CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O istorie ascunsă sau ignorată a Răului comunist

 

 

 

 

 

 

 

Istorie ignorată

 

 

O editie a revistei trimestriale City Journal cuprindea un articol important despre ceea ce nu vrem să ştim din istoria comunismului.

Autoarea, Claire Berlinski, se întreabă de ce o vastă arhivă de documente şi stenograme sovietice sustrase cu enorm risc de către doi cercetători ruşi zace, în cea mai mare parte, netradusă şi este evitată cu obstinaţie de edituri, istorici şi curiozitatea presei.

În urma propriilor ei cercetări, autoarea a descoperit un model de cooperare şi convergenţă de culise între politicieni occidentali (în special vest-europeni) şi lideri sovietici, de-a lungul ultimelor decenii ale secolului 20, care indică o similaritate alarmantă de idei şi scopuri.

Însă cu adevărat alarmante sunt implicaţiile pentru prezent. Această arhivă necercetată are potenţialul de a fora adânc în filonul mentalităţii sovietice care alimentează proiectul de înregimentare forţată a naţiunilor libere din Europa într-o Uniune paternalistă şi omnipotentă. Poate acest lucru explică cel mai bine dezinteresul de a studia şi populariza istoria înţelegerilor secrete dintre Kremlin şi Occident.

 

 

 

 

O istorie ascunsă a Răului

 

Claire Berlinski

 

În conştiinţa colectivă a lumii, cuvântul „nazist” este sinonim cu răul. Este larg înţeles faptul că ideologia nazistă – naţionalism, anti-semitism, statul autarhic etnic, principiul Führer-ului – a dus direct la cuptoarele de la Auschwitz.

Nici pe departe la fel de bine nu este înţeles faptul că şi comunismul a dus la fel de inevitabil, peste tot pe glob unde a fost aplicat, la înfometare, tortură şi lagăre de muncă.

Şi nici nu este larg recunoscut faptul că tot comunismul a fost responsabil pentru moartea a circa 150 de milioane de fiinţe umane în timpul secolului al XX-lea.

În mod inexplicabil, lumea rămane indiferentă la lipsa de curiozitate faţă de cea mai ucigătoare ideologie din istorie.

Ca dovadă a acestei indiferenţe, luaţi în considerare arhivele sovietice necitite.

Pavel Stroilov, un exilat rus la Londra, are pe calculatorul lui 50.000 de documente ale Kremlinului – secrete, nepublicate, netraduse, majoritatea datând de la încheierea Războiului Rece.

 

 Pavel Stroilov

Le-a furat în 2003 şi a fugit din Rusia. Nu demult, acestea ar fi valorat enorm pentru CIA.

Cu siguranţă, ele spun o poveste despre comunism şi prăbuşirea sa, pe care lumea ar trebui să o cunoască.

Şi totuşi, Stroilov nu poate găsi pe nimeni care să le găzduiască într-o bibliotecă de reputaţie, care să le publice sau să finanţeze traducerea lor. Practic, nu poate convinge pe nimeni să le acorde vreun interes.

Apoi există şi dizidentul sovietic Vladimir Bukovski, care a petrecut 12 ani în închisorile, lagărele de muncă şi psikhushkas – spitale politice de psihiatrie – din URSS, după ce a fost condamnat pentru copiere de literatură antisovietică.

Şi el dispune de o colecţie masivă de documente furate şi obţinute prin contrabandă din arhivele Comitetului Central al Partidului Comunist, care, după cum scrie el, „conţin începuturile şi părţile finale ale tuturor tragediilor din secolul nostru insingerat.”

 

 

Vladimir Bukovski

Aceste documente sunt disponibile online la Bukovski-archives.net, dar majoritatea nu sunt traduse, nu sunt organizate, nu există rezumate concise şi nicio modalitate de căutare sau indexare.

„Eu le ofer gratuit celor mai influente ziare şi reviste din lume, dar nimeni nu vrea să le tipărească”, scrie Bukovski. „Redactorii şefi dau din umeri cu indiferenţă: Şi ce dacă? Cui îi pasă?”

Varianta originală a celor mai multe din documentele lui Stroilov se găseşte în arhivele Kremlinului, unde, la fel ca majoritatea documentelor ultra-secrete ale Uniunii Sovietice din era post-Stalin, ele rămân secrete.

Acestea includ, afirmă Stroilov, stenograme ale aproape fiecărei conversaţii dintre Gorbaciov şi omologii săi străini – sute de stenograme alcătuind o arhivă diplomatică aproape completă a epocii, nicăieri altundeva disponibilă.

Există note informative de la Biroul Politic luate de Gheorghi Shakhnazarov, un consilier al lui Gorbaciov, şi de Vadim Medvedev, membru al Biroului Politic.

Există jurnalul lui Anatoly Cerniaev – principalul consilier al lui Gorbaciov şi şef adjunct al organismului cunoscut anterior drept Comintern – care acoperă toată perioada începînd cu 1972 şi pînă la prăbuşirea regimului.

Există rapoarte, datând din anii 1960, ale lui Vadim Zagladin, şef adjunct al Comitetului Central al Departamentului Internaţional până în 1987 şi apoi consilier al lui Gorbaciov până în 1991.

 

 

 

 

 

Vadim Zagladin

 

 

 

Zagladin a fost atât emisar cât şi spion, însărcinat cu colectarea de informaţii secrete, răspândirea de dezinformare şi promovarea influenţei sovietice.

După ce Gorbaciov şi colaboratorii lui au fost izgoniţi de la Kremlin, aceştia au luat cu ei copii neautorizate ale acestor documente.

Documentele au fost scanate şi stocate în arhivele Fundaţiei Gorbaciov, unul din primele think-tankuri independente din Rusia modernă, iar o mână de cercetători prietenoşi şi verificaţi au avut acces limitat la ele. Apoi, în 1999, fundaţia a deschis o mică parte din arhivă pentru cercetători independenţi, inclusiv Stroilov.

Accesul la părţile importante din colecţie a rămas sever restricţionat; documentele puteau fi copiate doar cu acordul scris al autorului, iar Gorbaciov a refuzat să autorizeze orice fel de copii.

Dar, mi-a explicat Stroilov, a existat şi un punct slab în sistemul de securitate al fundaţiei.

Când calculatoarele funcţionau defectuos, ceea ce se întîmpla destul de des, el a fost capabil să-l observe pe administratorul de reţea tastând parola care dădea acces întreaga reţea a fundaţiei.

Încet şi în secret, Stroilov copiat arhiva şi a depozitat-o în locaţii sigure din întreaga lume.

Când am auzit pentru prima dată despre documentele lui Stroilov, m-am întrebat dacă nu cumva erau false.

Dar în 2006, după ce au verificat documentele în cooperare cu proeminenţi disidenţi sovietici şi spioni ai Războiului Rece, judecători britanici au concluzionat că Stroilov era credibil şi au avizat favorabil cererea sa de azil.

Ulterior, însăşi Fundaţia Gorbaciov a recunoscut autenticitatea documentelor.

Povestea lui Bukovski este similară. În 1992, guvernul preşedintelui Boris Eltin l-a invitat să depună mărturie la Curtea Constituţională din Rusia, într-un caz privind constituţionalitatea Partidului Comunist. Arhivele statului rus i-au acordat lui Bukovski accesul la documente, pentru a-şi pregăti mărturia.

Folosind un aparat de scanat portabil, Bukovski a copiat mii de documente şi le-a transferat ilegal în Occident.

Statul rus nu îi poate acţiona în justiţie pe Stroilov sau Bukovski pentru încălcarea drepturilor de autor, din moment ce materialele au fost create de Partidul Comunist şi Uniunea Sovietică, care nu mai există acum.

Însă, dacă ar fi rămas în Rusia, Stroilov crede că ar fi fost posibil să fie condamnat pentru trădare sau dezvăluire de secrete de stat.

Istoricul militar Igor Sutiaghin ispăşeşte acum o pedeapsă de 15 ani într-un lagăr de muncă forţată, pentru crima de a fi colectat decupaje din ziare şi alte materiale deschise publicului şi de a le fi trimis la o firmă de consultanţă britanică.

Pericolul cu care s-au confruntat Stroilov şi Bukovski a fost real şi serios. Amîndoi au presupus că lumea va lua cunoştinţă de ceea ce au reuşit sa obţină cu un risc considerabil.

Stroilov susţine că documentele sale „spun o poveste complet nouă despre sfârşitul Războiului Rece.

Versiunea în general acceptată despre istoria acestei perioade constă aproape în întregime din mituri.

Aceste documente sunt susceptibile de a distruge fiecare dintre aceste mituri.” Este acest lucru adevărat? Nu mă pot pronunţa.

Nu citesc în limba rusă. Din documentele lui Stroilov, nu le-am văzut decît pe cele câteva care au fost traduse în limba engleză. Desigur, acestea nu ar trebui să fie crezute în mod automat, doar au fost scrise de către comunişti.

Dar posibilitatea ca Stroilov să aibe dreptate ar trebui să provoace o curiozitate atentă.

De exemplu, aceste documente îl pun pe Gorbaciov într-o lumină mult mai întunecată decât cea în care el este considerat în general.

Într-un document, Gorbaciov râde cu Biroul Politic de torpilarea de către URSS a aeronavei coreene de pasageri 007 din 1983 – o crimă care a fost nu numai monstruoasă, dar a dus lumea foarte aproape de Armaghedonul nuclear.

Aceste fişe care transcriu o întâlnire a membrilor Biroului Politic, sunt de asemenea îngrijorătoare:

Lukianov raportează că numărul real de victime din Piaţa Tiananmen a fost de 3000.

 

 

 

Though Mikhail Gorbachev is lionized in the West, the untranslated archives suggest a much darker figure.

Mihail Gorbaciov

 

 

 

Gorbaciov: Noi trebuie să fim realişti. Ei, ca şi noi, trebuie să se apere. Trei mii de oameni… Şi ce dacă?

Iar o transcriere a conversaţiei lui Gorbaciov cu Hans-Jochen Vogel, liderul Partidului Social Democrat din Germania de Vest, îl arată pe Gorbaciov luînd apărarea trupelor sovietice care pe 9 aprilie 1989 au masacrat demonstranţi paşnici în Tbilisi.

Documentele lui Stroilov conţin şi transcrieri ale discuţiilor lui Gorbaciov cu numeroşi conducători din Orientul Mijlociu. Aceastea sugerează legături interesante între politica sovietică şi tendinţele contemporane ale politicii externe ruseşti.

Iată un fragment dintr-o conversaţie raportată ca avînd loc cu preşedintele sirian Hafez al-Assad, din 28 aprilie 1990:

H. Assad: Pentru a pune presiune asupra Israelului, Bagdad ar trebui să se apropie de Damasc, pentru că Irakul nu are graniţe comune cu Israelul…

Gorbaciov: Şi eu cred la fel…

H. Assad: Abordarea Israelului este diferită, deoarece însăşi religia iudaică afirmă: ţara lui Israel se întinde de la Nil la Eufrat, iar întoarcerea acesteia este o predestinare divină.

Gorbaciov: Dar acest lucru rasism, combinat cu mesianism!

H. Assad: Aceasta este forma cea mai periculoasă de rasism.

Nu e nevoie să fii un fantezist ca să te întrebi dacă nu cumva aceste discuţii ar putea fi relevante pentru înţelegerea politicii ruseşti contemporane într-o regiune cu importanţă strategică de lungă durată.

Sunt şi alte aspecte datorită cărora povestea depănată de documentele lui Stroilov şi Bukovski este de actualitate.

Ele sugerează, de exemplu, că arhitecţii proiectului de integrare europeană, precum şi mulţi dintre conducătorii de astăzi din forurile superioare ale Uniunii Europene, au fost mult mai aproape de URSS decât s-a bănuit anterior.

Acest fapt ridică întrebări importante despre natura Europei contemporane, întrebări care pot fi ridicate atunci când americanii consideră Europa ca un model de politica socială, sau atunci când se urmareaste o cooperare diplomatică cu europenii pe problemele cheie ale securităţii naţionale [americane, n.trad.]

 

Kenneth Coates

 

 

 

De exemplu, conform rapoartelor lui Zagladin, Kenneth Coates, care între 1989 – 1998 a fost membru britanic al Parlamentului European, l-a abordat pe Zagladin în 9 ianuarie 1990 pentru a discuta ceea ce în mod practic însemna fuziunea treptată a Parlamentului European şi a Sovietului Suprem.

Coates, spune Zagladin, a explicat că „crearea unei infrastructuri de cooperare între cele două parlamente ar ajuta… la izolarea simpatizanţilor de Dreapta din Parlamentul European (şi din Europa), a celor interesaţi în prăbuşirea URSS.”

Coates a fost preşedinte al subcomisiei Parlamentului European pentru drepturile omului, între 1992 – 1994. Cum a fost posibil ca Europa să fie sfătuită în privinţa drepturilor omului de către o persoană care aparent a dorit să-i „izoleze” pe cei interesaţi în colapsul URSS şi a căutat să extindă influenţa sovietică în Europa?

 

 

 

 

Francisco Fernández Ordóñez

 

 

 

Sau să luăm în considerare un raport despre Francisco Fernández Ordóñez, cel care a condus integrarea Spaniei în Comunitatea Europeană, în calitate de ministru de externe. La data de 3 martie 1989, conform documentelor, el i-a explicat lui Gorbaciov că „succesul perestroikăi înseamnă un singur lucru – succesul revoluţiei socialiste în condiţiile contemporane. Iar aceasta este exact ceea ce reacţionarii nu acceptă.”

Optsprezece luni mai tîrziu, Ordóñez i-a spus lui Gorbaciov: „Mă simt dezgustat intelectual atunci când trebuie să citesc, de exemplu, pasaje din documentele G7 în care chestiuni despre democraţie, libertate a personalităţii umane şi ideologia economiei de piaţă sunt dezbătute pe acelaşi nivel. Ca un socialist, eu nu pot accepta o astfel de ecuaţie.”

Poate cel mai şocant, presa est-europeană a raportat ca documentele lui Stroilov sugerează faptul că François Mitterrand trăgea de sfori cu Gorbaciov pentru a se asigura că Germania se va uni ca o entitate neutră şi socialistă, sub o tutelă franco-sovietică.

 

Neil Kinnock

 

Notele lui Zagladin menţionează şi faptul că fostul conducător al Partidului Laburist Britanic, Neil Kinnock, l-a abordat pe Gorbaciov – neautorizat, pe vremea cand Kinnock era lider al opoziţiei – printr-un emisar secret pentru a discuta despre posibilitatea de a pune capăt programului Trident de rachete nucleare din Regatul Unit. Din procesul-verbal al întâlnirii dintre Gorbaciov şi trimisul lui Kinnock, parlamentarul Stuart Holland:

În opinia lui Holland, Uniunea Sovietică ar trebui să fie foarte interesată de lichidarea programului Trident, deoarece, în afară de alte lucruri, Occidentul – adică SUA, Marea Britanie şi Franţa – ar avea un avantaj serios asupra Uniunii Sovietice după finalizarea tratatului START. Acest avantaj va trebui să fie eliminat…

În acelaşi timp, Holland a remarcat faptul că, desigur, ne putem gândi serios la realizarea acestei idei numai dacă Partidul Laburist vine la putere. El a spus că Thatcher… nu ar fi niciodată de acord cu o reducere a armamentului nuclear.

Kinnock a fost vicepreşedinte al Comisiei Europene între 1999 – 2004, iar soţia sa, Glenys, este acum ministru al Marii Britanii pentru Europa. Gerard Batten, membru al Partidului Independenţei din Marea Britanie, a remarcat semnificaţia episodului.

„Dacă raportul dat domnului Gorbaciov este adevărat, înseamnă că domnul Neil Kinnock l-a abordat pe unul dintre duşmanii Marii Britanii, în vederea obţinerii aprobării cu privire la politica de apărare a partidului său şi, dacă ar fi fost ales, la politica de apărare a Marii Britanii.”

Batten a declarat în Parlamentul European, în 2009: „Dacă acest raport este adevărat, atunci domnul Neil Kinnock este vinovat de trădare.”

În mod similar, baroneasa Catherine Ashton, care este acum ministru de externe al Uniunii Europene, a fost trezorier al campaniei Britania Pentru Dezarmare Nucleară, între 1980 – 1982.

Documentele oferă dovezi că această organizaţie a primit „venituri neidentificate” din Uniunea Sovietică în deceniul 1980. Dovezile lui Stroilov sugerează de asemenea că guvernul lui Joaquín Almunia, în prezent comisarul spaniol din cadrul UE pentru afaceri economice şi monetare, a susţinut cu entuziasm proiectul sovietic de unificare treptată între Germania şi Europa într-o „casă europeană comună” socialistă şi s-a opus cu fermitate la independenţa statelor baltice şi apoi a Ucrainei.

Poate nu vă surprinde să citiţi că politicieni europeni proeminenţi au împărtăşit astfel de vederi. Dar de ce nu? Este imposibil să ne imaginăm că personaje care s-au bucurat de relaţii strînse cu Partidul Nazist – sau, în mod similar, cu Ku Klux Klan sau regimul de apartheid din Africa de Sud – ar putea ocupa în prezent poziţii de vîrf în Uniunea Europeană.

Se pare că regulile sunt diferite pentru tovarăşii de drum comunişti.

„Avem acum partidul socialist al UE, neales de niciun electorat, conducând Europa”, mi-a spus Stroilov. „Pun pariu că KGB-ului nu-i vine să creadă.”

Iată şi descrierea lui Zagladin a relaţiilor sale din 1979 cu propriul nostru vicepreşedinte [american, n.trad.] din prezent:

Neoficial, senatorul Joseph Biden şi senatorul  Richard Lugar au afirmat că, în cele din urmă, lor nu le pasă prea mult dacă problema cetăţeanului [sovietic, n.trad.] cutare sau cutărică este rezolvată sau nu, preocuparea lor este mai degrabă să arate publicului american că le pasă de „drepturile omului”…

Cu alte cuvinte, interlocutorii au admis în mod direct că ceea ce se întâmplă este un fel de spectacol şi că nu le pasă absolut de loc de soarta celor mai mulţi dintre aşa-numiţii disidenţi.

 

 

Joseph] Biden

 

 

 

În mod remarcabil, lumea a arătat puţin interes faţă de arhivele sovietice necitite. Alineatul respectiv despre Biden este un bun exemplu. Stroilov şi Bukovski au scris împreună un articol despre acest episod pentru revista online FrontPage, pe 10 octombrie 2008. Articolul a trecut neobservat.

Americanii au considerat acest episod atît de neinteresant, încît nici măcar adevarsarii politici ai lui Biden nu au încercat sa-l transforme în capital politic. Imaginaţi-vă, dacă puteţi, cum ar fi dacă aţi fi petrecut partea cea mai bună a vieţii într-un spital psihiatric sovietic şi să ştiţi că Joe Biden este acum vicepreşedinte al Statelor Unite, iar nimeni nu dă o ceapă degerată.

Cartea lui Bukovski despre istoria povestită de aceste documente, Jugement a  Moscou, a fost publicată în franceză, rusă, şi alte câteva limbi slave, dar nu în limba engleză.

Editura Random House a cumpărat manuscrisul şi, în cuvintele lui Bukovski, a încercat „să mă oblige să rescriu întreaga carte din perspectiva stângii politice liberale.”

Bukovski a răspuns astfel: „datorită unor anumite particularităţi din biografia mea, eu sunt alergic la cenzură politică.” Contractul a fost anulat, cartea nu a fost niciodată publicată în engleză şi niciun alt editor s-a arătat interesat să o traducă.

 

De asemenea, nimeni nu a vrut să publice EURSS, un pamflet de Stroilov şi Bukovski despre rădăcinile sovietice ale integrării europene. În 2004, o editură britanică foarte mică a tipărit o versiune prescurtată a pamfletului, care, iarăşi, a trecut neobservat.

Stroilov are o listă lungă de plângeri cu privire la jurnalişti care şi-au arătat iniţial interesul pentru documentele sale, numai să-i spună mai târziu că redactorii lor consideră povestea nesemnificativă.

Înainte de vizita lui Gorbaciov în Germania pentru celebrarea celei de-a 20-a aniversări a căderii Zidului Berlinului, spune Stroilov, a oferit presei germane documente care îl descriau pe Gorbaciov într-un mod deloc măgulitor. Nu s-a arătat niciun client.

În Franţa, ştiri despre documente care atestă planurile lui Mitterrand şi Gorbaciov de a transforma Germania într-un stat socialist dependent au generat puţin freamăt de curiozitate, dar nimic mai mult. Vasta colecţie a lui Bukovski despre sponsorizarea sovietică a terorismului palestinian şi nu numai, rămâne în mare parte nepublicată.

Stroilov afirmă că el şi Bukovski l-au abordat pe Jonathan Brent de la Yale University Press, care conduce un proiect de publicare a istoriei Războiului Rece. El susţine că iniţial Brent a fost entuziasmat şi i-a cerut să scrie o carte, pe baza documentelor, despre primul război din Golf.

Stroilov spune că a scris primele şase capitole, le-a trimis şi apoi nu a mai auzit nimic de la Brent, în ciuda faptului că i-a trimis numeroase email-uri.

„Nu pot decât să speculez în legătură cu ce l-a speriat atât de mult în acea carte”, mi-a scris Stroilov .

Am încercat să îl contactez pe Brent şi, de asemenea, nu am primit niciun răspuns. Acest lucru nu înseamnă nimic; oamenii sunt ocupaţi. Cred că, mai degrabă, este vorba despre indiferenţă şi preocuparea cu alte lucruri, decât o suită de încercări complexe pentru a suprima adevărul.

Stroilov vede în aceste evenimente „un fel de tabu, vaga înţelegere comună din cadrul instituţiilor stabilimentului că este mai bine să nu faci valuri, să nu arunci cu pietre într-o casă de sticlă şi să nu vorbim de frânghie în casa unui spânzuratului.” Eu suspectez o anomalie şi mai tulburătoare: nimănui nu îi pasă.

„Ştiu că va veni vremea”, spune Stroilov, „când lumea va trebui să se uite la aceste documente cu mare atenţie. Pur şi simplu nu putem evita acest lucru. Nu putem să ne croim un drum înainte până când nu vom privi în faţă adevărul despre ce s-a întâmplat cu noi în secolul al XX-lea. Chiar şi acum, indiferent cât de mult încercăm să ignorăm istoria, toate aceste întrebări revin constant în mintea noastră.”

Aceste întrebări revin constant, într-adevăr, dar puţini îşi amintesc că au fost puse şi în trecut şi puţini îşi amintesc răspunsul. Nimeni nu vorbeşte mult despre victimele comunismului. Nimeni nu ridică monumente comemorative nenumăraţilor oameni ucişi de statul sovietic.

(În cartea sa larg ignorată, „Un secol de violenţă în Rusia sovietică”, Alexandr Iakovlev, arhitectul perestroikăi sub Gorbaciov, estimează numărul între 30 şi 35 de milioane.)

În fapt, există mulţi care sunt în continuare abonaţi la principiile esenţiale ale ideologiei comuniste. Politicieni, profesori universitari, studenţi, chiar şi ocazionalul şofer de taxi autodidact, sunt încă opuşi proprietăţii private.

Mulţi rămân captivaţi de sistemele de planificare economică centrală. Stalin, potrivit sondajelor, este una cele mai populare figuri istorice din Rusia. Un număr considerabil de tineri din Istanbul, oraşul unde locuiesc eu, se descriu cu mândrie drept comunişti; am întâlnit astfel de oameni în întreaga lume, de la Seattle la Calcuta.

Am insistat, pe bună dreptate, asupra denazificării totale şi pe bună dreptate îi condamnăm pe cei care acum încearcă să reînvie ideologia naziştilor. Dar lumea se complace într-un eşec periculos în ce priveşte recunoaşterea istoriei monstruoase a comunismului. Aceste documente ar trebui să fie traduse.

Ar trebui să fie adăpostite într-o bibliotecă reputabilă, catalogate în mod corespunzător şi evaluate cu atenţie de către oamenii de ştiinţă. Mai presus de orice, aceste documente ar trebui să fie bine cunoscute de către un public care pare să fi uitat ce a însemnat cu adevărat Uniunea Sovietică.

Dacă ele conţin ceea ce afirmă Stroilov şi Bukovski – iar toate dovezile pe care le-am văzut sugerează acest lucru – aceasta este obligaţia oricui care este cât de cât interesat de istorie, politică externă, precum şi de zeci de milioane de morţi.

În original:

 A Hidden History of Evil – http://www.city-journal.org/html/hidden-history-evil

 

 

Un articol de Bukovski şi Stroilov, din revista National Review, care vorbeste despre colaborarea din anii 1980 dintre senatorul Edward Kennedy şi conducerea sovietică, având în vedere subminarea administraţiei Reagan:

 

A Phenomenon Called Senator Kennedy

 

 

http://inliniedreapta.net/istorie-ignorata/

22/03/2016 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Scufundarea vasului Struma: o crimă sovietică ascunsă timp de decenii

România a devenit, dupa instaurarea nazismului în mare parte din Europa, o ţară de refugiu şi de tranzit pentru evrei.

Porturile româneşti,Constanţa,Tulcea, Sulina, Galaţi au fost  porţi prin care emigranţii evrei părăseau continentul  european unde  viaţa, bunurile si  libertatea, le erau ameninţate.

 Din 1938 până la începerea războiului (1 septembrie 1939), cu ajutorul a 22 de vase, 12.801 evrei din Germania, Austria, Cehoslovacia au  părăsit Europa, prin porturile romaneşti de la Marea Neagră şi Dunăre.

În anul urmator, li s- au alaturat alţi 4174.

Mareşalul Ion Antonescu era la curent si era de părere că emigrarea evreilor trebuie încurajată.

De aceea el a refuzat să le aplice”soluţia finală”a lui Hitler si a preferat să permită plecarea acestora.

Odată cu închiderea porturilor italiene în iunie 1940, porturile romaneşti rămîn pentru ei singura ieşire din Europa.Ideea de a pleca în Palestina este populară printre evrei.

Mai multe organizaţii sioniste au  încearcat să formeze  grupuri cu scopul de a-i trimite în Palestina.

Vase cu refugiaţi evrei din Portul Sulina

HILDA           728 pasageri         noiembrie  1939

SAKARYA      2.385 pasageri     februarie    1940

PENTHO        509 pasageri        septembrie1940

Tulcea MILOS   711  pasageri    octombrie  1940

 PACIFIC         1.067  pasageri    octombrie 1940

 ATLANTIC     1.800 pasageri    octombrie 1940

 Constanţa      DARIAN B.           800 pasageri februarie 1940

 STRUMA        769 pasageri        decembrie 1941

 Alţii evrei au pleacat spre Palestina in mici ambarcaţiuni cu ciţiva pasageri la bord .

Cîteva exemple de iulie 1941: vasul Hoinarul cu 19 pasageri, în octombrie 1941, vasul Crai nou cu 12 pasageri la bord.

În perioada 1941-42, 10 asemenea ambarcaţiuni mici părăsesc porturile româneşti, cu destinaţia Palestina.

La 7 decembrie 1941, au plecat din Gara de Est, Obor, pe ruta Bucureşti/Constanţa, 769 de evrei.

Toţi au aceeaşi destinaţie si in buzunar fiecare are un tichet pentru o călătorie în Palestina.

Organizatorul acestui drum, este o organizaţie evreiască, Aliah, cu sediul în Calea Moşilor 78 ,în inima unui cartier locuit de  evrei.

Astăzi clădirea nu mai există. S-a prăbuşit la cutremurul din 4 martie 1977.

La gara de Est sunt prezente autoritaţi civile şi poliţieneşti.Trenul pleacă cu aprobarea guvernului militar al generalului Antonescu .

 Mai multe luni, anunţuri apărute în jurnale şi în interiorul comunităţii evreieşti, făcusera reclama şansei de a părăsi o Europa unde viaţa oricărui evreu era mai în pericol ca niciodată. Deja Europa era împînzită de lagăre de concentrare.

 În aceeaşi duminică de 7 decembrie 1941, în care trenul pleca din Gara de est, japonezii atacă Pearl Harbor.

O zi mai devreme, 6 decembrie, sambăta, Marea Britanie a declarat război României.

Pasagerii care plecau din România pentru a se refugia în Palestina, veneau dintr-o  ţară inamică Marii Britanii.

Palestina, din 1928, era guvernată de Londra. Abia în 1948 acest mandat va înceta, odată cu înfiinţarea statului Israel.

Pe 10 decembrie SUA primesc o declaraţie de război din partea României.

La Constanţa îmbarcarea pe vas durează nu cîteva minute, ci patru zile.

S-au facut controale vamale riguroase,evreii emigranti neavand voie sa ia cu ei decat foarte putine lucruri.

Dupa o ultimă verificare a documentelor, apar şi agenţi germani care fotografiază pasagerii.

În port, la dana 27, aştepta vasul care îi va transporta.

Era de fapt mai mult o epavă. Un vas cu pînze transformat într-unul de pasageri.

Trebuia scos de mult la casat. În loc de asta, firma fraţilor Singros din Grecia l-a transformat într-un vas de pasageri pentru nişte disperaţi care fugeau din faţa morţii.

Reclama companiei arăta pe afiş pachebotul de lux Queen Mary.

 Contrastul  acestui vas,care abia se mai ţine să nu se desfacă în bucăţi cu realitatea, este puternic. Avea două catarge pentru vele, o lungime de 46,40 m, şi o lărgime maximă de numai 8,70 m,ceeace provoca un ruliu cumplit.

Tonajul era de 642,36. Motorul cu elice de 240 cai putere, fusese înlocuit cu unul de 300 CP, luat de la un vas scufundat în Dunăre.Struma avea un deplasament de 300 tone.

Vasul putea primi in jur de 100 persoane,dar fusesera vîndute tichete unui număr de pasageri de peste sapte ori mai mare , decat capacitatea vasului.

Echipajul era alcătuit din cinci bulgari, doi evrei, un ungur, un polonez si  o româncă.

 Comandantul era un cetățean bulgar din Varna, ucrainean de origine: Grigor Timofeievici Garabetenko

Pentru toţi oamenii care se vor înghesui pe vas, au fost improvizate 10 closete,o infirmerie cu opt paturi, o bucătărie, 1 spălător.

Cabinele erau nişte separeuri despărţite cu stinghiile luate de la mai multe lăzi de portocale. Cauza: goana după profit a proprietarilor vasului.

  În acest lanţ erau implicaţi patronii navei, fraţii Singros, trimişii lor în România, agenţii maritimi Stefan D’Andreea, Jean Pandelis, liderii organizaţiei Aliah, în frunte cu Eugen Meissner, Samuel Leibovici Ariel, dr. Iacob Leberman, Lipa Haimovici, Emma Guttman-Bunescu.

Vînzările de bilete au fost făcute mai ales prin firma Turismul Mondial, cu sediul pe Calea Victoriei nr.100, lîngă Athenée Palace. Clădirea există şi azi.

 Struma fusese  construita în 1867, în nordul Angliei, la Newcastle. Era un barcaz care navigase sub pavilion bulgar si fusese  reparat si modificat pentru a putea prelua pasageri,dupa care a fost trecut sub pavilion panamez, ţara neutră la acea dată.

Vasul Struma a ancorat  în portul Constanţa la 24 mai 1941. Avea, în 1940, 77 de ani  de folosinţă.

Trebuia demult scos din uz. Acest lucru viitorii pasageri nu-l cunoşteau. Ei ştiau ce le arătau prospectele companiei Turism Mondial şi comitetul Alya.

Pentru a ajunge pe vas, mulţi şi-au vîndut bunurile, casele, magazinele, bijuteriile de familie. Tot ce aveau. Campania publicitară a fost insistentă.

Mulţi dintre evreii din Romania erau convinşi că singura lor şansă era emigrarea în Palestina.Ei veneau din provinciile românesti, mai ales din Basarabia şi Bucovina, din Moldova.

Este interesant că unii pasageri au renunţat şi au refuzat să se urce pe acest vas, văzând starea lui. Un exemplu este al criticului de artă Radu Bogdan, atunci – în 1941 – tânăr.

Un caz interesant este cel al unui tânăr bucureştean Petrin, ulterior profesor de limba esperanto. Fratele său geamăn fusese deportat în Transnistria, iar părinţii au decis să-icumpere un bilet pentru a pleca cu vasul “Struma”, salvându-l pe această cale.

Dar el a murit în Transnistria puţin înainte de urma să se întoarcă la Bucureşti: primirea aprobării repatrierii durase mult timp. Părinţii au decis să-l trimită pe “Struma” pe fratele său, pentru a-l salva cel puţin pe acesta, bineînţeles folosind actele şi biletul fratelui decedat.

Dar în ultimul moment, în urma unui vis în care i-a apărut fratele decedat, Petrin a refuzat să plece, cu toatăîmpotrivirea părinţilor. Destinul lui a fost să rămână în viaţă Ulterior a fost persecutat politic fiind esperantist…

In sfarsit, pe data de 12 decembrie 1941,vasul  Struma ridica ancora din  portul romanesc Constanţa, pe drumul fara intoarcere spre  Palestina.

In noaptea 21-22 iunie 1941, Germania şi URSS au intrat  in război….

Marea Britanie și Statele Unite declarasera  război României, astfel că cei 769 de evrei de la bord erau pentru aceste state, cetățeni ai unui stat dușman.

Ghinionul face ca in apropierea coastelor turce vasului sa i se defecteze  motorul, astfel ca acesta este remorcat pană în portul Buyukdere, la 3 mile marine nord de Bosfor, pe partea europeană a ţărmului turc.

 Ajunge totusi la Istanbul unde autoritățile turcești nu le permit pasagerilor sai nici să debarce, nici să-și continue drumul.

Nava a fost retinuta de autoritatile turcesti zece săptămâni, pentru că Marea Britanie nu  permitea refugiatilor evrei  să intre în Palestina, pasagerii fiind aprovizionați cu alimente și medicamente de către comunitatea evreiască din oraș si de evreii americani.

Guvernul britanic a refuzat cu obstinatie sa acorde  vize pentru  Palestina, acestor evrei proveniti  dintr-o  ţară inamică (România).

 Arabii făceau presiuni să nu le permită pasagerilor evrei debarcarea iar britanicii, care controlau Palestina, să nu-i lase să ajungă acolo.

 Britanicii, la presiunea organizațiilor evreiești, acceptă în final să acorde certificate palestinene dar numai pentru 70 de copii.

Pe parcursul celor 70 de zile în care nava a rămas în port, pasagerilor li s-a interzis sa coboare pe tarm, exceptie facand cei cativa care reusisera sa obtina vize britanice pentru Palestina, inainte de imbarcare.

Struma este pusă  în carantină si doar trei persoane au fost autorizate să se urce pe vas (în afară de polițiștii turci): doi evrei din Istanbul și Dan Malioglu, șeful de escală al Serviciului maritim român la Istanbul .

Cei trei  incep negocieri, încearcand  să obțină vize pentru evreii de pe vas de la turci, britanici, suedezi, sovietici și prin Crucea Roșie, totul fara rezultat.

O delegatie a evreilor originari din Romania emigrati in Palestina, a cerut si a obtinut audienta la primul ministru al Turciei, Ismet Inönü, reusindu-se după această întrevedere sa se obțina de la britanici doar 28 de vize pentru copiii sub 17 ani.

Autoritățile portuare turce ordonă în mai multe rânduri navei să se întoarcă în Marea Neagră.

 Din ordinul căpitanului Garabetenko si la rugămintea pasagerilor, motorul  navei oricum defect, este sabotat definitiv pentru a face imposibilă repararea acestuia si întoarcerea navei în România.

Pasagerii întind pe laturile navei cearșafuri pe care scriu: „Suntem refugiați evrei, salvați-ne”.

Poliția portuară înconjoară Struma, rupe cearșafurile agățate de pasageri  și amenință cu armele  pe cei tentați să se arunce în apă.

În final, in seara zilei de 23 februarie 1942, autoritățile turcești dau ordin ca vasul Struma  sa fie remorcat si  întors cu forța în largul Marii Negre.

Ostași turci s-au urcat la bordul navei si au  taiat lanțul ancorei, dupa care, un  remorcher a tractat  Struma în largul Bosforului, unde a fost lasata să plutească în derivă.

Duminică, 24 februarie, la ora 9:30, o explozie a pulverizat vasul, care s-a  scufundat rapid cu pasageri cu tot.

  Din cei 769 pasageri reușește să supraviețiuască unul singur: David Stoliar, originar din Bucuresti, in varsta de 18 ani   care s-a stabilit mai tarziu în Statele Unite.

 El descrie ce s-a întâmplat, astfel:

Marea era foarte liniștită. Vasul stătea pe loc. Brusc, cu puțin înainte de ora nouă dimineața, o puternică explozie zguduie vasul care în câteva minute se scufundă. Eu am fost aruncat peste bord de forța exploziei“.

S-a agațat, la fel ca alți naufragiați, de bucățile de lemn de la suprafață, dar din cauza apei reci, rând pe rând se scufundă toți, astfel că până la amiază rămâne singur.

Șansa lui a fost haina de piele pe care o purta și care l-a protejat de frig. A doua zi dimineața a fost salvat de un mic vas turcesc.

 

struma

Afiş  „Wanted”, răspândit de  evreii din Palestina, în care înaltul comisar britanic  Harold MacMichael  era acuzat de uciderea   evreilor pasageri ai vasului  Struma, prin refuzul de a le acorda viza de intrare în acest teritoriu aflat sub protectorat englez.

 

Zeci de ani, autorităţile comuniste sovietice au încercat să arunce vina pentru aceasta crimă barbară asupra României, aflata în război cu URSS…

Abia dupa destrămarea U.R.S.S. si deschiderea arhivelor,  în anul 1991, istoricii au putut constata ca acel vas a fost scufundat de o torpila trasa de pe un submarin  sovietic, fara sa se tina seama ca era vorba de un vas civil si neinarmat, aflat sub pavilionul unei tari neutre, nebeligerante si care transporta sute de oameni nevinovati.

Inițial se credea o mină rătăcită a scufundat Struma, dar în anii 1960, istoricul german Jürgen Rohwer a stabilit că submarinul sovietic  SC-213 a făcut acest lucru.

În jurul acestei tragedii au aparut  o mulțime de legende si inca in  anii ’60, au  circulat stiri  care atestau  acțiunea unui submarin sovietic în zonă.

Comuniștii au făcut tot ce era cu putință pentru a disculpa Uniunea Sovietică.

S-au  spus nenumarate minciuni și au fost scrise tone de maculatura, in care se afirma că vasul s-a lovit de o mină,sau ca  fie nemții , fie românii l-ar fi scufundat.

Primii ani dupa ocuparea Romaniei de catre Uniunea Sovietica, a fost larg raspandita  versiunea diversionista, conform careia maresalul Antonescu i-ar fi suit cu buna stiinta  pe evrei  pe acel vas, dupa care a ordonat scufundarea acestora impreuna cu vasul in larg…

Au fost si  versiuni care implicau și marina turcă.

Alte variante, îi faceau responsabili pentru tragedie, chiar pe evrei.

 După ce in 1991 arhivele s-au  deschis , s-a putut  afla că a fost  vorba de atacul unui submarin sovietic.

Referitor la acest eveniment apare în arhivă următoarea apreciere:

Sergentul major U.D. Cenov, comandant de unitate, sergentul G.G. Nosov și soldatul operator torpile din cadrul Flotei Sovietice de Război, I.M. Filatov, au demonstrat un curaj exemplar în acțiune” .

Să recapitulăm: marea era liniștită, vizibilitate perfectă la ora nouă dimineața, vasul era de pasageri nu de război (n-avea tunuri, mitraliere sau torpile), sub  pavilion panamez, deci al unei țări neutre.

In plus, vasul era în derivă (avea motorul oprit), probabil că pe punte se vedeau pasagerii și atunci ce-o fi fost în mintea acestor „bravi” marinari sovietici atunci când au decis să-i trimită o torpilă?

Încă o dovadă a gradului de dezumanizare a „omului nou sovietic”.

Despre ce „curaj exemplar în acțiune” poate fi vorba când ataci un vas civil, fără nicio posibiltate de ripostă?

Zeci de ani, dupa razboi, oficialitățile rusești au negat faptul că au provocat moartea a 768 bărbați si  femei, din care 70 de copii.

 Acum stim, ca Struma a fost scufundată de o torpilă lansată de pe submarinul sovietic SC 213  care supraveghea Stramtorile , sub comanda lui  Ivan V. Isaiev.

Acesta este acela care a ordonat sa fie torpilat vasul, în dimineaţa zilei de 24 februarie, la ora 9,30.

Autoritățile sovietice au lăudat echipajul  submarinului SC-213, pentru scufundarea vasului Struma:

„Submarinul SC-213 … a întâlnit în dimineața zilei de 24.2.1942 un vas inamic neprotejat Struma … Nava a fost torpilată cu succes de la o distanță de 1118 de metri [] și scufundată … ofițeri inferiori … Unitatea de Comandă și subofițerii … și marinarul care a lansat torpila … au demonstrat curaj”. (Arhivele Militare Sovietice).

S-a  mai aflat ca autoritățile militare sovietice erau  la curent si  cu faptul ca nava circula sub pavilion neutru  panamez.

Sovieticii aveau cunostinta si de demersurile facute de reprezentantii evreilor de pe acel vas, pentru a obtine vize, inclusiv de la Uniunea Sovietica…

Pana la urma,dupa caderea comunismului, Marina Rusă și-a exprimat oficial „regrete” pentru această „eroare”. Si atat…

 Despre oferta mareșalului Antonescu catre aliatii occidentali, de a permite să emigreze toți evreii români care doresc s-o facă, s-a vorbit foarte puțin în lucrările de specialitate.

Dacă Aliații ar fi onorat-o, multe suferințe ale evreilor deportați în Transnistria ar fi fost evitate și multe vieți salvate.

Lista evreilor disparuti in aceasta catastrofa poate fi citita  AICI

Mai multe amanunte legate de acest subiect tragic puteti citi  AICI

Imagini pentru Foto: Memorialul Struma în Holon, Israel photos

Foto: Memorialul Struma din localitatea Holon, Israel

Dezastrul vasului Struma a atras atenția lumii asupra situației evreilor din țările Axei.

Opinia publică britanică facea presiuni asupra guvernului pentru a permite emigrarea în Palestina, iar Marele Muftiu al Ierusalimului facea presiuni să nu fie acceptați emigranți evrei.

Nemții au transmis instrucțiuni Misiunii Germane de la București să facă presiuni asupra autoritaților românești, să fie mai restrictivi în acordarea vizelor de emigrare.

Mareșalul Antonescu informează organizațiile evreiești că au fost depuse 75.000 de cereri de emigrare, dar pentru a le onora statul român estimează cheltuieli de 100 milioane de dolari, sau 1.330 $ de persoană, pe care așteaptă să-i fie decontați de organizațiile evreiești.

Referitor la această ofertă, Killinger, ambasadorul Germaniei la București, i-a spus lui Lecca, ministrul român care se ocupa de evrei, că Antonescu: „vrea să lovească două păsări cu o singură piatră să scape de un mare număr de evrei într-o manieră confortabilă”.

Congresul Mondial Evreiesc acceptă oferta și solicită Departamentului de Stat al SUA să-i permită să deschidă un cont în Elveția în care să adune donațiile și să facă decontările către România.

Britanicii insa, fac presiuni asupra americanilor să nu permită deschiderea contului, pe motiv că România este țară beligerantă, de fapt ca să blocheze emigrarea evreilor români în Palestina.

După opt luni este în sfârșit aprobată licența pentru deschiderea contului din Elveția.

totusi, SUA nu a mărit  cota de imigranți pentru evreii aflati in sfera de influență a Axei, preferand să-și folosească infrastructura navală pentru a transporta prizonierii de război germani.

Între 1942 și 1945 au fost transportați în SUA 371.683 prizonieri germani și 50.273 prizonieri italieni.

Până la urmă britanicii  au acceptat să mărească cota totală anuală de imigranți în Palestina, de la 15.000 la 20.000 de evrei. Foarte puțini   însă au ajuns în Palestina, ca urmare a acestui aranjament.

Oferta lui Antonescu a fost torpilată și de puterile Axei și de Aliați.

Deși rezultatul ofertei a fost minim, „el a arătat lumii România nu a barat drumul evreilor care doreau să părăsească țara”.

Recent, epava submarinului sovietic SC 213 a fost descoperita în largul portului Constanta…

 

 

 

 VIDEO:

 

http://youtu.be/i7Q_5yAEiLY

 CITIŢI ŞI: 

 https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/12/15/tragedia-vasului-struma-si-torpilarea-ofertei-facute-de-maresalul-antonescu-la-unison-de-aliati-si-de-puterile-axei/

 
Bibliografie

 

  1. Nora Levin. The Holocaust. The destruction of European Jewry 1933-1945, editura Schocken Books, New York, 1973, pag.581-584.

  2. Martin Gilbert. The Holocaust. A History of the Jews of Europe during The Second World War, editura Henry Holt and Company, New York, 1986, pag. 296.

  3. http://israelpublicart.com/public_art/?art=struma-memorial-sculpture

  4. http://israeled.org/ss-struma-sunk-russian-submarine/

 

16/05/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 8 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: