MAREA UNIRE- ROMÂNIA LA 100 DE ANI. VIDEO

 

 

 

“Marea Unire – România, la 100 de ani” nu este o lecţie seacă de istorie, ci un documentar bazat pe oameni şi mărturiile acestora. Temerile, bucuriile şi speranţele lor însoţesc spectatorul pe parcursul celor 80 de minute, transformate într-o călătorie provocatoare pentru cei care vor să simtă emoţia.

Acest documentar prezintă atât momentul Marii Uniri, pus în contextul internaţional, dar evaluat şi de fiecare individ care are legătură cu ce s-a întâmplat în 1918.

România, la 100 de ani, înseamnă şi suferinţa celor care au fost despărţiţi de familiilor lor şi deportaţi.

Finalul deschis, invită la meditaţie, prin dorinţele exprimate de românii din Basarabia şi Bucovina de Nord despre ce mai pot aştepta din partea României.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/12/01/unirea-de-la-1-decembrie-1918-un-eveniment-astral-al-istoriei-poporului-nostru/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/08/05/ziua-de-5-august-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/05/o-istorie-a-zilei-de-5-august-video-4/

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicitate

Marea Unire de la 1 decembrie 1918 – Un eveniment astral al istoriei poporului nostru

 

 

 

 

 

1 decembrie 1918 reprezintă un eveniment central al istoriei poporului nostru, data la care Marea Adunare de la Alba-Iulia a votat unirea Transilvaniei cu România, încheind procesul de unire a provinciilor istorice româneşti într-un singur stat naţional – România.

Primul pas a fost făcut atunci când la 2 decembrie 1917 gubernia rusească Basarabia, parte a principatului Moldova anexată de Imperiul Rus, s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească, după care la 24 ianuarie 1918  a fost adoptată la Chişinău, Declaraţia de Independenţă faţă de Rusia imperială, iar la 27 martie/9 aprilie 1918,  Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă, a votat Unirea Basarabiei cu Țara Mamă – România. 

La rândul sau, în data de 15/28 noiembrie 1918 — Congresul Bucovinei a hotărât în unanimitate „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”.

În data de 1 decembrie 1918  în sala Casinei din Alba Iulia,  a avut loc Adunarea Națională, convocată de către Marele Sfat Național Român, prin Consiliul Național Român Central de la Arad, la care au participat 1228 de deputați veniţi din toate ţinuturile Transilvaniei, pentru a vota Rezoluția prin care se pecetluia Unirea Transilvaniei cu Regatul României.

Atunci, Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, a declarat Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”, iar militantul unionist Vasile Goldiș a rostit cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție în care se spunea :

„Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.

Proiectul de rezoluție a fost  adoptat cu ovații prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională a procedat  la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membri; acesta la rândul său va numi un guvern provizoriu — Consiliul Dirigent.

Ziua de 1 decembrie, devenită din 1990 sărbătoare națională a României, este un eveniment nespus de însemnat al istoriei noastre, o dată cu o însemnătate aparte şi anume aceea a realizării scopului suprem al întregii națiuni române – MAREAUNIRE.

Istoria este un proces vital şi o temelie de rezistență pe care se poate sprijini o societate, un popor, o țară, astfel că semnificația zilei naționale reprezintă unul dintre pilonii pe care se reazămă şi  identitatea națiunii române.

Perfect integrat  valului revoluţionar  de renaştere naţională a popoarelor asuprite din Europa din statele Europei centrale şi răsăritene inclusiv în Austria şi Ungaria, în „primăvara naţiunilor”, poporul român autohton în Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi-a exercitat în 1918 un drept fundamental, în conformitate cu principiile de drept al popoarelor, recunoscute  pe plan internaţional.

Guvernul Ungariei, crezând că va putea salva, în ajunul derutei sale militare şi al descompunerii sale politice, a lansat ideea unei federalizări.

Şi de această dată, ca întotdeauna, guvernul Ungariei urma tradiţia sa binecunoscută, aceea de a căuta prin formule seducătoare să evite destrămarea statului artificial multinaţional, pe care nu-l mai puteau guverna şi în care ungurii erau net minoritari.

Ei credeau că au găsit în ideea federalizării un nou mijloc de a  continua sistemul lor  anacronic de guvernare. 

Noua Europă nu se putea manifesta decât democratic. Soluţia pentru care s-a optat a constat în vegherea respectării noilor principii ale dreptului internaţional vizând manifestarea liberă a voinţei popoarelor eliberate, iar popoarele au decis cu rapiditate:

Adunarea reprezentativă convocată la Turcinsky Sv. Martin la 29 octombrie 1918 de Consiliul Naţional Slovac a votat în unanimitate independenţa şi unirea Slovaciei cu Cehia;

• La 14 noiembrie, la Praga, Adunarea Naţională consfinţea ca act de voinţă al slovacilor şi cehilor naşterea Republicii Cehoslovace cu Thomas Garrigue Masaryk în funcţia de preşedinte;

• la 17 octombrie 1918, reprezentanţii tuturor slavilor de sud-vest (sârbi, croaţi, sloveni şi bosnieci) alegeau la Zagreb – Consiliul Naţional Iugoslav care a numit guvernul provizoriu, a proclamat Statul naţional independent şi suveran al sârbilor, croaţilor şi slovenilor (29 octombrie);

• la 24 noiembrie Vecea (Adunarea populară) a votat unirea noului stat cu Serbia, urmată fiind de skupstinile populare din Vojvodina (25 noiembrie) şi Muntenegru (26 noiembrie) Unirea devenind fapt împlinit la 1 decembrie;

• la 30 octombrie 1918 în Austria, asumându-şi întreaga putere şi responsabilitate, Adunarea Naţională Provizorie a delegat Consiliul de Stat şi a format noul guvern, încredinţând mandatul lui Karl Renne;

• la 12 noiembrie 1918 s-a proclamat Republica Ungară, Consiliul Naţional Ungar alegându-1 în funcţia de preşedinte pe Károlyi Mihaly.

În acest context,uzând de dreptul la autodeterminare recunoscut popoarelor şi urmând drumul deschis de fraţii basarabeni care proclamaseră unirea cu Ţara la 27 martie/ 9 aprilie 1918, poporul român din Bucovina, Transilvania, Banat şi „Partium” (teritoriile româneşti dintre Carpaţii Occidentali şi Tisa) şi-a desfăşurat şi el, în conformitate cu normele şi principiile de drept internaţional recunoscute, acţiunea proprie pentru independenţă şi unitate statală.

 

Respingând propunerile ungare, românii au decis şi ei, ca şi popoarele slave asuprite din fostul Imperiu Austro-Ungar, să uzeze de dreptul lor de a-şi alege singuri soarta.

Au constituit şi ei „comitete de acţiune ale românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina, apoi un Consiliu Naţional al Unităţii române în emigraţie (Paris, 24 august/6 septembrie 1918) şi în provincii, pe ansamblul structurilor sociale şi profesionale, „comitete de acţiune” şi „consilii naţionale” locale.

În Bucovina, care fusese anexată de Austria în 1774, a fost ales Consiliul Naţional Român care la 14- 27 octombrie a formulat cererea de unire cu România, votată la 15/ 28 noiembrie 1918.

În mod identic, în Transilvania, Banat şi „Partium”, consiliile locale au recunoscut Consiliul Naţional Român Central, ales la Arad, la 31 octombrie 1918, drept unicul for reprezentativ al voinţei naţionale. Acesta îşi subordona atât consiliile locale cât şi gărzile naţionale constituite pentru apărărarea localităţilor româneşti de actele teroriste ale ultranaţionaliştilor unguri.

La 15 noiembrie, C. N. R. C. a promulgat ceea ce am numi astăzi „legea electorală” – coloana vertebrală a oricărei democraţii autentice – adică regulamentul pentru alegerea deputaţilor Adunării Naţionale a Românilor. Precizându-i-se caracterul reprezentativ, consultativ, şi implicit, de constituantă, Adunarea Naţională a fost convocată, prin anunţul din 20 noiembrie, pentru data de l decembrie 1918 la Alba Iulia.

În număr de 1.228, delegaţii au fost aleşi în mod democratic, în cadrul circumscripţiilor electorale locale sau al organizaţiilor tuturor partidelor politice, asociaţiilor şi organismelor economico-financiare, culturale, religioase şi militare, primind fiecare mandatul susţinerii Unirii „acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”.

Pentru protejarea şi susţinerea delegaţilor, peste 130.000 de locuitori ai tuturor localităţilor româneşti cuprinse între Tisa şi arcul carpatic s-au deplasat la Alba Iulia, constituindu-se într-o uriaşă adunare de obşte reprezentativă, care a certificat decizia de unire, în conformitate cu principiul autodeterminării, drept autentic act de voinţă naţională.

Conform mandatului încredinţat, preşedintele Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, Gheorghe Pop de Băseşti, a declarat în Cuvântul de deschidere, Adunarea, drept, „CONSTITUANTĂ Şl DESCHISĂ”, fapt ce a îndreptăţit-o conform tuturor normelor de drept recunoscute, să adopte, ca act juridic, istorica „Declaraţie de Unire cu Ţara”.

În lectura lui Vasile Goldiş aceasta făcea cunoscut că „ADUNAREA NAŢIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT SI TARA UNGUREASCĂ (teritoriile româneşti dintre Tisa şi Carpaţii Occidentali – n.n.) ADUNAŢI PRIN REPREZENTANŢII LOR ÎNDREPTĂŢIŢI LA ALBA IULIA ÎN ZIUA DE 18 NOIEMBRIE / l DECEMBRIE, DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI Şl A TUTUROR TERITORIILOR LOCUITE DE DÂNŞII CU ROMÂNIA. ADUNAREA NAŢIONALĂ PROCLAMĂ ÎNDEOSEBI DREPTUL INALIENABIL AL NAŢIUNII ROMÂNE LA ÎNTREG BANATUL CUPRINS ÎNTRE RÂURILE MUREŞ, TISA ŞI DUNĂRE”.

Votul în unanimitate al delegaţiilor a constituit baza juridică, legalizarea actului, enunţat de preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti:

„ADUNAREA NAŢIONALĂ A POPORULUI ROMÂN DIN TRANSILVANIA, BANAT ŞI PĂRŢILE UNGARIEI (Partium – n. n.) A PRIMIT REZOLUŢIUNEA PREZENTATĂ PRIN VASILE GOLDIŞ ÎN ÎNTREGIMEA EI ŞI ASTFEL UNIREA ACESTEI PROVINCII ROMÂNEŞTI CU ŢARA-MAMĂ… ESTE PENTRU TOATE VEACURILE DECISĂ!”

 

Adunarea Naţională, a avut caracter de Constituantă, fiind organ legislativ şi al suveranităţii naţionale pentru poporul român trăitor în Ardeal, Banat, Crişana, Sătmar, Maramureş etc., astfel că hotărârile sale au avut putere de lege, păstrându-şi până astăzi, în conformitate cu principiile de drept internaţional în baza cărora au fost adoptate, o importanţă covârşitoare şi de netăgăduit sub aspect juridic şi politic.

Ele au fost grupate pe genuri de probleme, de primă urgenţă fiind cele ce consfinţeau Unirea cu Regatul României ca decurgând din dreptul inalienabil al naţiunii române de a decide soarta sa şi a teritoriului moştenit de la înaintaşi.

Formând izvorul de drept al dreptului constituţional român, aceste hotărâri au fost ratificate prin „LEGEA DE UNIRE” votată în unanimitate de prima Adunare Constituantă a României întregite, sancţionată la 31 decembrie 1919 de rege şi publicată în Monitorul Oficial nr. 206 din l ianuarie 1920.

Din punct de vedere juridic aşadar, Unirea teritoriilor româneşti din fosta monarhie dualistă cu patria-mamă, decretată de Adunarea Naţională Constituantă de la Alba Iulia, necondiţionat, în baza dreptului inalienabil al românilor din respectivele teritorii la autodeterminare şi suveranitate naţională, a fost un act legiferat, legalizat cu 1 an şi şase luni anterioară semnării tratatului de pace româno-ungar.

A fost aşadar un acord încheiat între două entităţi suverane, deoarece Regatul României ca stat suveran nu a făcut decât să aprobe prin organul său constituţional, ca şi în cazul Basarabiei şi al Bucovinei decizia luată de Constituanta românilor din Banat, Transilvania şi Partium, teritorii ce-şi redobândiseră suveranitatea.

Din momentul sancţionării „Legii de unire”, similar situaţiei din celelalte state europene reunificate, provinciile care decretaseră Unirea cu Ţara au încetat să mai fiinţeze în calitate de corpuri politice suverane, devenind părţi integrante ale teritoriului Regatului României.

De menţionat că întregul proces a fost legalizat sub aspect juridic şi de deciziile similare ale minorităţilor alogene (parţial ungurii, iar saşii, şvabii, evreii, ţiganii etc.; în totalitate) care, fiind consultate, au subscris prin hotărâri luate în cadrul unor adunări cu caracter plebiscitar juridic recunoscute.

Drept urmare, Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), nu a făcut decât să consacre acceptul Ungariei în calitate de stat succesor al defunctului Imperiu dualist, faţă de acordul încheiat şi legiferat între două părţi contractante suverane.

Conferinţa Păcii de la Paris nu a fost în situaţia de a „crea” un stat român întregit, întru-cât acesta fusese deja realizat ca operă a naţiunii române.

Conferinţa a fost chemată să dea doar consacrare juridică internaţională noului statut teritorial şi politic al statului român, prin recunoaşterea în speţă a principiului naţionalităţilor şi al autodeterminării popoarelor.

Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 între „Puterile Aliate şi Asociate”, pe de-o parte, şi Ungaria pe de altă parte, a fost inspirat de principiul călăuzitor care a stat atunci la baza tuturor tratatelor de pace – principiul naţionalităţilor.

Şi cum Ungaria era şi ea, în cadrul Imperiului dualist, un mozaic de naţionalităţi, în care naţiunea maghiară nu avea majoritatea, era natural şi logic, prin clauzele teritoriale stipulate, ca tratatul de pace să-i schimbe radical fizionomia geografică şi să desăvârşească opera de creare sau întregire, pe baze naţionale a statelor succesoare.

De aici, seria textelor prin care Ungaria „renunţă la toate drepturite şi titlurile” asupra teritoriilor „situate în afară de noile frontiere ale Ungariei”, în „favoarea statelor cesionare” (Tratatul de la Trianon, Partea a 11-a, Art. 27), şi stipularea din Articolul 45 că „Ungaria renunţă la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor vechii monarhii austro-ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei,… ca făcând parte din România”.

Iredentiştii unguri au făcut să curgă  valuri de cerneală după extirparea  cangrenei dualiste de pe trupul Europei central-răsăritene din 1918, sperând ca prin repetatele acţiuni  de măsluire neruşinate a trecutului vor putea să fundamenteze refacerea imperiului lor „milenar”.

După un secol de acţiune concertată şi tenace, publicistică, propagandistică, politico-diplomatică şi, uneori, militară, au reuşit, din păcate, să vopsească „negrul” în „alb” şi albul în negru, să prezinte o construcţie feudală despotică şi anacronică – monarhia dualistă de pretenţie universală, drept quintesenţă a democraţiei şi soluţie viabilă chiar şi pentru Europa Mileniului III .

Au fost prezentate potrivit  dictonului „nu iese fum fără foc”, pretenţii absurde drept revendicări justificate, încercându-se să se şteargă din istorie actele de voinţă ale popoarelor, acte plebiscitar consfinţite în 1918, să facă uitate sau să răstălmăcească înseşi principiile care i-au animat, la sfârşitul primei mari conflagraţii mondiale, pe artizanii Europei civilizate şi democrate a secolului XX şi să acrediteze, prin declararea drept caduc a conceptului de stat naţional, periculoasa concepţie a existenţei unor naţiuni sau popoare „alese”, a căror individualizare, inclusiv teritorială, ar fi „un dat” şi „un drept” istoric şi divin.

În contrapartidă, popoarele care şi-au realizat atunci, prin imense sacrificii, idealurile de dreptate, libertate şi unitate naţională s-au lăsat purtate în tot acest timp de valurile… nepăsării, considerând că adevărul este atât de limpede şi actul de justiţie al Istoriei atât de evident, încât nu mai au nevoie de susţinere.

Uitând, bineînţeles, că anacronismele şi ţelurile damnate pot avea priză la noile generaţii a căror energie prevalează cunoaşterii şi care, în căutarea unui nou ideal se pot lăsa seduse de „dreptul” forţei! Aşa a fost posibilă declanşarea celui de-al doilea război mondial şi, pentru noi, românii  – „diktatul” de la Viena, criminal corolar al Pactului Ribbentrop – Molotov şi al unui tratat secret de alianţă ungaro-sovietic perfectat în august 1940 (Pactul Csaky-Molotov), care prevedea graniţă comună, ungaro-sovietică, pe Carpaţii Orientali.

Astfel au fost posibile şi destrămarea în secolul  XX, a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, potrivit „Principiului Kohr” – „Tot ce este mic este minunat!” şi mai uşor de controlat de către o Germanie care se substituie, pe zi ce trece, tot mai mult, Statelor Unite ale Europei.

O Europă pragmatică şi lucidă atunci, spre deosebire de actuala Europă a himerelor, s-a exprimat hotărât prin vocea preşedintelui Conferinţei de pace, Alexande Millerand:

„Nu încape nici o îndoială că revizioniştii nu urmăresc altceva decât fărâmarea României şi Iugoslaviei, întărirea Germaniei prin noi teritorii, împingând hotarele ei spre est şi sud, înconjurând noi teritorii poloneze, cehe şi austriece, o Ungarie restaurată în vechile ei hotare, o Bulgarie întinsă către Vest, Nord şi sud.

Or, aceasta ar însemna revenirea Ia stările de dinainte de război care au creat războiul mondial. Istoria nu face însă paşi înapoi şi oamenii cu mintea întreaga nu-şi pot închipui o asemenea posibilitate, aruncând lumea într-un nou război, căci nici o ţară nu va admite atingerea frontierelor sale”. 

Dacă Europa de azi pare să fi uitat ce primejdii pasc continentul nostru, este cazul ca măcar noi, în numele drepturilor noastre imprescriptibile, să-i mai aducem din când în când aminte!

România nu poate fi apărată decât de unirea în cuget şi simţire a tuturor românilor !

 

Doamnelor, Domnişoarelor şi Domnilor, TRĂIASCĂ  ROMÂNIA  !

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_Adunare_Na%C8%9Bional%C4%83_de_la_Alba_Iulia

http://www.dacoromania-alba.ro/

https://identitatea.ro/semnificatia-istorica-a-zilei-de-1-decembrie-ziua-nationala-a-romaniei/

Ungaria,Trianonul şi „jihadul” împotriva României

 

 

Politicienii de la Budapesta nu renunţă la visul Ungariei mari…

 Organizaţia Naţiunilor Unite are înregistrate pe glob nu mai puţin de 3.600 de minorităţi naţionale, care toate au în gena lor tendinţa de a se izola de majoritari, de a-şi încropi propria lor ţărişoară, dar, din păcate pentru ei, nu este posibil.

Dacă liderii majorităţii covârşitoare ai acestor minorităţi, inclusiv ai românilor dimprejurul graniţelor noastre, înţeleg cum stau lucrurile, cei ai maghiarilor fac opinie separată, ei îndemnându-şi „enoriaşii” la răzvrătire prin forţarea barierelor modului de a trăi instituit, solicitând o nouă ordine mondială prin introducerea în ecuaţie a dreptului minorităţilor la autodeterminare.

Măsura se vrea, probabil, o replică la ceea ce s-a întâmplat cu o sută de ani în urmă, după Primul Război Mondial (1914-1918) când, în urma aplicării principiilor naţionalităţilor în Europa, s-au constituit o sumedenie de state, pe seama prăbuşirii imperiilor, cu deosebire cel austro-ungar.

Este vorba de constituirea de state noi ca Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi Austria, sau de întregirea altora, ca în cazul României, Iugoslaviei şi Ucrainei.

A da frâu liber unei astfel de iniţiative, adică a pune în practică această încercare de „ autonomizare şi de eliberare a minorităţilor de sub „ jugul” majorităţii, pentru cele 3.600 de minorităţi, sau numai pentru o parte a acestora, ar fi o adevărată nebunie.

De aceea, atât la nivelul ONU cât şi al statelor care fac politica mondială sau a zonei (Vezi UE), s-a căzut de acord asupra lărgirii drepturilor minorităţilor, atât pe plan european cât şi mondial, dar până la o anumită limită, care să nu pericliteze stabilitatea între minoritate şi majoritate, atât de necesară bunei funcţionări a unei societăţi.

Dacă, în general, lucrurile s-au înţeles, există în Europa două state recalcitrante: Ungaria şi Rusia, ambele cu minorităţi destul de extinse pe teritoriul altor ţări, operaţiune rezultată dintr-o anume politică de acaparare a unor teritorii şi de subjugare a cât mai multor naţiuni.

Deşi între Rusia şi Ungaria există deosebiri de la cer la pământ, în această privinţă marii maeştrii sunt politicienii unguri, care au implementat această metodă încă din primii ani ai sosirii lor în Europa (896 e.n.)

Aşa se explică faptul că ei îşi revendică teritorii nu numai din România, ci şi din Slovacia, Serbia, Ucraina, Slovenia, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina, până la Fiume, în Italia, la ieşirea spre Marea Adriatică.

Pe de altă parte ruşii au procedat similar, dar mult mai târziu, în epoca sovietică, prin procedeul deportărilor în masă a populaţiei băştinaşe (Pahod na Sibir) şi înlocuirea acestora cu populaţie rusească, dislocată şi ea, în general, din zona sălbatică a Rusiei (din tundra şi taigaua acesteia), şi pusă în fruntea comunităţilor locale (republici, republici autonome, raioane regiuni, oraşe şi sate) pentru a le conduce.

Aşa se întâmplă că la ora actuală, nu numai Basarabia, ci şi Ucraina, Lituania, Letonia, Estonia, ţările din Caucaz sunt pline de enclave ruseşti, cărora nu le convine noul statut, creând tensiuni în interiorul ţărilor respective şi de „dragul” cărora dl Putin ar fi în stare să işte chiar Al Treilea Război Mondial, pe care, poate, doar aceste două ţări l-ar dori, evident în speranţa că-şi vor putea îndeplini aberantul vis.

Vorbind despre minorităţi în afara graniţelor, ca pretext pentru a schimba ordinea firească şi a ameninţa stabilitatea, în lipsa datelor privind ruşii, amintim că nu Ungaria, ci România are cea mai mare diasporă, şi aceasta nu datorită unei politici expansioniste, ci faptului că actualii vecini, fie că vorbim de unguri, bulgari, sârbi sau de ruşi şi-au constituit în decursul istoriei, vetre pe imensul nostru teritoriu moştenit de la daci, prin rapt.

Ai noştri fiind cei mai vechi locuitori ai meleagurilor acestor ţări. În vreme ce românii au în afara graniţelor circa 13 milioane de suflete, la unguri este vorba de 4-5 milioane. Adică de 39 la sută în primul caz şi de cel mult 33 la sută în al doilea.

Profesionalismul ungurilor în abordarea acestui subiect se vede de la o poştă prin metodele subtile şi tenacitatea cu care îşi urmăresc ţelul. Aceasta, în raport cu stângăcia şi vulnerabilitatea românilor, care iată pierd tot mai mult teren într-o confruntare în care buturuga mică este lăsată să-şi facă de cap, până când ne vom trezi că va răsturna carul mare.

Evident că linia belicoasă şi agresivă pe care liderii maghiarilor din România au găsit de cuviinţă să o promoveze, dă motive de îngrijorare unor minţi luminate ale minoritarilor (cum este cazul scriitorului Hajdu Gyozo, a actriţei Adam Erzsebet şi a altora), care cred că pentru o civilizată convieţuire, calea cea mai potrivită ar fi a bunei înţelegeri cu majoritarii, pe baza recunoaşterii statutului de minoritar şi a unui ataşament sincer faţă de ţara în care trăiesc, în cazul de faţă, România.

A bate monedă pe iredentista teorie că România nu este patria maghiarilor de aici, ci doar pământ natal, adică un loc de pradă şi nimic mai mult, este în măsură să schimbe radical şi în rău statutul, rolul şi menirea acestora pe meleagurile noastre.

Mai pe şleau ei înşişi se autoexclud, se autodefinesc a fi veniţi aici, cu scopul de „aduna comori” pentru o altă ţară, pentru Ungaria deci, iar dacă se poate şi o halcă de pământ din glia noastră strămoşească pentru aceasta.

 

 

 

 

Această opinie inoculată şi pe care observăm că minoritatea maghiară nu o comentează şi nici nu o combate ne îngrijorează, întrucât ea va duce la alterarea climatului bun de convieţuire existent până acum, bazat pe o anumită simpatie a românilor faţă de maghiari, venită din ancestrala lor toleranţă, dar şi din crezul lor creştinesc.

Există însă şi o lege a firii în sensul că oricât de răbdător şi de înţelegător ai fi, toate îşi au o limită.

Şi pentru că în decursul multimilenarei noastre istorii ni s-a răpit atâta pământ de pe margini, până am ajuns, teritorial, la aproape un sfert din ceea ce ne-au lăsat moştenire înaintaşii noştri, nimeni n-a avut obrăznicia şi nemernicia să ne ceară pământul chiar din inima ţării. Un atac decimator nu numai la integritatea teritorială, ci chiar asupra fiinţei noastre naţionale.

 La fel cum îşi vede orice om de aici. România a oferit minorităţii maghiare TOTUL: pământ, adăpost, resurse, absolut TOT. I-a asigurat, prin legi, dreptul de a  utiliza limba, de a avea şcoli în limba maghiară, de a-şi practica religia, de a călători liber, de a fi reprezentată în Parlamentul de la Bucureşti, dar şi în cel European, de a manifesta, celebra şi comemora.

Putin şi minorităţile lui Stalin

În Europa veche, ungurii au fost aşi în privinţa folosirii diverselor grupuri etnice pentru asigurarea dominaţiei în teritorii străine.

Puţini la număr şi doritori de patrie mare, au găsit această soluţie încă de la venirea lor pe continent, implantând în zonele cucerite, strategice sau mai puţin strategice, dar totdeauna pentru distrugerea coeziunii autohtonilor, diferite populaţii de alte naţionalităţi, atunci când măsura nu putea fi acoperită cu maghiari.

Dovada cea mai clară este prezenţa masivă a ungurilor, secuilor şi saşilor, cât şi a altor minorităţi europene, în arealul demografic al Transilvaniei, dar şi în alte zone ale fostului imperiu ungar, din Slovacia, Serbia, Croaţia etc. Conform principiului „Divide et impera”, adică împarte şi stăpâneşte, soluţia a dat rezultate bune şi pe termen lung, astfel încât minorităţile au devenit un adevărat „Cap de pod” în continuarea politicii de amestec în treburile interne ale statelor vecine, acolo unde nu se mai putea domina efectiv.

Lenin şi, ulterior Stalin, în calitatea lor de lideri comunişti aveau legături foarte strânse cu bolşevicii unguri ai lui Bela Kun, ai anilor ’20 din secolul trecut, care ocupau locul doi în ierarhia Cominternului.

De la ei au învăţat folosirea cu mare succes a acestei arme extrem de eficace în arhitectura noului stat sovietic, format din 55 de naţionalităţi.

Strămutările de populaţii pe scară largă au constituit esenţa, dar şi deliciul propagandei lor, pentru realizarea acelei hărţi demografice care să asigure elementului rus, deţinerea controlului în oricare din cele 16 republici ale Uniunii, întinse de la Kaliningrad la Vladivostok şi Sahalin, pe o suprafaţă de 22,4 milioane kmp, pe cele două continente.

Politica lor etnică şi demografică a căpătat şi nuanţe noi, în sensul că pe lângă favorizarea ruşilor s-a urmărit distrugerea fibrei acelor naţiuni neagreate şi stânjenitoare, din punctul lor de vedere, cum a fost cazul românilor basarabeni, dar şi al ucrainenilor, care, deşi de acelaşi sânge, îi deranjau.

Cele mai dure mutări de populaţii s-au făcut în preajma şi după cel de Al Doilea Război Mondial, când milioane de ruşi din cele mai îndepărtate zone ale Rusiei asiatice: din tundră şi taiga, au fost aduse în toate republicile europene ale Uniunii: din Lituania până în Basarabia, locul lor fiind luat de milioanele de europeni sovietici dislocaţi din locurile lor de baştină şi duşi în cele mai neprimitoare zone ale Orientului Îndepărtat, prin acel nestăvilit „Pahod na Sibir”. O tragedie umană fără precedent.

Am recurs nu întâmplător la aceste paralelisme, pentru că, în contextul actual, în care lumea încearcă găsirea unui echilibru pentru convieţuire, aceste două ţări folosesc cu obstinaţie şi cu un mare grad de risc minorităţile, implantate cândva în spaţii străine, drept vârf de lance în politica lor agresivă, pe care acum încearcă să o ducă cu alte mijloace de luptă, apărarea propriilor minorităţi aşa-zis oprimate, fiind scuza pentru jocul lor parşiv.

Conform statisticilor ONU, pe mapamond sunt înregistrate 3.600 de minorităţi etnice, care îşi duc existenţa, reciproc, pe teritoriul altor state, îndeosebi vecine.

Conform principiului supravieţuirii, toate tind, mai mult sau mai puţin, spre un soi de identitate, dar în acest scenariu ungurii şi ruşii se disting prin radicalismul lor, stimulat îndeaproape de patriile mame.

În această direcţie noi, românii, datorită situaţiei de vecinătate cu aceste două popoare agresive, trăim o experienţă tristă, o adevărată dramă, întrucât nu avem linişte nici din partea unuia şi nici a altuia, nici din est şi nici din vest.

Dacă maghiarii din România, îndemnaţi ostentativ de liderii locali şi budapestani, n-ar fi fredonat de 25 de ani, distructiv, melodia separatismului şi a autonomiei, deturnând preocupările de bază ale clasei politice în direcţii greşite, astăzi situaţia României ar fi fost mult mai bună din toate punctele de vedere. Adică, ne-ar fi mers mult mai bine, şi nouă, şi lor.

Dacă ruşii ar fi renunţat la politica lor imperială şi sovietică, imediat după căderea comunismului, Basarabia şi Bucovina ar fi trebuit să revină, de drept şi de fapt, la patria-mamă, prin anularea samavolnicului pact de răpire Ribentrop-Molotov, de la al cărui semnare s-au împlinit la 30 august 2014, 74 de ani.

Şi noi, românii, avem risipite minorităţi pe la toţi vecinii şi aiurea. Dar nu din motivele celor doi, ci datorită ocupării pământului nostru strămoşesc de către cei care şi-au făcut vatră pe el. Adunaţi la un loc, sunt mult mai numeroşi decât maghiarii aflaţi în afara Ungariei.

Este vorba de circa 13 milioane de români faţă de 4-5 milioane de unguri.

 

 

 

 

Cu toate acestea nu s-a auzit ca vreuna din comunităţile româneşti să solicite autonomie teritorială faţă de ţara de care aparţine.

Dar nici statul nostru nu încurajează o astfel de politică, deşi motive ar fi, datorită regimului de deznaţionalizare şi de asimilare la care sunt supuşi românii noştri, fie că este vorba de cei din Ungaria, Serbia, Bulgaria Ucraina sau Grecia şi evident, Rusia, şi a faptului că ei, şi nu ceilalţi, trăiesc pe propriul lor pământ moştenit de la geto-dacii lui Burebista..

Or, ungurii sunt îndemnaţi de la centru să solicite autonomii teritoriale în toate ţările aparţinătoare: România, Slovacia, Serbia şi, mai nou, şi Ucraina, de îndată ce acolo apele sau mai tulburat.

Ce face statul maghiar de atâta vreme, face şi rusul care, de la „gabaritul lui”, întins pe două continente, cu o suprafaţă, azi, de 17 milioane kmp şi o populaţie de 140 de milioane, îşi poate permite mult mai multe.

Cu veleităţi expansioniste, domnul Putin consideră că a sosit momentul înlăturării măştii de pe faţă, decis să acţioneze la lumina zilei, cotropind teritorii care, conform noii ordini mondiale, aparţin altor state.

Cazul Crimeii este elocvent, dar se merge şi mai departe, pe pământ ucrainean, motivul invocat fiind dreptul de a-şi apăra minoritatea, cândva implantată prin decimarea tătarilor, şi dezvoltată tocmai în ideea de a avea un picior înfipt în teritoriul altora şi care acum face valuri, la comandă.

Aşadar, în planul lor imperial, Stalin „a lucrat bine”, iar Putin culege acum roadele. Este vorba de nişte roade extrem de otrăvitoare pentru că, în obrăznicia ei şi cu sprijin de la Moscova, minoritatea rusă din Ucraina a reuşit să declanşeze în ţara de la graniţa noastră un adevărat război civil, iar prin doborârea avionului de pasageri malaiez, cu aproape 300 de victime la bord, de pe cele mai diverse continente, e pe cale să stârnească un al treilea război mondial, ceea ce ar fi catastrofal pentru omenire.

Concluzia care se desprinde este că în ultimele decenii, în urma aşa-zisului proces de democratizare, minorităţilor naţionale aparţinând ţărilor prin esenţă agresoare li s-a dat un grad prea mare de libertate.

 

 

 

Cel mai reprezentativ este cazul maghiarilor din România, care, iată, acum sunt pe cale de a ne „pune gheara în gât”, somându-ne să le asigurăm chiar şi autonomie teritorială, acolo unde vor şi cum vor pe pământul românesc.

Şi nu se ştie când vor decide să urmeze şi sinucigaşul drum al ruşilor din Ucraina, cu consecinţele de rigoare.

Tristul experiment ucrainean trebuie să fie învăţătură de minte pentru întreaga clasă politică românească, obligată să-şi reconsidere relaţia cu liderii maghiari.

Statul român, prin instituţiile lui, trebuie să fie mult mai atent la cerinţele acestora, revizuindu-le drepturile ce pun în pericol siguranţa naţională, ordinea şi liniştea publică, buna convieţuire, slăbindu-le elanul autonomist.

În privinţa participării la guvernare, acestora să li se solicite sprijinul doar în măsura în care ei sunt decişi să contribuie necondiţionat şi nerevendicativ la bunul mers al societăţii româneşti, din care fac şi vor face în continuare parte, într-un destin european civilizat.

 

Ioan Cismaș

http://mesageruldecovasna.ro/ungaria-lungul-drum-spre-trianon-