferea această persoană și unde a fost internată, ce nu  s-a aflat nici până astăzi.

A  douăsprezecea încercare de eliminare a lui  Putin s-a întâmplat în iulie 2011. La Moscova, polițiștii au reținut un bărbat de 30 de ani  încerca să intre în Kremlin pretinzând că dorește să-și primească salariul. El a fost trimis la spital pentru a fi testat.. Ce s-a întâmplat cu acest bărbat nu este de asemenea cunoscut.

În două cazuri, atacatorii au încercat să-l asasineze pe Dmitri Medvedev, în timpul prezidnțiatului acestuia.

15 iunie 2011 în apropiere de Kremlin a fost  reținut un bărbat bolnav mintal care dorea o întâlnire cu președintele și se afla într-o mașină VAZ-2115. Ca de obicei, anunțul oficial a fost  redactatstandard: „Locuitorul din St. Petersburg, în vârstă de 33 de ani, care suferea de o boală mintală, a fost reținut și a fost internat în spital”. Nici un alt amănunt  nu se cunoaște.

La 19 iunie 2011, un bărbat a fost arestat în timp ce încerca să intre în Kremlin pe la intrarea Turnului Spasski, explicând că „președintele rus Dmitri Medvedev a făcut o programare pentru el”. 

Persoana era un muscovit în vârstă de 40 de ani, „suferind de boli psihice severe”.

De la secția de poliție a fost trimis la un spital de psihiatrie. Nu se știe la ce spital a fost internat, de ce boală anume suferea , dacă este încă tratat  și dacă este încă în viață…

După cum vedem, Vladimir Putin a supraviețuit până în 2011 la cel puțin 12 tentative de asasinat (acestea fiind doar cazuri cunoscute,  fără a se lua lua  incidente rutiere ).

Dintre liderii mondiali actuali, doar cubanezul Fidel Castro s-a aflat în pericol mai mare – a supraviețuit aproximativ 100 de încercări de asasinat (cubanezii  susțin că ar fi fost în realitate vorba de 600 de încercări de asasinat).

 

20/07/2020 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

S-au împlinit 65 de ani de la moartea criminalului Stalin. VIDEO

În ziua de  2 martie 1953, lumea comunistă primea o veste cutremurătoare: Iosif Vissarionovici Stalin, „părintele popoarelor” şi continuatorul lui Lenin, în vârstă de 73 de ani, era în comă şi paralizat pe partea dreaptă a corpului.

Câteva zile mai târziu, respectiv pe 5 martie, la ora 21,50, inima acestuia a încetat să bată.

Oficial, Stalin a murit de hemoragie cerebrală, determinată de hipertensiune şi aterioscleroză, maladii de care acesta s-ar fi îmbolnăvit din cauza stresului din anii războiului.

Aceste afirmaţii au fost susţinute de toţi cei care l-au văzut ultimii pe Stalin în viaţă: Lavrenti Beria, Nikolai Bulganin, Gheorghi Malenkov, Nikita Hruşciov, imediat după ce ei au ajuns la putere.

Cu o oră şi 10 minute înainte de declararea morţii oficiale a lui Stalin, aceştia hotărâseră cum să împartă puterea.

Actul care certifică acest lucru este protocolul secret al şedinţei comune a Plenarei CC al PCUS, al Consiliului de Miniştri al URSS şi al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 5 martie 1953, care a fost încheiat la ora 20,40.

În 2003, un grup de cercetători ruşi şi americani au lansat ipoteza că Stalin ar fi ingerat o puternică otravă folosită împotriva şobolanilor, care provoacă fluidizarea sângelui, hemoragii şi atacuri cerebrale. Cum acest tip de otravă este insipidă, varianta este plauzibilă.

Cauza morţii Stalin, se va putea afla cu certitudine doar dacă se va face autopsia cadavrului.

 După cum spune Hruşciov în autobiografia sa, Stalin participa deseori la chefuri nocturne alături de miniştrii săi, după care dormea toată ziua, aşteptând ca ei să rămână treji şi să conducă ţara.

Unii istorici vorbesc de aceste dineuri ca despre  un ritual, pe care Stalin îl urma înaintea unor epurări pe care plănuia să le facă în rândul celor din jur.

Se pare că puterea lui Beria, temutul şef al poliţiei politice sovietice  crescuse în aşa de mare măsură , încât dictatorul sovietic se simţea ameninţat.

La  1 martie 1953, după un astfel de ospăţ întins pe durata întregii nopți, alături de ministrul de interne Lavrenti Beria și fruntaşii comunişti Gheorghi Malenkov, Nicolai Bulganin și Nikita Hrușciov,  Stalin a suferit un atac cerebral, care i-a paralizat partea dreapta a corpului.

Lăsat fără asistență medicală ore îndelungate, cu complicitatea întregului Birou Politic, moare pe 5 martie 1953 fără să-și fi recăpătat cunoștința. 

Rapoartele medicale, recent descoperite în arhiva Kremlinului, dovedesc că lui Stalin i s-a aplicat tratamentul tipic pentru o persoană otrăvită.

El a intrat în comă profundă pe 4 martie, cu pielea prezentând un colorit albastru, specific celor otrăviţi.

În 2003, toxicologi (ruşi şi americani) au stabilit că Stalin a fost otrăvit cu warfarina (otravă pentru şobolani).

Când un organism este invadat de o astfel de otravă, hemoglobina se transformă în metemoglobina, prezentând o culoare închisă.

În noaptea de 5 martie, testele de sânge şi urină – consemnate în rapoartele medicale recent descoperite de Nikoali Dobriuha – dovedesc fără dubiu, că Stalin fusese otrăvit.

Toată ziua de 5 martie,dictatorul a vomat sânge. Pulsul i s-a intensificat brusc şi a apărut cianoza tegumentelor.

Potrivit rapoartelor , medicii i-au aplicat imediat carbogen, dar condiţia pacientului nu s-a îmbunătăţit.

Unele rapoarte consemnează faptul că o soră medicală – care s-a iscălit în rapoarte drept “Moiseieva” – i-a administrat lui Stalin – la ora 20.45 – calciu gluconat.

Niciodată însă înainte de aceasta, lui Stalin nu i se prescrisese şi administrase calciu gluconat. La 21.48, aceeaşi “Moiseieva” consemna că îi administrase lui Stalin camfor şi adrenalină.Imediat după aceea, conform rapoartelor, la ora 21.50, Stalin murise.

 

“Când rapoartele medicale au fost verificate de medici contemporani, aceştia au precizat că injecţiile cu adrenalină erau complet interzise unui pacient care prezenta simptomele lui Stalin”.

 

 

 

La vremea aceea, circulaseră zvonuri potrivit cărora Lavrentie Beria ar fi instruit o femeie să-i aplice lui Stalin o injecţie specială. Numită “Moiseieva” nu a mai putut fi găsită ulterior.

Dispăruse, pur şi simplu. În acelaşi timp, directorul “Laboratorului de Toxicologie” din Moscova – profesorul Grigori Moiseievici Maironovski – laborator care din 1937 trecuse în subordinea şefului Secţiei “Războiul Tehnic”, din cadrul NKVD, a fost arestat. Ulterior, şi el a dispărut fără urme.

Hemoragia cerebrală a fost declarată oficial drept cauză a morții temutului dictator. 

O sesiune secretă a fost ţinută, în mare grabă la Kremlin, în urma căreia au fost  desemnaţi drept urmaşi ai lui Stalin o troikă formată din Malenkov, Beria şi Molotov.

Apoi întreg grupul  s-a deplasat la căpătâiul lui Stalin. Când medicii au anunţat moartea lui Stalin, Beria a jubilat, iar ceilalţi au răsuflat uşuraţi. În sfârşit, “tătucul popoarelor” a murit

Înmormântarea acestuia a fost una  specială, urmând elementele de bază ale ritualului comunist. Expunerea trupului conducătorului pentru perpetuă glorificare a fost centrul ceremonialului, întrucât slujbele religioase erau religios este exclus, iar varianta publică de priveghi este garda la catafalc.

În plus, participanţii la ceremonie prefigurau  viitoarele ierarhii în cadrul familiei politice prezente la înmormântare.

Trupul său a fost mumificat,  ritualul funerar fiind asemănător celui la care fusese supus Lenin, părintele fondator al URSS, fiind păstrat în Mausoleul lui Lenin până la 3 octombrie 1961, când a început destalinizarea în Uniunea Sovietică.

Apoi, a fost îngropat lângă zidul Kremlinului.   

În 1990, revista „Slovo” dădea o nouă interpretare circumstanţelor morţii lui Stalin.

 

Sub titlul „Spioni ticăloşi şi asasini, sub masca unor profesori de medicină”, ziarul Pravda din 13 ianuarie 1953 dezvăluia…conspiraţia: un „grup terorist de medici”, compus din 9, apoi din 15 persoane, majoritatea evrei, erau acuzati de a fi profitat de funcţiile lor de la Kremlin pentru a-l asasina pe unul dintre cei mai importanti colaboratori ai lui Stalin, A.A. Jdanov, în 1948, şi a fi pus la cale, în complicitate cu Intelligence Service şi American Joint Distribution Committee (organizaţie de asistenţă evreiasca), lichidarea lui Stalin şi a unor lideri militari sovietici.

Au fost arestate, fiind vorba despre aşa-numitul „complot al halatelor albe”, eminente personalităţi ale lumii medicale, în frunte cu profesorul Egorov, directorul spitalului de la Kremlin, care nici macar nu era evreu.

O nota informativă secretă adresată lui Stalin, purtând data de 14 ianuarie 1953, reproducea câteva…gânduri ale populaţiei Moscovei.

Astfel, o femeie pe nume Kulikova, casnică, era convinsa că „toţi evreii sunt tradatori şi ar trebui să li se interzică practicarea medicinei, întrucât ei răspândesc cancerul şi alte boli”!

Stalin ceruse, cu puţin timp înaintea morţii, ca toţi evreii din U.R.S.S să fie strânşi şi deportaţi în Asia Centrală.

Membrii de frunte ai partidului comunist, împreună cu Lavrenti Beria – evreu, unul dintre cei mai sângeroşi şefi ai poliţiei secrete din perioada stalinistă, au cerut anularea dispoziţiei date de dictator.

Stalin, indignat şi pentru prima oară contrazis, a căzut fără cunoştinţă. Atunci Beria ar fi strigat cu încântare :

„Tiranul a murit, suntem liberi!”. Conform principului că însuşi Stalin obişnuia să spună: „Moartea rezolvă totul, nu mai e omul, nu mai sunt nici problemele”.

Se pare că, într-un ultim efort, Stalin a deschis ochii, moment în care au înlemnit cu toţii de frică.

Beria a căzut în genunchi să îi ceară iertare, dar se pare că l-a ajutat să moară cu ajutorul unei fiole de otravă. Medicii au fost chemaţi abia după cinci ore…

 Şocul morţii „Tătucului” avea să fie urmat de şocul dezvăluirilor.

La o lună după dispariţia lui Stalin, s-a anunţat că medicii evrei arestaţi şi torturaţi de poliţia secretă, nu erau vinovaţi.

O serie de ofiţeri superiori au fost arestaţi pentru rolul jucat în „complotul doctorilor”.

Au urmat arestarea şi executarea lui Beria şi alte dezvaluiri, nu toate publice, parte fiind vehiculate doar în circuitul închis al partidului şi Securităţii.

 

 

 

 

 

În epocă s-a sugerat că Stalin ar fi fost asasinat. Începând din 1956, publicaţiile occidntale de prestigiu Die Welt, Paris Match, Der Spiegel, au publicat versiuni asemănătoare ale morţii lui Stalin, cu completări şi precizări în 1990, din spusele vechilor bolşevici, care au participat la comisiile de cercetare a crimelor lui.

Fostul exilat comunist Avtorhanov a adus în discuție această ipoteză în 1975. 

Liderul comunist Viaceslav Molotov, în memoriile sale politice publicate în 1993, afirmă că Beria s-a lăudat în fața sa că l-ar fi otrăvit pe Stalin.

 

În 2003, un grup de cercetători ruși și americani au enunțat ipoteza că Stalin ar fi ingerat o puternică otravă folosită împotriva șobolanilor, care provoacă fluidizarea sângelui și hemoragii și atacuri cerebrale.

Cum acest tip de otravă este insipidă, varianta aceasta este foarte plauzibilă.

Geniul malefic al lui Stalin a constat în primul rând în a se face subestimat de inamicii săi, începând cu Troțki, care îl considera ”cea mai strălucită mediocritate a partidului”.

Mărturiile lui Churchill și faptele demonstrează contrariul, avea o memorie și inteligență strălucite.

Chiar dacă a fost unul dintre cei mai mari  criminali ai secolului XX, nu era bruta incultă și trândavă zugrăvită de adversarii săi învinși, ci un remarcabil muncitor care în pofida orarelor bizare – se culca spre 4 dimineața- a respectat toată viața o disciplină strictă de lucru, citind cu nesaț în special lucrări de istorie și biografii, având o cunoaștere aprofundată a problemelor pe care le aborda.

A exercitat o tiranie constantă asupra colaboratorilor apropiați, amestecându-se în problemele lor de familie, arestându-le și deportându-le soțiile- pe cea a lui Molotov, ministrul de externe sau a secretarului său Poskrebîșev- și împușcându-le frații – pe cel al lui Kaganovici, responsabil cu agricultura.

Și-a ridicat abil colaboratorii unul împotriva celuilalt, veghind ca nicio relație de amiciție să nu se instaureze între ei.

Nu uita niciodată o ofensă, chiar dacă trebuia să aștepte ani pentru a-și potoli setea de răzbunare, așa cum s-a întâmplat cu Troțki.

A avut grijă să-și arate sadismul doar în fața cercului restrâns de prieteni. În fața celorlalți se prefăcea că este un arbitru imparțial plin de înțelepciune, un om care nu se decide să-și condamne aproapele decât cu reținere și doar sub povara unor copleșitoare dovezi.

Actor desăvârșit, înzestrat cu umor negru, adeseori macabru, avea o imensă autoritate asupra oamenilor, știind să manifeste însă și farmec.

Hrusciov își amintește:

„Pentru a supune oamenii și a-i manevra a făcut dovada unei îndemânări superioare. Era în el ceva demn de admirație și în același timp sălbatic”.

Nu există un număr exact al victimelor crimelor comise din ordinul lui Stalin, dar istoricii susţin că acesta a fost responsabil de moartea a aproximativ 20 de milioane de oameni – intelectuali, ţărani înstăriţi, opozanţi politici, naţionalişti din ţările cotropite de URSS, prizonieri de război etc.

Marea pasiune a lui Stalin a fost să-şi exercite puterea asupra altora: puterea de a seduce și de a distruge.

Acestă pasiune l-a îndreptat spre bolșevism, sistemul politic  care promitea o dictatură absolută, în scopul distrugerii vechiului regim.

Stalin a crezut sincer în comunism și nu s-a mulțumit să utilizeze ideologia marxistă și modelul leninist de organizare spre a-și satisface setea de putere.

Dovadă stă faptul că a comis importante erori de calcul din cauza acestei ideologii. Își închipuia că un atac german asupra URSS ar atrage insurecții muncitorești în întreaga Europă, credea că după 1945 economia americană va fi doborâtă de o criză.

Îndeobște foarte realist, și-a construit uneori strategia pe aceste postulate eronate și a plătit scump consecințele.

Stalin a lucrat toată viața pentru consolidarea prin toate mijloacele, inclusiv prin crime în masă, a  partidului-stat sovietc și a sistemului comunist mondial, pregătindu-se pentru confruntarea supremă care, după cum era convins, avea să aducă victoria comunismului la scară planetară. 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/01/ziua-de-1-iulie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/01/o-istorie-a-zilei-de-1-iulie-video-3/

 

 

 

 

SURSE:

https://www.viata-libera.ro/vlg-cultura/62570-galati-viata-libera-cotidian-cum-a-murit-%E2%80%9Cmarele%E2%80%9D-iosif-stalin-unul-dintre-cei-mai-cruzi-dictatori

http://dosaresecrete.blogspot.com/2018/03/moartea-lui-stalin-65-de-ani-de.html

https://www.istorie-pe-scurt.ro/se-implinesc-65-de-ani-de-la-moartea-lui-stalin-cat-era-de-malefic/

http://evz.ro/a-deschis-ochii-si-toti-au-inlemnit-de-frica-dezvaluiri-despre-moartea-lui-stalin-video-1026.html?v=347635&page=2

01/07/2018 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

22 ianuarie 1862 – Se formează primul guvern unitar al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, în frunte cu primul ministru Barbu Catargiu

 

Barbu Catargiu, Prim-ministrul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei

Barbu Catargiu, Prim-ministrul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei

 La 22 ianuarie 1862 se formează după recunoaşterea de către marile puteri a unirii depline a Principatelor Moldovei şi Valahiei, primul  guvern unic al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei în frunte cu conservatorul Barbu Catargiu.

Barbu Catargiu, om politic, personalitate de seamă a grupării politice conservatoare, s-a născut la 26 octombrie 1807. Provenea dintr-o străveche familie boierească din Muntenia, părinţii săi fiind marele vornic Ştefan Catargiu şi Stanca Văcărescu, fiica lui  Barbu Văcărescu. Studiile elementare le-a urmat la Bucureşti, la Şcoala grecească de la Măgureanu, iar din 1825 urmează cursuri universitare la Paris, unde studiază literele, dreptul, istoria, filosofia şi economie politică.

 A fost preşedinte al Consiliului de Miniştri în guvernul de la Bucureşti, între 20 aprilie – 12 mai 1861 şi a fost  desemnat de Al.I. Cuza să formeze primul guvern comun al celor două principate române, după care în ianuarie 1862 domnitorul îl numeşte prim-ministru al celui dintâi guvern român.
Mandatul său va înceta  brusc pe 8 iunie 1862 cînd a fost asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti.

O legendă care a circulat multă vreme de la asasinarea primului ministru, spunea că  în timpul şederii sale la Paris o faimoasă ghicitoare i-ar fi prezis un destin tragic.

Această „crimă politică perfectă”, după cum bine menţionează istoricul Stelian Neagoe, a stârnit un scandal imens în epocă prin implicaţiile sale, iar enigma sa nu a fost elucidată nici pînă în zilele noastre.

După ce  în data de 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași,  iar noul domnitor al Moldovei a fost desemnat Alexandru Ioan Cuza, după o săptămână, în 12/24 ianuarie 1859, au avut loc alegeri și la București, în urma cărora,  și aici a fost ales tot Alexandru Ioan Cuza, profitându-se de faptul că Marile Puteri nu specificaseră clar în Tratatul de la Paris, că Principatele Române nu pot fi conduse de un singur domnitor.

 În consecinţă, puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de- a face cu două principate conduse de același domnitor – Alexandru Ioan Cuza.

De la dubla alegere a prinţului Cuza în 1859 şi până la 22 ianuarie 1862, când a intrat în funcţiune la Bucureşti un guvern unic sub conducerea lui Barbu Catargiu, în cele două principate române au funcţionat în baza hotărârilor Congresului de la Paris  (13 februarie 1856 – 18 martie 1856), un număr de 6 guverne separate la Iaşi şi 9  la Bucureşti, fiecare cu primul său ministru.

La 24 ianuarie 1862 a avut loc prima ședință a Adunării unice. Tot din 24 ianuarie 1862 s-a utilizat titulatura de România în loc de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, însă iniţiativa nu s-a putut  materializa atunci decât pentru o scurtă perioadă de timp din cauza protestelor otomane și turce.

În primele luni ale guvernării lui Barbu Catargiu se iau o serie de măsuri. 

A fost desfiinţată Comisia centrală de la Focșani (14 februarie) iar în martie 1862 s-a prezentat un proiect de lege pentru înfiinţarea unui Comitet Provizoriu de Legislaţie, compus din toţi miniştrii şi dintr-un număr egal de deputaţi aleşi de adunare, prezidat de primul ministru şi însărcinat cu elaborarea proiectelor de legi.

După constituirea guvernului unic al Principatelor, ministerele din Moldova sau fost desfiinţate, instituindu-se în locul lor ca măsură de tranziţie, directoratele, iar Iaşiul şi-a pierdut statutul de capitală.

Atacat de presa de opoziţie deoarece nu dorea lărgirea drepturilor electorale, guvernul Catargiu emite o lege  potrivit căreia poliţia  presei supraveghea imprimatele „rău famate” şi controla activitatea proprietarilor de chioşcuri.

După problema electorală, cea mai intens dezbătută temă şi o sursă de conflict major  între politicieni, era reforma agrară.

Conflictul între conservatorii conduși de Barbu Catargiu și liberali (supranumiţi “roșii“) grupați în jurul lui IC Brătianu, CA Rosetti și Mihail Kogălniceanu s-a ascuțit, odată cu promovarea proiectului de lege rurală, întocmit încă din 1860 de Comisia centrală şi adus în discuţia Camerei la 25 mai 1862.

Acesta nu prevedea împropietărirea pe loturile pe care țăranii le lucrau, ci constiuirea așa-zisul pământ comunal, reprezentând câte 3 pogoane de fiecare familie.

Chiar dacă se autoriza vinderea sau închirierea către ţărani a unor loturi pe moşiile statului şi a instituţiilor publice, acest lucru nu era posibil pe moşiile boiereşti.

Proiectul a fost combătut intens de opoziţia liberală. Mihail Kogălniceanu arăta că proiectul nu ţinea cont de prevederile Convenţiei de la Paris din 1858, însă având majoritatea în Cameră, era evident că executivul conservator condus de Catargiu îşi va impune demersul.

Pentru a împiedica acest fapt, opoziția a apelat la mase şi a convocat pe 11 iunie  la împlinirea a 14 ani de la revoluţia de la 1848, o mare adunare pe Câmpia Libertăţii din Dealul Filaretului.

Motivaţia era aniversarea revoluţiei de la 1848, însă scopul real era exercitarea unei presiuni care să ducă la căderea guvernului.

În aceeaşi zi, majoritatea Adunării intenţiona să voteze legea agrară conservatoare. De accea, deputaţii conservatori au cerut guvernului să interzică manifestaţia anunţată de opoziţie.

Barbu Catargiu a asigurat Adunarea că “voi prefera a fi zdrobit decât a îngădui slăbirea liniştei: voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării“.

Acesta cuvinte fatidice au fost rostite numai cu o jumătate de oră înainte ca o mână misterioasă să-l asasineze.

 În Camera dominată de gruparea Conservatoare reformele lui Cuza se împotmoleau mereu, iar legea rurală nu avea nici o şansă să fie aprobată.

Atunci, Cuza a recurs la ultima mişcare pe care o avea în plan, dizolvarea Parlamentului, în mai 1864. Însă prima victimă a Legii rurale avea să fie premierul Barbu Catargiu.

 Dar e puţin probabil să fi fost un impuls de moment, multe alte fapte indică premeditarea.

S-a bănuit că asasinarea lui Barbu Catargiu ar fi fost comandată chiar de Cuza, sau de apropiaţi şi susţinători ai acestuia.

Inexplicabil, trăsura (închisă) a lui Barbu Catargiu plecase din faţa Parlamentului (aflat atunci în sediul din Dealul Mitropoliei, azi Dealul Patriarhiei), iar primul-ministru a fost nevoit să plece de acolo cu trăsura (deschisă) a prefectului de poliţiei, Nicolae Bibescu care, e drept, se afla şi el alături, pe banchetă, la momentul asasinatului.

El a fost poreclit, tocmai datorită acestui eveniment, „Bibescu Pistol”. S-a tras foarte de aproape, dintr-o poziţie privilegiată, ca şi cum fusese stabilit ca trăsura să aibă un anumit traseu, o anumită oprire, care să permită asasinului să ţintească perfect.

Glontele a produs o rană adincă în ceafă la nivelul vertebrei cervicale, unde se unesc gîtul cu trunchiul, a lovit coloana și a rupt-o. Aceasta a fost cauza morții primului ministru, care a fost instatanee.

Nedescoperit până în ziua de azi, asasinul lui Barbu Catargiu a executat cu adevărat o crimă perfectă.

După declaraţiile unui martor de la faţa locului, pe Catargiu l-ar fi împuşcat ”un individ blond, cu cioc, ciupit de vărsat, îmbrăcat nemţeşte, cu pălărie de paie cu borduri negre”. Aşa suna circulara Poliţiei care a făcut înconjurul ţării pentru depistarea asasinului.

  A fost indicat Dimitrie Dunca, un liberal exaltat pe seama căruia s-a pus într-o primă fază asasinarea lui Catargiu.

“Şi pentru că, din informaţiile ce am luat, acel individ este peste măsură exaltat în ideile sale politice, bănuiesc că el poate fi făptuitorul”, scria prefectului de Ialomiţa, cel care l-a indicat după descrierea martorului ca prezumtiv asasin pe Dunca.

Dimitrie Dunca nu a putut fi găsit şi nu a fost interogat. Prefectul Poliţiei, Nicolae Bibescu, singura persoană care se afla cu Catargiu în momentul morţii, s-a numărat şi el printre suspecţi.  

Declaraţiile lui Bibescu despre presupusul asasin au fost contradictorii. După ce a declarat iniţial, că asasinul a tras de pe scara trăsurii, a revenit asupra celor spuse, susţinând că, de fapt, glonţul ucigaş a venit dinspre clopotniţa Bisericii Sf Dumitru.

 

Faptul că Bibescu a încheiat cercetările la scurt timp după asasinat, clasând crima cu autor necunoscut, a stârnit şi mai multe suspiciuni.
 200 de arestări a operat poliţia în urma asasinării lui Catargiu, însă nicio arestare n-a condus la adevăratul ucigaş al premierului.

Povestea unuia dintre suspecţi a sporit şi mai mult misterul asasinatului lui Catargiu.

Gheorghe Bogati, o figură cunoscută în lumea interlopă a Bucureştiului, s-a aflat pe lista suspecţilor. La data asasinatului Bogati era un cerşetor, informator al poliţiei Capitalei, un personaj rău-famat, fără nicio pregătire.

Interogat de Poliţie, Bogati ar fi dat se pare, declaraţii contradictorii, dar nu a fost pus sub acuzare. La scurt timp după asasinat, când ancheta era deja închisă, Bogati a fost numit inspector silvic, prin decizia lui Al. I Cuza. Numirea a ridicat mari semne de întrebare şi suspiciuni.  

Istoricul Alexandru Lapedatu a susţinut în studiile sale că asasinul lui Barbu Catargiu ar fi fost unul plătit şi că acesta ar fi fost Gheorghe Bogati. 

„La 1862, Bogati se găsea în Bucuresti, ducând o existenţa imundă. Trăia în mizerie, dormind prin grădinile de la vale de Schitu Măgureanu şi întreţinându-se în casele de toleranţă”, scrie Lapedatu. Potrivit istoricului, pentru crima făcută la comandă, Bogati ar fi fost răsplătit cu postul de slujbaş la stat.

Se spune că spre finalul vieţii, emigrat în Ardeal , Bogati se recomanda cu mândrie drept ”asasinul lui Catargiu”.

  Domnitorul Al. I Cuza a dezaprobat asasinatul lui Catargiu. Şi-a prezentat condoleanţele familiei premierului şi a declarat într-o scrisoare trimisă lui Costache Negri : 

”Disensiunile noastre politice, acţiunea anormală ce nu încetează a agita câteva capete exaltate, faptul că d-l Catargiu trecea cu drept cuvânt ca reprezentantul cel mai de seamă al ideilor conservatoare, că rezista, cu pe câtă energie, pe atâta perseverenţă, la uneltirile ultra-liberalilor noştri şi, în fine, discuţiunea legii rurale pendinte înaintea Adunării, toate aceste împrejurări reunite legitimează presupunerea că ura şi fanatismul politic au înarmat braţul celui ce a lovit pe domnul Catargiu“.
 La data asasinatului, Catargiu avea doar 54 de ani.

Premierul îşi pregătise testamentul, lăsându-şi averea în ordine. În testament a cerut să fie înmormântat la conacul de la moşia din Maia-Ialomiaţa, alături de părinţii săi. Dealul Mitropoliei a rămas în istorie drept locul în care a murit, asasinat, cel dintâi premier al României, Barbu Catargiu.

  Pe locul în care glonţul ucigaş a luat viaţa marelui om politic român, s-a ridicat în memoria acestuia o statuie pe al cărei soclu a fost scris,  celebrul epitaf al lui Catargiu:

”Totul pentru ţară, nimic pentru noi”.

 

Statuia a fost dislocată cu buldozerul în 1984 de comunişti şi depozitată în spatele Casei Presei Libere, în aşa-numitul cimitir al statuilor ”foştilor”.

A fost readusă pe Dealul Mitropoliei, după anul 2000.

 

 

 

Statuie Barbu Catargiu

 

 

 

 

Surse:

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Index:Prim-mini%C5%9Ftrii_Principatelor_Unite

 http://adevarul.ro/locale/alexandria/controversele-primului-asasinat-politic-istoria-romaniei

http://www.istoria.md/articol/709/22_ianuarie,_istoricul_zilei

 

 

 

 

 

 

22/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: