CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Aromânii sunt români absoluți !

Imagini pentru aromâni photos

Petre Țuțea:

„Aromânii sunt români absoluți!”

Vasile Barba și destinul aromânilor

 

 

 

L-am cunoscut bine pe Vasile Barba, profesorul și militantul Vasile Barba.

El m-a căutat, simțind nevoia să fie bine înțeles în demersurile pe care le făcea și pentru care mulți îl criticau. Mi-a cerut părererea.

Și chiar a precizat: „vă știu ca pe un naționalist adevărat”.

I-am spus de la bun început că a nimerit bine la mine.

Sunt sensibil la nevoile armânilor!… Când am venit la facultate, am aflat cu mirare, de la Doamna Matilda Caragiu Marioțeanu, că port un nume aromânesc…

Mărturisesc că nu prea mi-a picat bine. Eu mă știam mocan, ardelean deci, și sunt foarte mândru pentru asta.

E adevărat că numele pe care îl port este foarte rar, iar pe câți Coja am cunoscut și i-am putut întreba de unde sunt, toți erau din același loc: zona Bran, Moeciu.

Din acest loc a plecat și bunicul meu, cu oile, pe la 1890, în Dobrogea, și s-a stabilit în Cartalu, lângă Hârșova.

Acolo statul român i-a dat pământ, calculat după numărul de copii și de animale cu care venise. Inginerul hotarnic, după ce i-a măsurat pământul, a măsurat cu ochi de cunoscător la calul bunicului, spunându-i că dacă-i dă calul, îi dublează suprafața ogorului!…

Ceea ce bunicul, ca un adevărat Coja, nu a acceptat!… Mai târziu, când fetele i s-au mărit și umblau să se mărite, ce l-au mai pomenit pe bietul cal, din a cărui pricină zestrea lor era prea mică…

Stârnit de doamna profesoară Matilda, de al cărei chip nobil eram cu toții îndrăgostiți, studentul Ion Coja a făcut unele cercetări și nu i-a luat prea mult timp să afle că Branul, în care Sextil Pușcariu își petrecea vacanțele, fusese la origine o așezare de ciobani veniți din sud, adică aromâni!

Cu nesfârșită mirare am aflat, din aceste căutări, că și satele Rășinari și Săcele, sate din care veniseră în Dobrogea ceilalți bunici – alde Șeitan, Licoi și Florea, la origine, fuseseră întemeiate tot de ciobani aromâni…

Mai mult, la Bran am aflat că există, în Piatra Craiului, și un munte Coja, alături de încă câteva toponime care invocă același nume. Ba la Moeciu am aflat, de la o gazdă, că numele Coja este folosit în zonă și ca poreclă, o poreclă deloc jenantă pentru cel care o poartă, dimpotrivă…

Iar în urmă cu câțiva ani inevitabilul s-a produs: am dat mâna cu un aromân din Albania care s-a prezentat: Coja!

Față bisericească chiar, episcop! Ce ne-am putut bucura amândoi!…

De curând am aflat că au mai fost aromâni care au trecut Dunărea stabilindu-se în Ardeal, pe la 1500, dar nu ca păstori, meșteșugul lor fiind stupăritul… Identific astfel un subiect pentru care ne lipsește o lucrare de sinteză: când și în ce condiții au mai fost aromâni care, înainte de 1860,  și-au părăsit locul de baștină sud-dunăreană pentru a se stabili în Nordul Dunării, în Ardeal foarte mulți!

Zic 1860, adică domnia lui Cuza, care a fost primul domnitor român care a conceput și desfășurat o politică față de românii de sudul Dunării, incluzându-i printre români și pe aromâni!

 

Ce-o fi fost în capul lui Vodă Cuza?…

 

Aceste „migrări” din sud, nu dau apă la moară roesslerienilor!

Faptul că din miile de localități românești putem identifica numai câteva, ca localități întemeiate de români veniți din sudul Dunării, dovedește că aceste migrări au avut caracter izolat și sporadic.

Dar mai dovedește ceva foarte important: conștiința celor care veneau din sud că în Nordul Dunării le este ușor să-și întemeieze o viață nouă, inclusiv un sălaș! Conștiința că vin la neamuri! Vin să trăiască printre ai lor!

Și pun întrebarea: cât de veche este la aromâni conștiința că românii și aromânii sunt același neam, același popor, aceeași nație?

S-ar părea, după unii preopinenți de azi, că această idee ar fi relativ recentă, modernă, indusă de unii cărturari și oameni politici. Ar merita studiată și această chestiune.

La o asemenea dezbatere eu aș participa cu observația următoare: armânii, când vorbesc de ceilalți români, nu ne spun nici vlahi, nici români – așa cum ne spun străinii, ci ne spun „mucani”, adică mocani.

Așa cum noi, când vorbim despre alți români, le spunem olteni, moldoveni, bănățeni, cojani, musceleni, momârlani, dicieni etc.

Mocan este un cuvînt pe care numai românii îl folosesc pentru alți români, în interiorul comunități de români.

Un mocan, pentru străini, este un român sau un vlah. La fel, străinii le vor spune oltenilor români sau vlahi, moroșenilor le vor spune tot români!

Faptul că aromânii le spun celorlalți români mocani dovedește că, în urmă cu ceva vreme, secole deci, armânii participaseră la viața comunitară românească, iar atunci când cataclismele istoriei i-a separat de ceilalți români, au generalizat denumirea mocan, nemaiavând nevoie de toate celelalte etnonime regionale.

Dar la acest cuvînt, mocan, n-ar fi avut acces decât din interiorul limbii române și al comunității etnice românești, căreia deci aromânii i-au aparținut cândva.

Mai e de luat în seamă și părerea străinilor, care ne numesc la fel: vlahi! Ce o fi în capul lor?!

E important să știm cât de întemeiată este ipoteza de mai sus, care este, în principiu, ipoteza acceptată de tradiția istoriografiei românești.

Eu nu am făcut decât să adaug un argument în sprijinul acestei teze, teză pe care o putem numi chiar „oficială”, cel puțin la București!

Problema care se pune este următoarea: câteva secole, poate chiar un mileniu, românii și aromânii au evoluat relativ separat, ceea ce și-a pus amprenta pe graiul și conștiința lor etnică. S-au ivit astfel deosebiri importante.

Cât de mari sunt aceste deosebiri? Sunt atât de mari încât cele două comunități nu mai pot fi considerate că sunt una și aceeași, iar cele două graiuri nu mai pot fi privite ca două variante dialectale ale aceleiași limbi?

La aceste întrebări nu este ușor să argumentezi un răspuns de care să fii mulțumit. Nu încerc eu prin aceste rânduri să dau acel răspuns. Aș fi neserios!…

Constat doar că unii armâni zic da, alții ba, și mergem mai departe, adică ne întoarcem la Vasile Barba, marele român care a fost Vasile Barba…

Vasile Barba a identificat corect că problema cea mai importantă pentru aromâni nu este să-și precizeze statutul etnic și lingvistic în raport cu „daco-românii”, cu mucanii.  

Din păcate aromânii au o problemă mult mai importantă: supraviețuirea! Mai mult ca oricând în zbuciumata istorie a (a)românilor din sudul Dunării, azi identitatea lor etnică este amenințată cu dispariția. Cu pieirea!

Fie armâni, fie vlahi, fie români, în statele din sudul Dunării ei sunt ținta unei politici, a unor programe ad hoc gândite, prin care autoritățile duc, continuă să ducă, o politică criminală de deznaționalizare și de asimilare etnică!

Știam asta! Aceeași este politica și-n celelalte țări vecine: Ungaria, Ucraina…

Vasile Barba mi-a dezvăluit însă situația specială din Grecia! În detaliu! N-o cunoșteam! Grecia este probabil țara cea mai șovină din Europa! Secole de perfide intrigi bizantine, dar și reversul unei moșteniri antice  –  timeo Danaos et dona ferentes!, sună lăsata din bătrâni – le-a conferit guvernanților de la Atena priceperea funestă de a încălca drepturile cele mai firești ale cetățenilor, fără să-și atragă cuvenitele sancțiuni internaționale și, mai ales, binemeritatul blam al opiniei publice internaționale.

Grecia practică nestingherită politica deznaționalizării și asimilării minorităților etnice fără ca nimeni să-i bată obrazul!

O lume întreagă s-a strofocat să condamne rasismul și apartheidul, dar acestea sunt mult mai umane (sic!), mai firești decât deznaționalizarea forțată, decât politica de asimilare etnică!

E de văzut de ce establishmentul planetar – la ONU, bunăoară,  inversează valorile și condamnă numai separatismul rasist, dar închide ochii, complice, la politica de deznaționalizare, practicată într-o mulțime de țări, deși această politică e mult mai nefirească, mai inumană decât orice rasism.

Ce se întămplă în Grecia de zeci de ani, de mai bine de un secol, nici măcar șovinism nu se poate numi. Șovinul este un individ care respinge și disprețuiește tot ce nu aparține etniei sale.

Or, în Grecia, ambiția, obsesia, nebunia guvernanților este de a-i declara greci pe toți minoritarii: aromâni, albanezi, turci sau bulgari, de a susține prin texte de lege că nu există decât greci în Grecia, ceea ce nu este șovinism, ci cu totul altceva.

Iată, nu avem cuvântul care să denumească exact această „maladie a spiritului”, comună guvernanților din țările unde se practică sistematic și cu tradiție deznaționalizare minoritarilor!

Poate și pentru că pe planeta noastră cele mai multe sunt guvernele care practică această politică!…

Altminteri, grecii se pricep să se dea măreți față de armâni, să le scornească porecle jignitoare, să-i considere inferiori!

Uitând cât de mare a fost rolul armânilor în istoria Greciei, a vechii Grecii și a celei moderne. Iar atunci când aromânii susțin că nu sunt greci, că sunt altceva, că sunt armâni, grecii fac moarte de armân! Grec e tot ce mișcă în Patrida!…

Aceeași logică și la Budapesta!…

Să ne felicităm că, de când se știu, românii nu au generat asemenea monștri!… Și să ne mai întoarcem o dată la Vasile Barba!

Repet: marele român Vasile Barba! L-am cunoscut preocupat, frământat, îngrijorat de soarta aromânilor supuși acestei politici criminale a Atenei!

De zeci de ani nu se întrevedea nicio soluție, nicio posibilitate de a rezista acestei politici! Când, în fine, s-a ivit o speranță: Uniunea Europeană! Care, cu toate păcatele ei, mai face și câte una bună.

Astfel că în materie de minorități etnice Uniunea Europeană a stabilit, destul de corect, un standard dublu: minorități etnice care au patrie mamă și minorități etnice care nu au patrie mamă, cum ar fi bascii sau țiganii ori secuii.

Uniunea Europeană a decis să-și asume responsabilități sporite, consistente, numai față de minoritățile fără țară mamă! UE a decis să facă toate eforturile să ajute aceste grupuri etnice să supraviețuiască, să se salveze de la asimilarea la care sunt supuse în statele unde viețuiesc!

Care este situația aromânilor prin raportare la această politică a Uniunii Europene?

Dacă aromânii se declară ramură a poporului român, iar aromâna dialect al limbii române, nu e nicio speranță că UE îi va ajuta pe aromâni.

E datoria țării mamă, adică a României, de a interveni pe lângă guvernul grec să-i lase pe aromâni în voia lor, să nu le mai forțeze mâna obligându-i, prin felurite tertipuri și presiuni, prin teroare, să se declare greci!

Din păcate, atât înainte, cât și după 1990, guvernanții de la București numai grija românilor din țările vecine nu au avut!

Iar după 1990, s-a ajuns și la o înțelegere explicită: Bucureștiul nu se va interesa de soarta aromânilor din Grecia!… Guvernanții de la Atena au mână liberă să facă ce vor cu armânii!…

Act de trădare națională care a stârnit prea puține reacții printre aromânii care au cunoscut acest târg murdar!…

Singura reacție a fost a lui Vasile Barba! Nu a protestat, căci nu avea la cine! Ci a conceput strategia de supraviețuire pentru armânii săi din țările în care sunt supuși asimilării!

Și anume: și-a dat seam că dacă aromânii se declară etnie de sine stătătoare, deosebită de etnia româniloor din România, atunci ei intră sub protecția Uniunii Europene!… Sub protecția, să sperăm salvatoare, a UE!

Mi-aduc aminte că eforturile lui Vasile Barba la Bruxelles și Strassbourg la un moment dat aveau două ținte: recunoașterea aromânilor ca popor, ca nație distinctă, și eliberarea din închisorile grecești a unui aromân care încălcase Constituția Greciei și declarase că el nu-i grec…

Așadar depun această mărturie: preocuparea lui Vasile Barba a fost să găsească o soluție salvatoare pentru aromânii din țările în care sunt supuși unui regim de deznaționalizare și asimilare forțată!

Acesta este pericolul cu care se confruntă și azi aromânii din Grecia, Albania etc., dar mai ales cei din Grecia!

Discuția despre aromâni, cât sunt de înrudiți cu „mucanii”, poate primi orice soluție. Contează prea puțin și, ca între frați, nu asta ne doare, ci perspectiva imediată și pentru care se lucrează intens: pierderea identității naționale prin grecizare! Dispariția aromânilor!

Nu este grav că unii aromâni nu se consideră români, ci se consideră aromâni și atât! Grav și inacceptabil este că li se forțează mâna aromânilor din Grecia pentru a nu se mai considera nici aromâni!

Și tare mult ne doare că se găsesc în Grecia armâni care dezertează din propria istorie, se leapădă de pielea lor și acceptă să se considere greci!

Acesta este pericolul pentru aromâni, pericolul grecizării, pe care Vasile Barba l-a definit clar și l-a înfruntat, cu neostoită dragoste pentru neamul său! Cu o rară abnegație, dar și cu mult profesionalism! Așa cum stă bine oricărui autentic naționalist!

*

În concluzie: toate eforturile armânimii trebuie concentrate pentru a rezista politicii de deznaționalizare și tendințelor de asimilare în fața cărora deja mulți aromâni au cedat și și-au pierdut conștiința etnică, națională, de armâni!

În Grecia îndeosebi, dar și în alte țări sud-dunărene, armânii sunt ținta acestei politici de deznaționalizare!

Pentru acești infractori la drepturile omului nu contează dacă armânii sunt dialect sau nație de sine stătătoare. Pentru ei nu există decât visul nebunesc de a-i face pe toți „grețili”!

Pe noi, mucanii, nu are de ce să ne supere că frații noștri aromâni și-au făcut ei niște socoteli și au decis că este spre folosul comunității să se declare că sunt al unșpelea popor romanic!

Nouă ne este destul să ne gândim la ce a spus Petre Țuțea, după ce a petrecut 13 ani alături de zeci și sute de machedoni prin temnițele comuniste: 

„Aromânii sunt români absoluți!” Noi, mucanii, suntem români și punct! Armânii nu sunt români, sunt așadar români absoluți!… Norocul nostru, al tuturor, că există și astfel de români!

Cât privește ideea ca aromânii să aibă un reprezentant în Parlamentul român, în grupul minoritarilor, una din două: ori desființăm acest grup parlamentar, inventat de cominterniștii din FSN, ori îl menținem, acceptând însă intrarea unui aromân în acest grup.

Ar fi o șansă pentru ca acest grup parlamentar să nu devină o anexă tainică a UDMR, un veritabil cal troian acceptat în Parlament cu prea mare generozitate!

Cu un aromân desemnat de aromâni în Parlament, Parlamentul României va fi mult mai românesc decât este azi!

prof. Ion Coja

Post scriptum.  Academia Română  consideră că aromânii sunt români. 

Numai că o asemenea declarație trebuie urmată de gestul cel mai firesc: protestul solemn, vehement, către Academia de la Atena, față de falsul în care aceasta se înscrie încercând să conteste apartenența aromânilor la comunitatea popoarelor romanice!

E prea de tot! Atât din partea academicilor greci, cât și din partea alor noștri!…

Tăcerea aceasta descalifică Academia Română!

 

 

 

 

 

Sursa: https://ioncoja.ro/petre-tutea-aromanii-sunt-romani-absoluti/

29/03/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

10 Mai şi cel de-al patrulea moment istoric important pe care românii îl sărbătoresc în această zi. VIDEO

  

 

 

Fișier: Flag of Aromanians în 1848.svg

 

 

Imaginea steagului primului stat aromân din timpurile moderne, Principatul aromân al Pindului, stat care a existat în nordul Greciei, în anii 1941 – 1943, şi a avut relaţii stranse cu România.

Putem  observa culorile roşu-galben şi albastru pe steag şi stema Coroanei Române, încadrată în centru.

Culoarea neagră simboliza doliul, separarea neamului românesc la sud şi nord de Dunăre.

 

Data de 10 Mai marchează patru momente importante din istoriografia României: începutul domniei lui Carol I în 1866, declararea Independenţei de stat a ţării noastre în 1877, data când România a devenit regat, odată cu încoronarea primului rege al ţării în 1881 şi data la care sultanul Abdul Hamid al II-lea a semnat în 1905 iradeaua (decretul, firmanul), prin care aromânii din Imperiul otoman erau recunoscuți ca „naționalitate”, beneficiind astfel de dreptul de a avea  învățământ și biserică în limba maternă.

Despre românii sud-dunăreni numiţi şi macedoromâni sau aromâni, Eminescu scria:

 „Cât despre limba macedoromânilor, e azi un adevăr cunoscut de toţi că e numai un dialect al limbii dacoromane şi că n-are a face deloc cu limbile neolatine ale Occidentului. Studiile recente ale lui Miklosich au dovedit-o cu toată evidenţa.

Atât dialectul din Istria cât şi cel macedoromân sunt varietăţi ale limbii dacoromane, cu mici deosebiri fonologice şi cu mari şi hotărâtoare asemănări. Ne rămâne numai să admirăm ignoranţa grecilor moderni în privirea istoriei şi etnografiei unor ţări asupra cărora pretend a avea drepturi.

Dacă se află români în Macedonia cari vor redeşteptarea poporului lor şi readucerea lui la conştiinţa naţională, ei au cuvânt să lucreze în acest sens, şi nu injuriile foilor greceşti îi vor opri. În mozaicul de popoare orientale, credem că e loc şi pentru români şi că nu există nici o necesitate să fie anexaţi la Grecia.” (M. Eminescu, Erori istorice şi filologice, 11 august 1882).

La începutul secolului XX, aromânii din Peninsula Balcanică au insistat, fiind sprijiniţi ferm de Statului Român, să-şi folosescă propria limbă  în şcoli şi biserici. Această acţiune a determinat nemulţumirea grecilor, care considerau că nu există aromâni.

Bande de greci, sprijinite mai ales de ierarhii şi preoţii eleni, s-au dedat la omoruri în masă, săvârşite în aşezările cu populaţie majoritar aromânească.

Reacţia Executivului de la Bucureşti faţă de masacrele bandelor greceşti a stârnit iritarea omologilor eleni, ajungându-se la un moment dat la ruperea relaţiilor diplomatice între Grecia şi România.

Drepturile aromânilor din Peninsula Balcanică au constituit motivul unor dialoguri intense între Ministerele de Externe ale României şi Înaltei Porţi.

Într-un asemenea context, Ministrul român de Externe, generalul Lahovary, a beneficiat de suportul unor persoanalităţi  influente din Austro-Ungaria (Contele Goluchowski şi Baronul Calice), Germania (Baronul Marschall), Italia (Marchizul Incisa) şi Rusia (Zinoviev), care direct sau prin intermediari au discutat cu factorii de decizie de la Constantinopol.

În decembrie 1903, Generalul Lahovary, trimis al României la Constantinopol, a prezentat Patriarhiei  un proiect în care sugera posibilitatea ca aromânii să beneficieze din punct de vedere religios de serviciile unui episcop propriu în eparhia Ohrida-Kruševo, în locul celui greco-ortodox.

În acelaşi timp, pe data de 24 aprilie 1904, aromânii au depus un Memorandum la Patriarhia constantinopolitană solicitând, printre altele, înfiinţarea unor biserici proprii, posibilitatea pentru preoţi de a ţine slujba religioasă în limba română şi de a avea un delegat pe lângă Patriarhie.

Cum Sfântul Sinod a respins cererile aromânilor, ambasadorul Germaniei, baronul Marschall, a fost primit în audienţă la sultanul Abdul-Hamid al II-lea (1876-1909) în legătură cu doleanţele aromânilor.

Iniţiativa ambasadorului german s-a datorat solicitării lui Lahovary, ultimul cerând printr-o notă oficială acordarea de drepturi aromânilor, aşa cum aveau şi celelalte naţionalităţi nemusulmane.

În cele din urmă, sultanul a emis o iradea (10 〈23〉 mai 1905), recunoscându-le aromânilor toate revendicările cerute, cu excepţia celei de a avea un conducător religios propriu:

“Majestatea Sa Imperială Sultanul, care, însufleţit de sentimentele Sale de înaltă dreptate şi de părinteasca Sa grijă pentru popoarele Sale, acordă binefacerile şi bunăvoinţa Sa tuturor supuşilor Săi credincioşi, fără deosebire de neam şi de religie.

Luând în considerare cererile depuse acum în urmă la picioarele tronului imperial de către supuşii Săi valahi, a binevoit să poruncească în privinţa lor ca, în virtutea drepturilor civile de care ei se bucură la fel ca ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze muhtari, potrivit reglementărilor în vigoare; ca, aşa cum se face pentru celelalte comunităţi, să fie admişi şi membri valahi, potrivit regulii existente, în consiliile administrative şi să fie acordate facilităţi de către autorităţile imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor lor şi pentru îndeplinirea formalităţilor prevăzute de legile imperiului în vederea deschiderii de noi aşezăminte şcolare”.

(sursa: Aromânii balcanici şi bandele greceşti –  dr. in istorie Catalin Fudulu).

 

 

 

Atunci, la 10 mai 1905, ziua națională a românilor primea o a patra semnificație, a emancipării naționale a fraţilor aromâni din Imperiul Otoman.

Cotidianul Universul publica, pe 17 mai 1905, editorialul „Zile însemnate”, care începea cu următoarele cuvinte:

„Trecem prin zile de mare însemnătate. Întotdeauna măreață, ziua de 10 mai a căpătat anul acesta o nouă strălucire prin izbânda cauzei fraților noștri din Macedonia, pentru care România a luptat atâta timp. Evenimentul acesta, care deschide larg porțile unei vieți noi aromânilor, va ocupa, prin înrâurirea ce va exercita, un loc de onoare nu numai în cartea țării, dar și în cartea Europei.”

 

Astfel, pe lângă  10 mai 1866, 10 mai 1877 și 10 mai 1881, noi românii mai avem încă o zi de sărbătoare  care trebuie redată memoriei publice : 10 mai 1905, ziua românilor din Macedonia.

unitatea geografica a aromanilor

 

Harta: Răspândirea aromânilor în Balcani

 

Deţinători ai unui tezaur cultural păstrat în memoria colectivă şi transmis, de-a lungul generaţiilor prin viu grai, aromânii luptă, de veacuri, pentru menţinerea identităţii lor spirituale. Iubindu-şi atât de mult limba, portul, folclorul şi obiceiurile, aromânii le vor păstra mereu, ca pe cele mai preţioase dovezi ale conştiinţei apartenenţei la etnia românească. 

De câțiva ani încoace, pe 10 (23) mai, se  sărbătorește în România dar și în alte țări balcanice – cu excepția notabilă a Greciei, Ziua aromânilor.

IMNUL AROMÂNILOR

 

 

 

UN DODECALOG AL AROMÂNILOR
sau
12 adevaruri incontestabile, istorice si actuale, asupra aromânilor si asupra limbii lor

 scris de Matilda Caragiu Marioţeanu

“Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”.
(Matei, XXII, 21)

CONFESIUNE

Acest DODECALOG al aromânilor reprezinta credo-ul meu stiintific asupra “ființei” denumita “aromân”. El este rezultatul unui proces indelungat, care dureaza de 68 de ani, de la nașterea mea, și care se explica prin:
a. o excelenta cunoastere a limbii mele materne, vorbita in familie de parintii mei, Nico Caragiu si Athina Papastere, si de bunica mea materna, Dhafna Pupti, mostenire sfanta lasata de stra-stra-stramosii mei de 2000 de ani;

b. un respect fara limite pentru tot ce este “traditie”, “lege” transmisa din generatie in generatie, “mentalitate” aproape imuabila – desi foarte evoluata in comunitatea mea aromana, in raport cu altele – in  f u n d a m e n t e l e  sale;

c. o competență stiintifica veritabila, castigată, treptat, datorita unui lucru serios si constant (1947 – 1995), condus, direct sau indirect (prin cartile lor), de dascalii mei: Theodor Capidan, Pericle Papahagi, Tache Papahagi, Al. Rosetti, Iorgu Iordan.

Având in vedere aceste date, in aceste momente de  c o n f u z i e  totală, creata de oameni ca nu vor sau nu pot sa respecte rezultatele științei (istorice/ lingvistice/ arheologice etc.), mă consider obligată – chiar daca acest credo al meu va fi ignorat, criticat, distrus – să formulez ideile care mi se par a fi punctul de plecare in orice initiativă, de orice fel; daca nu sunt acceptate aceste  a d e v ă r u r i  e l e m e n t a r e,  care nici măcar nu au nevoie sa fie explicate, rezultatul, in orice acțiune, ar fi: o confuzie generală (din cauza amestecului de criterii – istorice/ lingvistice/ geografice/ cultural-politice etc. – ), create adeseori conștient de toate “părțile” implicate; fricțiuni etnice in țarile balcanice; fara indoială, s a n g e  va curge din nou din toate părțile.
Îi rog pe cititori sa parcurgă, cu răbdare, cele 12 adevăruri și sș le judece numai la sfârșitul lecturii.

Îmi asum întreaga răspundere.

DIXI ET SALVAVI ANIMAM MEAM.

1. Aromânii (macedo-vlahii) si limba lor materna  e x i s t ă  astăzi și de doua mii de ani.
2. Aromânii sunt dintotdeauna sud-dunăreni.
3. Limba veche româna (straromâna/ româna comuna/ româna primitiva/ protoromâna) vorbită pe acest teritoriu era o limbă unitară.
4. Unitatea teritoriului unde se vorbea româna comună, a fost scindata de sosirea slavilor intre Dunare si Balcani.
5. Vechea limbă româna s-a scindat in cele patru ipostaze actuale ale sale:româna (daco-româna/ daco-v(a)laha), limba natională/ literara a României, aromâna(macedo-româna/ macedo-vlaha) si meglenita (megleno-româna/ megleno-vlaha; varianta a aromânei?), vorbite in sudul Dunarii si istriana (istro-româna/ istro-vlaha), vorbita in Peninsula Istria.

6. Aromâna este limba materna a aromânilor, care le confera constiința lor etnolingvistica.
7. Exista  d o u a  categorii de aromâni:
a. “autohtoni”, care locuiesc in țările balcanice (Grecia, Albania, fosta RSF Iugoslavia, Bulgaria)

b. în diaspora sunt cei care se gasesc oriunde in lume (in tarile din Europa, inclusiv in Romania, in cele doua Americi, in Australia etc.)
8. Statutul aromânilor “autohtoni” locuind in țările balcanice este cu totul diferit de acela al aromânilor din diaspora.
9. Statutul aromânilor aflați in diaspora (in România sau in alta parte) are specificul lui.
10. Numele aromânilor trebuie sa fie aromân și macedo-vlah.
11. Aromânii sunt crestin ortodocsi. Ortodoxismul lor are specificul lui (spre deosebire de acela al românilor din nord).
12. Aromânii (macedo-vlahii),trebuie sa aiba un singur scop: sa-și cultive limba maternă și tradițiile lor.

Matilda Caragiu Marioțeanu: Post-Scriptum la Dodecalog

In cei doi ani* care au trecut de la aparitia DODECALOG-ului, reactiile pe marginea celor 12 adevaruri formulate nu au lipsit. Autorii lor pot fi grupati, grosso modo, in doua categorii:

a. unii, majoritatea (mai ales oameni de stiinta, dar si nespecialisti, din toata lumea), au adoptat  i n t e g r a l  si neconditionat opiniile mele;

b. altii, mai ales aromâni din Romania, au contestat unele din adevarurile cuprinse in DODECALOG.

[…]Ambele categorii de opinii contin interpretari care sunt departe de ideile mele, nu au nici o legatura cu ele sau sunt interventii ale unor oameni total neavizati. Fie din cauza unor lecturi superficiale, fie din motive subiective, s-au tras cateva concluzii aberante. […]

Intr-un fel sau altul s-a ajuns la concluzii denaturate ca: “aromâna nu este limba română” sau “aromâna este o alta limba decat limba română”.

Or, nu se fac nicaieri in DODECALOG astfel de afirmatii, dimpotriva, ca in  t o a t e  lucrarile mele, se arata ca aromâna este o varianta a românei comune, a acelui “trunchi” comun din care s-au desprins aceste variante  i s t o r i c e  (denumite traditional “dialecte”) ale limbii străromâne (=germ. Urrumänisch).

Ceea ce este nou in DODECALOG este tocmai aceasta precizare: aromâna este un “dialect” istoric al unei faze  v e c h i  din istoria limbii române (aici rezida si deosebirea dintre opinia mea si aceea a lingvistilor Al. Graur si Ion Coteanu, care, in deceniul al saselea, eliminau stratul străromân, vorbind de “limbi” de sine statatoare, nascute direct din latina carpato-balcanica, fara o etapa românească de comunitate).

O alta precizare pe care o aduce DODECALOG-ul este aceea ca aromâna si aromânii nu s-au desprins din românitatea nord-dunareana, locul lor de origine fiind sudul Dunarii.

Gresesc, deci, in primul rand, cei care, din nevoia de argumente in favoarea identitatii aromânilor, plecand de la DODECALOG, denatureaza ideile mele spunand ca aromâna/ aromânii este/ sunt o alta limba/ un alt popor decat limba română/ românii: o exagerare si o deformare inutile, caci insusi faptul de a vorbi o alta limba decat oricare din limbile balcanice – toate neromanice, nelatine! – le confera acest drept!

Acesti autori fac o grava eroare  i s t o r i c a.

Gresesc insa, in al doilea rand, si cei care, exagerand in sens invers, pun semnul egalitatii intre ‘aromână’ si ‘aromâni’ (din sudul Dunarii) si ‘română’ si ‘români’ (din nordul Dunarii).

Acesti autori fac in plus o grava eroare  g e o g r a f i c a: aromânii sud-dunareni sunt la ei acasa acolo, dar sunt in diasporă in orice alt loc pe care s-au asezat dupa ce si-au parasit  locuintele de bastina (in Romania sau aiurea – oricat de mult ar deranja termenul diasporă pe unii autori). […]

Aromâna si aromânii se pot salva numai prin limba lor materna.

A-i ‘cultiva’ pe aromâni inseamna pentru mine a le permite sa-si cultive limba si anume: prin cateva ore – poate 4 – de  a r o m â n ă  (limba, literatura, istorie, civilizatie etc.) si 2 ore de limba română  l i t e r a r a  saptamanal, in scolile cu populatie aromânească densa din tarile balcanice.

Cat despre ‘cultivarea’ lor in sensul instruirii si al perfectionarii intr-un domeniu oarecare, aceasta se face, in mod firesc, in limba oficiala a tarii in care acestia traiesc: in greaca, albaneza, macedoneana, sarba, bulgara, italiana, germana etc. Fara limba lor materna insa, de maine nu s-ar mai putea vorbi de aromâni! […]

Si datorita fortei sale de caracter, constiinta de sine a aromânului este foarte puternica.

De aceea, el spune cu mandrie, cand se afla langa un vorbitor de alta limba: eu hiu armânu! (se intelege, in limba interlocutorului: “eu sunt aromân!”, adica “nu sunt nici turc, nici grec, nici evreu, nici francez etc.”).

Dar spune cu bucurie, cand se intalneste cu un român nord-dunarean, acolo, pe pamant balcanic sau oriunde: și-eu hiu armânu! (“si eu sunt <a>român” = “ca si tine!”). Identitate si românitate.

Consider ca intelegerea exacta a sensurilor celor 12 adevaruri din DODECALOG se impune: orice denaturare nu numai ca nu  a j u t a, dar  s u b m i n e a z a  evolutia pozitiva a aromânei, rolul ei fundamental in conservarea si afirmarea identitaţii vorbitorilor ei, aromânii.

 

 

http://assets.nydailynews.com/polopoly_fs/1.2763.1313645037!/img/httpImage/image.jpg_gen/derivatives/landscape_350250/image.jpg

 

 

Matilda Caragiu Marioțeanu (n. 20 iulie 1927 in localitatea Hrupista din Grecia, d.la 11 martie 2009 in Bucuresti, România), a fost o lingvistă română de origine aromâna, specialistă în dialectologie, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române din anul 1993 și membru titular din 2004. Era sora marelui actor Toma Caragiu.

*Dodecalogul a aparut prima oara in “Romania Literara”, XXVI, 33, 1-7 sept. 1993 si a fost publicat pentru prima data in volum in noiembrie 1996 la Editura Sammarina, Constanţa (cu traduceri în franceză si engleză).

 

 Răspîndiți în întreaga peninsulă balcanică, dar în special în zonele de munte, în mod firesc, macedonenii au avut ca ocupație principală oieritul.
Viața grea, de munte, le-a format și caracterul: oameni dîrji, rezistenți, încăpățînați, curajoși, drepți și mai ales foarte buni creștini.

În ultimul mileniu însă, istoria a consemnat mari macedoneni, a căror origine rămîne din păcate necunoscută pentru marea majoritate a românilor: întemeietori de țară sau conducători de stat; sfinți creștini sau înalți arhierei; mari filantropi, filozofi, scriitori, savanți; mari artiști ori sportivi.
Este bine să fie cunoscute o serie de nume de macedoneni, fie că se trag din ambii părinți macedoneni, fie dintr-unul singur.

Au fost macedoneni Petru, Asan și Caloian, împăraţii întemeietori ai imperiului vlaho-bulgar; Mihai Viteazul, primul domnitor care a unificat cele trei țări române, și unchiul său, Iane din Epir, banul Craiovei; Vasile Lupu, domnitorul Moldovei; familia Ghica, cea care a dat Țării Românești – 9 domnitori, Moldovei – 6 domnitori iar României – 2 prim-miniștri sau caimacamul Moldovei, Anastasie Panu, unul dintre artizanii Unirii din 1859; Ioannis Kolletis, primul ministru al Greciei, cu un rol de prim rang în dobîndirea și recunoașterea independenței țării; familia de politicieni greci Caramanlis; actualul președinte al Greciei, Karolos Papoulias; Fatos Nani, prim-ministru al Albaniei,
Au fost macedoneni ortodocși Sf. Nicodim de la Tismana, cel care a pus bazele monahismului în Țara Românească, Sf. Iosif cel Nou de la Partoș, mitropolitul Banatului, Sf. Dosoftei, mitropolitul Moldovei și Sf. Antonie de la Iezeru; Sfinții martiri Nicolae din Mețovo, Gheorghe din Ianina și Dimitrie din Samarina Pindului (din păcate, nerecunoscuți de biserica ortodoxă romană); Macarie, mitropolitul Țării Românești, Dositei Filitti, mitropolitul Ungrovlahiei, Nifon Rusăilă, mitropolitul primat al României, Vasile Moga, ultimul episcop al Ardealului, dar și Andrei Șaguna, primul mitropolit al Ardealului, au fost macedoneniIoachim al III-lea și Athenagoras I, patriarhii Constantinopolului; a fost macedonean părintele Arsenie Papacioc, unul din ultimii mari duhovnici ai României. 


Deși aromânii sunt ortodocşi, au fost și cazuri de convertire la catolicism, sfințenia lor remarcîndu-se și la Vatican: Sf. Tereza și monseniorul Vladimir Ghica, în prezent în curs de beatificare, au fost și ei macedoneni.

Tot macedonean (aroman) este mitropolitul grec Hierotheos Vlachos.

Au fost macedoneni marii filantropi Emanuel Gojdu, Evanghelie Zappa, George Averoff, George și Simon Sina, George Bellu și mulți alții, pînă în zilele noastre, cînd merită menționat și Gheorghe Becali.
Au fost macedoneni mari scriitori și mari filozofi: Anton Pann, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion Luca Caragiale, Alexandru Odobescu, Alexandru Macedonski, Gala Galaction, Ștefan Octavian Iosif, Octavian Goga, Victor Eftimiu, Lucian Blaga, Constantin Noica, Zaharia (Zahu) Pană, Mihail Drumeș, Radu Theodoru, Constantin Țoiu, Paul Goma, Ioan Petru Culianu.

Unul dintre cei mai mari scriitori și dramaturgi sîrbi, Branislav Nusic a fost și el macedonean.
În afară de sfinți și mari clerici, mari conducători de stat, mari filantropi ori mari oameni de știință și cultură, macedonenii au dat și mari oameni de artă (pictorii Theodor Aman, Camil Ressu, Ion Pacea și Ary Murnu, sculptorii Gheorghe Anghel, Boris Caragea și Dumitru Pasima precum și sculptorița Geta Caragiu, artista plastică și folclorista Lena Constante), mari actori și regizori (Toma Caragiu, Ion Caramitru, Stere Gulea, Dan Pița, Constantin Vaeni, Ion Tugearu) ori mari sportivi (Cristian Gațu – cel mai bun handbalist român, Emanoil Hașoti și Gheorghe Hagi – cel mai bun fotbalist român, Hristo Stoicicov – cel mai bun fotbalist bulgar, fostul recordman mondial la săritura cu prăjina, atletul grec Hristo Papanicolau, gimnasta Simona Amânar, multiplă campioană olimpică, mondială și europeană, jucătoarea de tenis de masă Elisabeta Samara, qvadruplă campioană europeană, iar în aceste zile, tenismena Simona Halep).

Multe dintre clădirile simbol ale Bucureștiului sau din alte mari orașe ale țării au fost creația arhitecților macedoneni (Dimitrie Maimarolu, Arghir Culina, Constantin Ioțu, Gheorghe Simota, Constantin Joja, Duiliu Marcu și alții).
Încă de la înființarea sa, Academia Română a avut membri fondatori macedoneni (Ion Heliade Rădulescu, primul președinte al Academiei, Ioan D. Caragiani, Dimitrie Cozacovici și Andrei Mocioni), după care alegerea macedonenilor în acest for a fost continuă: membri de onoare ai Academiei, precum Andrei Șaguna, Ion Pacea și Ioan Jak Rene Juvara;
membri titulari precum Ion Ghica (în 4 rînduri președinte al instituției), Athanasie Joja (fost și el președinte), Alexandru Odobescu, Nicolae Iorga, Pericle Papahagi, Theodor Capidan, Sextil Pușcariu, Gala Galaction, Ștefan Octavian Iosif, Octavian Goga, Victor Eftimiu, Lucian Blaga, Constantin Noica, Zaharia (Zahu) Pană, Mihail Drumeș, Radu Theodoru, Constantin Țoiu, Paul Goma, Ioan Petru Culianu. Unul dintre cei mai mari scriitori și dramaturgi sîrbi, Branislav Nusic a fost și el macedonean.

În afară de sfinți și mari clerici, mari conducători de stat, mari filantropi ori mari oameni de știință și cultură, macedonenii au dat și mari oameni de artă (pictorii Theodor Aman, Camil Ressu, Ion Pacea și Ary Murnu, sculptorii Gheorghe Anghel, Boris Caragea și Dumitru Pasima precum și sculptorița Geta Caragiu, artista plastică și folclorista Lena Constante), mari actori și regizori (Toma Caragiu, Ion Caramitru, Stere Gulea, Dan Pița, Constantin Vaeni, Ion Tugearu) ori mari sportivi (Cristian Gațu – cel mai bun handbalist român, Emanoil Hașoti și Gheorghe Hagi – cel mai bun fotbalist român, Hristo Stoicicov – cel mai bun fotbalist bulgar, fostul recordman mondial la săritura cu prăjina, atletul grec Hristo Papanicolau, gimnasta Simona Amânar, multiplă campioană olimpică, mondială și europeană, jucătoarea de tenis de masă Elisabeta Samara, cvadruplă campioană europeană, iar în aceste zile, tenismena Simona Halep.

Peste ocean, a performat o gimnastă cu aceleași origini, Dominique Helena Moceanu.
Multe dintre clădirile simbol ale Bucureștiului sau din alte mari orașe ale țării au fost creația arhitecților macedoneni (Dimitrie Maimarolu, Arghir Culina, Constantin Ioțu, Gheorghe Simota, Constantin Joja, Duiliu Marcu și alții).
Încă de la înființarea sa, Academia Română a avut membri fondatori macedoneni (Ion Heliade Rădulescu, primul președinte al Academiei, Ioan D. Caragiani, Dimitrie Cozacovici și Andrei Mocioni), după care alegerea macedonenilor în acest for a fost continuă: membri de onoare ai Academiei, precum Andrei Șaguna, Ion Pacea și Ioan Jak Rene Juvara;
membri titulari precum Ion Ghica (în 4 rînduri președinte al instituției), Athanasie Joja (fost și el președinte), Alexandru Odobescu, Nicolae Iorga, Pericle Papahagi, Theodor Capidan, Sextil Pușcariu, Gala Galaction, Dumitru Caracostea, Camil Ressu, Octavian Goga, Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Lucian Blaga, Alexandru Ghika, Marius Nasta sau Elie Carafoli; membri corespondenți precum Apostol Mărgărit, Ștefan Minovici, George Murnu, Orest Tafrali, Marcu Beza, Mircea Djuvara, Ioan C. Filitti, Cezar Papacostea, Ștefan Bezdechi, Matilda Caragiu Marioțeanu sau Șerban Papacostea; membri post-mortem precum Theodor Aman, Ion Luca Caragiale, Alexandru Macedonski sau Constantin Noica.
Tot macedoneni au fost (unii) sau încă sînt (alții) scriitorul Nicolae Batzaria (celebrul Moș Nae), fost deputat în Parlamentul turc unde își reprezenta minoritatea, mort în temniță, marele inginer Sterie Ciumetti și fiica sa Florica Bagdasar, prima femeie ministru din România (a cărei fiică Alexandra a fost căsătorită cu laureatul premiului Nobel, Saul Below), criticul și scriitorul Hristu Cîndroveanu, cei 3 Radu Portocală (bunicul – fost deputat și ministru, mort în temnița, fiul – medic și nepotul – scriitor), Eugeniu Carada, cel care a pus bazele presei și economiei românești, organizator al Băncii Naționale, Jean Mihail, cel care primind două moșteniri imense, a devenit binefăcătorul orașului Craiova, industriașul Nicolae Malaxa, filologul și scriitorul Atanasie Nasta, istoricul Neagu Djuvara, Emil Ioti Ghizari (fost prim vice-guvernator al BNR)
În afara țării îi mai găsim pe dirijorul austriac Herbert von Karajan, pe politicianul american Michael Stanley Dukakis, longevivul guvernator de Massachusetts (timp de 12 ani, în două perioade) și mulți, prea mulți alții.
Dar acest neam, iubitor de libertate și luptător pentru aceasta, a stropit cu singele său toată Peninsula Balcanică.

Numai pentru aceștia ar merita scrisă o adevărată enciclopedie.

Au murit luptînd pentru propria independență (ca Pitu Guli din Crușova) sau pentru independența Greciei (ca Rigas Feraios).
Au murit în România  luptînd împotriva bolșevicilor în Dobrogea, Gogu Puiu, șeful grupului de partizani Haiducilor Dobrogei .
Alte nume celebre de macedoneni sînt frații Capșa (care au deschis celebra cofetărie), frații Minovici (Mina – care a înființat Institutul de Medicină Legală, Nicolae – de la care ne-a rămas Muzeul Minovici și chimistul Ștefan), frații Manakia (pionierii fotografiei și cinematografiei în Balcani), familiile Juvara (cei din Moldova) și Djuvara (cei din Muntenia), Nacu, Scrima, Barba, Belimace Constantin (cel mai mare poet al acestui neam, autorul versurilor imnului Dimăndarea părintească), Diamandi, Boiagi, Papanace, Tulliu, Vulcan, Darvari, Bellu, Mocioni și atîția, atâția alții.

Și tot aromân a fost și un alt mare patriot român, victimă a istoriei, Mareșalul Ion Antonescu, cel care într-o ședință de guvern a declarat că rădăcinile familiei sale erau în Boboștița, o localitate aromână din Albania, în districtul Korçë, la vest de Munții Pindului. (https://ioncoja.ro/pomelnic-aromanesc/Dan Cristian Ionescu )

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/08/19/vlahii/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SURSA

https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/23-mai-ziua-nationala-aromanilor

Dan Cristian Ionescu – https://ioncoja.ro/pomelnic-aromanesc/

https://www.activenews.ro/cultura-istorie/O-realitate-mai-putin-cunoscuta-10-mai-este-si-Ziua-ROMANILOR-de-pe-teritoriul-fostului-Imperiu-Otoman.-O-serie-de-evenimente-vor-marca-113-de-ani-de-la-Iradeaua-Imperiala-

150734http://www.proiectavdhela.ro/pdf/constantin_papanace_originea_si_constiinta_nationala_a_aromanilor.pdf

10/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 11 comentarii

VIDEO: O ROMÂNIE SUD-DUNAREANĂ – PRINCIPATUL AROMÂN AL PINDULUI

 

 

https://cersipamantromanesc.files.wordpress.com/2010/03/epiredunord1913.jpg

 

 Foto: Harta primul stat intitulat Republica Pindului declarata de Alkibiade Diamandi in timpul ocupatiei italiene a Albaniei în 1917.

A fost cunoscut  ca republica armână de o zi !

 

 

 

Restaurarea unei Regiuni autonome armâneşti  în Grecia, conform legislaţiei europene, ar fi un pas necesar pentru protejarea identitatii minorităţii aromâne din Balcani si salvarea ei de la dispariţie.

 

 

 

Pe harta administrativa a Principatului de Pind (1941-1944), al cărui fondator a fost principele Alcibiade Diamandi, se observă că teritoriul acestuia avea ieşire  la Marea Adriatică, în dreptul insulei Corfu şi  mai cuprindea de asemenea o zona din sudul Albaniei  evidenţiată cu maro pe hartă, iar cu  galben, partea din Grecia de azi.

Steagul Principatului  Pindului era  constituit pe orizontala din tricolorul românesc plus culorile galben si negru.

 

 

 

 

VIDEO: O ROMÂNIE SUD-DUNAREANĂ – PRINCIPATUL AROMÂN AL PINDULUI ...

 

 

Foto: Imaginea steagului primului stat aromân din timpurile moderne, stat care a funcţionat în nordul Greciei, în anii 1941 – 1943, sub protectorat italian si a avut relatii stranse cu Romania .

Putem  observa culorile roşu-galben şi albastru pe steag şi stema Coroanei Române încadrată în centru.

 

Acest drapel aromân incorpora ca simboluri heraldice pajura valahă cu crucea în clonţ, simbol încă din Evul mediu atât al „valahilor” români cât şi a celor „vlahi” aromâni, aflat până azi ca element heraldic dominant pe stema naţională a României.

Drapelul aromânilor constă în cinci benzi suprapuse, trei dintre care sunt colorate în roşu-galben-albastru, culorile tradiţionale româneşti.

Blazonul casei de Hohezollern Sigmaringen, cu compartimente alb-negre din centru, făcând trimitere simultan şi la culorile portului popular aroman din munţii Pindului.

 

Nici acest drapel nu a fost de inspiraţie recentă, el fiind folosit pe teatrele de luptă în secolul XIX-lea, in timpul răzmeriţelor ocazionate de evenimentele de la 1848 şi un an mai târziu în 1849 printre valahii şi aromânii de la sud de Dunăre.

 

Potrivit martorilor epocii, printre care se număra şi pe principesa Dora d’ Istria, combatanţii valahi aveau atunci înscrise pe  banda albastră a drapelelor simbolul romanitatii S.P.Q.R. (Senatus Populusque Romanus),  evidenţiind dimensiunea etnică latină ce şi-o revendicau .

Oricum, simbolistica acestuia  este profundă: culorile rosu si galben reprezentand nordul Dunării, albastru reprezinta Dunarea, iar galben cu negru, sudul Dunării.

 

 

 

 

Fișier:Flag of Aromanians in 1848.svg

 

 

A mai existat şi steagul verde cu cruce roşie răsturnată ,ce aminteste de steagul sudiştilor americani, cu  diferenţa ca acela era cu roşu şi albastru.

 

 

 

 

 Autonomia aromânilor din Peninsula Balcanică a fost  sprijinita pe mai multe planuri de România, începând cu anii 1860, imediat după Unirea Principatelor.

Regiunea Pind se întinde în partea de sud a Albaniei și Macedoniei, precum și nord-vestul Greciei. 

Prima încercare de a întemeia un stat al aromânilor i-a aparţinut lui Alcibiade Diamandi di Samarina, care în 1917 a înfiinţat  în sudul Albaniei ocupate de italieni, o Republică a Pindului.

Deşi statul nou format a supravieţuit doar o singură zi el a semnalat începuturile eforturilor de emancipare a aromanilor în epoca moderna.

O nouă încercare a avut loc după capitularea armatei elene în faţa germanilor, în primăvara lui 1941, după divizarea  administrativă a Greciei, cînd  Diamandi a format organizaţia  naţionalistă denumită A 5-a Legiune Romană, cu sprijinul autorităţilor italiene, care a  constituit   structura de  putere pe care s-a sprijinit Principatul Autonom al Pindului.

Diamandi spera să realizeze un stat care să cuprindă întreg nord-vestul grecesc.

 

 

 

 

Foto: Alcibiade (Alchiviad) Iamandi, (n. 13 august 1893, Samarina, Grecia – d. 9 iulie 1948, București, România), om politic aromân din Grecia, a fost un mare susținător al identității naționale a aromânilor din Balcani, prin poziția sa de împotrivire la elenizarea comunității aromâne din regiune.

 

 

 

În  1912 Diamandi a plecat (ca mulți alți aromâni din Grecia) în România, unde s-a înscris și absolvit Academia Comercială din București.

Când România a intrat în primul Război Mondial, în 1916, Diamandi s-a oferit voluntar în serviciul militar, servind ca ofițer.
Fiind unul dintre susținătorii vehemenți ai aromânilor din regiunea Pindului, a cerut italienilor și României să fie susținută organizarea comunității băștinașe aromâne într-un canton autonom.

Acestă acțiune de emancipare națională a aromânilor a fost denumită mai târziu în bibliografii „Principatul Pindului” și a primit în mod clar un răspuns negativ din partea României, precum și de la italieni, care urmau să se retragă din Pind.

Alchiviad Diamandi , un charismatic politician anti-grec şi propagandist aromân din Samarina, încă din primul război mondial. În 1917, cu sprijinul trupelor italiene înfiinţează în sudul Albaniei, Republica Pindului şi în nord Republica Korcea (oraş aromânesc, care în prezent este înfrăţit cu municipiul Cluj-Napoca), — state autonome sub protectorat italian.

După primul război mondial, pentru a nu fi ucis de poliţiile albaneze şi greceşti fuge la Roma unde devine un apropiat, şi un membru, al staff-ului noului dictator în ascensiune Benito Mussolini.

 

După retragerea Italienilor, el a devenit în 1926  consul al României la Saranda, în Albania.

De acolo, el a plecat la Roma—unde s-a implicat în mișcarea politică a lui Benito Mussolini.
După ce  a contactat de legația României și i-a fost emis un pașaport românesc, a putut  să călătorească în Grecia.

Potrivit autorului grec Stavros Anthemides, Diamandi a fost „iertat” de autoritățile elene în 1927 pentru rezistența lui față de politica  de asimilare a aromânilor.

 

În octombrie 1940, Italia fascistă a invadat Grecia, dar trupele elene resping în Albania forţele italiene slab dotate. Nemţii care pregăteau invazia în Rusia intervin în aprilie şi mai 1941 şi ocupă rapid nordul Greciei. Italienii preiau controlul Chamariei pe care o dau  Albaniei şi a unor zone din Epir, Macedonia de Vest şi nordul Tesaliei.

Aici, în aceste teritorii, trăia o minoritate aromână masivă de câteva sute de mii de membrii, numiţi „ţânţari” sau „cuţo-valahi”. Această populaţie a sprijinit moral şi militar invazia italiană considerându-se de origine latină, deci de acelaşi neam cu invadatorii de la Roma.

 Mussolini înfiinţează în acest teritoriu controlat de minoritatea aromână un stat autonom: Principatul Pindului, condus de preşedintele Alchiviad Diamandi, mai târziu regent.

Parlamentul şi capitala primului stat aromân din epoca modernă se proclamă în satul Metsovo (Aminciu în aromână).

În iunie 1941, Diamandi  a fondat la Metsovo, în Grecia ocupată de germani și italieni „Partidul Kοutso-vlahilor” (Κόμμα Κοινότητας Κουτσοβλάχων)”.

A fost convocat în Trikala,  Parlamentul Vlahilor în oraşul Trikala (50.000 locuitori), care legiferează măsuri împotriva limbii greceşti şi pentru folosirea aromânei ca limbă de stat .

De asemenea, însemnele grecesti  de la intrarea in  localități au fost  înlocuite cu altele noi, în aromână și italiană.

Astfel, Metsovo a devenit Aminciu în aromână și Mincio în italiană, Nympheon devenit Nevesca și Nevesa, Samarina a fost făcut în Santa Maria, etc.

Dimandi îşi dă seama că Principatul Pindului şi Voievodatul Macedoniei, fiind recunoscut numai de Italia, trebuie să-şi întărească statul internaţional, prin recunoaşterea de către România.


La 1 martie 1942, Diamandi a emis un manifest amplu care a fost publicat în presa locală și republicat de Stavros Anthemides în 1997 (într-o carte despre vlahii Greciei ).

Manifestul a fost  semnat de numeroși intelectuali si  lideri aromâni (vlahi) din Grecia şi din străinatate.

În România, acesta a fost co-semnat de Veria, născut George Murnu, profesor la Universitatea din București.

Diamandi s-a deplasat la București, și împreună cu George Murnu au avut o întâlnire la Sinaia cu conducătorul României, mareşalul Ion Antonescu (el însuși cu rădăcini aromâne) şi cu premierul Mihai Antonescu, în timpul căreia a fost discutat Statutul Principatului Pindului și  propunerea ca noul principat să intre sub suveranitatea Coroanei României (ca „stat liber” asociat), cu un principe numit de către România , văzut ca un stat frate mai mare.

Diamandi, ca Principe, ar fi  avut  atunci dreptul de a participa la Consiliile de Coroanî. Acest deziderat nu s-a realizat.

Antonescu a refuzat propunerea, poate de teama unor complicaţii internaţionale cu Ungaria, Bulgaria şi guvernul Greciei ocupate.


În 1942, o facţiune a VRMO (mişcarea revoluţionară slavă macedoneană pro-bulgară) i-a oferit lui Alcibiade tronul unui regat al Macedoniei care ar fi urmat sa renască, însă nu există dovezi care să ateste că acesta ar fi acceptat oferta.

 Alcibiades a fost un patron al artelor, el însuși fiind sculptor amator.

In al doilea an al ocupației italiene, acțiunile de gherilă ale Rezistenţei grecesti sprijinite de anglo-americani, au izbucnit în zona.

 Alcibiade a fost nevoit să abandoneze tronul şi să se refugieze în România în 1942, întrucât ajunsese să fie perceput de populaţia locală ca o unealtă a italienilor, in vreme ce italienii il credeau a fi  un agent al intereselor româneşti în Balcani.

A  fost arestat de poliția română la 21 februarie 1948 şi a murit în Prefectura Poliției din Bucureşti o lună mai târziu.

Succesorul său a fost pentru scurt timp Nicolae Matuși (Nicolaos Matussi), un avocat aromân lider al mișcării politice și paramilitare ”Legiunea Romană” în Grecia Centrală, născut în Samarina în munții Pindului. El a încercat  realizarea unui modus vivendi cu liderii grecilor, însă fără succes.

După ce aliații italieni au părăsit regiunea fiind înlocuiți de  germani,  a crescut rezistența grecilor în zonă, fapt care a dus Legiunea Romană spre colaps. El a plecat la Atena, dar a fost obligat să se refugieze în România în anul următor.

Când Axa s-a prăbușit, iar România a trecut sub influență sovietică, Matuși a fost condamnat în România Comunistă la 20 de ani de detenţie la canalul Dunăre- Marea Neagră.
În 1964, la cererea guvernului elen, a fost extrădat în Grecia, unde a fost judecat, sub acuzaţia de înaltă trădare (ca mulți alţi membri ai „Legiunii Romane”, condamnaţi imediat după război, în 1945-1947).

La această instanță, cu sprijinul martorilor apărării, a fost declarat nevinovat de crimele de război. În 1976 drepturile civile i- au fost complet restaurate de către un tribunal grec şi până la moartea sa, în 1981, el a trăit în Atena.

Spre sfârşitul lui 1942, forţele de ocupaţiei italiene care iniţial favorizau colaborarea cu elementele aromâne şi albaneze ale populaţiei şi-au schimbat brusc poziţia faţă de slavii macedoneni.

Conform unei surse a fostului serviciu de informaţii bulgar din epoca pre-comunistă, această schimbare de atitudine s-a datorat intervenţiei la cel mai înalt nivel în Roma, a lui Ivan Mihailov, liderul VRMO, intervenţie realizată prin intemediul lui Ante Pavelic, şeful statului croat.

Drept urmare, titlul a fost oferit apoi  Principelui Julius din familia Cseszneky de Milvány, un aristocrat ungaro-croat  cu rădăcini aromâne,  deşi nu şi-a asumat niciodată puterea în mod efectiv.

 

 

Файл:Cseszneky Gyula (Csesznegi és Milványi gróf).jpg

Foto :  Contele Gyula Istvan Cseszneky de Milvany et Csesznek a fost un aristocrat maghiar, născut din mamă aromâncă (Maria Hangiac, fiica unui bogat negustor de cereale), a cărui familie a locuit un timp pe proprietăţile de la Csorvás, în Bichiş.

 

 

Aflat în serviciu italian, Cseszneky Gyula a guvernat nominal principatul Pindului sub titulatura de Voievod Iulius I Gyula (vezi aici), între august şi septembrie 1943.

„Voievodul” ungur al Pindului a murit în 1970, în Brazilia.

Datorită situației politice și militare haotice, nu s-au stabilit regulile de succesiune. Oricum se pare că principatul era o monarhie electivă, iar nu una ereditară.

 În ciuda inexistenţei acestei dovezi, un succesor al său la cârma Principatului Autonom al Pindului, Julius I, a ataşat titulaturii sale şi pe cea de Voievod al Macedoniei.
Orice umbră de autoritate care mai exista în Principat, a încetat brusc odată cu capitularea italienilor în 1943, în urma căreia germanii au preluat controlul teritoriului.

Ultimul „guvernator” al principatului a fost comandantul M. Hatzi, recunoscut de autorităţile germane în 1944 drept lider al adepţilor locali ai ceea ce mai rămăsese din Axă.
Statul şi-a încetat existenţa de facto, odată cu retragerea forţelor germane din Grecia (ironic, determinată de lovitura de stat din …România).

Scurta istorie.

Teritoriul a facut parte din provincia romana Dacia Mediteraneana, apoi din imperiul Bizantin.

Dupa cea de a 4-a cruciada din anul 1204 , face parte din imperiul latin oriental al imparatului Baldovin, cel care este infrant la Adrianopol de regele romano-vlahilor Ionita Caloian .

Dupa 1250 este pomenit in cronici grecesti ca facand parte din Marea Valahie(Megale Vlachia)cu conducatori si armata proprie.A fost parte din domeniul principilor Cantacuzino, iar in anul 1346 cand Ioan Cantacuzino ajunge imparat la Constantinopol teritoriul face parte asociat in imperiul serbilor pana in 1377 .

 Ultimul principe numit si “Cezar al Valahiei” a fost Alexie Anghel, contemporanul lui Mircea cel Batrân.
Din 1394 regiunea va face parte din imperiul turcilor,  sub denumirea turceasca de Rumelia (adica Romania, Ţara Romanilor) păstrând o autonomie şi o armată proprie care a participat la asaltul turcilor de la Viena, fapt menţionat în cronicile vremii.
Din anul 1881,  va intra in administratie comuna cu celelalte teritorii greceşti eliberate de sub turci, şi îşi va recapata temporar independenţa in 1941.

Reintra în organizarea administrativa a Greciei dupa cel de-al doilea razboi mondial, pâna azi.

 

 

 

 

 

 
  

 

Harta Balcanilor

 

Surse: terravalachorum.ro, Napoca News , blogul Noua Dreapta,Wikipedia.ro

 

VIDEO: IMNUL AROMÂNILOR – PĂRINTEASCA DIMÂNDARE

 

 

 

30/09/2010 Posted by | AROMANII DIN BALCANI, LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 9 comentarii

%d blogeri au apreciat: