SĂRBĂTOAREA DE ARMINDENI LA ROMÂNI ȘI ADEVĂRATA SEMNIFICAȚIE A ZILEI DE 1 MAI

 

 

 

 

Despre Ziua Muncii ştim cu toţii câte ceva. Despre Armindeni – revenit, ca pretext al grătarelor de fiecare întâi mai, în România post-decembristă – ştim mai puţine și de-aceea, o să pornim povestea de la ziua Sfântului Irimia , cel care avea darul proorociei şi era serbat la fiecare început de Florar.

Etimologia cuvântului „Armindeni” își are originea în sintagma slavonă pentru „Ziua lui Ieremia” – „Ieremii-dini”.

Unele cutume ale lui se suprapun peste cele ale Sângiorzului, ori ale Sângiorgiului (Sfântul Gheorghe), sărbătorit cu o săptămână înainte, care la rândul lor se suprapun peste serbările mai vechi, păgâne, ale Cavalerului Trac, fiind vorba în primul rând la o serie de obiceiuri legate de începutul anului agricol, de relaţia omului cu natura explodând de verde, de floare, de parfumuri…

 În „Istoria fondării oraşului Bucureşti”, Nicolae Vătămanu istoriseşte despre ziua de Armindeni când dumbrava (ori codrul) de la Băneasa se umplea de boieri şi cucoane, „ieşiţi” în natură, să se bucure de parfumul de „verde crud”, „de mugur alb şi roz şi pur” (cum avea să spună, mult mai târziu, poetul). Era în primii ani ai secolului al XIX-lea, iar Băneasa abia începea a se numi… Băneasa, după dumneaiei, soaţa Banului Dumitrache…

Ehei, ce vremuri erau acelea, când, în vreme ce boierii şi boieroaicele se hârjoneau în poiană, „la o bătaie din palme se iveau de prin tufişuri robii cu feţe tuciurii şi cu zâmbetul de porunceală, purtând pe talgerele de aramă gustările pregătite din vreme”…
Cu numai câţiva ani mai înainte de întâmplările astea din dumbrava Ghiculeştilor, vodă Alexandru Ipsilanti (bunicul acelui Alexandru Ipsilanti care l-a trădat pe Tudor Vladimirescu), pusese să i se construiască în balta de la Herăstrău un chioşc de lemn, unde ieşea de Armindeni, cu curtea întreagă după el. Soarele, înteţit deodată, dădea ierburilor din jur un miros plăcut, de clorofilă dogorită, iar vodă se întindea la sfat, cu dregătorii domneşti, sorbindu-şi cafeaua cu gesturile deprinse-n Fanar.

În vremea asta, doamna Ţării (care, ce-ntâmplare, avea şi-un fiu domnitor, pe tronul celuilalt principat, al Moldovei) ieşea cu barca pe lac, cu gureşele domniţe după ea…

De nu mai ştiai dacă zgomotul care se-aude dinspre baltă e al broaştelor şi-al raţelor cu boboci, ori al femeilor îmbrăcate-n atlazuri.

 În popor, Armindenului i se mai zice şi „ziua beţivilor”!

Din cartea „Odinioară în Bucureşti”, a lui Alexandru Predescu,  aflăm povestea chefurilor „din livezile lui Bellu”… Era spre jumătatea secolului al XIX-lea, când, dacă e să dăm crezare cronicarului, baronul Barbu Bellu îşi deschidea moşia pentru protipendada vremii. Cuconi, cuconiţe, slugi, lăutari… umpleau locul şi veselia urca până la cer.

„Negustorii, arendaşi ai grădinii baronului, umblau printre mesele muşteriilor ori printre pâlcurile întinse pe iarbă, cu tărgile în braţe şi potrivindu-le gâtul lung peste bărdacele setoase, slobozeau vinul cu buricul degetului.

Când li se istoveau puterile şi banii, clienţii trânteau oala în pământ, ca să nu mai bea alţii după ei. Nu era de mirare atâta sete, când pe grătare sfârâia pastrama de capră, iar pe tarabe spânzura semiluna ardeiată a ghiudemurilor.

Chiar şi plăcintele răsturnate în tăvi de aramă, peste cotloane cu jar, când erau cu brânză, aveau atâta piper că abia se mai cunoştea tocătura. Cum de obicei se mânca şi cu carne şi cu brânză, doar vinul alina necazurile muşteriilor”.

Dar ştiţi ce-i curios în toată povestea asta? Că până şi după 1858, după ce baronul Bellu şi-a donat livada oraşului, ca să se facă în locul ei un cimitir, târgoveţii şi boierii au continuat să vină de Armindeni în locurile ştiute, chefuind după cum le era obiceiul… ca şi cum vecinătatea crucilor celor stinşi nu făcea decât să le înteţească dorinţa de a se veseli…

Ceva-ceva din exuberanța acelor vremuri a surprins și Preziosi, în desenele sale, din care nu lipsesc primele… îmbăieri, de mai, în apa Dâmboviței sau a Colentinei! (https://jurnalul.antena3.ro/).

 

 

 

 

 

1 MAI – O SĂRBĂTOARE MAGICĂ. ISTORIA ȘI SEMNIFICAȚIA ADEVĂRATĂ A ZILEI DE 1 MAI

 

Furată pentru o vreme de comuniști, ziua de 1 Mai are la români străvechi tradiții magice, de înviorare a pământului și de belșug.

În această zi se serbează Armindenul, ce se mai zice și Armindeni, Armendina, Armindin și Arminder.

Sărbătoarea este închinată îndeosebi vegetației și vitelor, pentru prosperitatea celor vrednici.

În ajunul acestei zile, femeile nu lucrează nici în casă, nici pe câmp, ca viforul și grindina să nu se abată asupra satului.

Dimineața, oamenii se spală cu rouă, ca să fie sănătoși.

Arminden i se spune și unei crengi verzi sau unui pom curățat de ramuri până aproape de vârf și împodobit cu flori și cu spice de grâu.

Creanga este adusă din pădure cu o zi înainte, iar de 1 Mai se pune în fața casei, unde se lasă până la seceriș.

Din lemnul Armindenului se face foc când se coace prima pâine făcută din făina grâului nou.

 

În ziua de Armindeni se împodobesc cu crengi verzi stâlpii porților și ai caselor, intrările în adăposturile vitelor și în alte acareturi ale gospodăriei, pentru ca oamenii să fie feriți de duhurile rele.

La casele cu fete de măritat se pun puieți de mesteacăn în fața porții.

Armindenul este și sărbătoarea boilor.

În această zi nu se pune mâna pe coarnele boilor și nu se înjugă animalele, crezându-se că, altfel, vitele vor pieri, iar oamenii se vor îmbolnăvi.

Tot la Armindeni are loc și Băutul Mărțișorului, o petrecere câmpenească prilejuită de scoaterea mărțișorului agățat în piept sau legat la mână în ziua de 1 Martie.

La 1 Mai este și Ziua Pelinului.

Românii petrec la iarbă verde, cu miel fript și alte bucate alese, stropite din belșug cu vin pelin, pentru înnoirea sângelui și sănătatea oamenilor.

Considerat plantă magică, pelinul este purtat la pălărie, în sân, este pus pe mese și în paturi, pentru alungarea duhurilor rele.
Sărbătoarea se ține și pentru păstrarea vinului vechi, ca vinul de anul trecut ”să nu facă floare”.

Oamenii nu muncesc de Armindeni, spunând că în această zi nici rândunele nu-și lipesc cuibul.

În ziua de Armindeni femeile nu frământă pâine, că altfel se mucegăiește, și merg la câmp sau la pădure, ca să caute ierburi de leac. Se spune că, dacă plouă în Ziua Pelinului, va mai ploua încă 40 de zile.

Adrian Bucurescu

VINE, VINE, PRIMĂVARA !

  Vă amintiţi cântecelul acela frumos, care începe cu „vine, vine primăvara!”? Ei bine, aţi învăţat, poate, la şcoală că el a fost compus de Ciprian Porumbescu. Este adevărat, muzica e a lui. Ba chiar şi versurile primei variante i-au aparţinut.

Însă Porumbescu n-a scris niciodată, absolut niciodată cântece de clasă, cântece ideologice, în acest sens.

Cântecelul de primăvară a fost compus în 1880, cu mult înainte chiar de incidentul american pe care-l pomeneam mai devreme. Versurile compuse de el celebrau pur şi simplu reînvierea naturii.

Este drept că, în calitate de preşedinte al Societăţii Arboroasa a studenţilor români originari din Bucovina, el a semnat, în 1875, o telegramă prin care transmitea României condoleanţe pentru acele teritorii ale ei care se aflau sub ocupaţie habsburgică.

Era un patriot de factură… romantică, iar gestul lui era mai degrabă potrivit cu o altă sărbătoare din mai, anume…  

 

 

 

 

 

 

 

Surse: „1 Mai, Ziua Pelinului şi a Armindenului”; „Armindenii, în Bucureştii de odinioară… Înainte de grătarul de Ziua Muncii, românii se veseleau de Ziua beţivilor”

http://www.certitudinea.ro/articole/de-la-lume-adunate/view/de-la-armindeni-si-ziua-pelinului-la-ziua-betivilor-si-ziua-muncii

 

 

Publicitate