CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut sub numele de „Dictatul de la Viena”

Dictatul de la Viena, dincolo de Wikipedia: „Dacă nu acceptam, dispăream de pe hartă”

Transilvania ocupată de Ungaria, Moldova și Dobrogea, de URSS și Muntenia de Germania nazistă. Acesta ar fi cel mai plauzibil scenariu pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla, dacă România nu accepta arbitrajul germano-italian din 30 august 1940, cunoscut la noi în țară sub numele de „Dictatul de la Viena”.

Anul acesta, la 30 august, se împlinesc 81 de ani de la pierderea de către România în timpul celui de al doilea război mondial, a Transilvaniei de Nord.

Decizia a rămas în istorie ca „Dictatul de la Viena”.

Cu ajutorul istoricului  Ottmar Trașcă, specializat în perioada celui de-al doilea război mondial,  publicaţia Transilvania Reporter a încercat să reconstituie jocul politic internațional al acelei veri funeste, când România a cedat Basarabia, Transilvania de Nord și Cadrilaterul.

Privind cu detașarea pe care ți-o imprimă cele trei sferturi de veac trecute, cu luciditatea impusă de rigoarea cercetării, dar și cu sensibilitatea unui ardelean, istoricul spune tranșant: dacă România nu ceda Transilvania de Nord în 1940, dispărea ca stat.

În istoriografia străină, decizia de la 30 august 1940 este numită arbitraj, al doilea arbitraj de la Viena, deoarece a mai fost un arbitraj, cel din 2 noiembrie 1938, între Ungaria și Cehoslovacia. Și în România, această decizie a fost numită arbitraj până în 1945.

Abia după această dată începe să se vorbească de un dictat germano-fascist, sau fascisto-nazist sau germano-italian, prin care României i s-au răpit 42.000 de kilometri pătrați, iar ulterior s-a încetățenit acest termen.

A fost vorba de un arbitraj internațional cerut de statul român şi există documente care arată că încă de la sfârșitul lui iunie 1940, guvernul român avea în vedere obținerea unui arbitraj al Germaniei în litigiul cu Ungaria privind granița dintre cele două țări.

România a trebuit să negocieze atunci și cu Bulgaria pentru Cadrilater (sudul Dobrogei), și cu Ungaria, pentru Transilvania. Dacă în primul caz, cedarea teritoriului nu a creat o mare emoție în rândul opiniei publice, în cazul Transilvaniei, lucrurile nu au fost așa de simple, deoarece această regiune era văzută, pe de o parte, ca leagănul civilizației române, dar și pentru maghiari, cea mai dureroasă pierdere prin Trianon a fost Ardealul.

Transilvania a fost percepută de maghiari ca o pierdere mai dureroasă decât sudul Slovaciei.

În plus, trebuie să ne punem și în situația liderilor maghiari. Cei mai mulți oameni politici importanți din lumea politică maghiară proveneau din Transilvania, Bethlen, fostul prim-ministru, Teleki Pal, prim-ministrul de atunci, Csaky, ministrul de Externe. Oamenii aceștia erau extrem de interesați de redobândirea provinciei istorice pierdute.

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop, la o defilare în Como, în 1939

Galeazzo Ciano și Joachim von Ribbentrop la Como, în 1939

În iulie, partea română, prin guvernul de extremă dreaptă pro-german al lui Ion Gigurtu, încearcă să obțină sprijinul Germaniei în litigiul cu Ungaria. Dar Germania era în continuare neîncrezătoare în Carol al II-lea, iar Hitler transmite guvernului român că trebuie să se înțeleagă pe cale directă cu cel ungar și că este vremea ca „pretențiile legitime” ale Ungariei să fie îndeplinite, dar pe cale pașnică.

În 26 iulie, Gigurtu și ministrul de externe, Mihail Manoilescu, se întâlnesc cu Hitler, la Berchtesgaden, și acesta le repetă acest lucru. La această întâlnire, partea română pune întrebarea dacă Germania ar fi de acord să arbitreze disputa cu Ungaria, iar Hitler spune nu.

Și a spus chiar așa: noi avem experiența unui arbitraj care a nemulțumit pe toată lumea – e vorba de primul arbitraj de la Viena, cel dintre Ungaria și Cehoslovacia – și nu ne mai trebuie unul.

În august, Ungaria face presiuni prin note diplomatice și se ajunge la tratativele dintre România și Ungaria de la Turnu Severin, care nu duc niciunde.

Aici e interesant că cele două delegații, română și maghiară, erau conduse de câte un ardelean, Valer Pop și, respectiv, Andras Hory, care era clujean.

Aici s-au confruntat două puncte de vedere diametral opuse. Guvernul român, speriat de reacția opiniei publice în cazul cedării unei părți mari din Transilvania, sau a întregii Transilvanii, a încercat să tergiverseze lucrurile, să câștige timp, propunând prima dată un schimb de populație, urmând ca apoi să delimiteze un teritoriu de-a lungul frontierei, care să fie cedat Ungariei, pentru a fi locuit de populația maghiară strămutată.

Ungurii aveau însă o cu totul altă perspectivă. Ei spun că acceptă o soluție, „de compromis”, adică nu cer toată Transilvania, ci doar cam două treimi din aceasta, până la linia Mureșului,  dar și dincolo de ea, pentru a cuprinde Secuimea și inclusiv Brașovul.

Toate acestea reies dintr-un schimb de note diplomatice care sunt preambulul tratativelor de la Turnu Severin.

În 16 august, la prima întâlnire de la Turnu Severin, Andras Hory prezintă linia de frontieră agreată de maghiari, cu 66.000 de kilometri pătrați din Transilvania, deci două treimi, care urmau să revină Ungariei, urmând ca apoi să aibă loc un schimb de populații.

La auzul acestei revendicări, ai noștri au un șoc, cer un răgaz de trei zile, se discută, și vin cu contrapropunerea: prima dată schimbul de populații, și, ulterior, eventual, trasarea unei noi linii de frontieră. Negocierile se împotmolesc și în 24 august se încheie, fără niciun rezultat.

Soluționarea pe calea tratativelor a disputei teritoriale a eșuat la Turnu Severin şi în acest moment, maghiarii încep să se gândească la atacarea României, deja în 23 august 1940, armata maghiară elaborează un plan de atacare a României.

Mai mult, în 24 și 25 august, guvernul maghiar ia legătura cu Moscova, sondând atitudinea acesteia față de un conflict militar româno-maghiar, iar  Molotov răspunde : „simpla existență a României a fost o jignire pentru Uniunea Sovietică, Bulgaria și Ungaria”.

În acest context, în care URSS își declară din nou atitudinea binevoitoare față de revendicările Ungariei, la frontiera sovietică cu România încep concentrări de trupe și au loc incidente de frontieră. Această situație îl face pe șeful statului major român să ceară guvernului: „faceți ceva, că ne vom trezi atacați și de maghiari și de ruși”.

Inclusiv serviciul de informații german raportează în același sens, că maghiarii urmau să atace pe 28 august, dimineață. Dar marea temere a lui Hitler era că în momentul în care se vor pune în mișcare trupele maghiare, vor ataca și rușii, aceștia vor ocupa Moldova până la Carpați și poate și regiunea petroliferă din zona Ploieștiului.

Așa că și nemții își luaseră măsurile lor de prevedere, pentru a proteja rezervele de petrol de importanță strategică.

Astfel, ei pregătesc o divizie de parașutiști, pe care să o lanseze deasupra regiunii petrolifere și câteva divizii blindate erau pregătite să mărșăluiască dinspre Viena spre România, pentru a face joncțiunea cu trupele de parașutiști și a preveni o ocupație sovetică.

Și totuși, cum s-a ajuns la arbitrajul Germaniei?

Hitler, confruntat cu această viziune catastrofică, acceptă ca Germania să arbitreze diferendul româno-maghiar. Viziunea lui era aceea ca arbitrajul să satisfacă într-o oarecare măsură pretențiile maghiare, dar nici statul român să nu fie prea tare lovit, ca să intre în colaps. Și atunci se ajunge la soluția aceasta de la Viena, cu 42.160 de kilometri pătrați cedați, cu o populaţie de 2 388 774 locuitori, din care românii reprezentau 50,2 %, maghiarii 37,1% iar germanii 2,7% .

În schimb, potrivit datelor statistice maghiare teritoriul obţinut de Ungaria la Viena era de 43 104 km2, locuit de 2 577 000 locuitori din care 1 343 000 maghiari (52,1%), 1 069 000 români (41,5 %), 47 000 germani (1,8%) şi 116 000 alte naţionalităţi (4,6%) .

Din cifrele prezentate mai sus se poate constata lesne că soluţia aleasă de Hitler în diferendul teritorial româno–maghiar nu a urmărit reglementarea aspectelor demografice complexe din regiunea aflată în litigiu.

A doua rundă de negocieri a avut loc la palatul Belvedere din Viena, iar cei care au „arbitrat” diferendul româno-maghiar si au decis au fost Italia fascistă a lui Mussolini și Germania nazistă a lui Hitler

Era un compromis între cei 14.000 de kilometri pe care România s-a arătat dipusă să-i cedeze, în timpul întrevederii din 26 iulie de la Berchtesgaden și cei 66.000 de kilometri pătrați ceruți de partea maghiară la negocierile de la Turnu Severin.

Însă, această linie e trasată foarte prost, pentru că din punct de vedere economic, într-adevăr, cele mai multe bogății rămâneau României, dar pe de altă parte, din punct de vedere al transportului feroviar, de exemplu, frontiera a fost o calamitate, pentru că linia de cale ferată care mergea în Ținutul Secuiesc trecea de cinci ori linia de frontieră!

Se poate afirma că frontiera trasată la Viena de arbitrii germano-italieni a urmărit, în principal, satisfacerea intereselor politice, economice şi militare ale celui de-al III-lea Reich, respectiv prevenirea izbucnirii conflictului româno-maghiar şi implicit îndepărtarea spectrului unei posibile intervenţii a Armatei Roşii în România, asigurarea controlului german asupra obiectivului strategic reprezentat de Carpaţii Orientali (prin intermediul Ungariei), protejarea regiunii petrolifere de la Ploieşti şi, nu în ultimul rând, subordonarea din punct de vedere politic a celor două state, fapt ce permitea Berlinului manevrarea lor pe viitor în conformitate cu cerinţele proprii .

În acest sens, relevantă este caracterizarea deciziei de la Viena, făcută de ministrul de Externe german Joachim von Ribbentrop omologului său bulgar:

„Ce poate adeveri mai pregnant justeţea arbitrajului de la Viena decât faptul că după pronunţarea lui, ministrul de Externe român a leşinat, iar ministrul de Externe maghiar şi–a anunţat demisia” . 

Preluarea nordului Transilvaniei, care îi revenea Ungariei, s-a făcut  între 5 și 13 septembrie. În perioada asta, administrația românească a evacuat zona retrăgând inclusiv armatae.

Automat, în loc s-a instlat stăpânirea maghiară. În prima fază, până în noiembrie, a venit o administrație militară.

La nivelul unui oraș asta însemna că  exista și primar, dar deasupra lui exista comandantul orașului. Ulterior, din noiembrie încolo, se introduce administrația civilă.

Toate denumirile devin maghiare, categoric. Străzi, piețe sunt denumite în limba maghiară. Conform arbitrajului, populația română din nordul Transilvaniei, la fel ca și cea maghiară din sudul Transilvaniei, avea dreptul de opțiune vreme de șase luni, dacă voiau să se stabilească în cealaltă țară.

Numai că nici guvernul român, nici cel maghiar nu au încurajat acest lucru. Ele nu aveau niciun interes ca populația să plece.

De exemplu, dacă pleacă populația română din Transilvania de Nord, cum să mai emiți apoi pretenții asupra teritoriului? Nu mai ai legitimitate, pentru că nu mai sunt români acolo. Exact la fel și guvernul ungar, în ce îi privește pe maghiarii rămași în România, pentru că spera pe mai departe că va obține la un moment dat toată Transilvania.

Viața de zi cu zi a românilor din Transilvania s-a schimbat. Avem asasinate, masacre, avem expulzări. Apoi, din octombrie începe așa numita politică de retorsiune, care se aplică de fapt până în 1944.

Adică, dacă maghiarii încep expulzările, la fel fac și românii cu maghiarii, și invers. De exemplu, în Cluj, comandantul orașului a luat 300 de nume la întâmplare, din cartea de telefon și i-a expulzat. Bine, maghiarii invocau la rândul lor expulzări făcute de guvernul român. De exemplu, e un caz la Simeria, unde 300 de muncitori feroviari maghiari au fost obligați să plece.

Toată povestea asta se răsfrânge asura minorităților, adică asupra populației maghiare din sudul Transilvaniei și a celei românești din nordul provinciei.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, treceau la Ungaria, iar ceilalți, grosul, rămâneau în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România.

După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnár…

Ministerul de Externe al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

Ministrul de Eeterne al Ungariei, Istvan Csaky, semnând arbitrajul

Există un curent de opinie care condamnă faptul că armata s-a retras fără un foc de armă… dar se trece cu vederea faptul că România nu avea nici șansă! Decizia de acceptare a arbitrajului, după părerea istoricului a fost salutară.

Altfel, dispăream de pe hartă. Noi am avut un moment în care nu trebuia să cedăm, trebuia să luptăm, și acela a fost 27 iunie, când am primit ultimatumul sovietic pentru părăsirea Basarabiei.

Acolo trebuia să luptăm, nu aveam voie să cedăm fără luptă. Cedând fără luptă, de fapt, noi am încurajat revendicările maghiare și bulgare.

Mihail Manoilescu: „Voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal pe care  i-am iubit așa de mult”

Foto sus: Ministrul român de Externe, Mihail Manoilescu (stânga), și Valer Pop, au în față harta cedărilor teritoriale pe care România a trebuit să le facă Ungariei : ” De acum înainte voi fi blestemat de toți țăranii din Ardeal, pe care i-am iubit aşa de mult, pe care dovedisem că-i iubesc…”.

Însă, în momentul august 1940, dacă noi încercam să rezistăm, ne aștepta soarta Poloniei

Polonezii au șarjat într-adevăr împotriva tancurilor… au luptat vitejește, dar care a fost rezultatul, până la urmă? Ei au fost marii sacrificați ai războiului: partea germană a ajuns un câmp pentru experimente rasiale, iar partea ocupată de sovietici, unul pentru experimentele sociale.

Acolo s-au ciocnit cele două ideologii, iar rezultatul a fost exterminarea evreilor, fiindcă cea mai mare populație evreiască exterminată acolo a fost, nu mai vorbim de exterminarea intelectualilor de către sovietici. Ei, în momentul august 1940, dacă nu acceptam arbitrajul, Ungaria ne ataca, pentru asta nu există dubii.

Dacă rămânea un conflict  româno-maghiar, șansele ca Ungaria să învingă nu erau mari. Nu cred că putau să ne învingă. Numai că toate indiciile conduc spre concluzia că am fi fost atacați și din Est, de sovietici.

De asemenea, Germania era pregătită cu o divize de parașutiști  și cu două divizii blindate, pentru a asigura zona petroliferă. În momentul în care nu am fi acceptat arbitrajul, acea divizie de paraşutişti ar fi fost lansată deasupra Ploieștiului, asta spun documentele germane. S-ar fi ajuns la ciopârțirea României.

Pentru că Ungaria, probabil, ar fi luat Transilvania, sovieticii ar fi luat Moldova, Delta Dunării și restul Dobrogei, pentru a face legătura cu Bulgaria, și Muntenia ar fi fost poate ocupată de Germania.

Cei care susțin că noi puteam rezista, că brava armată română… astea sunt povești de adormit copii. Nu aveam absolut nicio șansă, am fi fost pur și simplu distruși. Faptul că regele a acceptat decizia, după părerea mea, a salvat statul român.

Revenind la viața de zi cu zi a oamenilor în acei ani, s-a pus în anii 1980 accentul pe oprimarea la care au fost supuși românii.

Toată istoria din punctul de vedere al istoricilor din acei ani s-a redus la Ip și Treznea, din păcate mai sunt corifei și în ziua de azi, care susțin același lucru. Or, pentru a ști exact ce se întâmplă, trebuie să cercetezi mult mai multe surse. Viața de zi cu zi a fost la fel de grea și pentru români și pentru maghiari.

Scumpetea, foametea a lovit și pe unii, și pe alții. Au rămas școli în limba română, dar numărul lor a scăzut drastic. Există rapoarte și sinteze voluminoase din 1940 și 1942, care detaliază situația școlilor sau a bisericilor.

Au fost obligați mulți intelectuali români să plece. Cea mai lovită biserică a fost cea ortodoxă.

Au fost dărâmate unele biserici ortodoxe, în Ținutul Secuiesc. Altele, au fost transformate în magazii. Însă nu poți generaliza. Au fost cazuri și cazuri, localități și localități.

Existau încă școli în limba română, existau secții române la universități, dar cu cifre de școlarizare mult reduse. Evident, tendința a fost clară, de diminuare a ponderii și influenței bisericilor și școlilor. Dar, dacă e să spunem lucrurilor pe nume, și Guvernul Antonescu a făcut la fel cu biserica unitariană, de exemplu.

S-a ajuns până acolo încât maghiari din Transilvania de Sud și români din Transilvania de Nord să se adreseze guvernelor român, respectiv maghiar, spunându-le să nu mai ia măsuri împotriva minorităților, deoarece totul se răsfrânge asupra lor, printr-un efect de bumerang.

În vara lui 1942 situația s-a deteriorat încât nu a lipsit mult să înceapă un război între cele  două țări. Acest lucru  nu s-a întâmplat, însă, deoarece, Germania, vă dați seama, angajată într-un efort de război pe Frontul de Est, numai de un conflict militar aproape de casă nu avea nevoie, și încă între doi aliați alături de care lupta pe frontul sovietic.

Comunitatea germană a fost de asemenea ruptă în două – sașii bistrițeni, în Ungaria, iar ceilalți, grosul, în România.

Germanii erau protejați în ambele cazuri, dar fără doar și poate, situația minorităților era mai grea în Ungaria decât în România. După cum s-au exprimat de mai multe ori conducătorii Reichului, în România nu s-a întâmplat niciodată, ca în Ungaria, ca un Muller să devină Molnar.

Deşi conducerea celui de-al III-lea Reich a sperat că arbitrajul din 30 august 1940 va contribui la dezamorsarea situaţiei tensionate şi relansarea colaborării economice şi politice dintre Bucureşti şi Budapesta , evoluţia ulterioară a raporturilor româno-maghiare a infirmat categoric aceste speranţe.

În perioada 30 august 1940-23 august 1944, relaţiile dintre România şi Ungaria nu numai că nu s-au îmbunătăţit, ci, dimpotrivă, s-au deteriorat rapid şi ireversibil.

În acest interval de timp raporturile dintre cele două state vecine pot fi caracterizate prin existenţa unui război rece, care, nu de puţine ori a fost pe punctul de a se transforma într-unul cald .

În consecinţă, raporturile dintre România şi Ungaria în intervalul de timp amintit au stat sub semnul consecinţelor (politice, economice, sociale etc.) nefaste ale sentinţei arbitrale din Viena, respectiv sub semnul competiţiei acerbe declanşate între cele două state în scopul obţinerii „bunăvoinţei” Germaniei în vederea soluţionării definitive a chestiunii Transilvaniei.

Pe de altă parte, cel de-al doilea arbitraj de la Viena a avut repercusiuni majore inclusiv asupra situaţiei interne din România, respectiv în privinţa evoluţiei relaţiilor dintre Bucureşti şi Berlin.

Guvernul român care a acceptat Dictatul de la Viena a căzut imediat după aceea, iar la dată de 6 septembrie a fost instaurat un guvern condus de generalul Ion Antonescu.

Antonescu a contestat Dictatul de la Viena inclusiv în discuţiile cu Adolf Hitler şi Benito Mussolini, dar nu a obţinut decât o vagă promisiune de revizuire a acestuia în primăvară lui 1944 din partea lui Adolf Hitler.

După lovitura Regelui Mihai de la 23 august 1944 şi  întoarcerea armelor contra fostului aliat, Germania, armata română a participat la luptele pentru eliberarea nordului Transilvaniei în toamna anului 1945, apoi, prin participarea la luptele din Ungaria şi Cehoslovacia.

Cu toate acestea, Uniunea Sovietică nu a acceptat reinstaurarea administraţiei civile româneşti în Ardeal decât în martie 1945, după instaurarea guvernului prosovietic condus de dr. Petru Groza.

Pe durata Conferinţei de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze chiar şi o mică parte a teritoriului acordat prin Dictatul de la Viena.

Aceste demersuri au rămas fără rezultat, astfel că articolul 1, punctul 2 al Tratatului de Pace cu Ungaria şi articolul 2 al Tratatului de Pace cu România, prevedeau nulitatea deciziilor sentinţei de la Viena din 30 august 1940 şi restabilirea frontierei dintre România şi Ungaria aşa cum exista la data de 1 ianuarie 1938.

Surse:

Surse:

http://transilvaniareporter.ro/esential/dictatul-de-la-viena-dincolo-de-wikipedia-decizia-de-acceptare-a-arbitrajului-a-fost-salutara-altfel-dispaream-de-pe-harta/

http://www.clujulcultural.ro/istorie-politica-despre-arbitrajul-de-la-viena-sau-al-iii-lea-reich-si-noul-curs-politica-externa-romaniei-iulie-august-1940/

Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Foto: Istoricul Ottmar Trașcă/ Foto: Bogdan Stanciu

Cine este Ottmar Trașcă ?

Istoricul Ottmar Trașcă, autorul considerațiilor de mai sus, este un transilvănean get-beget. Vorbește maghiara, are un prenume nemțesc și când se referă la România spune „ai noștri”.

Cu un bunic sas, o bunică unguroaică, o mamă jumătate-jumătate și un tată român, istoricul a făcut școala alternativ, în română și maghiară și a efectuat numeroase stagii de cercetare în Germania. și-a dat doctoratul în istorie cu teza „Relațiile politico-militare româno-germane. Septembrie 1940-august 1944” și este specializat în cercetarea relațiilor româno-germane și româno-maghiare în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial și în timpul acestuia.

A fost în mai multe rânduri bursier al unor institute prestigioase din  Germania și este autorul mai multor lucrări științifice. 

A fîcut cercetări profunde de arhivă în Rusia, Moldova, România, Austria, Ungaria și alte țări.

A scris și editat mai multe cărți de istorie extrem de bine documentate, fapt ce a dus la premierea lui de către Academia Română.

30/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

MĂRTURII CUTREMURĂTOARE DESPRE CRIMELE COTROPITORILOR MAGHIARI ÎN ARDEALUL OCUPAT CA URMARE A DIKTATULUI DE LA VIENA. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

 

În toamna anului 1940, ca urmare a dictatului de la Viena, în mai multe localități din Ardealul de Nord realipit la Ungaria, trupe militare și paramilitare maghiare au masacrat civili români, țigani și evrei, în intenția de a forța prin teroare un exod din populațiile conlocuitoare nemaghiare.

Atrocități similare au avut loc și spre sfârșitul anului 1944, îndeosebi pe fundalul stării de beligeranță în care frontul de est și  mai ales după 23 august 1944, când România a ieșit din coaliția Puterilor Axei și s-a alăturat Puterilor Aliate.

Printre cele mai cunoscute și bine documentate masacre săvârșite de ocupanții maghiari au fost: Masacrul din Treznea, de la Ip, Ciumărna, Moisei, Aita Seacă, Sărmașu, Luduș, Hărcana (Turda), Nușfalău, Sălaj.

Masacre au avut loc și în alte localități: Viseu de Sus – Dosu Taului, Cerișa, Marca, Brețcu, Mureșenii de Câmpie, Mihai Bravu, Zalău, Huedin, Belin, Zăbala, Halmășd, Sântion, Cosniciu de Sus, Camăr, Aghireș, Sucutard, Ditrău, Suciu de Sus, Tărian, Prundu Bârgăului, Cătina, Răchitiș, Șincai, Turda, Ozd, Gădălin.

Sursă: youtube, Manuela Morar, Ziaristi Online

10/09/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Liste negre întocmite de organizaţii extremiste maghiare pentru pregătirea masacrelor din Ardealul de Nord, după ocuparea acestuia în 1940

 

Foto: Magyar Garda 

 

 

Organizații teroriste maghiare care au pregătit „listele negre” ale masacrelor din Ardealul de Nord din 1940 

 

Una dintre cele mai importante descoperiri legate de masacrele din Ardealul de Nord petrecute în urma Dictatului de la Viena din 1940, o reprezintă documentele și dovezile arhivistice care demonstrează că victimele masacrelor nu au fost alese la întâmplare.

În Transilvania, ocupanţii au întocmit din vreme, la fel ca şi ocupanţii sovietici în Basarabia şi Bucovina de nord, liste negre pentru suprimarea elitelor românești : preoți, medicii, avocați, profesori, învățători,funcţionari din administrație, funcționari publici, etc. , care ar fi putut da bătăi de cap în aducerea la îndeplinire a acţiunilor de deznaţionalizare forţată declanşate de cotropitori în aceste străvechi ţinuturi româneşti, scrie

Așa se face că, înainte chiar cu câțiva ani de al doilea Dictat de la Viena, organizații paramilitare maghiare din Transilvania au dus o masivă muncă de strângere  de informaţii, elaborând liste negre cu intelectuali  români din orașele transilvănene care trebuiau  “curățate” etnic.

Serviciul Secret de Informaţii, denumirea sub care a funcționat serviciul secret din România până în 13 noiembrie 1940, a depistat mai multe nuclee ale unor organizații paramilitare  teroriste în Ardeal încă de prin toamna anului 1939.

Într-o notă informativă de pe 22 august 1940, se ajunge la concluzia că în afară de un cuib foarte puternic al unei organizații teroriste  maghiare existent la Oradea, mai existau nuclee și la Sighet (ianuarie 1940), Valea lui Mihai (februarie 1940), Andrid (iunie 1940), reprezentând în total peste 170 de persoane condamnate sau expulzate în Ungaria, pentru activități cu caracter terorist sau antiromânesc.

După arestarea membrilor din nucleul dur al acestor organizații teroriste maghiare, la 14 august 1940, Siguranța Statului ajunge printre altele și la următoarele concluzii:

 

„1.Statul maghiar nu a renunțat la menținerea și organizarea de acțiuni teroriste în România;

2. Pentru organizarea acestora au  acţionat elemente din organizația “Rongyos Gárda” (n.r. Garda Zdrenţăroşilor) trimise în țară cu pașapoarte valabile pe nume false;

3. Misiunea acestora era de a se deda la acte teroriste ca: distrugeri de cale ferată, poduri, șosele, incendieri de păduri și sate românești, otrăviri de fântâni, etc., pentru a se împiedica evacuarea armatei, autorităților și populației românești, din regiunile ce se presupunea că vor fi cedate Ungariei; 

 4. De asemenea de a incendia satele cu populație germană, urmând după aceea ca prin colportare de zvonuri  și prin răspândirea de manifeste (ce urmau să sosească din Ungaria), să arate că autoritățile românești sunt acelea care au provocat asemenea acte.”

(1940 Strigătul de durere al românilor, de Constantin Moșincat).

Serviciile de informaţii ale statului ungar au asigurat asistenţa de specialitate organizaţiilor subversive, inclusiv baza lor logistică, fiind totodată beneficiarele informaţiilor obţinute cu sprijinul acestora.

Toate organizaţiile paramilitare constituite în Ungaria aveau în structura lor secţii care se ocupau cu activităţi speciale, în primul rând cu activitatea de spionaj.

 

Secţiile speciale teroriste ale acestor organizaţii erau compuse din elemente alese şi pregătite cu grijă în vederea unor acţiuni de terorism şi diversiune dincolo de frontierele Ungariei.

De regulă, echipele erau compuse din intelectuali tineri şi studenţi de bună condiţie socială, dar fanatizaţi, precum şi din elemente declasate, certate cu legea, care se străduiau în felul acesta să facă dovada „patriotismului“ lor şi să recâştige respectul şi consideraţia semenilor.

Ele au constituit cele mai periculoase elemente ale naţional-revizionismului ungar.

Principalele organe de represiune ale regimului horthyst de ocupaţie în Ardealul de nord  au fost armata, poliţia şi jandarmeria, asistate de numeroase organizaţii naţionalist-şovine, instituţii militarizate şi paramilitare.

 

Cele mai cunoscute organizații antiromâneşti iredentist- teroriste paramilitare maghiare care au activat pe teritoriul Transilvaniei au fost:

 

  • Garda zdrențăroșilor (a Rongyos Gárda); 

Uniunea Generală Maghiară de Apărare a Rasei“ („Orszagos Magyar Fejvedo Szovetség“) sau „Garda zdrenţăroşilor“ („Rongyos Gárda“), a fost creată în perioada desfăşurării lucrărilor Conferinţei de pace de la Paris din elemente provenite din rândul aşa-ziselor „trupe libere” care au acţionat în anii 1919-1920 sub conducerea maiorului Héjjas Iván.

 

 

 

 

 

Numele de „zdrenţăroşi“ provenea de la echipamentul extrem de eterogen şi uzat pe care l-au purtat în acei ani trupele amintite, ai căror membri făcuseră parte din diverse arme şi unităţi. Sediul organizaţiei era la Budapesta şi tot aici apărea şi organul ei de presă, săptămânalul „Sorakozo“, redactat de dr. Héjjas Jenö, fratele mai mic al comandantului.

  Majoritatea timpului aceştia îşi desfăşurau activităţile cotidiene, însă în perioadele de tensiune cu vreun stat „succesoral” erau chemaţi prin ordine ale statului major al armatei, reinstruiţi sumar în mânuirea armelor automate şi trecuţi clandestin în grupe de 30 până la 300 de persoane peste frontieră pentru a incita la  răscoală populaţia minoritară maghiară, atacarea persoanelor oficiale şi distrugerea podurilor, viaductelor, tunelelor şi comunicaţiilor rutiere sau feroviare anume desemnate.

Această organizație teroristă avea şi misiunea de a  provoca un  conflict armat între Germania și România, care să fie declanşat după masacrarea unor etnici germani din Transilvania şi învinovăţirea autorităţilor române pentru aceste atrocităţi.

Garda Zdrenţăroşilor a fost folosită cu succes cu prilejul dezmembrării Cehoslovaciei (după primul Diktat de la Viena, de la 2 noiembrie 1938), în ajunul ocupării Ruteniei de către Ungaria, prin producerea de agitaţie în rândul populaţiei civile slovace de către bande înarmate, care au culminat cu acte de terorism, crime şi diversiune.

Ulterior, aceste trupe au participat atât alături de armata germană la războiul împotriva Poloniei (simbolic, la atacul asupra Poloniei au participat 400 de membri ai Gărzii).

De asemenea, un detaşament din Garda Zdrenţăroşilor a fost utilizat la reprimarea revoltei sârbilor din Bacica, din ianuarie 1942 când, sub comanda inspectorului de poliţie pensionar Scheibold Imre, a săvârşit cele mai abominabile crime de pe teritoriul  fostei Iugoslavii.

În Transilvania, activitatea Gărzii Zdrenţăroşilor a variat ca intensitate. În prima jumătate a anului 1939, când revizuirea tratatului era considerată şi prezentată de oficinele ungare ca iminentă, organele româneşti de informaţii şi contrainformaţii au stabilit, prin mijloace specifice, că „Rongyos Garda” (Garda Zdrenţăroşilor) îndemna, prin diverse promisiuni, pe tinerii maghiari din Transilvania să se înroleze în rândurile ei pentru a se pregăti în vederea anexării acestei vechi provincii româneşti la Ungaria.

Obiectivele vizate de această organizaţie teroristă erau: atacarea trupelor regulate, atentate împotriva personalităţilor oficiale, organizarea de formaţiuni paramilitare în rândul minoritarilor maghiari şi spionaj în favoarea Ungariei. 

 

  • Vânătorii turanici (a Turáni vadászok), organizație protocronistă terorist-informativă, cu filiale de oraș, plasă și județ.

Organizaţia fost creată în anul 1932 de prim-ministrul, generalul Gömbös, pentru instruirea militară camuflată a tineretului ungar, eludând astfel prevederile Tratatului de la Trianon care opreau Ungaria să deţină o armată mai mare de 30.000 de militari.

 

 

 

 

 

În acest fel, generalul Gömbös, a pus la dispoziţia guvernului un fel de gardă naţională organizată după sistemul unităţilor de asalt de tip „S.A.” ale Partidului Naţional-Socialist German (Nazist).

Organizaţia avea circa 80.000 de membri grupaţi într-o organizaţie centrală şi organizaţii teritoriale: judeţene, de plasă şi comunale.

Acestea erau împărţite, la rândul lor, în mai multe secţii cu profil cultural, social, de presă şi propagandă, existând şi o secţie de „apărarea naţiunii“, care desfăşura şi acţiuni de sorginte teroristă.

Din cei 80.000 de membri, circa 25.000 erau complet echipaţi, instruiţi şi înarmaţi pentru executarea unor acţiuni armate cu caracter terorist-diversionist.

Vânătorii turanici erau cotaţi ca fiind unealta cea mai fidelă a guvernului horthyst ungar, atât în ceea ce priveşte desfăşurarea acţiunilor de propagandă, cât şi în urmărirea stării de spirit a populaţiei minoritare.

După primul Dictat de la Viena (2 noiembrie 1938), armata ungară fiind reorganizată pe baza serviciului militar obligatoriu, importanţa acestei organizaţii a scăzut.

Ulterior, după anexarea succesivă a unor teritorii din Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, guvernul a oficializat această organizaţie ca o componentă a armatei ungare.

Doi ani mai târziu, după anexarea nordului Transilvaniei, ea a primit noi atribuţii. Astfel, pe lângă activitatea propagandistică şi contrainformativă, ea a fost îndrituită şi cu formarea de echipe teroriste menite să pregătească terenul în vederea derulării, în bune condiţiuni, a operaţiunilor militare ce urmau să se desfăşoare la momentul oportun, în sudul Ardealului în vederea anexării lui la Ungaria.

În cazul unui conflict armat ungaro-român, misiunea organizaţiei avea ca obiective:

 

1. să desfăşoare activităţi de factură contrainformativă;

2. să infiltreze în România echipe special instruite cu scopul de a desfăşura intense acţiuni de agitaţie, alarmare şi defetism, de distrugere a lucrărilor de artă, a obiectivelor militare şi economice;

3. să asigure spatele armatei horthyste şi liniile ei de comunicaţii pe măsură ce aceasta ar fi înaintat în adâncimea teritoriului românesc;

4. să identifice şi să lichideze persoanele care nu prezentau încredere.

Echipele teroriste erau instruite la Hajmasker, Varpalota şi Harrossziget. În paralel cu instrucţia tehnică, echipele teroriste urmau şi cursuri intensive de limba română.

 

  • Uniunea asociaţiilor camaradereşti „Turul” („Turul“ Bajtarsi Eguesületek Szövetsége)

A fost o organizaţie naţionalistă paramilitară a studenţilor şi intelectualilor tineri care grupa circa 30.000 membri.

Numele asociaţiei provine de la pasărea mitică „turul“, despre care o veche legendă spune că ar fi însoţit triburile nomade ungare în peregrinările lor din Asia şi până în Câmpia Panoniei. Din raţiuni politice, această organizaţie a făcut un cult mistic din teoria înrudirii ungurilor cu japonezii, pe care germanii îi considerau „albi de onoare”.

Batalioanele înarmate ale Asociaţiei „Turul“ au pus capăt cu uşurinţă tentativei fostului suveran Carol de Habsburg de a reocupa tronul Ungariei, în 1921.

Pentru această adevărată armată clandestină – a cărei existenţă încălca flagrant prevederile Tratatului de la Trianon – au fost create depozite secrete de armament şi muniţii din stocurile rămase din primul război mondial.

 Organul oficios de presă al organizaţiei era revista lunară „Magyar Elet“ („Viaţa maghiară“). 

Organizaţia mai dispunea şi de o secţie teroristă formată numai din intelectuali bine „îndoctrinaţi“, care organiza şi coordona aşa-numitele „cete libere“ („szabad csapatok“), în realitate bande teroriste, recunoscute ulterior pentru multiplele acte teroriste şi crime pe care le-au provocat.

De remarcat că instruirea membrilor acestor cete cuprindea şi studierea temeinică a poporului român, sub toate aspectele: limbă, port, obiceiuri, psihologie, calităţi şi defecte, spre a le exploata la nevoie.

Totodată, alături de metodele de propagandă , se studia în cele mai mici detalii topografia Transilvaniei cu ajutorul hărţilor tipărite la scara 1/50.000.

Secţia teroristă a Uniunii era compusă din circa 600 de persoane, inclusiv paraşutişti.

Conform rapoartelor SSI-ului, această asociaţie era cotată, pe bună dreptate (sub raportul valorii morale şi al randamentului), drept cea mai periculoasă organizaţie teroristă, fiind rezervată exclusiv acţiunilor contra României.

Organizaţia Levente“ („Levente Egyesület“)

 

A fost creată ca organizaţie de pregătire paramilitară a tineretului ungar. Ea cuprindea tinerii a căror vârstă era cuprinsă între 18 şi 21 ani. Din organizaţie făceau parte şi fetele în vârstă de 16-24 ani.

În programul acesteia  figura, la loc de frunte, „propagarea ideilor revizioniste în rândul tinerei generaţii, exaltarea spiritului de revanşă, a urii împotriva naţionalităţilor nemaghiare, fiind pregătiţi (membrii ei, n.n.) în vederea săvârşirii unor acte teroriste şi asasinate în masă în caz de război“ .

 

 

 

Foto: Info Braşov.ro

 

A acţionat în perioada anilor 1942-1946 în judeţele din Transilvania de Nord.

  • Asociaţia Generală a Tiraliorilor Unguri“ („Orszagos Magyar Lövesz Egyesület“)

A luat fiinţă în anul 1932, odată cu Organizaţia „Vânătorii turanici“, fiind deosebit de activă, mai ales în Transilvania în vederea asigurării unei pregătiri militare camuflate. 

Între atribuţiunile ce-i reveneau, menţionăm:

– educarea în spirit naţionalist-şovin a populaţiei de origine maghiară din Transilvania;

– formarea şi instruirea militară a populaţiei maghiare de aici în scopul de a ţine în frâu populaţia românească în cazul unei agresiuni manu militari iniţiată de Budapesta;

– asigurarea unui ajutor substanţial armatei regulate ungare în lupta defensivă cu armata română, în cazul în care luptele s-ar desfăşura pe teritoriul Transilvaniei de Nord. Organizaţia dispunea  de poligoane de tragere, şi se unde se păstrau armamentul şi muniţia.

În comunele din apropierea frontierei, armamentul şi muniţia aferentă se păstrau la domiciliul fiecărui membru al organizaţiei.

  • Divizia Secuiască de Frontieră (a Székely Határőr Hadosztály)

Reunea ofiţerii şi trupa fostei divizii secuieşti care au luptat sub comanda generalului de brigadă Kratochwill Károly împotriva armatei române în anii 1918-1919, atât în Transilvania, cât şi în bătăliile de pe Tisa. Numai organizaţia din Cluj număra circa 300 de membri care militau pentru:

– redobândirea întregii Transilvanii;– menţinerea trează, în conştiinţa etnicilor maghiari, a rezistenţei faţă de „ocupaţia românească”, prin imortalizarea faptelor de arme ale combatanţilor acestei divizii;

– protejarea foştilor combatanţi ai unităţii, membri ai asociaţiei.

Într-un raport statistic al Secretariatului de stat pentru naţionalităţi, din Bucureşti, privind situaţia din Ardealul de Nord în perioada 30 august 1940 – 1 noiembrie 1941,erau menţionate 919 omoruri, 1.126 schingiuri, 4.126 bătăi, 15.893 arestări, 124 profanări, 78 respectiv 447 devastări colective şi individuale.

La numai câteva zile de la instalare, autorităţile de ocupaţie au început deportarea românilor în lagăre.

Potrivit unui raport al comandantului lagărului din oraşul Püspökladány, rezultă că numai în acel lagăr au fost internaţi în luna septembrie 1940 1.315 români, mult peste capacitatea sa maximă.În consecinţă, încă din aceeaşi lună au fost înfiinţate alte lagăre la Someşeni şi Floreşti, lângă Cluj Napoca.

Au existat şi expulzări în masă ale ardelenilor peste noua frontieră impusă prin Dictatul de la Viena, îndeosebi a etnicilor români consideraţi periculoşi sau prezumtiv ostili noului regim.

Începute în anul 1940, expulzările au fost practicate până în 1944, când, în septembrie şi octombrie, autorităţile de ocupaţie ungare au fost alungate din Transilvania.

Până la 1 ianuarie 1941, au fost în total 109.532 de refugiaţi români, la care se mai adaugau 11.957 de ardeleni expulzaţi de autorităţile maghiare (între care şi cazuri de etnici maghiari nerecunoscuţi ca maghiari).

O statistică vizând perioada 1 septembrie 1940 – 1 decembrie 1943 indică un total de 218.919 persoane expulzate de ocupanţii unguri.

 Acestora li s-au adăugat numeroşii refugiaţi, care şi-au părăsit localităţile de domiciliu de teama noii administraţii maghiare.

Documentele de epocă relevă că la 23 august 1944, când a început lupta pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, în România se aflau peste 500.000 de persoane provenite din teritoriul cotropit de Ungaria în baza dictatului de la Viena. După eliberarea Ardealului de Nord de sub ocupaţia horthystă un număr de 481 de persoane au fost judecate şi găsite vinovate pentru crime de război, crime împotriva păcii şi crime împotriva umanităţii.

Tribunalul din Cluj a decis 100 de condamnări la moarte, 163 de condamnări la închisoare pe viaţă şi alte sentinţe.

Majoritatea acuzaţilor au fost judecaţi în contumacie şi nu şi-au ispăşit pedeapsa niciodată.

Edificator este faptul că, din totalul de 72 de criminali maghiari (52 originari din Ungaria şi 20 din România) condamnaţi la moarte de instanţa din Cluj, absolut toţi au fost judecaţi în contumacie.

Printre personalităţile maghiare implicate în acţiuni contra românilor s-a numărat şi faimosul conte de Czege și Szentegyed,  inginer forestier, scriitor și poet- Albert Wass, venerat astăzi de iredentiştii unguri, un odios criminal de război.

 

 

În mai 1946, atât Albert Wass cât și tatăl său Endre Wass, au fost condamnați la moarte în contumacie de un tribunal din România, iar posesiunile le-au fost confiscate, fiind găsiți responsabili pentru evenimentele care au avut loc în septembrie 1940, când un locotenent ungur, pe nume Pakucs, a arestat șase locuitori din Sucutard și a executat patru dintre ei (doi români și două evreice) în localitatea Țaga.

Albert Wass a fost găsit responsabil și pentru instigarea și provocarea măcelului de la Mureșenii de Câmpie, când soldați unguri, conduși de locotenentul Gergely Csordás, au ucis 11 persoane civile.

Potrivit rechizitoriului, Wass senior şi junior au ordonat asasinatele asupra etnicilor români şi evrei de la Mureşenii de Câmpie şi Sucutard.

Criminalul Albert Vass s-a sinucis la 17 februarie 1998, în localitatea  Astor din Florida, în SUA.

La 10 martie 2008, Curtea de Apel Cluj a respins cererea de revizuire formulată de petentul Andreas Wass,  fiul condamnatului Albert Wass (între timp decedat), împotriva sentinţei nr. 1 din 13 martie 1946 pronunţată de Tribunalului Poporului, prin care acuzaţii Andrei Wass, Albert Wass şi alţii fuseseră condamnaţi la moarte în contumacie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţinut hotărârea Tribunalului Poporului din 1946, prin care Albert Wass a fost condamnat la moarte, scrie https://ro.wikipedia.org/wiki/Masacre Transilvania_de_Nord,_1940-1944.

Deși este considerat criminal de război, spre deosebire de Ioan Antonescu, căruia i-a fost dărâmată statuia din incinta bisericii ctitorite de el, în Transilvania, în localități locuite predominant de maghiari, dar și în mai multe localități din Ungaria, Albert Wass este omagiat în continuare de maghiari prin statui comemorative.

 

Imagini pentru statui ale lui Wass Albert,

 

 

 

Centrul pentru Monitorizarea și Combaterea antisemitismului din România (MCA), afiliat la Anti-Defamation League, a protestat față de existența mai multor statui ale acestui criminal de războiţn România, sesizând Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție :

„Cu deosebită îngrijorare am luat la cunoștință de faptul că statui ale lui Wass Albert, criminal de război condamnat în contumacie în 1946, sunt amplasate în instituții publice sau pe spații cu acces public”.

Autorităţile române, spre ruşinea lor, nu au  răspuns niciodată la acest protest !

Documentar realizat de https://www.cotidianul.ro pe baza lucrării „Spionajul Ungar în România”, autori Traian Valentin Poncea şi Aurel I. Rogojan, Editura Eluona, Bucureşti, 2007

 

 

 

12/09/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: