CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

DIN NOU DESPRE ”ROMÂNII ABSOLUȚI – AROMÂNII”

„Aromânii sunt români absoluți!”

Au fost mulți aromâni care au trecut Dunărea stabilindu-se în Ardeal, pe la 1500, dar nu ca păstori, meșteșugul lor fiind stupăritul… Identific astfel un subiect pentru care ne lipsește o lucrare de sinteză: când și în ce condiții au mai fost aromâni care, înainte de 1860,  și-au părăsit locul de baștină sud-dunăreană pentru a se stabili în Nordul Dunării, în Ardeal foarte mulți!

Zic 1860, adică domnia lui Cuza, care a fost primul domnitor român care a conceput și desfășurat o politică față de românii de sudul Dunării, incluzându-i printre români și pe aromâni!

Ce-o fi fost în capul lui Vodă Cuza?…

Aceste „migrări” din sud, nu dau apă la moară roesslerienilor! Faptul că din miile de localități românești putem identifica numai câteva, ca localități întemeiate de români veniți din sudul Dunării, dovedește că aceste migrări au avut caracter izolat și sporadic. Dar mai dovedește ceva foarte important: conștiința celor care veneau din sud că în Nordul Dunării le este ușor să-și întemeieze o viață nouă, inclusiv un sălaș! Conștiința că vin la neamuri! Vin să trăiască printre ai lor!

Și pun întrebarea: cât de veche este la aromâni conștiința că românii și aromânii sunt același neam, același popor, aceeași nație?

S-ar părea, după unii preopinenți de azi, că această idee ar fi relativ recentă, modernă, indusă de unii cărturari și oameni politici. Ar merita studiată și această chestiune. La o asemenea dezbatere eu aș participa cu observația următoare: armânii, când vorbesc de ceilalți români, nu ne spun nici vlahi, nici români – așa cum ne spun străinii, ci ne spun „mucani”, adică mocani.

Așa cum noi, când vorbim despre alți români, le spunem olteni, moldoveni, bănățeni, cojani, musceleni, momârlani, dicieni etc.

Mocan este un cuvînt pe care numai românii îl folosesc pentru alți români, în interiorul comunități de români. Un mocan, pentru străini, este un român sau un vlah.

La fel, străinii le vor spune oltenilor români sau vlahi, moroșenilor le vor spune tot români! Faptul că aromânii le spun celorlalți români mocani dovedește că, în urmă cu ceva vreme, secole deci, armânii participaseră la viața comunitară românească, iar atunci când cataclismele istoriei i-a separat de ceilalți români, au generalizat denumirea mocan, nemaiavând nevoie de toate celelalte etnonime regionale.

Dar la acest cuvînt, mocan, n-ar fi avut acces decât din interiorul limbii române și al comunității etnice românești, căreia deci aromânii i-au aparținut cândva.

Mai e de luat în seamă și părerea străinilor, care ne numesc la fel: vlahi! Ce o fi în capul lor?!

E important să știm cât de întemeiată este ipoteza de mai sus, care este, în principiu, ipoteza acceptată de tradiția istoriografiei românești. Eu nu am făcut decât să adaug un argument în sprijinul acestei teze, teză pe care o putem numi chiar „oficială”, cel puțin la București!

Problema care se pune este următoarea: câteva secole, poate chiar un mileniu, românii și aromânii au evoluat relativ separat, ceea ce și-a pus amprenta pe graiul și conștiința lor etnică. S-au ivit astfel deosebiri importante.

Cât de mari sunt aceste deosebiri? Sunt atât de mari încât cele două comunități nu mai pot fi considerate că sunt una și aceeași, iar cele două graiuri nu mai pot fi privite ca două variante dialectale ale aceleiași limbi?

La aceste întrebări nu este ușor să argumentezi un răspuns de care să fii mulțumit. Nu încerc eu prin aceste rânduri să dau acel răspuns. Aș fi neserios!… Constat doar că unii armâni zic da, alții ba, și mergem mai departe…

Vasile Barba a identificat corect că problema cea mai importantă pentru aromâni nu este să-și precizeze statutul etnic și lingvistic în raport cu „daco-românii”, cu mucanii. 

 Din păcate aromânii au o problemă mult mai importantă: supraviețuirea!

Mai mult ca oricând în zbuciumata istorie a (a)românilor din sudul Dunării, azi identitatea lor etnică este amenințată cu dispariția. Cu pieirea! Fie armâni, fie vlahi, fie români, în statele din sudul Dunării ei sunt ținta unei politici, a unor programe ad hoc gândite, prin care autoritățile duc, continuă să ducă, o politică criminală de deznaționalizare și de asimilare etnică!

Știam asta! Aceeași este politica și-n celelalte țări vecine: Ungaria, Ucraina…

Vasile Barba mi-a dezvăluit însă situația specială din Grecia! În detaliu! N-o cunoșteam! Grecia este probabil țara cea mai șovină din Europa!

Secole de perfide intrigi bizantine, dar și reversul unei moșteniri antice – timeo Danaos et dona ferentes!, sună lăsata din bătrâni – le-a conferit guvernanților de la Atena priceperea funestă de a încălca drepturile cele mai firești ale cetățenilor, fără să-și atragă cuvenitele sancțiuni internaționale și, mai ales, binemeritatul blam al opiniei publice internaționale.

Grecia practică nestingherită politica deznaționalizării și asimilării minorităților etnice fără ca nimeni să-i bată obrazul!

O lume întreagă s-a strofocat să condamne rasismul și apartheidul, dar acestea sunt mult mai umane (sic!), mai firești decât deznaționalizarea forțată, decât politica de asimilare etnică!

E de văzut de ce establishmentul planetar – la ONU, bunăoară, inversează valorile și condamnă numai separatismul rasist, dar închide ochii, complice, la politica de deznaționalizare, practicată într-o mulțime de țări, deși această politică e mult mai nefirească, mai inumană decât orice rasism.

Ce se întămplă în Grecia de zeci de ani, de mai bine de un secol, nici măcar șovinism nu se poate numi. Șovinul este un individ care respinge și disprețuiește tot ce nu aparține etniei sale.

Or, în Grecia, ambiția, obsesia, nebunia guvernanților este de a-i declara greci pe toți minoritarii: aromâni, albanezi, turci sau bulgari, de a susține prin texte de lege că nu există decât greci în Grecia, ceea ce nu este șovinism, ci cu totul altceva. Iată, nu avem cuvântul care să denumească exact această „maladie a spiritului”, comună guvernanților din țările unde se practică sistematic și cu tradiție deznaționalizare minoritarilor! Poate și pentru că pe planeta noastră cele mai multe sunt guvernele care practică această politică!…

Altminteri, grecii se pricep să se dea măreți față de armâni, să le scornească porecle jignitoare, să-i considere inferiori! Uitând cât de mare a fost rolul armânilor în istoria Greciei, a vechii Grecii și a celei moderne. Iar atunci când aromânii susțin că nu sunt greci, că sunt altceva, că sunt armâni, grecii fac moarte de armân! Grec e tot ce mișcă în Patrida!…

Aceeași logică și la Budapesta!…

Să ne felicităm că, de când se știu, românii nu au generat asemenea monștri!… Și să ne mai întoarcem o dată la Vasile Barba! Repet: marele român Vasile Barba! L-am cunoscut preocupat, frământat, îngrijorat de soarta aromânilor supuși acestei politici criminale a Atenei! De zeci de ani nu se întrevedea nicio soluție, nicio posibilitate de a rezista acestei politici! Când, în fine, s-a ivit o speranță: Uniunea Europeană! Care, cu toate păcatele ei, mai face și câte una bună.

Astfel că în materie de minorități etnice Uniunea Europeană a stabilit, destul de corect, un standard dublu: minorități etnice care au patrie mamă și minorități etnice care nu au patrie mamă, cum ar fi bascii sau țiganii ori secuii. Uniunea Europeană a decis să-și asume responsabilități sporite, consistente, numai față de minoritățile fără țară mamă! UE a decis să facă toate eforturile să ajute aceste grupuri etnice să supraviețuiască, să se salveze de la asimilarea la care sunt supuse în statele unde viețuiesc!

Care este situația aromânilor prin raportare la această politică a Uniunii Europene? Dacă aromânii se declară ramură a poporului român, iar aromâna dialect al limbii române, nu e nicio speranță că UE îi va ajuta pe aromâni. E datoria țării mamă, adică a României, de a interveni pe lângă guvernul grec să-i lase pe aromâni în voia lor, să nu le mai forțeze mâna obligându-i, prin felurite tertipuri și presiuni, prin teroare, să se declare greci!

Din păcate, atât înainte, cât și după 1990, guvernanții de la București numai grija românilor din țările vecine nu au avut! Iar după 1990, s-a ajuns și la o înțelegere explicită: Bucureștiul nu se va interesa de soarta aromânilor din Grecia!… Guvernanții de la Atena au mână liberă să facă ce vor cu armânii!… Act de trădare națională care a stârnit prea puține reacții printre aromânii care au cunoscut acest târg murdar!…

Singura reacție a fost a lui Vasile Barba! Nu a protestat, căci nu avea la cine! Ci a conceput strategia de supraviețuire pentru armânii săi din țările în care sunt supuși asimilării! Și anume: și-a dat seama că dacă aromânii se declară etnie de sine stătătoare, deosebită de etnia românilor din România, atunci ei intră sub protecția Uniunii Europene!… Sub protecția, să sperăm salvatoare, a UE!

Mi-aduc aminte că eforturile lui Vasile Barba la Bruxelles și Strassbourg la un moment dat aveau două ținte: recunoașterea aromânilor ca popor, ca nație distinctă, și eliberarea din închisorile grecești a unui aromân care încălcase Constituția Greciei și declarase că el nu-i grec…

Așadar depun această mărturie: preocuparea lui Vasile Barba a fost să găsească o soluție salvatoare pentru aromânii din țările în care sunt supuși unui regim de deznaționalizare și asimilare forțată! Acesta este pericolul cu care se confruntă și azi aromânii din Grecia, Albania etc., dar mai ales cei din Grecia!

Discuția despre aromâni, cât sunt de înrudiți cu „mucanii”, poate primi orice soluție. Contează prea puțin și, ca între frați, nu asta ne doare, ci perspectiva imediată și pentru care se lucrează intens: pierderea identității naționale prin grecizare! Dispariția aromânilor!

Nu este grav că unii aromâni nu se consideră români, ci se consideră aromâni și atât! Grav și inacceptabil este că li se forțează mâna aromânilor din Grecia pentru a nu se mai considera nici aromâni! Și tare mult ne doare că se găsesc în Grecia armâni care dezertează din propria istorie, se leapădă de pielea lor și acceptă să se considere greci!

Acesta este pericolul pentru aromâni, pericolul grecizării, pe care Vasile Barba l-a definit clar și l-a înfruntat, cu neostoită dragoste pentru neamul său! Cu o rară abnegație, dar și cu mult profesionalism! Așa cum stă bine oricărui autentic naționalist!

*

În concluzie: toate eforturile armânimii trebuie concentrate pentru a rezista politicii de deznaționalizare și tendințelor de asimilare în fața cărora deja mulți aromâni au cedat și și-au pierdut conștiința etnică, națională, de armâni! 

În Grecia îndeosebi, dar și în alte țări sud-dunărene, armânii sunt ținta acestei politici de deznaționalizare! Pentru acești infractori la drepturile omului nu contează dacă armânii sunt dialect sau nație de sine stătătoare. Pentru ei nu există decât visul nebunesc de a-i face pe toți „grețili”!

Pe noi, mucanii, nu are de ce să ne supere că frații noștri aromâni și-au făcut ei niște socoteli și au decis că este spre folosul comunității să se declare că sunt al unșpelea popor romanic! Nouă ne este destul să ne gândim la ce a spus Petre Țuțea, după ce a petrecut 13 ani alături de zeci și sute de machedoni prin temnițele comuniste: „Aromânii sunt români absoluți!” Noi, mucanii, suntem români și punct! Armânii nu sunt români, sunt așadar români absoluți!… Norocul nostru, al tuturor, că există și astfel de români!

Cât privește ideea ca aromânii să aibă un reprezentant în Parlamentul român, în grupul minoritarilor, una din două: ori desființăm acest grup parlamentar, inventat de cominterniștii din FSN, ori îl menținem, acceptând însă intrarea unui aromân în acest grup. Ar fi o șansă pentru ca acest grup parlamentar să nu devină o anexă tainică a UDMR, un veritabil cal troian acceptat în Parlament cu prea mare generozitate! Cu un aromân desemnat de aromâni în Parlament, Parlamentul României va fi mult mai românesc decât este azi!

  Prof. Ion Coja în  Anonimus.ro

Post scriptum. E liberă și Academia Română să considere că aromânii sunt români. Are motive serioase, chiar dacă nu le-a prezentat corect și convingător în Comunicatul respectiv. Numai că o asemenea declarație trebuie urmată de gestul cel mai firesc: protestul solemn, vehement, către Academia de la Atena față de falsul în care aceasta se înscrie încercând să conteste apartenența aromânilor la comunitatea popoarelor romanice! E prea de tot! Atât din partea academicilor greci, cât și din partea alor noștri!… Tăcerea aceasta descalifică Academia Română!

„În România – unde, între cele două razboaie mondiale, au gasit adăpost frăţesc mai multe mii de familii ale aromânilor, refugiate pentru a-şi păstra mai bine identitatea (propria limbă şi cultură, componente valoroase ale patrimoniului întregii latinităţi răsăritene), li se spune de către unii oficiali printre care şi dl. Andrei Pleşu, când era ministrul Culturii (apud Hr. Căndroveanu în «Deşteptarea») că li se pot asigura fonduri pentru limba şi cultura lor numai dacă ei se declară ‘minoritari’.

Fără doar şi poate, o asemenea soluţie este nefirească. Aromânii n-au venit în Cadrilater ca să mărească numărul popoarelor străine, ”minoritare” Ei au în România un statut juridic special. Sunt un caz atipic. Ei fac parte din ramura sudică a romanităţii/latinităţii răsăritene. În perioada 1925-1930, au fost ”colonizaţi” în Dobrogea de Sud, devenind stăpâni pe pământurile abondonate de turci, după 5 secole de ocupaţie otomană, cu misiunea de a ‘româniza’ Cadrilaterul” 

– Vasile Barba –

Profesorul Vasile Barba (1918-2007) s-a născut în Grecia, în Megali Livadhia și s-a stabilit în perioada interbelică împreună cu familia în România, de unde a emigrat în Germania.

Vasile Barba a contribuit la adoptarea Recomandării 1333/1997 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind limba și cultura aromânilor, document care în Grecia a fost criticat ca „o nouă iradea (decret) a Sultanului din 1905” și care a recunoscut la timpul respectiv vlahii ca etnie separată de greci în cadrul Imperiului Otoman.

Într-un interviu din martie 2006, prof.Barba a declarat că „România e singura patrie a aromânilor”.

Video: Imnul aromânilor

Publicitate

16/10/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Limbă şi Identitate la aromâni şi români

aromani | ConstantaTV

Despre aromâni şi români

Aromânii, care între ei se numesc armâni, sunt cunoscuţi totodată ca vlahi sau macedo-români şi reprezintă una din cele mai vechi populaţii ale peninsulei Balcanice. Tradiţional, ei ocupau centrul peninsulei şi erau cu precădere păstori şi comercianţi, de cele mai multe ori vânzând propriile lor produse.

Ei se învecinau cu grecii la sud, care ocupau cu precădere regiunile litorale, cu ilirii la vest, și cu rudele de aceeași origine etnică din nordul peninsulei şi din Dacia. Peste aromâni au venit însă slavii și bulgarii care i-au împins spre sud, dar de la sud îi presau grecii şi îi împingeau spre nord. Aromânii nu au avut unde se refugia decât la munte, unde mai pot fi găsiți și acum. Ocuparea peninsulei de către otomani a complicat şi mai mult existenţa populaţiei aromâne.

Pe lângă naţiunile care îi inconjurau, îi învidiau şi jinduiau la pământurile lor, aomânii au început să sufere şi presiunea turco-musulmană.

Mirela Roznoveanu descrie cu multă migală şi cu lux de amănunte complexitatea vieţii în Imperiul Otoman şi se concentrează pe evoluţia clanurilor de aromâni. Lectura cărţii oferă cititorilor un tablou bogat al existenţei şi al eforturilor aromânilor menite să le asigure autonomia şi supravieţuirea. Eforturile lor îi poartă zeci şi zeci de ani pe la porţile Vienei, la Veneţia, la Constantinopol şi în final la Bucureşti.

La sfârşitul Primului Război Mondial, Imperiul Otoman s-a dezmembrat şi în Peninsula Balcanică au luat fiinţă state naţionale noi şi independente. Macedonia istorică, unde locuiau numeroşi aromâni, a fost împărţită între Grecia, Bulgaria, fosta Iugoslavie şi Albania.

Una din cele mai vechi etnii din peninsulă, vlahii, a rămas astfel fără un stat propriu şi aşa este şi azi. Dintr-o minoritate relativ puternică într-un imperiu vast şi multinaţional, aromânii au ajuns minoritari în state naţionale mici şi intolerante care toate au urmărit să-i deznaţionalizeze.

În perioada interbelică România a tratat cu Grecia şi Albania şi a înfiinţat şi susţinut şcoli şi biserici româneşti în cele două ţări. Limba acelor şcoli a fost însă limba română literară, ceea ce a creat o discrepanţă între ce învăţau elevii la şcoală şi cum vorbeau ei acasă. Acele şcoli au început să creeze probabil şi o nouă identitate naţională, care însă nu s-a generalizat şi care practic a fost sugrumată de noile autorităţi postbelice.

Acele şcoli şi biserici româneşti au fost desfiinţate după cel de-al Doilea Război Mondial. Între timp, autorităţile comuniste instalate în ţară în 1946, i-au abandonat pe aromâni şi acelaşi lucru l-au făcut şi toate guvernele postdecembriste. Aromânii care au emigrat în România de-a lungul timpului s-au integrat uşor în noua societate, s-au asimilat, s-au simţit români, şi mulţi dintre ei s-au impus în lumea intelectuală. Cine sunt însă aromânii şi care e soarta lor actuală?

Aromanii din Balcani azi

În romanul Vlachica, Roznoveanu descrie evoluţia aromânilor în diferite perioade istorice şi în special în peroada de la sfârşitul veacului al 18-lea când principalele aşezări urbane vlahe din Macedonia au fost distruse. Şi pentru a se documenta asupra situaţiei actuale, în anii din urmă ea a călătorit prin toate ţările Balcanice unde şi-a întâlnit rudele şi a stat de vorbă cu mulţi confraţi. Citind cu deosebit interes romanul şi dorind să aflu noi amănunte am rugat-o pe autoare să descrie pe scurt călătoriile, impresiile şi constatările ei la faţa locului. Unde a întâlnit aromâni? Cum trâiesc ei azi? Ce simt şi ce gândesc? Iată câteva din răspunsuri:

Armânii sunt peste tot, din Croația până la Salonic… În una din călătorii, taximetristul care mă trecea granița dintre Albania și Grecia s-a oprit undeva pe drum ca să bem o cafea. Cel ce servea ca și stăpânul cafenelei pierdute în acea pustietate erau armâni. Vorbim și nu îmi vine să cred..!

Apoi ajung într-o stație auto si aștept autobuzul spre Salonic. Un batrân trist stătea singur la o masă în cafeneaua învecinată. Îl servesc cu o cafea și aflu că este armân. Vorbim armânește și începe să lăcrimeze, deplângând jalea pierderii limbii materne în tânăra generație… Tinerii, spunea bătrânul, nu sunt încurajați să își mențină limba maternă, armâna.  Ca să îi alin sufletul, i-am dat o revistă în armânește pe care o primisem în dar în Girokaster. Menționez că în acea vară, am subvenționat o săptămână de școală de învățare a limbii armâne a copiilor armâni, cu abecedare și cărți de povești în armână.

Altă dat, plimbându-mă pe strada principală din Ioannina, am intrat într-o librărie căutând cărți despre armâni. Nu existau în nici o limbă. Vânzătorul mi-a destăinuit în schimb că era armân. Putea citi ce scriu armânii din Franța și armânii din România pe Facebook pentru că învățase alfabetul latin la clasele de limbă engleză. Copiii armâni din Grecia învață numai alfabetul grec.

La Aminciu, o comună armânească de lângă Ioanina, totul este armânesc. Bătrânii încă se întâlnesc în centru și stau la taclale ca în vremurile de demult. Câteva femei dintr-un magazin cu dulciuri m-au întrebat cum este lumea de dincolo de Aminciu, nu ieșiseră niciodată în afara satului.

La Veria, în nordul Salonicului, toți cei întîlniți, de la brutăria din centru la restaurantul unde am mâncat și vânzătoarele din magazinele prin care am trecut erau armâni, și regret și azi că nu am ajuns la biserica armânească din oraș.

La Bitola, Macedonia de Nord, la biserica armânească (unde din păcate slujba se ține mai mult în macedoneană, probabil pentru că astea sunt directivele oficiale) am găsit tineri excepționali dornici să scrie și să vorbească limba maternă… Cimitirul Armânesc din Bitola sau Mănăstirile reprezintă o istorie concretă a armânilor de pe acele meleaguri…

Acțiunile guvernului român în țările balcanice, au înrăutățit practic situația armânilor. Pe de o parte, cei mai inteligenți tineri armâni sunt atrași cu burse spre România și ei nu se mai întorc în țările lor. Armânii din Balcani sunt deprivați de cei mai inteligenți tineri care ar putea lupta pentru drepturile armânilor. Pe de altă parte, susținând că armânii sunt români, guvernul României pune în pericol comunitățile de armâni de la sud de Dunăre astfel percepute (de ţările respective) drept comunități trădătoare…

Deoarece grecii au o politică represivă împotriva vlahilor/armânilor. Armânilor le este teamă în Salonic să își proclame identitatea națională. Asta am văzut la rudele mele din Salonic. Mai nou armânii sunt calificați de grecii integrați în EU drept – naziști – deoarece țin la familie, biserică şi identitatea vlahă/armână. Am avut numeroase dispute pe tema asta cu familia mea din Salonic…

Şi totuşi, armânii de azi oriunde i-am întâlnit se consideră pe ei înșiși mai întâi armâni/vlahi și după aceea cetățeni ai țărilor în care locuiesc, fie că este Croația, Macedonia de Nord, Bulgaria, Grecia, sau România… a raspuns Mirela Roznoveanu.

Limbă şi identitate

Îi port mult respect autoarei şi o admir pentru că a făcut pentru aromâni mai mult decât oricine alt cineva în ultimele decenii. Nu suntem însă de acord în ce priveşte limba şi identitatea confraţilor noştri din Balcani. Şi fac această afirmaţie pentru că sunt doctor geograf şi am studiat geneza formării limbilor şi a etniilor. Şi în acelaşi timp sunt preocupat de soarta confraţilor noştri de pretutindeni.

Roznoveanu susţine că aromâna nu ar fi un dialect, ci o limbă tot de origine latină ca şi româna, dar diferită de aceasta. Eu cred că pentru a evita orice contradicţie, trebuie definită mai întâi noţiunea de limbă. Nu sunt lingvist, dar se pare că distincţia dintre limbă şi dialect este cumva arbitrară. În Germania, Italia, Spania, Marea Britanie, de exemplu, se vorbesc multe dialecte din care unele sunt neinteligibile între ele.

Şi totuşi, germanii se simt germani, italienii sunt italieni, şi aşa mai departe. Iar în unele din marile ţări ale lumii ca India şi China se vorbesc limbi complet diferite, ceea ce nu împiedică majoritatea vorbitorilor să se simtă altceva decât indieni sau chinezi. Limba reprezintă o componentă importantă a identităţii naţionale, dar nu e determinantă. Elementul eşenţial este conştiinţa apartenenţei la un etos comun. Şi conştiinţa naţională se formează încet şi în timp îndelungat.

Asemănări lingvistice

Să  revin însă la aromânii din ţară, din Occident şi din Balcani. Cum se identifică ei şi ce limbă maternă vorbesc? Mai întâi, rămâne totuşi întrebarea dacă aromâna sau macedo-româna este o limbă sau un dialect. Studiile de specialitate susţin că este un dialect al limbii strămoşilor noştri comuni, dar care s-a dezvoltat separat şi izolat de limba română. De fapt, romanul Vlachica oferă multe asemănări dintre aromână şi română.

Mă refer la nume proprii sau cu rezonanaţă veche şi istorică: Puica, Doru, Puiu, Balaure, Gruia, Corbu, Negoi sau Mânzu şi Murgu… Mă refer la asemenea toponime ca Grădiştea, Clisura, Valea Caldă, Valera Rea. Mă gândesc la cuvinte cu rezonanţe arhaice, dar şi actuale, precum şi la fraze asemănătoare limbii române nestandardizate de acum câteva sute de ani: ghine (bine), nevasta, preaspa (prispa), poala, striga-strigoi, gios (jos), bucuria, Cashu de Kavalia (Cascaval?). 

Mă refer la unele propoziţii menţionate în carte: „Cum eşti? Di dorlu’a tău lea vruta mea, Dultsea loclui, Deschlide gione ochiu ca di amura…” Cât de frumos sună expresia de acum 500 de ani „vruta mea”, adică iubita mea!

Desigur, unele cuvinte comune sunt de origine slavă pentru că au intrat în limba română veche odată cu slavii care s-au aşezat în mijlocul nostru. Alte cuvinte comune există şi în limba albaneză, pentru că provin din fondul lexical iliro-tracic, după cum altele sunt cuvinte greceşti şi chiar turceşti. Şi totuşi, nici o limbă din Balcani nu se spropie de limba română aşa cum se apropie limba sau dialectul aromân.

O contribuţie personală

Pe la începutul anilor ’80 ai secolului trecut au apărut în presa din fosta Iugoslavie unele articole care au suscitat interesul pentru vlahii sau aromânii din Balcani.

La scurt timp după ce le-am citit am abordat şi eu chestiunea dezbătută şi în septembrie 1985 am publicat în revista americană East European Quarterly articolul Daco-Romanians and Aromanians.

Pornind de la cele scrise de presa iugoslavă am făcut o scurtă prezentare istorică a aromânilor şi am încercat să aduc subiectul la zi. În cele 22 de note bibliografice de subsol ale articolului am menţionat câteva surse şi unele din numele proeminente care au studiat subiectul: A.D. Xenopol, Dimitrie Găzdaru, Alexandru Graur, Constantin Giurescu, Eugene Keefe, Iorgu Iordan, Maria Manoliu, Tache Papahagi…

Toţi susţin, ca de altfel şi unii cercetători străini, că aromâna este un dialect al limbii române. Cu toate acestea, aşa cum am afirmat mai devreme, distincţia între limbă şi dialect nu e tocmai clară.

Ce m-a frapat când am scris articolul a fost însă asemănarea conjugării verbelor de bază pe care se dezvoltă gramatica unei limbi. Şi dacă lexicul se schimbă în timp, cuvintele de bază şi gramatica se schimbă extrem de lent ori pur şi simplu nu se schimbă.

Iată căteva verbe din aromănă. Indicativ prezent:

A avea: Eu am, tine ai, el (ea) are, noi aem, voi aetz (avetz), el’i eale.

A fi: Eu hiu (him, escu), tine hii (esti), el easte, noi him, voi hitz, el’i sântu, (suntu).

A vrea: Eu voi, tine vrei, el (ea) va, noi vrem, voi vretz, el’i vor…

Verbele auxialiare învârtesc limbile şi dialectele. Împreună cu vocabularul de bază şi gramatica verbele auxiliare determină apartenenţa unei limbi la o familie lingvistică sau apartenenţa unui dialect la o anumită limbă.

Limba unei populaţii este obiectivă şi acolo unde e cazul indică origini comune. Identitatea este însă subiectivă şi poate creea confuzii personale şi naţionale.

Oameni şi idei

Literatura, arta, cultura românească abundă în personalităţi care au fost şi sunt de origine aromână. Ce se considerau asemenea personalităţi şi cum se identificau? Şi îmi vin în minte asemenea personalităţi şi nume ca: Iorga, Murnu, Onciu, Simu… Şi mai recent lingvistul Tache Papahagi şi actorii Toma Caragiu şi Ion Caramitru.

Când marele nostru istoric Nicolae Iorga s-a întâlnit cu preşedintele academiei elene, probabil ca să-l impresioneze, i-a spus că familia sa ar avea rădăcini greceşti. La care acesta i-a replicat. „Ce interesant domnule Iorga, eu am rădăcini româneşti!”

I-am cunoscut bine pe mulţi macedo-români şi am avut vecini, colegi, profesori şi prieteni dintre ei. Cu fraţii Guliu din Bucureşti, de exemplu, mă revăd ori de câte ori mă întorc în ţară. În America m-am împrietenit cu mulţi fraţi aromăni: Aurel Ciufecu, Zahu Pană, Jean Moscopol, Nicolae Chiahu, Cola Chirani. Nea Cola ne povestea cât de încântat a fost el când a ajuns prima oară în ţară şi a constatat că un întreg popor vorbea limba lui natală, o limbă cumva diferită, dar pe care a deprins-o foarte repede. Toţi se simţeau şi armâni şi români şi nu vedeau nici o contradicţie în această dublă identitate.

În întregul meu exil de 53 de ani am întâlnit un singur aromân din Grecia care nu se mai considera român şi care susţinea că şi grecii şi-au schimbat atitudinea şi acum tind să-i considere o naţiune aparte. Ar putea fi un nou cal troian menit să ducă la accelerarea deznaţionalizării.

Recent, am mai întâlnit totuşi trei macedo-români tineri, proveniţi din Grecia, Albania şi Macedonia de Nord, a căror identitate etnică era de acuma confuză. Identitatea şi conştiinţa naţională se formează în timp de multe generaţii. Conştiinţele sunt de natură psihologică iar identităţile nu se stabilesc prin decret.

Faptul că noi şi macedo-românii am fost despărţiţi de slavi a dus într-adevăr la evoluţii diferite. Rădăcinile comune nu se pierd însă chiar dacă uneori ele nu se mai văd. Şi în această idee îmi amintesc un fragment de poezie scrisă de Radu Gyr învăţată în închisoare:

…Am fost candva o cetina’mândoi/ Şi amândoi acelaşi conifer;/ Ne-au smuls vântoase grindine şi ploi,/ Azi alte crengi cresc dincolo de noi,/ Dar rădăcina ne-a rămas în cer!… Rădăcina e comună!

Noi tendinţe…

Se pare totuşi că în prezent există o tendinţă reală şi onestă de creare sau de declarare a unei identităţ aromâne separată de cea română. De altfel, recent am urmărit un discurs ţinut în parlamentul României de către deputatul Costică Canacheu. Acesta pleda cu mult bun simţ, aş spune cu dragoste frăţească, pentru recunoaşterea etniei aromâne. Între timp problema a ajuns la Consiliul Europei unde se fac presiuni pentru recunoaşterea internaţională a aromânilor.

Nu se ştie câţi aromâni sau vlahi există în peninsula Balcanică, dar trebuie să fie câteva milioane din care câteva sute de mii încă vorbesc limba maternă. Autorităţile actuale de la Bucureşti au o atitudine indiferentă faţă de ei, dar ar fi bine ca repezentanţi ţării să studieze istoria şi să-şi consulte conştiinţa.

Personal, nu mă pot pronunţa asupra identităţii aromâne, dar la Alba Iulia, la aniversarea a 75 de ani de la Marea Unire din 1918, am întâlnit doi tineri aromâni din Albania care vorbeau perfect româneşte şi care m-au întrebat îngânduraţi: 

De ce nu pleacă minoritarii din România ca să venim noi acasă? Acasă! Ei afirmau că la vremea respectivă existau în Albania câteva sute de mii de aromâni, dar între timp mulţi dintre ei au plecat în Grecia pentru a scăpa de sărăcie.

Grecii susţin că aromânii sunt greci latinizaţi şi le oferă automat acte de identitate greceşti…

Identitatea ţine în primul rând de conştiinţă, dar în acelaşi timp este de mare importanţă politică şi geo-politică.

Aromânii speră probabil că dacă îşi declară o identitate proprie, ţările din Balcani îi vor recunoaşte şi le vor respecta drepturile. E posibil, dar puţin probabil.

Nu ştiu ce surprize ne rezervă viitorul, dar istoria ne arată că etniile au rădăcini adânci şi uneori renasc în mod cu totul neaşteptat.

Un studiu de Nicholas Dima publicat de https://ziarulnatiunea.ro

NOTĂ:

Why Italy Is Moving Right (Dreamstime) - GeoPolitica

Nicholas Dima, doctor al Universității Columbia din New York a desfășurat o activitate binecunoscută care include 20 de ani de muncă pentru prestigiosul post de radio Voice of America (VOA) din Washington.

A predat zece ani la colegii, universități și școli militare americane.

 Printre realizările sale cele mai pline de satisfacții au fost întâlnirile avute cu regi, președinți și prim-miniștri în calitate de reporter și editor VOA, predarea unor cursuri ofițerilor americani (în timpul în care a lucrat ca profesor și director pentru studii europene în armata SUA, la JF Kennedy Special Warfare, la Center and School, Fort Bragg, NC., 1985-1988).  

29/12/2021 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Femeile din Cadrilater cu crucea pe frunte

“Din vrerea nestrămutată a lui Dumnezeu şi prin puterea Armatei noastre, în anul 1913 ne-am mărit pământul ţărei înspre miază-zi, de partea Dobrogei, încă cu o nouă ţărişoară. Unii au numit acest ţinut Cadrilater, patrulater, căci mai de mult, pe timpul stăpânirii Turcilor, Ruşciucul, Şumla, Varna şi Silistra, erau patru cetăţi renumite, în jurul cărora s’au dat multe lupte înverşunate. Silistra, sau Drâstorul lui Mircea cel Bătrân, aşezată pe Dunăre şi locuită de Români, era aşa de bine întărită că n’a putut fi luată niciodată de un inamic.” (din articolul “Ţara nouă – Dobrogea sudică şi Deliormanul” – G. Murgoci – 1913).

Poveste din Cadrilater: Femeile cu crucea pe frunte

Obiceiul aromânilor veniți în Cadrilater după Primul război mondial de prin părţile Pindului de a-şi tatua femeile cu o cruce în mijlocul frunţii.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este Femeie%2Bcu%2Bcrucea%2Bin%2Bfrunte.JPG

Batalioanele de pictori, gravori, desenatori şi sculptori de la Balcic au produs mai mult de un vagon de opere plastice, reprezentând geamiile, fântânile şi tipurile de ţigani-tătari din partea locului. Niciunul din artişti n’a băgat însă de seamă, în dimineţile răcoroase, pe potecile dintre dealurile de lut alb ale Balcicului, frumoasele chipuri ale femeilor şi fetelor “macedonene”, toate în straie bătute în fireturi de aramă şi argint, cu frizurile înălţate, asemenea unor mici domuri şi miniaturale diademe.

 N’au băgat de seamă nici semnul crucii încrustat între sprâncene, ca o insignă de foc, pentru totdeauna. Frumuseţea acestor găteli şi podoabe, caracteristică acelor chipuri – de-o energie şi o seninătate care le deosebesc numaidecât de melancoliile fierbinţi ale chipurilor măslinii şi prelungi, orientale, ale Dobrogei de Sud – se ivesc deocamdată cunoaşterii noastre numai din misterioasa cameră neagră a aparatului fotografic.

Până la ivirea pictorilor şi sculptorilor care să redea acea populaţie tot atât dacă nu şi mai pitorească decât ţiganii, turcii şi tătarii din Cadrilater, va trebui să ne mulţumim numai cu atât. Dar cine sunt aceste frumoase purtătoare de cruce în frunte?  De unde vin? De unde li se trage obiceiul pe care nu-l mai găsim în nici una din regiunile locuite de Români, deşi fântânile ţării româneşti, toate, veghează ocrotite de cruci iar răscrucile ocrotite de troiţe.

Femei cu o cruce in frunte

Foto: Femeie având crucea tatuată în frunte

Româncele cu crucea tatuată între sprâncene sunt soţiile şi fiicele coloniştilor aduşi de guvernul român în Dobrogea de prin părţile Pindului, din inima Balcanilor, în ultimii şaptesprezece ani, pentru a pune în valoare ţinuturile părăsite de Turci şi de Bulgari. Nevoia de a româniza hotarele, a îndemnat pe oamenii noştri politici să-şi amintească de fraţii din Pind, a căror soartă aspră, vreme de secole, nu mai putea fi schimbată, între noroadele amarnice de-acolo, numai cu un învăţător şi cu un abecedar din patria-mumă. 

Pentru un hotar deschis, ca cel din Cadrilater, era nevoie de o populaţie românească dârză, obişnuită cu luptele de fiecare zi şi în care simţământul familiei şi al credinţei strămoşeşti să fie împletit cu însuşi instinctul vieţii. În haosul politic de după război, acţiunea de colonizare din Dobrogea de miază-zi, e poate acţiunea cea mai cuminte şi mai stăruitoare a guvernelor noastre. 

S’a instituit un oficiu special de colonizare, care construieşte în fiecare an locuinţe pentru noii veniti. Din păstori şi locuitori de munte, Românii din Macedonia devin, în ţara noastră, agricultori şi locuitori de şes, stăpâni pe ogoare al căror belşug, pentru ei, ţine de basm.

Femei cu o cruce in frunte

Foto: Mamă şi fiică având însemnul creştin pe frunte

Trăinicia obiceiurilor lor se poate observa, nu atât în limba pe care şcoala şi învăţătorii din vechiul Regat le-o îndulceşte, cât în portul atât de artistic şi atât de migălos zămislit – priviţi brâiele, mânecile şi mai cu seamă ciorapii femeilor – în felul coafurii impunătoare şi semnul crucii dintre sprâncene, al fetelor şi al soţiilor. Crucea tatuată e semnul amintitor al vieţii amarnice din Pind, când frumuseţea Româncelor era ameninţată de oamenii vizirului, paşei sau chiar a padişahului, ahtiaţi după asemenea graţii.

Ca femeile să nu mai fie supuse, răpite şi să nu mai ajungă sclave în haremurile turceşti, alături de femeile din celelalte provincii supuse semilunei, Aromânii şi-au însemnat cu o cruce în frunte semnul lor. Semnul mântuitor, care îngăduia recunoaşterea fetelor răpite şi împiedica trecerea celor cu suflet uşuratec la mahomedanism, dăinuieşte şi azi – dar azi ca o podoabă, aşa cum se întâmplă pretutindeni cu toate vechile semnele de sclavie.

Costume populare aromâne

Foto: Tineri logodnici aromâni din Cadrilater în frumoasele lor costume populare

Românii macedoneni colonizaţi în Cadrilater s’au adaptat uşor vieţii agricole şi impun respect vecinilor prin moralitatea vieţii lor familiale, felul dârz al sufletului lor şi energia cu care muncesc pământurile. Până unde au putut ajunge macedo-românii în lucrarea metalelor delicate, bunăoara, se poate vedea – precum am amintit mai sus – în primul rând în straiele lor împodobile atât de artistic în fireturi (care amintesc arta împletiturilor şi zugrăvelilor din palatele arabe, rămase în Spania din epoca maurilor), dar mai cu seama în obiectele lucrate de macedo –românii din oraşele balcanice şi ale Asiei-Mici. 

Ei sunt socotiţi ca cei mai de seamă făurari ai metalelor preţioase şi cei mai pricepuţi negustori de podoabe de aur şi argint.

Costume populare aromâne

Foto:Tineri aromâni în port popular

E greu să cerem autorităţilor noastre să reînvie şi la macedo-românii din Cadrilater, arta topirii şi împletirii metalelor scumpe. Dar le putem cere să ia aminte la portul lor atât de pitoresc şi artistic. S’au făcut studii şi s’au alcătuit bazare de cusături naţionale, din toate regiunile locuite de Români. Din mozaicul de gusturi artistice al neamului acestuia, lipsesc macedo-românii, adică cei mai artişti poate dintre noi.

 Dacă nu putem crede că obiceiul crucii în frunte să cucerească uşor gustul mamelor românce din restul ţării, straiele “ţânţărencelor” şi mai cu seamă coafura lor, ar putea ispiti cele mai alese gusturi şi în curând am putea vedea în Bucureşti – ca ultimă modă – coafura princiară a fetelor din Pind, care azi râd în jurul fântânelor dobrogene.”  (articolul “Crucea în frunte” – semnat “A.”, foto: H. Lőffler – publicat de “Realitatea Ilustrată” din 9 septembrie 1936 (din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor).

04/01/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: