CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Aromânii şi bandele greceşti.Ameninţări, incendii, asasinate,teroare

DOSARE DECLASIFICATE

Aromânii balcanici şi bandele greceşti

La începutul secolului XX, aromânii din Peninsula Balcanică au insistat pentru a-şi folosi limba proprie în şcoli şi biserici, fiind sprijiniţi de statul român.Această posibilitate a determinat nemulţumirea grecilor, care considerau că nu există aromâni.

 Bande de greci, sprijinite financiar mai ales de preoţii eleni, s-au dedat la omoruri în masă, săvârşite în aşezările cu populaţie majoritar aromânească. Reacţia Executivului de la Bucureşti faţă de masacrele bandelor greceşti a stârnit iritarea omologilor eleni, conflictul diplomatic devenind de neevitat.
Drepturile aromânilor din Peninsula Balcanică au constituit motivul unor dialoguri intense între ministerele de Externe ale României şi Înaltei Porţi. Într-un asemenea context, ministrul român de Externe, generalul I. Lahovary, a beneficiat de suportul unor persoane influente din Austro-Ungaria (Contele Goluchowski şi Baronul Calice), Germania (Baronul Marschall), Italia (Marchizul Incisa) şi Rusia (Zinoviev), care direct sau prin intermediari au discutat cu factorii de decizie de la Constantinopol.

Generalul Alexandru Lahovary, trimis al României la Constantinopol, a prezentat Patriarhiei (decembrie 1903) un proiect în care sugera posibilitatea ca aromânii să beneficieze din punct de vedere religios de serviciile unui episcop propriu în eparhia Ohrida-Kruševo, în locul celui greco-ortodox.

 În acelaşi timp, aromânii au depus un Memorandum la Patriarhie (24 aprilie 1904), solicitând, printre altele, înfiinţarea unor biserici proprii, posibilitatea pentru preoţi de a ţine slujba religioasă în limba română şi de a avea un delegat pe lângă Patriarhie.

Cum Sfântul Sinod a respins cererile aromânilor (4 mai 1904), ambasadorul Germaniei, baronul Marschall, a fost primit în audienţă la sultanul Abdul-Hamid al II-lea (1876-1909) în legătură cu doleanţele aromânilor. Iniţiativa ambasadorului german s-a datorat solicitării lui Alexandru Lahovary, ultimul cerând printr-o notă oficială acordarea de drepturi aromânilor, aşa cum aveau şi celelalte naţionalităţi nemusulmane. În cele din urmă, sultanul a emis o iradea (22 mai 1905), recunoscându-le aromânilor toate revendicările cerute, cu excepţia celei de a avea un conducător religios propriu: „Majestatea Sa Imperială Sultanul, care, însufleţit de sentimentele Sale de înaltă dreptate şi de părinteasca Sa grijă pentru popoarele Sale, acordă binefacerile şi bunăvoinţa Sa tuturor supuşilor Săi credincioşi, fără deosebire de neam şi de religie. Luând în considerare cererile depuse acum în urmă la picioarele tronului imperial de către supuşii Săi valahi, a binevoit să poruncească în privinţa lor ca, în virtutea drepturilor civile de care ei se bucură la fel ca ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze muhtari, potrivit reglementărilor în vigoare; ca, aşa cum se face pentru celelalte comunităţi, să fie admişi şi membri valahi, potrivit regulii existente, în consiliile administrative şi să fie acordate facilităţi de către autorităţile imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor lor şi pentru îndeplinirea formalităţilor prevăzute de legile imperiului în vederea deschiderii de noi aşezăminte şcolare”.

DOSARE DECLASIFICATE / Aromânii balcanici şi bandele greceşti (II)

Patriarhul Ioachim al III-lea a protestat personal la Marele Vizir Ferid Paşa faţă de dreptul aromânilor de a-şi folosi propria limbă în şcoli şi biserici, menţionând că, de fapt, aromânii care urmau să beneficieze de prevederile iradelei gândesc şi folosesc ca limbă maternă greaca.

Cu toate astea, Abbdurrahman, ministrul otoman al Justiţiei şi Cultelor, a adresat o teskerea ministerială Patriarhului, aducându-i acestuia la cunoştinţă: „Valahii nu vor putea fi împiedicaţi de a celebra ceremoniile cultului lor de către preoţii lor şi în limba lor naţională, nici nu vor fi împiedicaţi de a se servi de această limbă în şcolile lor; că li se va fi permis de a-şi numi propriii lor muhtari, conform legilor în vigoare; că nimeni nu va putea tulbura, în exerciţiul funcţiunii lor, pe institutorii şi pe inspectorii învăţământului pe care comunitatea valahă i-ar numi, adresându-se – conform regulii stabilite – Ministerului Imperial al Instrucţiunei Publice, şi că, în fine, Valahii vor lua parte la alegerile membrilor Consiliilor Administrative”. Ministrul turc al Justiţiei şi Cultelor nu a uitat să menţioneze că aromânii nu puteau să aducă modificări „la raporturile lor de supunere faţă de Patriarhat”.

Nemulţumirea Patriarhului nu a fost atenuată, acesta propunând într-o şedinţă a Sfântului Sinod excomunicarea preoţilor români şi a tuturor creştinilor ortodocşi care ar apela la serviciile acestora.

La 3 iulie 1905, Sfântul Sinod a declarat nulă căsătoria dintre aromânul Teodor Marcu, din Ianina, şi Iulia Naum, motivându-şi decizia prin faptul că un preot român a oficiat slujba religioasă. De asemenea, preotul Eftimie şi diaconul Evghenie Profirecu au fost caterisiţi. Cei doi slujitori ai bisericii s-au rezumat să citească decizia Sfântului Sinod (4 iulie), considerând-o abuzivă şi precizând că vor continua să-şi îndeplinească atribuţiile religioase.

Grecii, nemulţumiţi de cererile cu caracter naţional ale aromânilor, s-au dedat la violenţe. Bande formate din greci şi plătite de către episcopii greci au început să atace comunităţile de aromâni în a doua parte a anului 1904. Preoţii şi profesorii aromâni au fost ameninţaţi cu moartea în condiţiile în care nu renunţau la folosirea limbii române şi, implicit, nu-şi închideau propriile şcoli şi biserici, urmând să le folosească pe cele greceşti. Astfel, aromânului Apostol Hagi-Gogu i s-a cerut într-o scrisoare de ameninţare să declare că este grec. „Să arzi în faţa victimelor tale cărţile româneşti, atât bisericeşti, cât şi şcolare, recunoscând greşeala ta şi nedreptatea ce le-ai făcut şi să ne scrii, comunicându-ne că ai executat toate acestea”.

Grecii care făceau parte din bandele care îi atacau pe aromâni erau plătiţi cu un salariu de 1,5-3 lire turceşti. Aveau sarcina de a nu se angaja în lupte cu armata turcă decât dacă ar fi fost atacaţi de aceasta. Se ascundeau în satele şi mânăstirile greceşti. Primeau patru sute de cartuşe şi patru puşti, armele trebuind să le ofere celor care ar fi dorit să facă parte din bandă.
Multe dintre arme, în special revolverele, au fost de calibru mic şi, graţie acestei stări de fapt, mulţi dintre aromâni au scăpat teferi în momentul în care s-a tras asupra lor. Doi dintre norocoşi au fost doctorul Taşcu Pucerea, din oraşul Târnova, şi notabilul român Toli Hagi-Gogu, din oraşul Caferia. Deşi asupra doctorului s-a tras cu revolverele de la ferestrele şi din curţile caselor, acesta a fost atins doar de două gloanţe. „Unul i-a străbătut muşchiul de la umărul stâng, lăsând o rană adâncă, iar altul l-a lovit în mijlocul spatelui, lângă şira spinării. Din fericire, acesta n-a produs decât o contuzie slabă”, conform lui G.C. Ionescu, Gerantul Consulatului României din Monastir. Asupra lui Hagi-Gogu s-a tras din spate, acesta fiind atins tot de două gloanţe.
De regulă, bandele de antarţi, formate din cel puţin 50 de persoane, înconjurau comunităţile de aromâni. O parte dintre ei intrau în sat şi îl obligau pe preot să le predea cărţile româneşti, arzându-le apoi. Incendiau imobilele şi încercau să-i prindă pe fruntaşii comunităţii, în baza unor liste întocmite anterior. Omorau oile şi vitele din localitate. Antarţii fugeau de fiecare dată când auzeau că în apropiere sunt detaşamente înarmate, altele decât cele greceşti, nu înainte de a lipi afişe pe uşile bisericilor prin care încercau să îi intimideze pe aromâni: „Facem cunoscut locuitorilor că cine se va declara român de naţionalitate sau va trimite copiii la şcoala română sau se va închina în biserica română este condamnat la moarte şi va fi decapitat”.
O altă tactică folosită de antarţi a fost aceea de a-i ataca pe aromânii izolaţi, în special pe aceia care se deplasau între două localităţi. Astfel, la 15 iunie 1905, antarţii greci i-au omorât pe fraţii Ghiţă şi Chicea Celea lângă satul Gramaticova-de-Sus. Tot aşa, Hristache Toli din Neagosta a fost omorât în drumul său către localitatea Dirjilova, în timp ce căra scânduri cu catârii.

 Autor: Catalin Fudulu

CATALIN PETRUŢ FUDULU (n. 15.09.1973). Doctor in istorie al Universitatii din Bucuresti (2006). A colaborat sau colaborează la revistele Angvustia, Acta Moldaviae Meridionalis, Document, Magazin Istoric, Historia (redactor în perioada 2002-2004), Dosarele Historia (redactor-şef în perioada 2002-2004), Dosarele Istoriei, Monumentul, Sangidava si Valahica, Ziarul de Duminica, însumând peste 250 de articole, publicate în periodice şi volume colective, si peste 20 de comunicari la sesiuni de comunicari stiintifice.

Sursa:Ziarul de Duminica

Reclame

01/08/2010 Posted by | AROMANII DIN BALCANI, ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat asta: