CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

1812 – La 16/28 mai se incheie pacea tâlhărească dintre Rusia şi Turcia, urmată de anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus. Consecinţele ocupaţiei ruseşti

 

 

 

 

 

 

 

 

1812 – Anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus si urmarile ocupaţiei ruse.

 

 

Prin semnarea la 16/28 mai 1812 a Păcii de la Bucureşti, Tratatul incheiat intre Imperiul Rus si Imperiul Otoman, prevedea printre altele (avea 16 articole publice şi 2 articole secrete), cedarea către Rusia a teritoriului dintre Nistru şi Prut, aparţinând Principatului Moldovei, cu o suprafaţă de 45.630 km2 şi cetăţile Chilia, Ismail, Cetatea Albă, Tighina şi Hotin, cu o populaţie totală de 520.000 de locuitori.

Lăţimea teritoriului mărginit de Prut şi de Nistru variază între 22 km în nord şi 200 km în sud.

Suprafaţa totală a Basarabiei este de 45.629,9 km pătraţi, iar in momentul anexării din 1812, populaţia sa era aproape în întregime românească, românii alcatuind, conform unui recensamant din 1810, 95% din populaţia regiunii, fiind majoritari şi în raialele turceşti Hotin, Chilia, Tighina şi Cetatea Albă.

 

 

 

 

 

Harta teritoriului dintre Prut si Nistru apartinand Principatului Moldova, care a fost anexat la 1812 hoţeşte de Rusia.

 

Spre sfârsitul razboiului ruso-turc de la 1806-1812, in data de 22 martie 1812, ţarul Alexandru I accepta „Prutul ca graniţă până la vărsarea lui în Dunăre”, intre cele doua imperii.

Pacea ruso-turcă s-a încheiat cu mult fast la 16/28 mai 1812, la Bucureşti.

Articolele IV şi V  din Tratat, consfinţeau sfâşierea în două a Principatului Moldovei, vasal Porţii :

                        „Articolul IV: Prutul, de unde acest râu pătrunde în Moldova, până la vărsarea lui în Dunăre, apoi din acest loc malul stâng al acestui fluviu până la Chilia şi la vărsarea sa în Marea Neagră, vor forma hotarul celor două imperii: Rusia şi Turcia.

                        Articolul V: Partea din Moldova aşezată pe malul drept al Prutului este părăsită şi dată Sublimei Porţi, iar Înalta Poartă otomană lasă Curţii imperiale a Rusiei pământurile din stânga Prutului, împreună cu toate fortăreţele, oraşele şi locuinţele care se găsesc acolo, precum şi jumătate din râul Prut, care formează frontiera dintre cele două imperii.”

Turcia a mai recunoscut si dreptul Rusiei de face comerţ pe Dunăre, iar Rusia, la rândul său, s-a angajat să-şi retragă peste Prut armatele sale din Valahia şi Moldova.

 Prin acest tratat, fraudulos, poate unic în istoria omenirii,  era încălcat flagrant orice principiu al drepturilor naţionale ale poporului român, Rusia dovedind clar şi  din păcate atât de dureros, care erau dintotdeauna ţelurile ei adevărate.

Evident că, responsabilitatea pentru sfâsierea Principatului Moldovei   aparţine atât  Imperiului Otoman, cât şi Imperiului Rus, care au separat acest  teritoriu istoric românesc, fără să consulte conducerea sa.

Boierii moldoveni au protestat, însă a fost zadarnic.


Printre consecinţele imediate ale anexării au fost:

  1. Refugierea între anii 1810-1814 în dreapta Prutului a peste 5.000 de familii, care nu doreau să rămână sub stăpânirea rusească.

  2. Teritoriul anexat a fost botezat de autorităţile ţariste, începând cu anul 1813 cu numele de Basarabia. In momentul anexării acest  teritoriu rapit de Rusia fiind parte a Moldovei, nu avea o denumire distincta. Mai exact, numele de  Basarabia il avea doar sudului spaţiului pruto-nistrean si a fost extins de ocupantii rusi asupra întregului teritoriu moldovenesc anexat .

  3. Basarabia nu a fost alipită imediat la Rusia, fiind considerat teritoriu cucerit.

  4. Deoarece era considerată captură de război, în Basarabia noile autorităţi au instituit un sistem mai crunt (decât cel turcesc) de exploatare economică; întreaga economie a fost pusă în întregime sub controlul Rusiei.

  5. Un regim imperial, a fost înlocuit cu un altul.

  6. Populaţia românească a Basarabiei a fost scoasă din circuitul vieţii naţionale fireşti, au fost întrerupte toate relaţiile istorice şi tradiţionale cu românii de peste Prut, basarabenii fiindizolati de spaţiul românesc.

  7. Izolarea de spaţiul românesc, a fost urmată de eforturile metodice depuse timp indelungat de autorităţile rusesti de ocupaţie de înstrăinare a acestui teritoriu, prin deznaţionalizarea (rusificarea) populaţiei.

 

Boierul cronicar moldovean Manolache Drăghici, relata sentimentele populaţiei în anii următori anexării:

„…locuitorii moldoveni multă vreme au ţinut pacea încheiată la Bucureşti ca nestatornică, aşteptând dintr-o zi într-alta înapoierea pământului luat de către ruşi şi întregimea hotarului ţării, precum au fost dinainte, dar s-au amăgit în ideile ce hrănia.”

Tocmai în anul 1818, a fost promulgat „Aşezământul organizării oblastei Basarabiei”, prin care provinciei i se acorda o autonomie formală şi era stabilită structura administrativă (în frunte cu un general-guvernator).

Era păstrată provizoriu vechea împărţire teritorială (12 judeţe: Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Hotărniceni, Bender, Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Greceni, Codru, Cahul), iar reşedinţa provinciei, care în 1812 era stabilită la Bender, era mutată acum la Chişinău.

Conform acestei legi, în Basarabia era menţinut vechiul caracter naţional, păstrată limba naţională, legile şi obiceiurile în toate domeniile de administrare dar, în  administratie documentele deja se întocmeau şi în limba rusă (astfel, din 1813 a început procesul de rusificare, funcţionarii  imperiali necunoscand limba română).

Noile autoritati au scutit populaţia locala timp de trei ani de impozite şi cinci ani  de serviciul militar.

Boierii moldoveni din Basarabia erau primiţi în tagma nobilimii ereditare ruseşti. Ţăranii însă, au fost cei care au dus povara cruntei exploatări economice a Basarabiei care a urmat.

Multe din pământurile Basarabiei, au fost date drept recompensă , nobililor ruşi.

Spre exemplu, în ţinuturile Ismail, Bender şi Akkerman, dvorenii ruşi au primit în dar din partea guvernului ţarist, peste 300.000 de desetine de pământ.

Procesul de colonizare a Basarabiei a început înca din  vara anului 1812,imediat  dupa adoptarea la 23 iulie, a Statutului special pentru coloniştii sosiţi în Basarabia.

Au fost adusi colonisti din diverse ţări (Bulgaria, Polonia, Ţările Baltice, Franţa, Germania, Elveţia, etc.), care au fost asezati in Basarabia: ei obţineau cetăţenia rusă şi mai multe privilegii, spre deosebire de băştinaşi (scutirea de impozite şi serviciul militar, etc.).

Acest proces a urmărit popularea cu alogeni a Basarabiei in vederea constituirii  unei tagme de susţinători au regimului, schimbarea componenţei etnice a Basarabiei şi deznaţionalizarea băştinaşilor. Drept urmare, dacă în anul 1810 străinii constituiau 5% din totalul populaţiei, în 1817 acestia reprezentau deja 14%.

Intr-adevar, la primul recensământ efectuat de ruşi aici, cel din 1817, au fost recenzati 86% români şi 14% alte naţionalităţi (ucrainieni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi), mare parte din acestea fiind colonizate în cei cinci ani care trecuseră de la anexare sau în timpul războiului ruso-turc anterior anexiunii.

Aceasta politica de rusificare a fost urmarita cu consecventa de toate  guvernele ruseşti, fapt care, prin colonizări de străini şi expulzări de autohtoni a condus la schimbarea caracterului etnic pur românesc al teritoriului.

In acest scop, pe lângă necontenita acţiune de rusificare prin limbă, administraţie, şcoală şi biserică, a bastinasilor români moldoveni, au mai fost puse in practica  două metode care s-au dovedit, mult mai eficiente: strămutarea unui număr cât mai mare de români din provincie şi înlocuirea lor cu venetici de toate naţionalităţile, adusi din imperiu sau din afara lui.

Pentru  obţinerea unui succes cât mai deplin, se foloseau fel de fel de tertipuri, locuitorii români fiind momiţi să îşi părăsească locurile natale, promitandu-li-se  fericirea în cele mai îndepărtate şi mai sălbatice colţuri ale imperiului.

Propaganda rusească îi îndemna pe români să migreze în Siberia, Caucaz, Amur, Turkestan etc., unde li se promiteau împroprietărirea cu pământ şi ameliorarea traiului.

Şi au existat nu puţini naivi care, sperând că măcar aşa vor căpăta pământ, au crezut minciunile propagandei imperiale ruse.

Mii de familii din zona compact românească a centrului Basarabiei şi-au părăsit pentru totdeauna căminul,bucata de pământ, prietenii, limba şi mormintele strămoşilor, pentru a merge spre noul „pământ al făgăduinţei”.

Pe cei mai mulţi dintre aceşti pribegi îi aştepta o soartă cumplită. Din pricina drumului îngrozitor, în condiţii de neimaginat şi a asprimii climei de prin locurile sărace, triste şi neospitaliere pe unde rătăceau, mulţi basarabeni, în special femei şi copii, a murit la mari depărtări de căminele pe care le părăsisera.

Migraţia spre Rusia nu reprezenta insa nimic in comparatie cu exodul care a avut loc, mai ales în primii ani ai ocupaţiei ruseşti, peste noua  graniţa cu Moldova.

Preferând bejenia la fraţii lor din Moldova, ţăranii români luau cu asalt graniţa Prutului.

În acest sens, ministrul rus al lucrarilor publice L.A.  Kasso recunostea impactul negativ al acestor miscari migratoare ale romanilor, atunci   cand declara ca:

„Martorul ocular rus, protopopul Kuniţki, a lăsat o descriere sfâşietoare de inimă a exodului ţăranilor noii noastre provincii, cuprinşi de panică, şi la distanţă de un veac stăruie o penibilă impresie a sentimentului de deznădejde de care au fost cuprinşi mii de locuitori paşnici.”

 Ca să stăvilească cumva migraţia peste Prut, ruşii au răspândit zvonul că dincolo, în Moldova, era ciumă, stabilind chiar o carantină pe malul râului.

În plus, spunea Nicolae Iorga, „când se tăie noua graniţă, cazacii trebuiau să păzească pentru a împiedeca pe ţărani de a veni dincoace de Prut.”

 Lucruri puţin îmbucurătoare releva şi consilierul rus Baikov, care se plângea că „ţăranii, nemaifiind în stare să suporte birurile grele şi taxele nelegale la care sunt supuşi, sunt siliţi să-şi părăsească vetrele şi să fugă peste Prut”, şi în legătură cu acelaşi subiect, înaltul funcţionar Miloşevici sublinia „mâhnirea şi neliniştea poporului din cauza anexării ţării de către Rusia.” 

Însuşi ţarul Alexandru I, îi scria mitropolitului Gavriil la 1 aprilie 1816: „Numeroase familii de ţărani nesiguri îşi abandonează căminele şi încearcă o refugiere dincolo de graniţă.”

Concomitent, din anul 1813, au fost interzise relaţiile culturale şi economice cu moldovenii de peste Prut.

Începea acţiunea de învrăjbire şi dezbinare a celor două maluri de Prut.

Pe o veche carte bisericească, mâna tremurândă a unui preot basarabean a scris, spre a rămâne pentru generaţiile viitorare:

,,În 1812, ca să se ştie, a pus muscalu piatră de hotar la Prut şi a rupt biata noastră Moldovă în două”.

Asta s-a petrecut în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, încheiat cu Tratatul de Pace de la Bucureşti, din 16/28 mai 1812….

Încă în timpul războiului, ţarul Alexandru I al Rusiei, primise de la Napoleon I , împăratul Franţei, un fel de ,,cec în alb”, prin care avea calea liberă ca în caz de victorie să ocupe principatele dunărene, Valahia şi Muntenia.

Motivul care i-a îndemnat pe ruşi să extindă denumirea „Basarabia”, de la tinutul Bugeac aflat in sud, asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru, a fost explicat de  istoricul, academicianul și geograful rus Lev Semionovici Berg :

„În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806-1812, Basarabia actuală purta numele de Moldova, aşezată în stânga Prutului.

În curând însă, după anexiune, i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceasta, prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul.

Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic.

Unul din articolele Tratatului de la Tilsit din 1807, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia.

În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre «Basarabia» şi în consecinţă el insista că aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune dintre Prut şi Nistru.” 

 Cu atât mai mult se justifică opinia lui K. Marx, despre modul cum a fost încheiat tratatul din 1812:

„Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană recunoscuse acest lucru, când la Karlowitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valahia, ea răspunsese că nu are dreptul de a face cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate.” 

 Şi încheind acest scurt capitol, să notăm şi concluziile istoricului elveţian A. Babel:

„Rusia, dând numele de Basarabia întregii regiuni dintre Prut şi Nistru, prin aceasta a căutat să acrediteze ideea existenţei unei ţări basarabene istoriceşte despărţite de Moldova propriu-zisă.” 

Nu fusese aşa până atunci, dar avea să fie de atunci înainte.

 

 Se poate afirma fără reţinere că Basarabia reprezintă cel mai răsăritean spaţiu al latinităţii.

Ea este locuită de acelaşi popor român care se întâlneşte şi în Moldova, Transilvania, Dobrogea sau Banat, un popor care nu are nicio asemănare cu ruşii.

În 1863 statisticianul militar Zaşciuk observa privitor la caracterul basarabenilor:

„ Moldovenii sunt un popor paşnic şi liniştit care până astăzi nu poate uita anii îndelungaţi de robie; trecutul lui trist deopotrivă se reflectează în legendele populare, în credinţele lui şi vibrează în cântecele pline de durere şi fără de sfârşit, ca şi veacurile lungi de suferinţă.”

Cedarea Basarabiei ruşilor, era cea de a doua mare ticăloşie pe care turcii au săvârşit-o faţă de poporul român. Prima s-a petrecut în 1775, când ei au cedat Austriei  Bucovina (Ţara de Sus).

Nici Bucovina şi nici Basarabia nu erau teritorii turceşti, fiindcă nici Moldova şi nici Ţara Românească nu au fost niciodată ocupate de turci şi transformate în paşalâcuri (provincii) turceşti, aşa cum s-a întâmplat cu ţările sud-dunărene, sau cu Ungaria.

Semnificativ este şi faptul că în manifestul ţarului Alexandru I, adresat nobilimii ruse, cu ocazia ocupării Basarabiei, nu se făcea nici o referire la vreun drept istoric al Rusiei asupra acestui teritoriu, ci se referea doar la ,,noua provincie”, în care nobilimea rusă era îdemnată să se stabilească, urmând să primească moşii întinse, cu pământ roditor, păduri, iazuri cu peşte, herghelii numeroase, cirezi de vite şi turme de oi.

Vom aminti, de asemenea, că la Congresul de Pace de la Viena, din 1814-185, de după războaiele napolionene, au fost fixate graniţele de apus ale Rusiei de pe actualele teritorii ale Finlandei şi Poloniei, fără nici o referire la Basarabia, ceea ce denotă că diplomaţia rusă nu era prea convinsă de statrncia hotarului Rusiei de Prut, gândindu-se probabil, că ocuparea teritorului dintre Prut şi Nistru era una vremelnică.

,,Vremelincia” aceasta va dura însă mai bine de o sută de ani.

Adică de atunci din 1812, când ,,a pus muscalu piatră de hotar la Prut” şi până în 1918, când Sfatul Ţării de la Chişinău a hotărât că Republica Democratică Molovenească (Basarabia) ,,ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiilor că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România”.

Din 1812 ,,ţara numită Basarabia şi locuită în principal de valahi, a fost alipită Rusiei”.

Aşa se află scris în lucrarea întitulată ,,Descrierea etnografică a popoarelor Rusiei” (Description ethnographique des  peuples de la Russie), srisă de T. De Pauly, apărută la Sankt-Petersburg, în 1862.

Doar după câţiva ani de la ocuparea Basarabei,  guvernatorul rus al Basarabiei, Timkovski, scria negru pe alb  într-un raport din 1827:

,,Populaţia Basarabiei se compune din două categorii de locuitori: moldovenii autohtoni şi vagabonzii care reuşesc să se strecoare încoace. Tot ce e mai criminal în Rusia, caută să-şi facă drum aici, în speranţa că se vor putea ascunde de crimele lor”.

La scurt timp după ocupare, ruşii au început un puternic proces de deznaţionalizare şi de strămutare a populaţiei româneşti, dublat de o masivă colonizare a altor populaţii (ruşi, bulgari, găgăuzi, germani etc.). Aceste metode au început repede să dea roade, astfel că într-un timp relativ scurt populaţia autohtonă romanească a Basarabiei se redusese la 66,4 la sută.

In anii care au urmat anexarii de catre Rusia a acestui teritoriu, a avut loc un exod masiv al taranilor  catre partea de Moldova ramasa neocupata.

Fuga ţăranilor a  continuat până către mijlocul secolului, căci disperarea poporului când s-a aflat că anexarea era definitivă a fost de neimaginat. 

„Curentul acesta foarte păgubitor pentru prestigiul autorităţilor ruseşti, spunea L.A.Kasso, se întreţinea şi de teama pe care o aveau ţăranii, cu drept cuvânt, că administraţia rusească va introduce regimul servagiului, cum a făcut în Ucraina, – sistem exact contrar structurilor Principatului Moldovei, unde ţăranii aveau libertate individuală.” 

Locul celor plecaţi era luat de ţărani ruşi şi ucrainieni, aflaţi în aceeaşi situaţie disperată, şi cărora li se spunea că traiul era mai bun în Basarabia.

Prima grijă a noilor stăpâni ai Basarabiei a fost să favorizeze venirea coloniştilor.

La 23 iulie 1812, Rusia a acordat cetăţenie rusă oricărui locuitor care se afla în Basarabia, fie că era chiar de acolo, fie că între timp venise să se stabilească acolo, cu condiţia de a depune jurământul de credinţă faţă de ţar.


Articolul XXII al statutului oblastiei Basarabia  prevedea:

„Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce vor veni să se stabilească acolo ulterior, sunt scutiţi pe timp de trei ani de plata impozitului general şi cel agricol către stat.”

Iar articolul XXIII completa: „Toţi locuitorii provinciei, cum şi cei ce ar veni să se stabilească acolo de acum înainte, sunt scutiţi de serviciul militar.”

În câţiva ani după anexare, în Basarabia, mai ales în sud, au apărut 16 colonii evreieşti, 24 nemţeşti, 42 bulgăreşti, una elveţiană, 7 căzăceşti, două ţigăneşti etc.

De asemenea, spunea Kruşevan: „Gurile Dunării i-au atras pe cazacii ruşi fugari.”  

Coloniştii germani au fost aduşi mai ales din regiunile poloneze şi baltice, în valuri nenumărate intre anii  1814 şi 1842.

Multe dintre satele coloniştilor căpătau numele localităţilor în care trupele ruseşti îl învinseseră pe Napoleon: Borodino, Tarutino, Maloiaroslaveţ, Krasnoe, Kulm, Leipzig, Katzbach.

 Germanii au primit înlesniri speciale pentru a se aşeza în sudul Basarabiei.

Ei erau scutiţi de impozite şi prestaţii pe timp de zece ani; primeau un împrumut de la stat pe câte zece ani; primeau un ajutor bănesc zilnic pentru hrană din momentul aşezării în Basarabia până la obţinerea primei recolte; erau scutiţi de orice prestaţie militară; le era asigurată deplina libertate a cultului.

În aceste condiţii, nu e de mirare că, pe lângă coloniştii nemţi veniţi din Principatul Varşoviei, au preferat să vină în Basarabia şi locuitori din Germania, în special din Bavaria, Württemberg etc.

Înainte, în timpul şi după încheierea războiului ruso-turc din 1806-1812, sudul Basarabiei a început să fie colonizat cu bulgari şi găgăuzi. Primii erau partizani ai ruşilor în perioada războaielor ruso-turce şi se retrăgeau cu aceştia la încheierea păcilor, când se temeau de represiunile turcilor.

Ceilalţi, gagauzii, erau nişte turci creştinaţi din Bulgaria şi Dobrogea, vorbind însă o limbă mai curată decât limba turcă propriu-zisă, amestecată cu elemente arabe. Ei, din cauza traiului greu, îi însoţeau pe bulgari în peregrinările lor de la nordul Dunării.

Emigrarea bulgarilor şi găgăuzilor s-a desfăşurat în anii 1769 -1834, iar centrul ei a fost în jurul oraşului Bolgrad.

Au fost si colonisti, mai putini la numar, de nationalitate  poloneza, sârba, albaneza, franceza, ultimii aduşi din Elveţia şi aşezaţi în aici  in  1824-1828

Pe deasupra, locuitorii români din Basarabia erau obligaţi să construiască ei înşişi casele coloniştilor.

Istoricul rus de origine română Nacco spunea: „Materialul necesar construirii caselor coloniştilor a fost adus din pădurea Orheiului de locuitorii (români) din Basarabia, care au muncit la construirea caselor şi au întreţinut pe propriile lor cheltuieli pe noii colonişti.”

Rusul N. Zozulinov consemna intr-o Scurta schiţa istorică asupra Basarabiei : „Majoritatea coloniştilor erau fugari ruşi care voiau să scape, unii de sclavia boierilor, alţii de serviciul militar, alţii de pedeapsa că fuseseră condamnaţi pentru crime şi în sfârşit alţii de persecuţiile religioase.”

Cu toate acestea, în lucrarea ,,Lista localităţilor din imperiul rus”, editată la Sankt-Petersburg, în 1862, se consemnează că ,,românii sunt cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”.

Un nou  recensământ oficial care a avut loc în Basarabia abia în 1897, cu care ocazie au fost aplicate toate metodele posibile pentru formarea unei noi imagini a provinciei, mult mai rusească decât ne-am fi putut aştepta.

Pe scurt, acum au fost înregistraţi drept ruşi toţi cei care cunoşteau cât de cât limba autorităţilor. Prin acest original procedeu, românii „scădeau” la 47,6%, dar realitatea era cu totul alta.

Rusul Butovici scria despre conaţionalii săi la acest recensământ: „Numărul lor este în realitate mult mai puţin important decât cel indicat prin recensământ.” 

De altfel, recensământul din 1897 a fost infirmat chiar şi de datele publicate de departamentul militar, potrivit cărora în Basarabia în 1900 românii erau 52%.

 Adevarul  rezultă din estimările de la începutul secolului al XX-lea care aratau ca românii atingeau proporţia de 75% (după Kruşevan), apoi  70% în 1912 (după Laşkov) (37) şi, în sfârşit, 65-67% în 1918 (după americanul J. Kaba).

Teribilul proces de rusificare a populaţiei româneşti dintre Prut şi Nistru, ca şi urmările sale nefaste pentru aceasta, a fost recunoscută şi de unii istorici ruşi. N.N. Durnovo în lucrarea sa întitulată ,,Politica panslavistă rusă”, apărută la Moscova, în 1908, consemnează:

,,Poporul basarabean, mulţumită rusificării silnice, e transformat într-o hoardă de robi muţi şi ignoranţi. Acestui popor i s-a interzis să înveţe limba sa natală în şcoli, i s-a interzis să se roage lui Dumnezeu în graiul părinţilor săi, sute de mii de deseatine din pământul său au fost împărţite coloniştilor ruşi, bulgari şi germani şi aceasta numai de a-l sili să-şi părăsească ţara. Numai într-un singur an, 885 de familii ţărăneşti basarabene au trebuit să plece în Siberia spre a o coloniza. Bieţii oameni îşi lasă holdele roditoare pentru că nu mai pot trăi în ţara lor”.

În ce priveşte rusificarea silnică, de care vorbeşte N.N.Durnovo, acesta a continuat, cu toată împotrivirea dârză a românilor basarabeni.

Astfel, în 1867, limba română a fost scoasă din toate programele de învăţământ ale şcolilor, fiind înlocuită cu limba rusă.

După doar câţiva ani, Basarabia a fost declarată gubernie rusească, fiind trimişi aici cei mai aprigi ,,specialişti în rusificare”.

Între ei şi episcopul Pavel Lebedev (1871-1882), care a început o adevărată prigoană faţă de tot ce mai era românesc: a desfiinţat catedra de limbă română din cadrul Seminarului Teologic din Chişinău, a închis vechea tipografie eparhială, înfiinţată în 1813, de către mitropolitul Gavriil Gavrilescu-Bodoni; au fost alungaţi din parohii toţi preoţi români, fiindcă nu ştiau să oficieze sfânta liturghie în limba rusă, şi s-au înfiinţat ,,stranele ruse” în fiecare biserică românească, în care se vorba şi se cânta numai în limba rusă etc.

Cu toate acestea, conştiinţa naţională a românilor basarabeni nu a putut fi nici înfrântă, nici spulberată.

În sufletul lor ei trăit cu convingerea că au fost, sunt şi vor rămâne români, iar ,,Basarabia noastră este o ţară românească tocmai ca şi celelalte ţări de peste Prut, locuite de fraţii noştri”.

 Este ceea ce remarca şi georaful francez Em. de Martonne în 1919:

„Totul indică o ţară locuită de secole şi această ţară este pur românească… îndată ce am intrat în Basarabia, am regăsit bogatele costume femeieşti româneşti şi câţiva bătrâni cu barba căruntă, purtând cojoc şi căciulă.” 

 Foarte importante sunt mărturiile complete ale etnografului rus de Pauly (1862):

„Valahii, vlahii (moldavii, moldovenii), rumunii, rumânii sau românii sunt un popor ieşit în primele secole ale erei noastre din amestecul de daci, romani şi slavi, spunea acesta. El e cu totul distinct de vecinii săi slavi şi maghiari… La nord ei se învecinează cu rutenii, la est cu ucrainienii propriu-zişi, la sud cu bulgarii, la vest cu fraţii lor din Moldova şi la sud-est cu Marea Neagră.”

Şi continua astfel:

„Şesul care merge de la valul superior al lui Traian şi până la mare, Bugeacul de altădată, căruia în antichitate i se zicea «deşertul get», totdeauna a fost locuit de locuitori sălbatici geţi, pecenegi, nogai…

Toată partea Basarabiei situată la nord de valul superior al lui Traian este locuită în principal de valahi sau români şi de fapt n-a fost niciodată o ţară independentă sau măcar separată de celelalte ţări valahe…

Locuitorii părţii acesteia superioare a Basarabiei sunt aceiaşi români ca şi cei de dincolo de Prut; ei vorbesc aceeaşi limbă şi aparţin, ca şi aceştia, aceleiaşi biserici ortodoxe greceşti.”

Despre limba lor spunea: „Limba română vorbită în Basarabia este aceeaşi ca şi în Moldova.”

Iar concluzia firească era aceasta:

„Valahii sau moldovenii din Basarabia centrală au rămas în toate privinţele extrem de ataşaţi naţionalităţii lor.”

De aceea, convingerea lor a fost întotdeauna fermă şi neclintită:

,,Noi socotim că mântuirea neamului nostru este numai în unirea tuturor fiilor noştri într-o singură ţară. Noi de la străini nu mai aşteptăm nimic, toată nădejdea ne-o punem în viaţa la un loc cu toţi fraţii noştri români…Noi vrem o Românie a tuturor românilor”.

Acum, când s-au  împlinit două sute de ani de la tragicul eveniment din 1812, iar românii basarabeni au reuşit să se smulgă de sub cizma rusească şi de sub dominaţia imperială a Moscovei, va veni o zi în care se va împlini şi rugămintea lor:

,,Du-ne, Doamne, înapoi Basarabia în Ţară”!

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/05/17/razboiul-ruso-turc-din-1806-1812pacea-de-la-bucuresti-din-1812-si-consecintele-lui-nefaste-asupra-tarilor-romane/

 

 

 

 

 

Surse: http://www.morarup.narod.ru/Basarabia_1812-2012 ; https://istoriabasarabiei.wordpress.com/; http://www.ziarulnatiunea.ro/ ocuparea-basarabiei-de-catre-imperiul-rus.

 

 

 

 

 

 

 

02/05/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Documente privitoare la anexarea Basarabiei de catre Imperiul Rus in anul 1812

 

 1856 Map of the Balkans with Chotin hilighted

 

 

 

 

In legatura cu soarta principatelor romane in preajma pacii ruso-turce din anul 1812, pe langa izvoarele istorice cunoscute (in genere) pana azi, surse, ce sunt cuprinse in special in «Hurmuzaki», ori in «Cronicile» si «Documentele» tucesti, aceastea din urma stranse in volume, intocmite cu decenii in urma de turcologi, am putea adauga, inca, o lunga lista de nume de autori, printre care nu ar lipsi, desigur, Nicolae Iorga, Dimitrie Alexandru Sturdza si altii.

(…) Demn de relevat este, insa, si faptul, ca insusi Foreign Office-ul (Ministerul Regal de Externe al Angliei), ne ofera un numar de 15 documente – rezultate din activitatea si corespondenta diplomatica a reprezentantilor Albionului la Inalta Poarta Otomana, pe o perioada extinsa intre februarie 1809 si decembrie 1812.

Pe scurt, este avansata ideea, ca «… Soarta poporului roman si a teritoriilor sale, constituia, in acele momente, un adevarat subiect international de targuiala intre cele doua mari imperii (la care se adaugau – ipso facto – Franta, Anglia si Austria, in primul esalon), chiar si atunci, cand discutiile aveau loc pe teritoriul romanesc: la Iasi, Slobozia, Giurgiu si apoi (in final) la Bucuresti».

Mentionam, cu regret, faptul, ca unele «repere» din continutul scrisorilor engleze ne sunt inca invaluite intr-un adanc mister… Spre exemplu, patronimicul ambasadorului Robert Adair nu figureaza in nici o «Enciclopedie» consultativa (inclusiv in cea britanica de cea mai noua editie, unde se afla un «negustor de panzeturi», omonim, desigur, dar, probabil, mai important pentru istoria diplomatica a Marii Britanii). Mai mult, nici despre statutul ambasadorului in cauza (…) nu am reusit sa aflam detalii, iar demersurile facute pe langa serviciul de relatii culturale al Ambasadei Regatului Unit au ramas fara rezultat. (…)

Motto:
«Mai mult ca niciodata, in acest moment istoric, principatele romanesti au servit ca moneda de schimb». (Colonelul Gheorghe Eminescu)

1. Peral, 22 februarie 1809 (Copie)
Robert Adait, ambasadorul Angliei la Poarta, catre Vahid Efendi – ministrul de externe al Turciei, privind opozitia Angliei la tentativele Rusiei de a anexa Principatele dunarene romanesti si a-si instaura infuenta asupra Serbiei. Anglia prin ambasadorul ei indeamna Turcia la rezistenta:

«… Subsemnatul nu se poate hotari sa nu infatiseze Excelentei Sale reis-efendi, intr-un chip sincer si prietenesc (asa cum pare sa-l indreptateasca reinnoirea vechilor relatii dintre cele doua imperii), in ce masura politica Rusiei va avea cu acest prilej, drept consecinta sporirea primejdiei la care s-ar expune Sublima Poarta, ingaduindu-i acestei puteri sa se stabileasca pe Dunare si mai ales in Serbia; si aceasta, fie in virtutea unui tratat de pace, prin care i-ar ceda provinciile limitrofe acestui fluviu, fie daca Rusia va fi lasata multa vreme sa ocupe in mod pasnic aceste provincii.

Subsemnatul, crede de datoria mea sa observ, ca Sublima Poarta, opunand o rezistenta ferma si energica unei asemenea pretentii de sporire teritoriala, s-ar afla astfel intr-o situatie, care i-ar ingadui sa profite, intr-un mod eficient, de bunele dispozitii ale regelui fata de ea; si in virtutea unei combinatii intelepte a mijloacelor de care dispune Majestatea Sa(George al III-lea de Hanovra, rege al Angliei (1760-1820) –n.n.), sa ajunga sa dea lovituri hotaratoare dusmanului comun al celor doua imperii (britanic si otoman – n.n.)».

2. Pera (Constantinopol), 19 martie 1809.
Robert Adair, ambasadorul Angliei la Poarta, catre George Canning, secretarul de stat al Afacerilor Externe: despre posibilitatea initierii negocierilor de pace ruso-turce in contextul unei aliante intre Austria, Anglia si Turcia; rusii pretind granita la Dunare, iar Anglia se opune acestor pretentii, care ar insemna sfarsitul Imperiului Otoman in Europa si ar aduce mari prejudicii Austriei; eventualitatea trimiterii unei escadre engleze in Marea Neagra, spre a-i intimida pe rusi.

«Domnule, astept deplinele puteri pe care ma avertizati ca aveti intentia sa mi le trimiteti in vederea incheierii unui tratat de tripla alianta intre Marea Britanie, Austria si Poarta.

Ceea ce-i preocupa pe turci in prezent, este incheierea pacii cu Rusia si abia atunci am speranta sa ajung la vre-un progres efectiv pe calea stabilirii unui sistem politic, care ar lega destul de strans Poarta de Marea Britanie.

Acum ma stradui sa conving Guvernul Otoman, care se face vinovat de o eroare amagindu-se, ca Rusia ar urma sa restituie provinciile pe care le ocupa; si ca daca Poarta ar ceda aceste provincii prin tratat, aceasta ar insemna sfarsitul Imperiului Otoman in Europa…

Obiectul urmarit prin toate initiativele mele fata de ministrii turci, este acela de a-i convinge, ca daca ei nadajduiesc sa recapete Moldova si Tara Romaneasca, trebuie sa faca demonstratii militare energice si sa adune numaidecat o armata pe Dunare.

Daca sunt cu adevarat hotarati sa nu cedeze teritoriile despre care e vorba, trebuie sa inceapa din nou razboiul cu Rusia, capatandu-si aliati, care sa-i ajute: asemenea aliati pot fi numai Marea Britanie si Austria.

Poate oare Anglia sa riste trimiterea unei flote militare in Marea Neagra, fara sa-i poata asigura securitatea si reintoarcerea, daca rusii ar ajunge sa stapaneasca fortaretele de pe Bosfor, in ipoteza in care o ostire turca nu s-ar dovedi in stare sa impiedice trecerea rusilor peste Dunare?

Insistand asupra acestor considerente, am facut cele mai puternice recomandari, ca, daca se va ajunge la ruperea tratativelor de pace, turcii sa se pregateasca sa treaca Dunarea pentru a putea actiona ofensiv impotriva Rusiei in Tara Romaneasca si sa ia imediat masuri in vederea unui atac impotriva Crimeei.

Cu privire la tratativele de pace, care urmeaza sa fie incepute la Iasi, am avut convorbiri cu Vahid-efendi si i-am propus pentru a intari pozitia plenipotentiarului Galib-efendi, sa-i infatisez doau note ale Portii: prima ar urma sa cuprinda anumite formulari generale in legatura cu dorinta Angliei de a se incheia pace intre Poarta si Rusia; a doua ar cuprinde o intampinare energica, aceea de a nu ingadui Rusiei sa-si stabileasca frontierele pe Dunare.

Cea dintai din aceste doua note a primit data de 28 ianuarie 1809 (deci la doua zile dupa sosirea mea aici), iar a doua – 22 ferbuarie 1809. Propunerea mea a fost luata in consideratie de Guvernul Otoman, aprobata de sultan sub forma a doua documente incluse si inaintate lui Galib-efendi. In ansamblu, cred, ca se va dovedi, ca problema aceasta a unei aliante, nu poate fi dusa la bun sfarsit decat intr-unul din urmatoarele trei cazuri:

– daca Rusia ar lua direct partea Frantei si ar continua razboiul impotriva Turciei;
– daca Rusia ar face pace cu Turcia, restituind provinciile Tara Romaneasca si Moldova si ar ramane perfect neutra in razboiul iminent dintre Franta si Austria;
– daca Rusia ar reveni la adevarata ei politica si s-ar alia cu noi. Aceasta ultima posibilitate , cred ca nu va putea fi reala decat intr-o situatie disperata.

In consecinta, cred ca trebuie sa ma marginesc doar la prima posibilitate. Daca probabilitatea impiedicarii unei paci dezavantajoase de catre turci sau a indemnului dat acestora de a actiona cu vigoare pentru a sili Rusia sa restituie Provinciile Dunarene si sa pastreze neutralitatea se va realiza, aceasta nu o pot prevedea inainte de a fi primit raportul asupra primelor conferinte la Iasi.

Scrisoarea trimisa mie de catre contele Stadion, este hotaratoare in privinta caderii provinciilor amintite. Daca Rusia ajunge atat de aproape la frontiera rasariteana a Austriei, aceasta nu va mai putea face nici un efort militar catre apus si singurul mijloc de a o proteja in acea parte (daca ar urma sa fie restabilita pacea intre Austria si Anglia in conditiile preconizate de noi) ar fi acela de a duce razboiul intr-un asemenea mod, incat Rusia sa fie ocupata in mod serios la propriile frontiere.

Aceasta consideratie ma face sa recomand atat de insistent un atac asupra Crimeei. I-am scris lordului Collingwood prin capitanul Stewart, sa fie de acord cu cererea unei cooperari navale in Marea Neagra, daca turcii ar cere-o si daca mijloacele i-ar ingadui-o.

Cpitanul Stewart, care a inspectat atat fortaretele Bosforului, cate si pe cele ale Dardanelelor, este hotarat in parerea, ca trebuie sa se riste expedierea unei escadre navale militare in Marea Neagra.

Eu cred, intr-adevar, ca amenintarea atacarii Sevastopolului ar ajuta mult la incheierea pacii cu Rusia in termeni convenabili si ar determina-o la neutralitate.

In consecinta, acest mare obstacol in calea Triplei Aliante ar inceta sa-si produca roadele in ceea ce priveste Austria.
(ss) Robert Adair»

Ion Deboveanu, Jipa Rotaru, Mustafa Ali Mehmed

 

Surse: Anuarul Muzeului National de Istorie a Moldovei, II, anul 1992, prin Basarabia dupa independenta blog

 

Nota: Colonelul Gheorghe Eminescu a fost fiul maiorului Matei Eminescu, fratele poetului Mihai Eminescu.

Colonelul a fost istoric, memorialist, om de cultura; a fost detinut politic intre anii 1950-1955 in inchisoarea Jilava si a decedat la varsta de 93 de ani, pe 05 iunie 1988.

A publicat o biografie despre Napoleon Bonaparte in anul 1973, insistand si asupra politicii sale razboinice in tandenta cu Principatele Romane.

14/05/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

1806-1812 : Războiul care ne-a înghiţit. Instaurarea forţată a administraţiei ţariste în Basarabia după 1812

 

 

 

 

Războiul care ne-a înghiţit: 1806-1812

 

 

Moldova şi Ţara Românească, fiind antrenate în lupta marilor puteri europene, au devenit, la începutul secolului al XIX-lea, teatru de război şi obiecte ale disputelor diplomatice care s-au soldat cu anexarea la Imperiul Rusiei a unei jumătăţi din teritoriul Principatului Moldovei (ţinuturile dintre Prut şi Nistru).

Declanşarea războiului ruso-turc din 1806-1812 n-a fost iniţiată de Imperiul Otoman, chiar dacă şi istoriografia sovietică, şi cea rusă au susţinut că anume mazilirea domnilor Ţării Româneşti (C. Ypsilanti) şi Moldovei (Al. Moruzi) în luna august 1806, la insistenţa Franţei şi fără asentimentul Rusiei, a fost motivul principal al diferendului.
Acesta a fost, însă, doar un pretext pentru expansiunea ţaristă, deoarece la 3(15) octombrie 1806 Poarta, la insistenţa diplomaţiei ruse, i-a restabilit pe principii destituiţi anterior.

În răstimp de numai opt ani (1805-1812), Rusia a purtat opt războaie:

în 1805, 1806-1807 şi 1812 cu Franţa;

în 1806-1812 cu Imperiul Otoman;

în 1806-1813 cu Iranul;

în 1807-1812 cu Anglia (care, deşi nu a înregistrat nicio confruntare militară, a adus mari prejudicii economice);

în 1808-1809 – cu Suedia; în 1809 – cu Austria, dintre care ultimele cinci războaie le-a purtat concomitent.

Un fapt istoric, mai puţin analizat, este că în răstimpul doar a unui singur deceniu, cuprins între anii 1804-1814, Rusia lui Alexandru I a purtat 10 războaie, adică cu unul mai mult decât Franţa lui Napoleon.
Aceste războaie ţineau Rusia într-o încordare financiară permanentă, periclitând, implicit, întreaga economie.

Către 1808, deficitul bugetar a atins suma de 126 mln. ruble, iar peste un an – deja 157 mln., principala cauză fiind creşterea cheltuielilor pentru înarmare.
În 1807, Ministerului Forţelor Terestre i-au fost alocate 43 mln. ruble, în 1808 pentru armată se alocă 53 mln., în 1809 – 65 mln., în 1810 – 92 mln., iar în 1811 – 114 mln. ruble.

Pentru a-i convinge pe turci să revină la „colaborarea” cu Rusia, ţarismul a recurs la un act violent de agresiune – ocuparea militară, în noiembrie-decembrie 1806, a Moldovei şi a Ţării Româneşti, pe care, după declararea oficială a războiului de către Poartă, la 24 decembrie 1806 (5.01.1807), le-a considerat ca teritorii „cucerite prin forţa armei”.

După cum mazilirea domnitorilor n-a fost unica şi principala cauză, care a determinat decizia din timp planificată a guvernului ţarist, tot aşa şi readucerea lor la cârma Principatelor n-a fost şi nici nu putea fi factorul preponderent, care să contribuie la ameliorarea raporturilor ruso-otomane, la rezolvarea tuturor chestiunilor ce ţineau de supremaţia rusă în zona Balcanilor şi a Strâmtorilor Mării Negre.

Astfel, revocarea lor de către Poarta Otomană a servit doar drept motiv formal pentru introducerea armatei ţariste în Principate şi realizarea scopurilor strategice ale Imperiului Rusiei.

Guvernul ţarist, rezolvând orice problemă după principiul dreptului celui mai puternic, era atât de sigur în eficacitatea „şocului extraordinar”, încât nici nu considera dislocarea trupelor ruse în Principatele Române ca o acţiune militară îndreptată direct împotriva Porţii Otomane, ci doar „un element necesar în realizarea planului elaborat de a înclina Divanul spre o comportare mai înţeleaptă cu ajutorul măsurilor energice”.

De remarcat că ocuparea militară a Principatelor corespundea recomandărilor lui A. Czartoryski, care au fost expuse de ex-ministrul Externelor în Proiectul manifestului împotriva Porţii, alcătuit la 16(28) august 1806.

Acesta a fost cel mai lung conflict militar dintre cele două mari imperii, însă trăsătura lui principală au constituit-o nu atât operaţiile militare, cât, în mod deosebit, disputele diplomatice, inclusiv diplomaţia secretă.

Este strigătoare la cer ignorarea acelor nenorociri, greutăţi, pustiiri ale Principatelor, „şi mai ales a Moldaviei” ce pătimise în acest război (M. Kogălniceanu).

Conform unor calcule recente, de la 1 ianuarie 1808 şi până la 2 octombrie 1812, când trupele ruse s-au retras din Principate, numai pentru întreţinerea spitalelor militare ruseşti, Moldova а plătit 4.042.890 de lei, iar Ţara Românească – 4.047.226 de lei.

În realitate, sumele au fost mult mai mari.

Or, ostaşii ruşi se comportau în spitale ca nişte vandali, distrugând totul, cheltuielile de reparaţie fiind suportate iarăşi de băştinaşi.

Pe lângă întreţinerea spitalelor, ruşii au impus Principatele şi la alte plăţi, şi mai împovărătoare.

În 1807, bunăoară, veniturile vistieriei Moldovei au constituit 1.981.072 de lei, din care s-au cheltuit pentru armata rusă 1.399.758 de lei, adică 70,7% din total.

Din 1805 şi până în 1811, mărimea impozitelor а crescut de două-trei ori, în unele cazuri chiar de patru ori.

Destinul celor două Principate în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 a fost permanent unul din factorii importanţi ai raporturilor internaţionale vizând alianţele politice şi militare ale Rusiei, Austriei, Franţei şi altor state. Războiul, declanşat în toamna anului 1806, care a însemnat dezastru pentru Principate, poate fi împărţit în trei perioade:

● Prima perioadă – de la trecerea Nistrului în luna noiembrie 1806 a armatei ruse a lui I. Michelson şi până la încheierea armistiţiului de la Slobozia (august 1807).
În această perioadă, armata rusă, ce număra un efectiv de 33000 de oameni, a ocupat fără lupte cetăţile Hotin, Bender, Akkerman, adică tot teritoriul dintre Nistru şi Dunăre, cu excepţia unor puternice cetăţi de pe Dunăre (Ismail, Brăila ş.a.). C. Ypsilanti, venind la 15(27) decembrie 1806, împreună cu trupele ţariste la Bucureşti, a adresat o circulară către ispravnici, vestindu-i că a sosit ca „Domn amândurora Ţărilor Moldova şi Valahia”.

Domnul Moldovei Al. Moruzi rămăsese fidel Porţii şi se retrăsese peste Dunăre, astfel încât autoritatea lui C. Ypsilanti se răsfrângea asupra ambelor Principate, însă acest principe fanariot nu se bucura de susţinerea boierimii locale şi intrase în conflict cu generalul rus Miloradovici.

● A II-a perioadă – armistiţiul de la Slobozia (august 1807 – primăvara 1809). În perioada nominalizată, reieşind din stipulaţiile Tratatului de la Tilsit (1807), prin medierea diplomaţiei franceze, s-a încheiat la 12 (24) august 1807 armistiţiul de la Slobozia, conform căruia armatele părţilor beligerante urmau să fie evacuate din Principate.

Alexandru I, fiind hotărât să-şi stabilească frontiera imperiului pe linia Dunării, nu şi-a retras trupele, iar la 17 februarie 1808 l-a destituit definitiv pe C. Ypsilanti din scaunul Principatelor.

● A III-a perioadă – de la reînceperea ostilităţilor militare în primăvara anului 1809 şi până la semnarea păcii în luna mai 1812.

Pe parcursul acestei perioade, pretenţiile teritoriale ale Rusiei, care cerea Dunărea drept hotar, se loveau de rezistenţa diplomatică a otomanilor.
Marele vizir i-a ripostat lui M. I. Kutuzov: „Vă dau Prutul, nimic mai mult; Prutul ori războiul”.

Kutuzov a reuşit în 1811 să schimbe raportul de forţe în favoarea Rusiei, repurtând cu forţe numeric inferioare victoria de la Rusciuk (22 iunie /4iulie 1811), ulterior încercuind trupele otomane în lagărul lor de la Slobozia, de pe malul stâng al Dunării (la 23 noiembrie ele au capitulat).
Cât de prost mergeau treburile în armata ţaristă ne vorbeşte şi faptul că în aceşti şase ani de război s-au succedat şapte comandanţi-şefi ai Armatei Dunărene („Moldavskaia armiia”), dintre care doi au fost comandanţi interimari (cel de-al optulea – P. V. Ciceagov – a preluat postul de comandant-şef de la M. I. Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace).
Moldova nu era subiectul, ci obiectul politicii europene

Principatul Moldovei, fiind vasal Porţii Otomane, sub regimul turco-fanariot, a fost exclus la acea etapă decisivă din procesul soluţionării diferendului ruso-otoman şi a chestiunilor legate de raporturile internaţionale.

Ambele principatele, puse în disputa diplomatică de la Tilsit şi Erfurt (1807-1808) ca piese de schimb, care erau cucerite cu forţa armei în cadrul diferendului militar dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, mai urmau a fi anexate de jure, la masa tratativelor ruso-otomane.

„Uşurarea însă şi răsplătirea la încheierea păcii de Bucureşti – după cum scria M. Kogălniceanu – fu luarea a jumătate de Moldova de către acea putere protectriţă, pentru care românii s-au… jertfit în atâtea rânduri”.

Concluzia generală, ce poate fi trasă din experienţa conflictelor ce s-au derulat pe teritoriul ţărilor noastre este că nu poate veni „binele” cu ajutorul răului şi n-are sorţi de izbândă acel popor care mizează doar pe ajutorul din afară.

Eminescu, pe bună dreptate, considera că Deviza noastră trebuie să fie: „a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic.
Nesperând nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sunt nevoiţi să ţie cu noi; netemându-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora, generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică”.

 

Instaurarea forţată a administraţiei ţariste în Basarabia după 1812

În 1903 Pavel Kruşevan scria că rar se poate de întâlnit o aşa coincidenţă făţişă a frontierelor administrative şi naturale, pe care le avea în acest timp Basarabia (Pavel Kruşevan. Basarabia, S.-Pb., 1903, p. 1).

După anexarea Basarabiei de către Rusia ţaristă a urmat instaurarea unei administraţii coloniale antinaţionale.

De acum în 1806–1812, după cum scria Karl Marx, „ruşii s-au arătat aşa cum sunt: jaful şi ocuparea Basarabiei au spulberat toate iluziile. De altfel, Rusul este complicele Fanarioţilor.”

„Ţăranul care suferise cel mai mult de pe urma ocupaţiei nu avea pentru moscal (moscovit) decât cuvinte de ură” (Pamfil Şeicaru. Karl Marx: însemnări despre români, Madrid, 1995, p. 138).

Această ură s-a transmis şi asupra administraţiei coloniale ruseşti, deoarece „românii au înţeles că pentru ei împăratul rus nu este un eliberator, ci un duşman”. (N. Boreţki-Bergfeld, Istoria Rumânii, S.-Pb., 1909, p. 179).

La 23 iulie 1812 a fost publicat „Regulamentul privind instituirea administraţiei provizorii în Basarabia”, semnat de Pavel Ciceagov, comandant-şef al armatei ruse din Moldova, Valahia şi flota Mării Negre.

El se ocupa cu instaurarea administraţiei politice în Basarabia.

În conformitate cu acest Regulament provincia dintre Prut şi Nistru a fost împărţită în 12 ţinuturi: Greceni, Codru, Hotărniceni, Orhei, Soroca, Hotin, Bender, Akkerman, Chilia, Căuşeni, Reni şi Ismail, care uneau 17 oraşe şi 693 de sate.

 

În 1814 numărul judeţelor s-a micşorat până la nouă, iar către 1816 au rămas numai opt, inclusiv Hotin, Orhei, Soroca, Bălţi (Iaşi), Bender, Codru, Ismail şi Greceni.

 

 

https://cersipamantromanesc.files.wordpress.com/2012/02/harta-basarabiei-mare-anii20.jpg?w=263

 

 

Fiecare judeţ era condus de un ispravnic, fiind împărţit în ocoale, conduse de ocolaşi.

Târgurile erau conduse de un căpitan de târg numit de ispravnic. Printre acele opt judeţe se afla şi ţinutul Orhei.

În 1812–1813, Orheiul era un mic orăşel, înconjurat de păduri, grădini, vii, sate mici ascunse în pădurile bogate.

Avea zăcăminte de var şi piatră pentru construcţii. Fiind bogat în resurse economice, în Orhei au venit mulţi comercianţi şi industriaşi.

În 1836 Orheiul este numit centrul judeţului Orhei. Dar acest oraş nu s-a dezvoltat după puterile sale.

În 1903, Pavel Kruşevan scria că „Orheiul a devenit cel mai rău dintre oraşele guberniei Basarabia” (p. 223).

În istoriografia sovietică rusă se afirma precum că ţarul Alexandru I a dăruit Basarabiei o largă autonomie (sic!) care, chipurile, i-a asigurat o libertate locală şi condiţii de dezvoltare.

În realitate, regimul colonial ţarist a instaurat asupra Basarabiei nu una, dar două administraţii: una militară şi alta civilă. Nu putea fi vorba de nicio autonomie reală.

Despre această autonomie mai mult se vorbea, deoarece administraţia militară activa după regulile de război.

Guvernatorul militar se supunea direct ţarului şi nu putea fi controlat de elita politică locală.

În funcţia de guvernatori militari au activat mai mulţi generali. Generalul Ivan Marcovici Hartingh (1756–1831), olandez de origine, era un om răutăcios, agresiv şi mincinos. Scria denunţuri lui Alexandru I împotriva boierilor moldoveni.

În funcţia de guvernatori militari de asemenea au activat Aleksandr Bahmetiev, Mihail Voronţov, Pavel Fiodorov, Mihail Ilinski, Mihail Verraion, Platon Antonovici şi alţii.

Toţi guvernatorii militari aveau o putere supremă asupra Basarabiei, promovau politica militară, expansionistă în Balcani, îndeplineau comanda militară asupra armatelor dislocate în cetăţile Hotin, Bender, Ismail, Chilia şi Akkerman, controlau toată activitatea guvernatorilor civili, erau responsabili de situaţia care domina în Basarabia.

Pe de altă parte, administraţia civilă ocupa locul al doilea în ierarhia puterii ruseşti de stat în Basarabia.

La 23 iulie 1812, amiralul Pavel Ciceagov, comandantul-şef al armatei ruse de la Dunăre, l-a numit pe Scarlat Sturdza în funcţia de guvernator civil al Basarabiei. Ţarul a dorit să arate că Basarabia este condusă de un moldovean. Însă Scarlat Sturdza a fost în slujba Rusiei ţariste încă din războiul ruso-turc din 1787–1791.

A fost numit mare hatman în timpul ocupaţiei ţariste a Moldovei şi Ţării Româneşti din perioada 1787–1791. În 1791 şi-a vândut toate moşiile şi a emigrat în Rusia.

S-a ocupat cu serviciul de consultanţă (sau mai bine spus cu spionajul în folosul Rusiei) la tratativele de pace dintre Rusia şi Turcia (1811–1812).

El devine o slugă credincioasă a Rusiei ţariste. În 1812 se îmbolnăveşte şi a predat conducerea Basarabiei generalului Ivan Hartingh. N-a făcut nimic pentru apărarea intereselor naţionale ale românilor basarabeni.

Mai apoi au activat în funcţia de guvernator civil nişte oameni care erau străini neamului nostru. Din 26 de guvernatori civili şi militari ai Basarabiei, care au activat în perioada 1812–1917 numai Scarlat Sturdza era moldovean, iar ceilalţi au fost ruşi sau persoane rusificate.

Printre aceştia au fost: Kalagheorghe (1816–1817), Constantin Catacazi (1817–1825), Vasile Timkovski (1825–1828), Turghenev, Prajevski, Sorocinski, Averin, Fiodorov, Ivan Velio şi alţii. Toţi au realizat acele condiţii, regulamente, pe care le trimitea conducerea Rusiei ţariste în Basarabia.

De la început s-a prevăzut că „locuitorilor Basarabiei le sunt lăsate legile proprii,”, dar ele nu funcţionau. Administraţia civilă era dirijată de guvernator.

El numea în fiecare judeţ câte un ispravnic. Administraţia civilă era alcătuită din două departamente: primul se ocupa cu legislaţia, executările judecătoreşti, poliţia şi învăţământul; al doilea departament se ocupa cu problemele statisticii, populaţiei, veniturile, vămile, comerţul şi industria.

În fiecare departament activau consilierii numiţi de către guvernatorul civil. Actele, documentele erau de la început „întocmite în limba rusă şi moldovenească”, iar mai apoi au fost scrise numai în limba rusă.

Toţi locuitorii acestei provincii au fost scutiţi, timp de trei ani, de orice impozit plătit pentru propria persoană (capitaţie) şi de renta funciară. De asemenea toţi locuitorii erau scutiţi de serviciul militar.

Aceste prevederi au fost introduse numai cu scopul de a linişti populaţia, ca aceasta să nu protesteze împotriva Rusiei ţariste.

Însă după câţiva ani toate aceste prevederi au fost anulate. La 4 septembrie 1815, Consiliul de Miniştri al Rusiei a adoptat o decizie, prin care locuitorii Basarabiei au fost impuşi să plătească aceleaşi impozite ce erau percepute pe timpul dominaţiei turceşti.

Au jefuit turcii, iar după 1812 au jefuit mai mult ruşii.

În continuare au fost adoptate mai multe decizii care pas cu pas transformau Basarabia într-un teritoriu al administraţiei ţariste.

În 1813 au fost instituite două departamente şi o Adunare generală. Această decizie, după cum scrie istoricul Alexei Nacco, a fost adoptată cu scopul de a face trecerea la structura de stat rusească „mai puţin sensibilă”, să nu protesteze boierii moldoveni.

Guvernului provizoriu, format din două departamente, i s-au atribuit aceleaşi funcţii pe care le avea „divanul moldovenesc, din care cauză au fost admişi în el numai boieri locali” (Zapiski Imperat. Odessk. Obşcestva Istorii i Drevnostei. Odessa, 1900, tom. XXII, p. 115).

Însă şi această sistemă nu a funcţionat mult. La 29 aprilie 1818 Alexandru I a adoptat Regulamentul cu privire la organizarea administrativă a Basarabiei, care a prevăzut anumite condiţii cu privire la organizarea şi funcţionarea administraţiei civile a provinciei Basarabiei.

În baza acestui regulament, în Basarabia s-a format aşa-numitul „Sfat Suprem al provinciei”, alcătuit din patru membri ai guvernului provincial şi şase deputaţi. Acest Sfat Suprem activa sub preşedinţia guvernatorului, general militar. Guvernatorul civil putea fi numai membru al Sfatului Suprem.

Deci, nu putea fi vorba de autonomie, de libertate, de adoptare a deciziilor locale independente de sistemul ţarist de guvernare. Guvernatorul numai formal se numea „cârmuitor al provinciei”; deoarece el era subordonat în mod direct guvernatorului general militar al Podoliei.

În 1818–1831 în „Sfatul Suprem” au activat 15 boieri basarabeni, inclusiv Ioan Constantin Pruncul, Zamfirache Ralli, Vasile Ruset, Ştefănache Râşcanu, Sandu Feodosiu, Iordachi Donici, Petrache Catargi, Dimitrie Dinu-Russo, Panait Cazimir, Nicolae Cerchez, Ieremia Ianov, Apostolache Stamo, Constantin Stamati, Ion Canano, Costache Botezatu. (D. Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812–1940), Chişinău, 1998, p. 100).

Formal, aceşti nobili erau aleşi de boierii basarabeni pe un termen de trei ani, însă ei trebuiau să fie confirmaţi de către guvernatorul general militar.

De fapt, ei erau nişte slugi credincioase ale cotropitorilor ruşi.

Ei au tăcut, s-au supus chiar şi în 1828, când acest „Sfat Suprem” a fost înlocuit cu un alt Sfat Regional, membrii căruia erau numiţi de către ţar.

Ei puteau numai să consulte guvernatorul civil şi mai mult nimic. Din 1828 s-a terminat cu aşa-numita „autonomie”, care n-a reuşit să se afirme în Basarabia.

Denumirea bizară de „oblastea Basarabia” s-a păstrat până în 1871, iar din acest an Basarabia devine o gubernie rusească cu toate atrocităţile regimului colonial rusesc.

Surse:

Anton Moraru, dr. hab. în istorie, prof. univ./ Ziarul CUVĂNTUL

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar, cercet. şt. coord. la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM / Ziarul Timpul md.

02/05/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: