Cum s-a înarmat Germania nazistă cu arme produse în secret pe teritoriul URSS pentru a ocoli interdicțiile din Tratatul de pace de la Versailles

După semnarea Tratatului de pace de la Versailles, Germania înfrântă în Primul Război Mondial fusese obligată să accepte demobilizarea, dezarmarea armatei și demilitarizarea țării.

La rândul său, Rusia care ieșise din război în 1917, inainte de incheierea acestui tratat, ca urmare a izbucnirii revolutiei bolsevice,era izolată din punct de vedere politic, economic și diplomatic, după ce schimbarea regimului său politic a avut ca efect ruperea majoritatii legăturilor cu foștii aliați occidentali.

Exponenţii democraţiei germane din perioada interbelică, liderii Republicii de la Weimar, au fost primii care au au încheiat în secret la 16 aprilie 1922 cu Rusia, în orașul italian Rapallo, un tratat prin care fiecare renunța la pretențiile teritoriale și financiare stabilite în 1918 prin Tratatul de la Brest-Litovsk.

La prima vedere, nimic nu părea în neregulă cu această înțelegere amiabilă ce respecta spiritul Ligii Națiunilor.

În spatele ei se afla însă un acord secret care îi va permite Germaniei să-și încalce obligațiile impuse prin Tratatul de pace de la Versailles, scrie https://timpul.md.

Era primul pas făcut de Germania spre remilitarizare, care se va sfârși cu un conflict și mai sângeros decât cel care tocmai se încheiase.

Potrivit clauzelor secrete ale tratatului de la Rapallo, Rusia permitea germanilor să-și antreneze soldații pe teritoriul său iar Germania trimitea ofițeri pentru instruirea Armatei Roșii.

Hitler a conntinuat și a extins reînarmarea Germaniei pe teritoriul URSS, începută în 1922.

URSS a ajutat decisiv Germania să eludeze prevederile Tratatului de la Versailles şi să constituie pe teritoriul URSS acea formidabilă maşinărie de război, care a declanşat la 1 septembrie 1939 – prin invadarea Poloniei – Al Doilea Război Mondial.

Conform înţelegerilor sovieto-germane, Armata Roşie a intrat în Polonia la 17 septembrie 1939, două săptămâni mai târziu.

Foto: Ribbentrop, Stalin și Molotov zâmbesc satisfăcuți după încheierea Pactului sovieto-nazist de la 23 august 1939, prin care URSS și Germania nazistă și-au împărțit Europa. Peste o săptămână, la 1 septembrie 1939, izbucnea cel de-Al Doilea Război Mondial.

Zeci de documente ultrasecrete din arhivă Kremlinului ne dau astăzi posibilitatea să apreciem amploarea acestei alianţe militare, unice în felul său, și totodată să ne revizuim radical perspectiva istorică din anii Războiului Rece asupra marilor linii de forţă ale istoriei secolului al XX-lea.

Această alianţă secretă cimentată de dictatorii Stalin şi Hitler, ne face să înțelegem cum a fost posibilă încheierea atât de rapidă şi neaşteptată a Pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939 și tranşarea între cei doi aliaţi a împărţirii teritoriale a Europei Orientale.

Pactul Molotov-Ribbentrop care avea la bază antecedentele mai vechi de colaborare militară secretă între URSS şi Germania, a fost în fapt, episodul ultim al acestei cooperări de amploare dintre Moscova şi Berlin, departe de ochii Marii Britanii şi Franţei.

Așa se face că, deși la nivelul discursului public Germania nazistă şi Uniunea Sovietică erau cei mai mari duşmani de pe pământ, timp de 11 ani, între 1922 şi 1933, Berlinul şi Moscova aveau să colaboreze extrem de strâns într-unul dintre cele mai sensibile şi secrete domenii pentru toate naţiunile: cercetarea militară.

În perioada interbelică, ofiţerii germani şi cei sovietici au experimentat împreună gaze toxice şi bombe incendiare, în timp ce în fabrici secrete de pe teritoriul URSS s-au construit avioanele militare, blindatele şi tancurile germane care au făcut posibil blitzkrieg-ul lui Hitler, care doar a accelerat după 1933, un proces care era deja în plină desfăşurare.

Așadar, departe de a fi fost rivali, Stalin şi Hitler erau vechi aliaţi, care aveau, la 23 august 1939, o foarte îndelungată colaborare militară secretă, soldată cu constituirea formidabilei maşini de război a Wehrmacht-ului.

Acum este limpede că fără URSS, Germania nu ar fi putut să se înarmeze serios, iar Hitler nu ar fi putut declanşa războiul.

La prima vedere, Germania părea a fi partea mai avantajată de acest acord, însă și Uniunea Sovietică a tras multe beneficii de pe seama înțelegerii secrete, profitând la maxim de expertiza oferită de ofițerii germani și specialiștii în industria de armament.

Asta s-a văzut foarte clar în timpul celui de-Al doilea Război Mondial. Dacă mulți dintre ofițerii sovietici formați în perioada colaborării cu specialiștii germani nu aveau să apuce războiul, pierind în timpul Marii Terori, progresul din industria de armament avea să-i pregătească pe sovietici pentru lupta împotriva fostului său aliat german.

Caricatură de epocă despre „dragostea” dintre nazişti şi comuniştii sovietici.

Frăţia de arme sovieto- germană

Germaniei i se interziceau prin Tratatul de la Versailles activitățile legate de reînarmare, iar capacitatea sa militară era sever restricţionată, in vreme ce Uniunea Sovietică nu avea capacităţile tehnice necesare pentru dezvoltare şi era izolată pe plan internaţional.

În 1922 cele două ţări aveau să uimească lumea prin semnarea Tratatului de la Rapallo, intermediat de Turcia, scrie istoricul George Damian.

Documentul a fost semnat de catre ministrul de externe al RSFS Ruse, Gheorghi Cicerin si omologul sau german, Walther Rathenau.

Dacă tratatul dintre Germania şi URSS era în aparență doar un simplu tratat de cooperare, o serie de acorduri secrete ulterioare au stabilit exact un cadru de cooperare militară menit să accelereze reînarmarea, ocolind restricțiile tratatelor internaționale.

Liderii militari germani care aveau să-i aducă lui Hitler majoritatea victoriilor au fost pregătiţi în Uniunea Sovietică în perioada în care aliaţii occidentali credeau că Germania nu se va putea reînarma.

Acordul secret

Pe 11 august 1922, armata Germaniei şi Armata Roşie au semnat un acord secret care le permitea germanilor să înfiinţeze baze militare în Uniunea Sovietică.

Documentul acoperea problemele cooperării secrete germano-sovietice în domeniul dezvoltării blindatelor, aviaţiei şi armelor chimice, precum și principiile acestei cooperări: dezvoltarea tehnologiilor militare avansate, cooperarea în domeniul studiilor teoretice, stabilirea unor programe de pregătire independente de terţi, dezvoltarea şi testarea tactică a sistemelor de armament interzise prin Tratatul de la Versailles (blindatele şi aviaţia); dezvoltarea şi educarea cadrelor militare specializate în toate domeniile militare; dezvoltarea unor noi strategii şi tactici bazate pe noile sisteme de armament.

Seriile de pregătire a militarilor germani în URSS nu trebuiau să stea mai mult de un an pe teritoriul sovietic.

Bazele germane stabilite în URSS urmau să fie folosite pentru eforturile de cercetare şi testare, pregătirea tactică, evaluarea pregătirii în domeniile interzise de Tratatul de la Versailles.

În schimbul acestor privilegii germanii urmau să permită ofiţerilor Armatei Roşii să facă exerciţii împreună cu ofiţerii lor în cadrul aplicaţiilor din URSS, urmând să ofere de asemenea şi toate informaţiile legate de descoperirile din tehnologia militară.

În anul 1924 armata germană a deschis la Moscova un birou pentru coordonarea activităţilor din Uniunea Sovietică. Treptat, mai multe capacităţi industriale au fost transferate în Uniunea Sovietică pentru construirea de prototipuri pentru tancuri, avioane şi submarine.

Această colaborare secretă în domeniul militar a fost expusă în public pentru prima oară în anul 1926.

În condiţiile în care Reichswehr (armata germană din perioada republicii de la Weimar) importa în secret muniţii şi arme interzise din Uniunea Sovietică, social-democraţii germani aflaţi la guvernare au realizat că Moscova se folosea de această rută pentru înarmarea organizaţiilor comuniste clandestine.

În toamna anului 1926 social-democraţii germani au protestat public faţă de aceste importuri secrete.

Pe 2 decembrie 1926, ziarul britanic Manchester Guardian a publicat un articol în care afirma că în cadrul Reichswehr există o aşanumită Sondergruppe R (Gripa specială R) destinată colaborării militare secrete cu Uniunea Sovietică. Acest articol a provocat o adevărată furtună mediatică.

Pe 16 decembrie 1926 comuniştii germani au declanşat o campanie de presă în care au respins toate acuzaţiile social-democraţilor. Până la urmă întreaga afacere a fost muşamalizată, însă semnalul de alarmă fusese deja tras.

Conspirativitate deplină

Cercetările militare germane secrete din Uniunea Sovietică şi programele de pregătire solicitau o organizare extrem de eficientă.

Companiile civile şi militare germane au colaborat extrem de eficient pentru a realiza o conspirativitate totală. Mai mult decât atât, germanii au aplicat un sistem de contabilitate dublă extrem de eficient.

Astfel era ţinută o contabilitate publică destinată Consiliului de Control Aliat care verifica respectarea prevederilor Tratatului de la Versailles, ca şi parlamentarilor.

Operaţiunile financiare secrete fdin cadrul proiectului comun cu sovieticii erau înregistrate în aşa numitul “Registru Albastru” care putea fi consultat doar de un număr restrâns de militari şi oameni politici.

Datorită faptului că rubla sovietică nu era monedă convertibilă iar marca germană a suferit perioade de inflaţie acută a fost stabilit la nivel politic o rată de schimb fixă pentru întreaga perioadă în care proiectul de cooperare a fost pus în aplicare: o ruplă pentru 2,16 mărci.

Se estimează că Germania a cheltuit aproximativ 10 milioane de mărci anual – o sumă totală de peste 100 milioane.

Din aceşti bani, cei mai mulţi au fost cheltuiţi pentru cercetările de aviaţie.

Când trebuiau să plece în Uniunea Sovietică, ofiţerii germani primeau paşapoarte cu nume false emise de Ministerul de Externe. Pentru o acoperire suplimentară aceşti ofiţeri călătoreau de obicei singuri.

Germanii erau extrem de atenţi în cadrul acestei operaţiuni: existau inclusiv instrucţiuni pentru modul în care trebuiau să se îmbrace ofiţerii transferaţi pentru pregătire în URSS.

Participanţii la programele de pregătire în URSS erau trecuţi în rezervă, astfel încât să nu figureze ca ofiţeri activi. Această practică a “rotirii” ofiţerilor a permis pregătirea unui număr mult mai mare de cadre decât permitea de fapt Tratatul de la Versailles.

În cazul în care un ofiţer german murea în URSS ca urmare a unui accident în timpul antrenamentelor cadavrul său era repatriat în secret într-un container care în scripte figura ca conţinând piese metalice.

În drum spre Uniunea Sovietică ofiţerii germani treceau prin Letonia, la graniţa cu URSS fiind aşteptaţi , numele lor false fiind trimise în avans pentru a elimina orice fel de confuzii.

După încheierea programului de pregătire ofiţerii germani se întorceau acasă prin Leningrad, de unde se îmbarcau pe una din puţinele nave de pasageri existente.

Sovieticii nu au avut astfel de probleme: organizaţia care se ocupa de contactele cu germanii nici măcar nu exista din punct de vedere oficial, iar Moscova nu trebuia să dea nimănui socoteală de modul în care îşi cheltuia banii.

Bazele germane din URSS

Şcoala de tancuri germană din Kazan a avut numele de cod Kama şi a început să fie construită în 1926.

În 1929 şcoala pentru ofiţeri de blindate “Kama” era funcţională, fiind dotată cu şase tancuri de 23 de tone (înarmate cu tunuri de 75 mm) şi trei tancuri de 12 tone, dotate cu tunuri de 37 mm.

Sovieticii au contribuit cu 12 tancuri de tip Carden-Lloyd cumpărate de la britanici.

Şcoala a fost condusă de generalul german von Lutz, printre profesori numărându-se şi părintele doctrinei Blitzkrieg-ului, Heinz Guderian.

În cadrul acestei şcoli nu erau purtate uniforme, ofiţerii germani participând la cursuri îmbrăcaţi în haine civile. În timpul aplicaţiilor practice, germanii purtau uniforme sovietice, însă fără însemne.

În ceea ce priveşte aviaţia, între anii 1921-1924 germanii au construit o fabrică pentru asamblarea de aeronave la Lipeţk. Curusrile au fost demarate în anul 1925 şi au durat până în anul 1933. O fabrică Junkers a fost ridicată la Fili, în apropierea Moscovei.

Producţia prevăzută pentru această uzină era de 300 de avioane pe an – cifră care n-a fost atinsă niciodată. Specialiştii germani s-au plâns permanent de faptul că ruşii furau tot ce le pica sub mână.

La şcoala de aviaţie de la Lipeţk germanii au dus 60 de aparate de zbor pe care le-au folosit la antrenamente.

În vara anului 1931 au fost organizate aplicaţii de mare anvergură care mimau adevărate bătălii aeriene.

Spre deosebire de şcoala pentru tanchişti din Kazan, şcoala de aviaţie de la Lipeţk nu avea un program foarte bine stabilit, punându-se accent pe imaginaţie, inovaţie şi experimente. Până în anul 1933 peste 1.200 de piloţi germani au fost antrenaţi la Lipeţk.

Germanii au efectuat inclusiv cercetări pentru dezvoltarea armelor chimice, la baza cu numele de cod Tomka, la Podosinky, în regiunea Samara de pe Volga. Au fost efectuate inclusiv aplicaţii practice pe scară largă în anul 1926.

Pe lângă toate aceste baze de antrenament şi cercetare a fost înfiinţată la Moscova şi o şcoală pentru ofiţeri de stat-major, printre absolvenţii căreia s-au numărat viitorii mareşali nazişti Keitel, Mannstein şi Model.

Neîncredere reciprocă

Pe toată perioada acestei cooperări sovieticii au lăudat permanent tehnologia germană. Ofiţerii Moscovei au aflat majoritatea detaliilor referitoare la cercetările germane. Ei erau extrem de impresionaţi de faptul că mitralierele grele germane puteau să fie transformate în mitraliere anti-aeriene în mai puţin de 30 de secunde.

Tunul anti-aerian german de 75 mm îşi trimitea proiectilele la o distanţă dublă faţă de cea realizată de piesele de artilerie sovietice, iar elementele optice fabricate de Siemens şi Zeiss erau de o calitate mult superioară.

Spre dezamăgirea sovieticilor însă, ori de câte ori aveau o cerere mai specială, germanii găseau de fiecare dată scuze pentru neîndeplinirea ei. Adeseori sovieticii aveau sentimentul că germanii ascundeau anumite descoperiri sau concluzii.

Pe de altă parte Moscova nu a arătat niciodată germanilor tancul lor T-34, cel mai bun tanc proiectat înainte de izbucnirea războiului.

Germanii erau de foarte multe ori nemulţumiţi de stagiile petrecute alături de sovietici, deoarece le erau furate bunuri (săpunuri, stilouri, pastă de dinţi, unelte, dulciuri) aparent mărunte dar care însă lipseau în totalitate din Uniunea Sovietică.

Publicitate

1944: Chişinăul sub ocupația NKVD

Istoria celui de-al Doilea Război Mondial arată că acolo unde călca Armata Roșie se impunea și regimul comunist.
În anii războiului URSS opera cu mai multe armate pe câmpul de luptă în acțiunea de „eliberare” a țărilor din Europa: Armata Roșie, care lupta pe frontul militar și Armata de trupe speciale, care lupta pe frontul invizibil, scrie http://studiamsu.eu/wp-content/uploads/17.p.103-110_100.pdf.

La sfârșitul lunii martie 1944, trupele Armatei Roșii au reușit să forțeze linia frontului peste Nistru și să reocupe partea de nord a Basarabiei, iar pentru scurt timp orașul Soroca a devenit capitala administrativă a Moldovei sovietice.
Odată cu trupele sovietice, în nordul Basarabiei au revenit și structurile de securitate ale URSS.

Printre primele instituții sovietice care s-au stabilit inițial cu sediul la Soroca a fost Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului – NKGB.
În fruntea NKGB-ului din RSSM a fost numit ucraineanul Iosif Mordoveț (1944-1955), care a avut ca obiectiv reorganizarea aparatului de securitate pe teritoriul Basarabiei reocupate, fapt ce a determinat soarta acestui spațiu
aproximativ pentru jumătate de secol înainte, scopul fiind desigur „purificarea” de elemente ostile a teritoriului” recucerit, ce constituia o etapă inerentă în procesul (re)sovietizării acestor spații.

Chişinău, 1944. „Ocupat de NKVD” sau Învingătorii nu pot fi judecați

A doua conflagraţie mondială intrase în etapa finală. Spre sfârşitul lunii august 1944, Basarabia a fost din nou ocupată de armata sovietică.

Simbolistica regală a fost înlocuită cu secera şi ciocanul. Pe urmele calde ale operaţiilor militare au năvălit reprezentanţii URSS care întruchipau puterea sovietică.

Printre cei care reprezentau şi apărau această putere erau unităţile de elită ale NKVD-ului. Acesta era un mecanism de teroare, un fel de gestapo, model sovietic, care avea ca sarcină generală apărarea puterii sovietice şi a ideologiei bolşevice, nimicirea morală şi fizică a „duşmanilor poporului” , inclusiv terorismul internaţional şi exportul de revoluţie.

Despre evenimentele din 1944 în Moldova „sovietică” şi în capitala ei, oraşul Chişinău, au fost scrise multe cărţi, monografii, poezii, au fost pictate tablouri, turnate filme artistice şi „documentare”, compusă muzică, ridicate statui şi obeliscuri. Şi toate aceste opere politizate la maxim de ideologia stalinistă slăvesc armata roşie, care „ne-a eliberat” şi a uitat să se întoarcă acasă, pe Lenin, care ne-a adus lumină (şi s-a mirat mult când a văzut că aici era deja lumină) şi alte poveşti roşii.

Tot ce are omul mai de preţ se reduce la viaţă, familie şi casă. Cu câtă trudă şi efort îşi construieşte omul o casă!

De câte bunuri se privează şi el şi familia sa pentru a vedea construită sau cumpărată o casă. Dar ce simte omul când nişte venetici înarmaţi îl dau afară din casa lui, instalându-se pentru totdeauna în ea şi folosindu-se de toate bunurile adunate de el cu atâta trudă?

Încearcă şi spune că nu te-au eliberat! Te-au eliberat pe tine de casa ta, şi casa au eliberat-o de tine!

Acesta nu este un monolog absurd şi lipsit de subiect, ci un adevăr istoric. Când toată populaţia va conştientiza ce anume s-a întâmplat în 1940 şi apoi în 1944, nu se vor mai certa frate cu frate cu ură şi spume la gură ce limbă vorbim şi cine suntem.

Prin 1988-1989, îi aveam ca exemplu pe cei din Ţările Baltice! De ce acum, după atâţia ani, nu tragem nişte concluzii sănătoase? Unde sunt Letonia, Lituania şi Estonia şi unde am rămas noi? De ce şi cei de dreapta şi cei de stânga şi cei de centru – toţi au compromis cuvântul DEMOCRAŢIE?

De ce trebuia să-l dăm jos pe Grosu, ca apoi să-i suim pe rând pe Snegur-Lucinschi-Voronin-Dodon? Care-i diferenţa? De ce nu ne orientăm şi nu dăm o şansă tinerei generaţii? Ne temem că nu vor reuşi? Posibil, ei doar n-au fost în nomenclatură comunistă! Cum poate un om să conducă o republică, un parlament, un guvern, dacă el n-a fost comunist, socialist sau democrat? Poate ne abatem puţin de la scenariile bine puse la punct la Moscova?

În speranţa că voi da o informaţie pentru o meditaţie serioasă, vă propun un document din 1944, depistat de mine câteva luni în urmă în arhivele Republicii Moldova, pe care l-am tradus din limba rusă. El ne face să simţim atmosfera din Chişinău în septembrie 1944, ne arată ce mecanism monstruos a devenit NKVD-ul care ieşise chiar şi de sub controlul stăpânilor săi.

SCRISOARE INFORMATIVĂ

Secretarul CC al PC(b)M, tov. Salogor N.L.,

Preşedintele Sovnarkomului RSSM, tov. Constantinov

Despre încălcarea hotărârii Sovietului Orăşenesc şi Comitetului Orăşenesc al PC(b) al Moldovei din 25 august 1944, despre confiscarea imobilelor de stat şi ordinea de ocupare a fondului locativ din oraşul Chişinău.

Potrivit controlului înfăptuit de Comitetului Orăşenesc şi comitetele raionale ale PC(b)M din oraşul Chişinău, s-a stabilit că mulţi lucrători din rândul grupurilor operative ale narkomatelor şi instituţiilor republicane, preponderent al lucrătorilor organelor şi unităţilor NKVD, şi unităţilor de grăniceri ale NKVD, intrând în oraşul Chişinău după ofensiva unităţilor Armatei Roşii, în loc să stabilească o ordine revoluţionară în oraş, să restabilească imediat organele puterii sovietice, să organizeze paza obiectivelor industriale de bază şi a averii statului, au ales un drum greşit şi dăunător – confiscarea în interese personale a mobilei, ocuparea fără autorizaţia sovietului orăşenesc a imobilelor particulare şi de stat; samavolnic i-au dat afară din case pe locatarii băştinaşi, şi-au însuşit averea acestor oameni şi au instalat pază armată la locuinţele goale.

Angajaţii NKVD şi ai departamentelor acestuia au „rezervat” prin oraş un număr mare de apartamente, pe care au instalat tăbliţe cu inscripţia „OCUPAT DE NKVD”. De exemplu: pe strada Armenească, între strada Nikolaevskaia şi Haralampievskaia, pe toate casele (au fost puse plăcuţe – Al. M.); pe strada Kuznecinaia, între strada Armenească şi Kupeceskaia, pe mai mult de 20 de case au fost puse plăcuțele respective sau a fost scris cu caractere grase pe pereţii caselor „OCUPAT DE NKVD”.

Folosindu-se de un asemenea dezmăţ, unii lucrători ai NKVD-ului, mulţi lucrători din alte narkomate au pus inscripţii: „OCUPAT DE NKVD”, „MINAT!”, „ATENȚIE – CÂINE RĂU!” ş.a.

În afară de ocuparea locuinţelor şi apartamentelor, unii lucrători ai NKVD-ului au început a transporta mobila rămasă din unele case în altele, chipurile, pentru păstrare şi transmitere organelor financiare. Acest lucru a servit drept pretext pentru alte organizaţii şi persoane să delapideze (să fure, dacă vreţi – Al. M.) averea statului (ca să vezi, stat venit peste noapte, avea deja și avere aici! – Al. M.) şi să confişte ilegal bunurile orăşenilor.

Ca rezultat al acestor acţiuni, în ultimele zile în oraş s-a creat o situaţie când, noaptea şi chiar ziua în amiaza mare, persoane necunoscute cară mobila din apartamente şi case. Mulţi locatari au pierdut încrederea că vor rămâne să trăiască în casele lor şi că li se va lăsa averea agonisită de o viaţă.

Din procuratura orăşenească, într-o noapte, a fost furată toată mobila. La 2 septembrie 1944, în casa nr. 26 de pe strada Svecinaia, a fost furată mobila şi alte obiecte din apartamentul lui Ohrimenko, împuternicit al narkomzagului din judeţul Chişinău, iar furtul a fost comis de şeful grupului de gospodărie a Direcţiei căii ferate Chişinău, Kondratenko (ultimul nume în document este scris de mână – Al. M.).

Organele miliţiei nu duc o luptă hotărâtă cu aceste crime, iar tov. Leahov trimite la Comitetul orăşenesc de partid informaţii că, chipurile, „în ultimele 24 de ore, în oraşul Chişinău n-a avut loc nici un fel de infracțiuni şi n-au fost înregistrate nici un fel de incidente”.

Lucrătorii NKVD au trimis posturi înarmate la un şir întreg de case goale ocupate de ei, de exemplu: chiar la apartamentul ocupat de secretarul comitetului orăşenesc de partid, tov. Chiriac, locţiitorul narkomului NKVD, tov. Orlov în persoană, a adus cu maşina o santinelă şi a instalat-o lângă casă, iar peste două zile a adus o santinelă suplimentară, primul din aceştia n-a fost schimbat şi n-a mâncat mai bine de 24 de ore.

Exemplul lucrătorilor NKVD l-au urmat alţi lucrători, cum sunt cei de la NCGB, Comisariatul militar orăşenesc, unităţile de grăniceri ale NKVD-ului. În felul acesta, numai în raionul Krasnoarmeisk au fost puse mai mult de 50 de santinele care să păzească apartamente goale.

Santinelelor li s-a ordonat să nu permită apropierea de apartamente şi să nu spună nimănui denumirea instituţiei care a ocupat clădirea şi numele conducătorului acestei instituţii. Consecinţa este următoarea: autorităţile raionale şi orăşeneşti nu au posibilitatea să intre în locuinţe şi să le examineze. Numai în raionul Lenin, 70 de case n-au fost examinate până în prezent şi n-avem nici o informaţie despre starea lor.

Din cauza acestei situaţii cu plăcuţele „OCUPAT DE NKVD” și a instalării santinelelor la locuinţele goale, în ochii populaţiei băştinaşe s-a creat o părere că, în afară de organele NKVD, nu există în oraş alţi reprezentanţi ai puterii sovietice.

De ocuparea ilegală a apartamentelor, punerea plăcuţelor „OCUPAT DE NKVD”, alungarea din apartamente a populaţiei băştinaşe, instalarea santinelelor şi ignorarea autorităţilor orăşeneşti sunt vinovați, în primul rând, narkomii adjuncți ai NKVD, tov. Seriojin şi Orlov, care ştiau despre acţiunile ilegale ale subalternilor, n-au luat nici o măsură şi au neglijat importanţa politică, n-au pedepsit vinovaţii, punând interesele lor personale şi interesele subalternilor mai presus de cele de stat.

Unii lucrători care s-au dedat la aceste activităţi ilegale nu au asigurat în primele zile ale venirii puterii sovietice în oraş (aşa e scris în document – Al. M.) păstrarea averii de stat: numai la staţia electrică orăşenească, ca rezultat al neasigurării pazei, la 25-26 august, populaţia a furat 2 tone de gaz şi 2 tone de ulei, iar în raionul Morii Roşii, la 3 septembrie, încă nu erau luate sub pază 150 tone de petrol, din care 8 tone au fost scurse în sol. Narkomul adjunct NKVD, tov. Leahov, a fost avertizat despre acest lucru, dar nu a întreprins măsuri pentru a organiza paza. Numai după ce a intervenit Comitetul Orăşenesc de partid a fost pusă pază, şi nu din partea forţelor NKVD, ci cu efortul şi forţele Sovietului orăşenesc.

Unii lucrători ai organelor şi unităţilor NKVD-ului admit acţiuni şi atitudini antisovietice faţă de populaţia locală, de exemplu: şeful Secţiei de miliţie nr. 4, Antonov, l-a trimis pe subalternul său, sergentul Astafiev, în raionul Secţiei de miliţie nr. 2 pentru a confisca fără nici un temei legal pianul cetăţenei Tomici (str. Gogol, nr. 4). Astafiev a ameninţat-o în prezenţa lucrătorului CR PC(b)M, şeful secţiei organizatorice a raionului Krasnoarmeisk, tov. Borzovoi, că pianul va fi confiscat cu ajutorul armelor, dacă Tomici nu-l va da de bună voie.

Învăţătorul Cerencov (locuitor, str. Ostrovski 18) a fost evacuat forţat din propriul apartament. De asemenea, i-a fost luat şi mobilierul. Acest lucru l-a făcut căpitanul Videaşev, şeful ITK al NKVD-ului. Pe cetăţeana Popa (str. Alexandrovskaia 155) lucrătorul NKVD-ului, Bolteanski, a evacuat-o forţat din apartament în bucătărie şi i-a luat mobila. Feciorul cet. Popa își face serviciul în Armata Roşie.

Pot fi prezentate mult mai multe exemple de acest fel, dar, din cauză că mulţi infractori refuză să comunice numele şi locul lor de serviciu, noi nu le prezentăm, dar exemplele aduse sunt suficiente pentru a trage concluzia că comportamentul unor lucrători ai organelor şi unităţilor NKVD-ului discreditează în ochii populaţiei băştinaşe puterea sovietică şi îi creează o imagine greşită, cu dispoziţii politice dăunătoare.

Toate acestea atestă faptul că organizaţia de partid a NKVD-ului RSSM şi secretarul ei de partid, tov. Kabluka, trec cu vederea încălcarea de către unii lucrători a legilor sovietice, nu îi acordă o importanţă politică principială şi nu îi pedepsesc pe vinovaţi. Aceasta vorbeşte despre nivelul scăzut al muncii partinico-politice în rândurile colaboratorilor narkomatului.

Biroul Comitetului Orăşenesc de partid a discutat la şedinţa sa închisă din 6 septembrie curent situaţia creată în oraş privind îndeplinirea hotărârii Sovietului orăşenesc al PC(b)M din 25 august 1944. După o scurtă informaţie pe tema respectivă, cei prezenţi la şedinţa biroului Comitetului Orăşenesc al PC(b)M – comisarul norodnic al afacerilor interne a RSSM, tov. Markeev, locţiitorul său, tov. Seriojin, şi secretarul Kabluka nu au conştientizat şi chiar au considerat drept neîntemeiată problema discutată la biroul Comitetului Orăşenesc de partid.

După luările de cuvânt a câtorva membri ai biroului Comitetului Orăşenesc, secretari ai comitetelor raionale ale PC(b)M, preşedinţi ai executivelor raionale, sub influenţa faptelor relatate, tov. Markeev, în cuvântarea sa, a declarat că problema este pusă corect şi la timp şi că el în calitate de narkom va lua cele mai drastice măsuri pentru instaurarea ordinii printre colaboratorii instituţiei sale.

În proiectul hotărârii s-a propus să fie exclus din rândurile partidului comunist (bolşevic) tov. Seriojin, care s-a adresat membrilor biroului spunând că el a conştientizat şi își recunoaşte greşelile şi că va lua toate măsurile pentru corectarea lor imediată şi că el, în calitate de comunist, trebuie să fie pedepsit pentru acţiunile sale. Tov. Seriojin i s-a aplicat mustrare aspră cu înscriere în fişa personală.

Biroul Comitetului Orăşenesc al PC(b)M a decis să organizeze o adunare extraordinară închisă de partid în organizaţia NKVD, pentru a discuta hotărârea biroului Comitetului Orăşenesc al PC(b)M.

Cu toate că la şedinţa biroului Comitetul Orăşenesc al PC(b)M tov. Markeev, Seriojin, Kabluka au recunoscut drept justă şi binevenită problema discutată la biroul Comitetului Orăşenesc de partid, în aceeaşi noapte, din ordinul tov. Markeev, a fost organizată o investigaţie a faptelor, a fost pusă la îndoială hotărârea biroului Comitetului Orăşenesc de partid, au început în toiul nopţii să meargă de la o casă la alta şi să-i ancheteze pe locatari privind problema nominalizată.

A doua zi, tov. Markeev a declarat că faptele nu s-au adeverit în proporție de 100 de procente şi că ei au fost defăimați la biroul Comitetului Orăşenesc.

Tov. Markeev a interzis secretarului organizaţiei de partid, tov. Kabluka, să organizeze o adunare de partid şi să aducă la cunoştinţa comuniştilor hotărârea (ultimul cuvânt este adăugat la textul dactilografiat – Al. M.) Comitetului Orăşenesc al PC(b)M.

Comunicându-vă cele relatate, Vă rugăm să puneţi în discuţie această problemă la şedinţa biroului CC al PC(b)M.

Secretarul Comitetului Orăşenesc al PC(b)M /semnat/ Selivanov

Preşedintele Sovietului Orăşenesc / semnat/ V. Vizitei

8 septembrie 1944, or. Chişinău

Când toată populaţia va conştientiza ce anume s-a întâmplat în 1940 şi apoi în 1944, nu se vor mai certa frate cu frate cu ură şi spume la gură despre ce limbă vorbim şi cine suntem.

Sursa: Alexandru MORARU, istoric-arhivist și publicist,
AOSPRM, F. 51, inv. 2 , d. 62