CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ALEKSANDR SOLJENIȚÎN: ”În viaţa socială, libertatea şi egalitatea tind să se excludă în mod natural, sunt antagonice una alteia”

SOLJENIŢÎN – Vandeea, septembrie 1993

DISCURSUL LUI ALEKSANDR SOLJENIŢÎN LA INAUGURAREA MEMORIALULUI VANDEEA

Lucs-sur-Boulogne, sâmbătă 25 septembrie 1993

Domnule preşedinte al Consiliului General al Vandeei, dragi vendeeni,

Cu două treimi de secol în urmă, copil fiind, citeam deja cu admiraţie povestirile care evocau revolta din Vandeea, atât de curajoasă, atât de disperată.

Dar niciodată nu mi-aş fi putut închipui nici măcar în vis, că, în zilele bătrâneţii mele, voi avea onoarea de a inaugura monumentul în cinstea eroilor, în cinstea victimelor acestei revolte.

Douăzeci de decenii s-au scurs de atunci, timp în care fiecare ţară a evoluat diferit.

Nu numai în Franţa, ci şi în alte părţi, revolta din Vandeea şi represiunea sa sângeroasă şi-au găsit alte şi alte lămuriri, mereu reînnoite.

Aceasta deoarece evenimentele istorice nu sunt niciodată cu adevărat înţelese în incandescenţa pasiunilor care le însoţesc, ci de departe, atunci când trecerea timpului le-a mai răcit.

Multă vreme, am refuzat să auzim şi să acceptăm ceea ce strigau cei ce piereau, cei ce erau arşi de vii, ţăranii dintr-un ţinut de oameni harnici, pentru care Revoluţia părea să fi fost făcută şi pe care aceeaşi Revoluţie i-a oprimat şi umilit în modul cel mai îngrozitor.

Foto: Masacrul de la Moulin-de-la-Reine (Vitraliu al bisericii Saint- Hilaire din Montilliers)

Ei bine, da, aceşti ţărani s-au revoltat împotriva Revoluţiei. Toate revoluţiile dezlănţuiesc în oameni instinctele barbariei celei mai elementare, forţele opace ale invidiei, lăcomiei şi urii; contemporanii înţeleseseră foarte bine acest lucru.

Au plătit un tribut greu psihozei generale, într-o perioadă în care fie şi numai un comportament de om politic moderat – sau aparenţa lui – trecea drept o crimă.
Secolul XX a estompat, în ochii umanităţii, aureola romantică care învăluia Revoluţia din secolul al XVIII-lea.

O dată cu trecerea anilor, oamenii au sfârşit prin a se convinge, prin propria lor nefericire, de faptul că revoluţiile distrug caracterul organic al societăţii, că ruinează cursul natural al vieţii, că anihilează cele mai bune elemente din viaţa publică, lăsând terenul liber pentru cele mai rele.

Nici o revoluţie nu poate îmbogăţi o ţară; câţiva descurcăreţi fără scrupule provoacă nenumărate morţi, o pauperizare extinsă şi, în cazurile cele mai grave, o degradare de durată a populaţiei.

Cuvântul „revoluţie” însuşi, din latinescul revolvere, semnifică a te rostogoli înapoi, a reveni, a resimţi, a reaprinde. În cel mai bun caz, a provoca dezordine.

Cu alte cuvinte, un şir întreg de semnificaţii prea puţin atrăgătoare. În zilele noastre, în lumea întreagă, cuvântul „revoluţie” nu mai este însoţit de epitetul „mare” decât cu circumspecţie şi, de multe ori, cu multă amărăciune.

Înţelegem acum din ce în ce mai bine că efectul social dorit cu atâta ardoare poate fi obţinut printr-o desfăşurare evolutivă normală, cu infinit mai puţine pierderi şi fără sălbăticie generalizată.

Trebuie să ştim să chivernisim cu răbdare ceea ce ne oferă fiecare zi din prezent. E vană speranţa că revoluţia poate regenera natura umană.

Acesta este lucrul pe care îl sperase revoluţia voastră, şi încă mai mult a noastră.
Revoluţia franceză s-a desfăşurat în numele unui slogan intrinsec contradictoriu şi irealizabil: „libertate, egalitate, fraternitate”.

În viaţa socială, libertatea şi egalitatea tind să se excludă în mod natural, sunt antagonice una alteia!

Libertatea distruge egalitatea socială – acesta este chiar unul din rolurile libertăţii –, iar egalitatea restrânge libertatea, deoarece, altminteri, prima nu ar putea fi atinsă.

În ce priveşte fraternitatea, ea nu face parte din familia primelor două. Este doar un adaos exaltat la slogan şi nu dispoziţiile sociale vor crea adevărata fraternitate. Aceasta este de ordin spiritual.

Mai mult, acestui slogan temerar i se adăuga pe ton ameninţător: „sau moartea”, ceea ce îi distrugea întreaga semnificaţie. Nu voi putea niciodată dori nici unei ţări o revoluţie.

Dacă revoluţia secolului al XVIII-lea nu a dus la ruina Franţei, este numai pentru că a avut loc Thermidor.

Revoluţia rusă nu a cunoscut un Thermidor care să o zăgăzuiască. Ea a antrenat poporul nostru până la capăt, până la prăpastie, până la abisul pierzaniei.

Regret că nu sunt prezente aici persoane care să adauge ceea ce au învăţat din experienţa proprie, în străfundurile Chinei, ale Cambodgiei, ale Vietnamului, care să ne spună care a fost preţul plătit de ei pentru revoluţie.

Experienţa Revoluţiei franceze ar fi trebuit să fie o lecţie suficientă pentru organizatorii raţionalişti ai fericirii poporului.

Dar nu! În Rusia, totul s-a desfăşurat încă şi mai rău, şi la o scară incomparabil mai mare.

Multe din procedeele crude ale Revoluţiei franceze au fost docil aplicate pe corpul Rusiei de comuniştii leninişti şi de socialiştii internaţionalişti. Numai că gradul lor de organizare şi caracterul lor sistematic le-au depăşit cu mult pe cele ale iacobinilor.

Nu am avut un Thermidor, dar – şi putem fi mândri de aceasta, cu toată onestitatea – am avut Vandeea noastră. Şi nu una, ci mai multe. Este vorba despre marile răscoale ţărăneşti din 1920-21.

Voi evoca doar un episod bine cunoscut: masele de ţărani, înarmaţi cu bâte şi furci, care s-au îndreptat spre Tambov, însoţite de dangătele clopotelor de la bisericile din jur, pentru a fi secerate de mitraliere.

Răscoala de la Tambov a rezistat unsprezece luni, deşi comuniştii au folosit în reprimarea ei tancuri, trenuri blindate, avioane, au luat ostatece familiile răsculaţilor şi au fost la un pas de a utiliza gaze toxice.

Am cunoscut şi o rezistenţă teribilă în faţa bolşevismului la cazacii din Urali şi de pe Don, înăbuşită în valuri de sânge. Un adevărat genocid.

Inaugurând astăzi memorialul eroicei voastre Vandeea, văd cu ochii minţii monumentele care vor fi ridicate cândva în Rusia, martore ale rezistenţei ruse în faţa năvălirilor hoardei comuniste. Am traversat împreună cu voi secolul XX.

De la un capăt la celălalt, un secol de teroare, cumplită încoronare a acestui progres la care visase atâta secolul al XVIII-lea.

În zilele noastre, cred, tot mai mulţi francezi vor înţelege din ce în ce mai bine, vor aprecia mai just, vor păstra cu mândrie în memorie rezistenţa şi sacrificiul celor din Vandeea.

În româneşte de Ioana Ocneanu

sursa: rostonline.org

Un documentar cutremurator despre genocidul matricial și prefigurator al crimelor totalitare contemporane: cum au fost exterminați “fara mila” și sistematic, laolaltă barbați, femei si copii, “banditii” vinovați ca nu au primit noua ordine revolutionara
VIDEO – Revolutia Franceza, matrice a viitoarelor genocide:

Publicitate

16/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ROMÂNISM ȘI BISERICĂ – Un articol de Nichifor Crainic în Revista Sfarmă-Piatră, 1937

n crianic

Universală în dogmă şi naţională în mijloacele de a întrupa dogma în viaţă, Biserica ortodoxă e cea mai potrivită formă de creştinism pentru dezvoltarea morală şi spirituală a unui popor.

Ea nu-i sileşte natura etnică, ci i-o desăvârşeşte.Pacea si buna învoire între oameni, adică scopul ei social, se realizează prin ridicarea oamenilor la un nivel spiritual, acelaşi pentru toţi.

Dar în aceasta operă de transformare si de omogenizare socială pe un plan superior, Biserica ortodoxă ţine seama de toate elementele pe care natura însăşi le pune la dispoziţie.Neamul e unitate socială naturală.

Ca organizaţie militantă, Biserica porneşte de la această unitate, potrivindu-şi forma pe măsura ei.

Câte neamuri sunt ortodoxe, atâtea forme naţionale creează Biserica.

Aceasta plasticitate formală o deosebeşte fundamental de romano-catolicism care, peste unităţile naturale popoarelor si nevrând să ţină seama de ele, impune forma unică, universală, juridică şi rigidă a statului papal.

Istoria Occidentului e plină de conflictele războinice dintre puterea papala şi diversele naţiuni, care refuzau pe rând să adere la statul juridic universal şi căutau să-şi întemeieze state naţionale independente…Aceste conflicte durează acolo din Evul Mediu până în zilele noastre, când le actualizează într-o formă atât de răsunătoare statul hitlerist în luptă cu Vaticanul.

În ortodoxie, asemenea conflicte sunt necunoscute. Biserica ortodoxă nu concepe un Stat juridic supranaţional, pe care să-l impună popoarelor.

În această privinţă ea nu e rigidă, ci plastică, adică se organizează după unităţile naturale ale neamului.

Biserica ortodoxă e una în dogmă, şi în spirit, dar multiplă în formele de organizaţie socială.

Sub acest raport, ea e cu totul apolitică, pe când romano-catolicismul are un caracter politic acuzat. Pacea pe care o urmăreşte ortodoxia nu e uniformitatea juridică a statului papal (Pax ro­mana), ci armonia liber consimţită a diversităţilor naţionale în sfera sublimă a ecumenicităţii spirituale.

Noi avem un Patriarhat ecumenic la Constantinopol.

Dar faţă de el, din punct de vedere al organizaţiei formate, fiecare Biserică naţională e independentă sau autocefală.

Această autocefalie se obţine cu uşurinţă când respectiva naţiune ortodoxă a ajuns la un stadiu de conştiinţă independentă. Regimul acesta e necunoscut în romano-catolicism.

În locul principiului autocefal, romano-catolicismul cunoaşte compromisul concordatelor.Din imperiul medieval, fărâmiţat prin războaiele de independenţă ale naţiunilor occidentale, statul papal e redus azi la petecul de pământ al cetăţii Vaticanului. El n-a renunţat însă la universalismul juridic. În această pers­pectivă, el îşi revendică pe catolicii din toate statele unde trăiesc.

Peste calitatea lui naturală de cetăţean naţional al statului unde trăieşte, un catolic e cetăţean al statului juridic roman.Regimul concordatelor dintre Vatican şi diferitele state naţionale unde trăiesc catolici e un compromis între putere politică şi putere politică, prin care se recunoaşte, pe plan juridic, existenţa statului papal și dreptul lui de imixtiune înlăuntrul graniţelor statelor naţionale.

Pentru noi, ortodocşii, e greu de conceput un aseme­nea regim. E ca si cum am fi odată cetăţeni ai statului românesc, iar pe deasupra cetăţeni ai Patriarhatului de Constantinopol.

Dacă guvernul român, bunăoară, ar lua anume măsuri, care n-ar stânjeni întru nimic interesele noastre religioase, dar ar stânjeni interesele politice ale Patriarhatului de Constantinopol, am primi imediat ordin să luam atitudine împotriva statului nostru naţional.

E cam ceea ce se întâmplă azi intre Vatican şi statul german. Pentru mentalitatea noastră ortodoxă ar fi o situaţie absurdă. Principiul de la care pleacă ortodoxia în acţiunea ei pământească e respectarea unităţii naturale a colectivităţii naţionale, a neamului.

 Idealul ei social de pace şi de bunăvoire între oameni îşi găseşte elementele naturale în alcătuirea omogenă a neamului: sângele comun, sufletul comun, organizaţia politică comună.Toate aceste elemente sociale naturale alcătuiesc baza organică de la care porneşte acţiunea de spiritualizare sau de perfecţionare a ortodoxiei. Departe de a stingheri aceste elemente ale vieţii naţionale, ortodoxia le ajută, să se perfecţioneze.Tocmai din această pricină, naţionalismul, ca tendinţă de afirmare amplă şi intensă a geniului etnic, nu se găseşte niciodată în conflict cu ortodoxia.

El se găseşte însă in conflict aproape inevitabil cu catolicismul: atunci când se întâlneşte cu interesele supranaţionale ale statului juridic papal.Pentru ortodoxie, naţionalismul nu e decât lucrarea firească de perfecţionare a unităţii etnice, pe care Biserica e chemata s-o spiritualizeze.

Astfel, naţionalismul e regimul politic care, cultivând şi intensificând principiile de omogenitate ale neamului, convine de minune ortodoxiei, care are de ridicat aceasta omogenitate la nivelul spiritual al dragostei creştine.

Între naţionalism şi ortodoxie nu poate exista decât cea mai strânsă colaborare în vederea operei de solidarizare socială şi de înnobilare a sufletului etnic în lumina idealului creştin.

Articol publicat în Revista Sfarmă-Piatră, 1937, republicat în  https://bucovinaprofunda.com/2020/09/16/nichifor-crainic-romanism-si-biserica-revista-sfarma-piatra-1937/

29/09/2020 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Parintele Dumitru Stăniloae – Scurtă interpretare teologică a natiunii – 1934

 

 

 

 

 

Părintele Dumitru Stăniloae: Scurtă interpretare teologică a naţiunii

 

 

Toate cate sunt pe lume sunt opera lui Dumnezeu. Crestinul cu dreapta intelegere nu dispretuieste nici una din componentele cosmosului, ci din toate vede stralucind slava si intelepciunea dumnezeiasca.

Izolarea de lume si dispretul ei, retragerea in eu si inchiderea ferestrelor dinspre lume, nu tin de experienta autentic religioasa.

Retragerea ascetilor ortodocsi are numai o insemnatate metodica: ea urmareste doar refacerea personalitatii, regasirea punctului central spiritual din care apoi sa priveasca lumea si sa-si indrepte actiunile pline de dragoste asupra ei.

Ascetica ortodoxa deriva din ideea ca omul e centrul si stapanul lumii create, dar ca prin pacat a cazut in robia lumii, lunecand din punctul arhimedic din care e capabil sa suprapriveasca lumea si s-o stapaneasca, in angrenajul fara orizont si fara libertate al marii masini care e necesitatea naturala.

Readucerea comandantului in postul de comanda, dar nu izolarea lui de lume, este scopul asceticii crestine. Toti sfintii, adica aceia care au depasit stadiul retragerii metodice, au activat in lume cu dragoste nemarginita si s-au bucurat de toate cate vedeau, cu nevinovatie de copil.

Sf. Serafim al Sarovului, marele ascet si sfant rus din veacul XIX de pilda, numea pe oricine venea la sine „comoara mea” si „bucuria mea”.

„Aceste apelatiuni nu erau o simpla expresie a bucuriei unui suflet transfigurat de asceza: pentru Sf. Serafim chipul lui Dumnezeu se descoperea in fiecare om si acest chip constituia pentru el o reala si adevarata ”bucurie de Domnul”. (N.V.Iljin: Sf. Serafim al Sarovului, Ymca Press, Paris, 1930, pag. 49, in ruseste).

Cu adevarat minunata si sublima este lumea cu toate cate o constituie. E drept, Dumnezeu n-a creat-o pentru a Se implini pe Sine, pentru a-Si desavarsi viata Sa interna care n-ar fi fost deplina fara lume; creatia n-a fost o necesitate naturala pentru fiinta dumnezeiasca.

Dar libertatea aceasta a lui Dumnezeu de necesitate naturala, nu inseamna ca lumea a fost creata intamplator sau arbitrar, ca o jucarie inventata ad-hoc de Dumnezeu care Se plictisea, dintr-un capriciu de un moment, ci are o temelie adanca in Dumnezeu si realizeaza o idee eterna a lui.

Lumea aceasta intreaga e dupa continutul ei eterna. Toate lucrurile din ea sunt cugetate etern de Dumnezeu, ideile lucrurilor din lume constituie materialul cugetarii fiintiale a lui Dumnezeu, sunt nedespartite de fiinta Lui.

Teologul rus S. Bulgakov numeste organismul ideilor dumnezeiesti, viata aceasta intern dumnezeiasca, autodescoperirea fiintei dumnezeiesti in Sine insasi, Sofia necreata. Iar de lume spune ca este exact aceeasi Sofie, dar in forma creata.

Cosmosul este tot lumea dumnezeiasca, dar pusa in stare de devenire in afara de Dumnezeu. „Crearea lumii consta metafizic in aceea ca Dumnezeu a pus lumea Sa dumnezeiasca proprie in forma de devenire” (Mielul lui Dumnezeu, Paris, Ymca Press 1933, ed. rusa, pag.149).

Dar intre lumea creata si cea necreata nu e numai apropierea dintre copie si model, ci una si mai stransa. Lumea dumnezeiasca nu e un model static, ci e un complex de forte dinamice. Ele activeaza de la granita metafizica a lucrurilor, manand dezvoltarea acestora din urma spre forma care se afla realizata in ele din eternitate.

Daca o persoana, sau o planta se dezvolta intr-un anume fel si pana la un anume grad, aceasta nu se datoreste numai intamplarii oarbe si influentelor externe, ci modelului forta care, de dincolo de granita metafizica a acelei persoane sau plante, a strabatut in ea si-i orienteaza organizarea si asimilarea influentelor externe intr-un sens mai dinainte determinat.

Mai mult chiar: orice persoana sau lucru cuprinde forma sa intreaga in fiecare moment al dezvoltarii, numai cat in diverse stadii ale desfasurarii. Copilul implica in sine forma sa deplina de la adanci batranete, iar in pantecele maicii sale de asemenea. Se poate merge asa pana la punctul initial, de limita: in embrionul minuscul se include forma desavarsita a exemplarului. Iar dincolo de embrionul din stadiul initial, dincolo nu in sens spatial, ci metafizic, e alt model, modelul spiritual, modelul-forta din care isi ia puterea embrionul creat.

Asadar, modelul spiritual, modelul-forta, oricat de treptat conduce dezvoltarea unui exemplar de vietate, totusi in momentul initial, in momentul creatiei a facut un pas urias, a facut in fond totul: a scos la evidenta creata si ipostatica un lucru, care e chipul sau.

Misterul acesta apare in toata adancimea lui cand meditam la creatia propriu-zisa a lumii. Prin actiunea modelelor-forta apar deodata germenii creati ai copiilor lor; apar deodata chipurile lor, nedezvoltate.

Chipurile acestea nu sunt o iradiere a modelelor, dar nici iradierea nu lipseste din chipuri, caci o comunicare de forta de la modele la chipuri trebuie sa aiba loc. S-a facut aici un transcensus misterios, o trecere de la un plan la alt plan cu totul eterogen.

Dar in embrionul unui exemplar nu se cuprinde numai forma deplina a acelui exemplar, ci, ca potente, si ale exemplarelor ce vor descinde din el.

Astfel creatia propriu-zisa n-a constat intr-o aratare a lumii in forma ei deplin dezvoltata, cu toate speciile si varietatile lucrurilor din ea. Dumnezeu a creat numai semintele lucrurilor, dar in aceste seminte se cuprind potential toate formele ulterioare ale lor. Dezvoltarea aceasta se face printr-o colaborare a lui Dumnezeu ca proniator, cu lumea. Ceea ce este de la inceput in Dumnezeu deplin descoperit si dezvoltat, in lume se arata pe rand, in timp. Dezvoltarea lumii e o descoperire in timp a formelor care exista etern.

In ce priveste pe om in special, Dumnezeu a creat la inceput pe Adam si Eva. Dar in ei se cuprindeau potential toate natiunile. Acestea sunt descoperiri in timp ale chipurilor care exista etern in Dumnezeu. La baza fiecarui tip national actioneaza un model dumnezeiesc etern pe care acea natiune are sa-l realizeze si in sine cat mai deplin.

Nu stiu cat de departe au ajuns cercetarile de laborator referitoare la deosebirea sangelui la diferite rase sau chiar popoare.

Dar chiar daca deosebirile ar fi materialmente prea infime pentru a putea fi sesizate cu instrumentele de pana acum, e de la sine inteles ca precum exista alte deosebiri anatomice destul de remarcabile intre diferitele rase, vor fi existand si deosebiri in sangele (fara ca sa se intinda pana la spargerea unitatii neamului omenesc) care sta la baza organizarii sistemului osos, precum e de la sine inteles ca deosebirile fizice corespund unor deosebiri in puterile psihice si spirituale, care sunt ultimele forte imanente ce conduc organizarea corpului.

Intr-un singur caz n-ar fi natiunile de la Dumnezeu si ar trebui sa luptam impotriva lor: cand diversificarea omenirii in natiuni ar fi o urmare a caderii in pacat, ar fi o deviere de la calea pe care vrea Dumnezeu sa dezvolte omenirea. In cazul acesta datoria tuturor crestinilor ar fi sa scoata omenirea din aceasta stare pacatoasa, sa contopeasca natiunile intr-un singura.

Este diversificarea omenirii in natiuni un pacat, sau o urmare a pacatului? Ar fi de ajuns sa respingem aceasta presupunere cu simpla provocare la legea universala a treptatei diversificari a faunei si a florei. Legea aceasta nu e plauzibil sa fie contrara voii lui Dumnezeu, mai ales ca diversificarile acestea manifesta cele mai adese ori o innobilare a trunchiului de baza, nu o decadere a lui.

Dar raspunsul se poate da si altfel: pacatul sau raul e de alt ordin decat unitatea sau diversitatea. El inseamna stalcire, desfigurarea a lucrului dat, a existentei produse de alte puteri. Este specificul national o stalcire a umanului, o decadere din fiinta omeneasca? Ar fi, cand acest specific national s-ar prezenta ca ceva vicios, meschin, fara inaltimi si puritati de simtire si de gand.

Cine nu stie insa ca nimic josnic nu se afla in felul specific cum percepe si reactioneaza in lume membrul unei anumite natiuni? In simtirea doinei romanesti si in hora noastra nu cred ca e ceva pacatos, sau daca e si asa ceva, aceasta nu e caracter national, ci omenesc.

Natiunea in faza pacatului are manifestari pacatoase, pentru ca natura omeneasca in general, cu toate diversificarile in care se infatiseaza, este pacatoasa. Scoaterea oamenilor din starea pacatoasa nu se face prin anularea calitatilor nationale, ci prin indreptarea naturii omenesti in general. Daca ar fi ceva pacatos in insusi specificul national, atunci nu s-ar mai putea face deosebire intre buni si rai in cadrul unei natiuni, caci toti ar fi rai.

Chestiunea imi pare atat de evidenta, incat socotesc de prisos sa mai insist.

Se pune problema greu de descurcat a raportului intre national si uman. Nationalul nu intuneca umanul, nu-l extermina? Iar daca umanul ramane, nu cumva e nationalul o simpla iluzie, ceva de suprafata, pe care sa-l poti lepada in oricare moment voiesti?

E de remarcat intai ca nu exista om anational. Nici Adam, macar, n-a fost anational, ci a vorbit o limba, a avut o anumita mentalitate, o anumita constructie psihica si trupeasca. Un om pur, necolorat din punct de vedere national, fara determinante nationale, este o abstractie. Asa cum nu poate exista un mar fara determinantele unui anumit soi, asa nu poate exista un om fara determinantele individuale.

Umanul exista numai in forma nationala, colorat national, asa cum exista numai determinat individual.

Nu se pot extrage la un individ sau la o natiune determinantele individuale sau nationale pentru a lasa umanul pur. Ar insemna sa distrugi insusi umanul. Nationalul sau individualul e insusi umanul, care are, in mod necesar, o anumita calitate. Un uman fara calitate nu exista.

Individul sau membrul unei natiuni e uman, e intelegator al celorlalti oameni, ai altor natiuni, nu printr-o depasire a calitatii sale individuale sau nationale, printr-o coborare undeva in substratul pur uman al personalitatii sale, ci in starea in care este. Un roman, cand simte mila fata de un ungur, in mila lui e tot roman; sentimentul de fratie umana care simte ca-l leaga de un ungur, e un sentiment colorat romaneste, nu e anational.

Ceea ce intelegerii noastre pare antinomic, in lupta una cu alta, umanul si nationalul, sau, cu alte cuvinte, identitatea dintre oameni si deosebirea dintre natiuni, in realitate sunt unite inseparabil, in chipul cel mai intim si mai misterios, cu mentinerea deplina a amandurora; numai o minte simplista nesocoteste unul sau altul din termenii antinomiei.

De aici urmeaza ca armonia intre natiuni nu e exclusa, ci foarte posibila, caci ele sunt aceeasi umanitate stand in diferite forme, determinata, in mod necesar, aici intr-un fel, dincolo in altul.

Natiunile sunt, dupa cuprinsul lor, eterne in Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. In fiecare arata o nuanta din spiritualitatea Sa nesfarsita. Le vom suprima noi, vrand sa rectificam opera si cugetarea eterna a lui Dumnezeu? Sa nu fie! Mai degraba vom tine la existenta fiecarei natiuni, propovaduind armonia lor, caci armonie deplina este si in lumea ideilor dumnezeiesti.

Sf. Pasti, 1934

 

Sursa:http://bucovinaprofunda.wordpress.com

 

31/12/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: