CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Poetul nepereche Mihai Eminescu, evocat de Tudor Arghezi

 

 

Imagini pentru mihai eminescu photos

 

 

 

La aniversarea a 105 ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, scriitorul Tudor Arghezi a rostit câteva cuvinte, frumos meşteşugite, în faţa microfonului Radiodifuziunii.

Astăzi înregistrarea se păstrează și în Arhiva de Istorie orală Radiodifuziunii Române, ca un document de o mare valoare documentară şi literară.

 

 

Imagini pentru arghezi photos

 

Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu, n. 21 mai 1880, Bucureşti – d. 14 iulie 1967)

 

 

„A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalţi.

Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singurăte ca slavă.

Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat.

Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine citeşte.

Cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fi descuiat cu cheile străine, poezia apaţine limbii mai bine decât proza.

Sufletul secret al limbii, jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele neputincioase, muntele începe de jur împrejur şi nu are poteci.

Unde nu te poţi urca, te uiţi şi te mulţumeşti cu câteva imagini vaporoase.

Dacă aş râvni să agăţ de constelaţia lui Eminescu o lumină, ar fi o neinchipuită îndrăzneală: constelaţia fuge mereu, se depărtează, cine ar putea să o ajungă? Aş fi încercat un portret de aspecte, dar cum s-ar putea reda portretul umbrei şi al timpului neisprăvit? Câteva reflexe, e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile. Slovele de faţă sunt numai o laudă de seară…”

 

 

[înregistrare realizată în 1955]

http://www.rador.ro/2018/06/15/tudor-arghezi-despre-mihai-eminescu/

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/10/17/ziua-de-17-octombrie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/10/17/o-istorie-a-zilei-de-17-octombrie-video/

17/10/2018 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , | 2 comentarii

Octavian Goga, denigrat de politrucii proletcultişti comunişti

În anii de după război, în plin comunism, la Uniunea Scriitorilor din Republica Populară Română, a avut loc o şedinţă la care a fost  prezentă toată floarea scriitorilor din ţara noastră.

Subiectul era Octavian Goga. 

După cum se ştie, Octavian Goga a condus înainte de război un guvern, cu unele exprimari  extreme de naţionalism.

   

Foto: Octavian Goga

Avea să intre în dizgraţia hahalerelor comuniste şi a celor ce nu înţelegeau acel naţionalism adevărat, ce nu avea şi nu avea legătură cu fascismul, cu xenofobia, cu tot ce poate fi mai rău propagat de alte forţe, care nu doreau nici atunci să admită existenţa unor naţiuni, ci doar a unor populaţii amorfe.

Zaharia Stancu s-a făcut frate cu dracul ca să treacă puntea

Foto: Zaharia Stancu

Ei bine, Zaharia Stancu a fost cel mai vehement contestatar al marelui poet, lovind cu tot ce a putut în distinsul patriot român Octavian Goga, care nu mai putea să se apere fiind decedat.

A fost cel mai virulent şi cel mai negativist, împotrivindu-se cu toată tăria de reabilitarea lui Goga.

 

Foto: Tudor Arghezi

La sfârşitul cuvântării lui Stancu, Tudor Arghezi a cerut să i se acorde câteva minute în a spune şi el ceva…

Iată ce a spus:

„Eram  în iarna anului… la conacul marelui Goga. Depănam amintiri şi multe alte probleme ale timpului.  La  un moment dat se auziră bătăi la uşa conacului.  Goga, s-a dus, a deschis uşa şi văzu un tânăr  zgribulit cu nişte manuscrise în mâna. Îl ruga pe maestru să le citească şi dacă se poate să le publice  în ziarul ce îl conducea. Goga îl invită înăuntru  pe tânăr, luă manuscrisele  ce cuprindeau încercările lui poetice. 

Goga le citi pe îndelete  şi concluzia era clară.  Tânărul era plin de talent.  Îi spuse că nu poate să le publice acum dat fiind că revista era deja la tiparniţă.  Însă Goga i-a dat un aconto tânărului  cu promisiunea că în numărul viitor al revistei îi vor apare încercările poetice neuitând să menţioneze că sunt pline de talent.

Acel tânăr se numea Zaharia Stancu.”


Concluzia lui Arghezi a fost colosală şi a intrat definitiv în istoria acelui moment.
,,Acum iată de ce pe lumea asta sunt scriitori culţi sau … desculţi.” (Apropo-ul era legat de romanul lui Zaharia Stancu,  ,,Desculţ”.)
Arghezi a fost aplaudat de cei din sală, în picioare,  minute în şir.
Octavian Goga era reabilitat, iar  Stancu părăsea sala jenat vădit de adevărul spus de Arghezi.

 

 

http://infobrasov.net/reabilitarea-iar-azi-praduirea-unui-mare-roman-octavian-goga/

13/03/2018 Posted by | MARI ROMANI | , , , , | Lasă un comentariu

Corifeii culturii române şi glumele lor nemuritoare…

 

 

Imagine similară

 

 

 

Într-o zi, la o şuetă cu Al. Cazaban şi Corneliu Moldovanu, Ion Minulescu, dorind să le facă sânge rău interlocutorilor săi, strigă să-l audă toată lumea:

– Mă, voi ştiţi că eu m-am născut  în  anul când a murit  Eminescu?

Replica lui Cazaban a fost promptă:

– Două mari nenorociri în acelaşi an !

 

Când avea nevoie de bani, Mateiu Caragiale se ducea în strada Sf. Ionică să amaneteze ceva. Într-o zi a luat de acasă o pipă veche şi s-a prezentat la „Muntele de Pietate”.

Un domn sobru a examinat pipa şi i-a dat pe ea 60 lei. Mateiu Caragiale a fost mulţumit de preţ.
Trecând pe strada Bărăţiei, a zărit, în vitrina unei dughene, o pipă la fel cu cea pe care o amanetase. Intră şi află că pipa costă 15 lei şi că negustoraşul de „antichităţi” mai avea destule piese de acest gen.

După vreo lună, când Mateiu se afla din nou în jenă financiară, luă pipa pe care dăduse 15 lei în strada Bărăţiei şi plecă cu ea la „Munte”.

Evaluatorul o cântări în palmă, clipi şiret pe sub ochelari şi-i plăti 60 de lei. Mateiu încasă banii şi o şterse, venindu-i să sară pe stradă de bucurie că-l păcălise pe evaluator.
Peste câteva luni iar nu avea bani. Dădu fuga pe Bărăţiei, cumpără o pipă cu 15 lei şi iar se prezentă la „Muntele de Pietate”.

După ce-şi încasă suma şi plecă fericit de trucul „infailibil” pe care îl descoperise.

Evaluatorul îi spuse unui prieten care asistase la această scenă   fluturând un zâmbet blajin şi atotînţelegător către amicul său :
– E fiul mai vârstnic al lui Ion Luca Caragiale. De un an de zile îmi tot aduce pipe de 15 lei bucata de pe Bărăţiei şi eu îi dau câte 60 de lei pe fiecare.

El crede că mă prosteşte, dar pot eu să-i ofer fiului marelui nostru Caragiale câte 15 lei?  

 

Arghezi s-a întâlnit, în preajma Cismigiului, cu Victor Eftimiu, îmbrăcat cu mantaua lui largă şi însoţit de câteva fete, care il „îngrijeau” acasă (soţia, o actriţă cunoscuta, ii murise de o vreme): il pieptănau, il masau, ii tăiau unghiile, şi celelalte… 

„Dragă, îţi prezint  secretarele mele”, zice Eftimiu, apelând la  o formulă pe care o socotea convenabilă pentru a putea scoate fetele în lume.

Iar Arghezi, cam pişicher, i-a răspuns:

„Ce spui, dragă, tot mai secretezi, tot mai secretezi?…” 

 

 

Tudor Arghezi nu-l aprecia sub nici un chip pe Demostene Botez, nici ca avocat, nici ca scriitor şi, de câte ori avea prilejul să se întâlnească cu el, i-o spunea în faţă.
Într-o zi, Arghezi venea la Uniunea Scriitorilor, unde s-a întâlnit cu Demostene Botez, care tocmai ieşea, şchiopătând.

Văzându-l atât de neajutorat, Arghezi i se adresă:
– Măi, Demostene, ce-i cu tine? Ce-ai păţit?
– Nu vedeţi, maestre? Sunt cu un picior în groapă! se văietă el.
– Nu-i nimic! Ţi-a rămas intact piciorul cu care scrii, îi replică Arghezi.

 


Dramaturgul Constantin Kiriţescu, director ani în şir în Ministerul Instrucţiunii Publice, căuta să-şi impună numai punctul lui de vedere şi, din această cauză, se făcuse nesuferit majorităţii oamenilor de cultură.
– Mare idiot trebuie să fie Kiriţescu acesta, judecând după mutră, zise furios într-o zi Ion Minulescu.
– Nu te lua după aparenţe, îl sfătui ” blând ” Arghezi. Mutra te înşeală. E cu mult mai idiot decât arată.

 


Magistrat tânăr, Alexandru Cazaban nu ştia cum să plece mai repede de la Judecătoria de Ocol din Răducăneni. Cum, în acel timp, Barbu Ştefănescu Delavrancea era ministrul Justiţiei, la intervenţia lui Alexandru Vlahuţă, Delavrancea  l-a primit în audienţă pe Al. Cazaban.
– Răducăneni. Răducăneni …, murmura Delavrancea cu ochii în sus, gânditor.

 Niciodată n-am admirat un răsărit de soare mai măreţ ca la Răducăneni! Şi, mă rog, de ce vreţi să plecaţi de acolo? Aud că sunteţi scriitor.

– Pentru că, vedeţi, Excelenţă – a explicat Al. Cazaban grăbindu-se să meargă drept la inima dramaturgului ajuns ministru – acolo n-am ocazia să admir…. un <Apus de Soare>.
Delavrancea a savurat poanta rozându-şi mustaţa şi a scris pe cererea de transfer a tânărului magistrat: „Se aprobă”.

Pe când era profesor la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, George Călinescu a invitat doi studenţi la el acasă. Aceştia n-au venit în ziua fixată, ci a doua zi, la aceeaşi oră.

Deschizându-le uşa , doamna Alice Călinescu i-a în­trebat ce doresc, iar ei au răspuns că au fost invitaţi, dar n-au putut veni cu o zi înainte din cauza unor obligaţii la facultate şi au întrebat:
– Domnul profesor este acasă?
Din pragul uşii, amfitrioana şi-a întrebat soţul:
– Eşti acasă, dragă?
– Nu, dragă, nu sunt acasă!
– Aţi auzit băieţi, nu e acasă, l
e-a spus candid doamna Călinescu.

Înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie, Şerban Ciocu­lescu urma în paralel şi Dreptul, pentru a-i face plăcere bunicului său. Teroarea studenţilor era dreptul roman şi profesorul Ştefan Longinescu, care avea mania clasificărilor şi subclasificărilor, subîmpărţirii în diverse paragrafe de tipul I, II, III, IV etc, 1, 2, 3, 4 etc.,  A, B, C, D etc., a, b, c, d etc.

La examen, dacă subiectul compara cinci subdiviziuni, el nota fiecare răspuns ridicând câte un deget de la mâna stângă strânsă pumn.
Un astfel de subiect ce compara cinci subdiviziuni i-a căzut la examenul de drept roman lui Şerban Cioculescu, care a început, transpirând, să le enumere în timp ce profesorul ridica câte un deget.

Sărind peste diviziunea a doua, dar enunţân­du-le pe celelalte, a rămas un deget nedesfăcut de la mâna profesorului, el făcând gestul invers închizându-le la loc pe celelalte patru degete şi arătându-i degetul respectiv îl întrebă necruţător:
– Ce e acesta?
Cioculescu i-a replicat prompt :
– Degetul arătător.
Ilaritatea a fost generală, profesorul a zâmbit sardonic şi i-a dat bilă roşie, trântindu-l la examen.

 

 

  Pe când era şi director al Institutului de Literatură, Mihail Dragomirescu  intră odată satisfăcut în aula Fundaţiei Universitare, unde dădu cu ochii de  Şerban Cioculescu, veşnicul său rival în dispute.
– Ei, ce zici, Cioculescule, teoriile mele se discută la congresul de la Copenhaga…
– Ce să zic, domnule profesor, decât că e ceva putred în Danemarca! a fost replica lui Cioculescu.

La „Capşa”, Şerban Cioculescu şi Alexandru Cazaban se duelau verbal, bineînţeles în glumă.
Zice Cazaban:
– Eu nu scriu, ca unii, pentru şer-bani!
– Nici eu nu scriu, ca alţii, numai cazaban-alităţi! i-a în­tors-o Cioculescu.  

Frecventată mai întâi exclusiv de marea boierime, de oameni de stat, prinţi şi chiar regi, diplomaţi, generali etc., cafeneaua Capşa va fi adoptată de scriitori şi artişti în 1930, dup[ ce s-a ]nchis cafeneaua Oteteleşanu, fieful lor.

Atmosfera scorţoasă de până atunci a cafenelei Caa a devenit mai agitată, dupa ce aici au „năvălit”scriitorii şi artiştii.

Discuţiile au devenit mai aprinse, şi nu s-au purtat cu voce scăzută, ca altădată, comentariile au devenit mai acide, ba uneori mai izbucneau şi mici certuri.

Bârfa, mereu la modă în veselul mediu scriitoricesc, a dat naştere celebrei epigrame a lui N. Crevedia:

La Capşa unde vin toţi seniorii / Local cu două mari despărţituri / Într-una se mănâncă prăjituri / Într-alta se mănâncă scriitorii.

25/06/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA, UMOR | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: