CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

26 ianuarie 1611 – Principele transilvănean Gabriel Bathory ocupă Tîrgovişte, capitala Ţării Româneşti şi se intitulează „principe al Transilvaniei şi al Valahiei Transalpine”.

 

 

 

 

La 26 ianuarie 1611 principele Transilvaniei – Gabriel Bathory ocupă cetatea Tîrgovişte şi se intitulează „principe al Transilvaniei şi al Valahiei Transalpine„. Poarta refuză să-l recunoască domn şi îl numeşte din nou pe Radu Mihnea. Gabriel Bathory se va retrage la 16 martie 1611.

 

 

 

 

                                      Gabriel Bathory (1589-1613), prinipe al Tranilvaniei (1608-1613)Radu Mihnea, domn al Munteniei și domn al Moldovei

 

Gabriel Bathory  (15 august 1589 – Oradea, 27 octombrie 1613), principe al Transilvaniei (1608-1613)

  Radu Mihnea (n. 1574 – d. 1626) fost domn al Țării Românești şi al Moldovei

 

 

Gabriel Báthory (în maghiară Gábor Báthory, n. 15 august 1589, Oradea – d. 27 octombrie 1613, Oradea), a fost un principe de origine maghiară al Transilvaniei între anii 1608-1613, nepot al fostului rege al Poloniei, Ştefan Báthory şi ultimul principe din familia Báthory. 

În 1606, după moartea prințului Bocskay, István Gabriel Bathory a fost unul dintre pretendenți la tronul Transilvaniei, care în februarie 1607 a fost ocupat de Sigismund Rakoczy până în martie 1608, când acesta a fost înlăturat în urma unei răscoale.

În luna noiembrie a aceluiași an 1608, Gabriel Batory a fost proclamat principe al Transilvaniei  la vîrsta de 19 ani.

„Gabriel Bathory impresiona prin frumuseţe, era însă afemeiat şi ambiţios peste măsură. Primit cu simpatie şi de ţară şi de stăpânitorii vecini, el sfârşeşte totuşi, din cauza firii sale, prin a-şi face pretutindeni duşmani şi pierde în scurt timp domnia şi viaţa”, afirma Constantin N. Giurescu, în volumul Istoria Românilor, (Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1944).

Domniei sa a fost caracterizată de o instabilitate permanentă. Prin modul său agresiv de guvernare și atitudinea sa imorală și-a făcut mulți dușmani în rândul nobilimii ardelene şi odată cu ocuparea orașului liber Sibiu și-a atras și împotrivirea națiunii săsești. Din cauza războaielor pornite împotriva Țării Românești, a stârnit mânia Porții Otomane.

Îşi propusese să aducă sub stăpînirea sa Moldova şi Valahia.

Şi-a început domnia în relaţii bune atât cu voievodul Radu Şerban, din Muntenia, cât şi cu Constantin Movilă, domnitorul Moldovei. A dorit să supună însă atât Moldova cât şi Ţara Românească.

La scurt timp de la instalarea pe tron, Gabriel Bathory a cerut tribut de 8.000 de florini domnitorului Moldovei, Constantin Movilă.

S-a pregătit de război împotriva acestuia, însă potrivit unor istorici a fost silit să îşi abandoneze planurile, în urma unui ordin al sultanului, venit la mijlocul anului 1610.
 În luna decembrie a anului 1610, oastea lui Gabriel Bathory a pornit din Ţara Bârsei, prin Bran, asupra Munteniei.

„3.000 de oameni desfundară cu lopeţile drumul, de zăpadă, şi armata trecu peste munţi. Radu Şerban, nepregătit, trebui să se retragă în grabă spre Moldova. Mama domnitorului muntean şi o parte din bogăţii au căzut însă în mâinile năvălitorilor. A fost groază şi prăpăd deoarece oamenii fuseseră surprinşi în sate de sărbători. Nu au putut fugi după obicei, în codrii, mai ales că era iarnă grea”, scrie Constantin N. Giurescu.

La 29 decembrie, pe când domnul ţării Radu Şerban (1602-1611) petrecea la Târgovişte împreună cu întreg poporul sfârşitul de an, principele ardelean Gabriel Báthory a trecut cu oastea prin pasul Branului şi a pătruns în Ţara Românească.

Radu Şerban, nepregătit, trebui să se retragă în grabă spre Moldova. Mama domnitorului muntean şi o parte din bogăţii au căzut în mâinile năvălitorilor.

A fost groază şi prăpăd deoarece oamenii fuseseră surprinşi în sate de sărbători. Nu au putut fugi după obicei, în codrii, mai ales că era iarnă grea.

 Ajuns în Târgovişte la 26 ianuarie 1611 Gabriel Bathory  şi-a luat titlul de „Principe, din mila lui Dumnezeu, al Transilvaniei şi Valahiei Transalpine”.

A trimis o solie la Istanbul, cerând să-i fie recunoscută domnia în Muntenia şi explicând expediţia sa prin aceea că Radu ar fi vrut să-l răstoarne, împreună cu aliaţii acestuia din Polonia.

Înalta Poartă nu a încuviinţat cererea lui şi l-a numit domn al Ţării Româneşti pe Radu Mihnea.

Gabriel Báthory s-a aşezat stăpânitor al ţării pe care a prădat-o timp de trei luni, fapt consemnat şi în cronica munteanului Radu Popescu: “că în trei luni au şăzut procletul în ţară, jefuind, prădând, arzând; care nevoie n-au fost, nici va mai fi în pământul nostru.”

 

Preoţi schingiuiţi, femei violate indiferent de vârstă

 

Sfânta mănăstire Dealu a fost printre primele lăcaşuri ce au căzut victimă jafului şi distrugerii. Mărturii avem de la egumenul de atunci al mănăstirii, Mitropolitul Matei al Mirelor: “câte ticăloşii şi vărsări de sânge şi profanări de biserici şi jafuri de mănăstiri, nu se pot spune cu deamănuntul… În special chinuiau pe preoţi şi pe călugări.”

  „Iar uşuratecul acesta de Bathory Gabor, căci aşa-l chema, a venit pe neprevestite asupra noastră, cum s-a zis. Deci s-a luat de către dânsul Valachia fără luptă. Şi câte ticăloşii şi vărsări de sânge şi profanări de biserici şi jafuri de mănăstiri s-au făcut nu se pot spune cu de-amănuntul, multe fiind şi mai presus de orice măsură.

Căci, fiind neamul acesta neomenos, cu neomenie şi mare cruzime se purta cu cei care-i avea în mână. Prădau, ardeau, chinuiau, puneau cărbuni pe pântecele oamenilor şi-i înăduşeau în fum şi de oţeturi foarte acre.

Scoteau ochii, tăiau mâinile, jupuiau pieile de pe genunchi, până la oase şi spânzurau oamenii de muşchi. Iar capetele altora legându-le cu funia şi căsnindu-i le scoteau ochii. Şi unora le făceau aceste chinuri pe rând, iar asupra altora grămădindu-le pe toate deodată, le luau viaţa”, scria Matei al Mirenilor, citat de istoricul Nicolae Iorga în „Analele Academiei Române” (1900).
 

Preoţii nu au scăpat de tortură, relata mitropolitul. „Şi mai ales se aprindea mânia lor împotriva monahilor şi preoţilor pe care cu multe chinuri şi încercări îi ucideau. Iar cei cărora le încetau caznele, mai bine ar fi fost de dânşii să nu mai scape şi să nu se mai mântuiască pe sine, decât să trăiească nenorociţi şi schilodiţi.

Şi se vedeau plângeri şi lucruri vrednice de tânguire faptuite atunci de dânşii. Iar desfrânări şi lucruri ruşinoase se făceau multe.

Căci nu numai că ruşinau fetele şi femeile frumoase ci şi pe babele cele bătrâne şi pe acelea înaintate în zile le ruşinau, grămădindu-şi pe capete focul cel nestins.

Şi năvălind ca hoţii în mănăstirea noastră, au furat toate giuvaierurile câte le căpătase şi sfărâmând mormintele domnilor (căci obiceiul era să se îngroape aici cei răposaţi dintre domni) şi stricând lespezile bisericii, crezând să afle bogăţie de aur, punându-şi numele de furi de lucruri sfinte şi scormonitori de morminte s-au întors în aşteptarea dreptei pedepse a lui Dumnezeu.

Căci s-au luat multe daruri făcute mănăstirii cucernice de către domnii cei de demult şi plumbul cu care era învelită biserica. Au sfărâmat şi mitropolia de la Argeş, cea foarte scumpă şi toate sfintele mănăstiri şi mănăstirile de călugăriţe şi bisericile le-au distrus.

Iar el, afurisitul de Bathory Gabor, s-a ridicat la atâta înălţime prea mare a furiei sau mai curând a nebuniei celei mai cu vârf, încât gonind şi tăind cu suliţa, de călare câinii se făcea de râsul tuturora. Căci un om cu minte şi pus să domnească peste popoare trage cu suliţa în câini când merge pe drum?”, scria Matei al Mirenilor, citat de istoricul Nicolae Iorga în „Analele Academiei Române” (1900).

De starea jalnică în care se afla mănăstirea după trecerea oştilor jefuitoare a fost impresionat voievodul Radu Mihnea care, venind în 1614 să se închine bisericii şi să înalţe rugăciuni lui Dumnezeu şi Sfântului Ierarh Nicolae, a găsit “sfântul lăcaş stricat şi lovit şi sărăcit şi jefuit şi surpat cu totul de Unguri”, iar în altă parte zice că l-a găsit “pustiit, risipit, dărâmat şi de tot sărăcit de necredinioşii Unguri.”

După cum mărturisea într-un hrisov emis în acelaşi an, “inima noastră a venit la umilinţă şi jale fiind atunci nastavnic şi egumen al mai sus spusului lăcaş prea sfinţitul mitropolit al Mirelor chir Matei şi cu ceilalţi călugări şi fraţi din cinul călugăresc, cari au căzut cu lacrimi de umilinţă şi smerenie spre domnia noastră, aducând înaintea domniei noastre prea umile rugăciuni ca să fiu nou ctitor al sfântului lăcaş, mai sus zis, ca să întăresc şi să înnoesc şi să împuternicesc acest sfânt lăcaş”, mai ales că nu doar sfânta mănăstire era “pustiită şi stricată”, ci şi “biserica lui Dumnezeu, asemenea chiliile şi celelalte case pustiite.” 

La 16 martie, Gabriel Bathory s-a retras în Braşov. Între timp, domnii Munteniei şi Moldovei,  Radu Şerban şi Constantin Movilă s-au aliat, iar în primăvara anului 1611 Radu Şerban şi-a recăpătat tronul în Ţara Românească.

Armatele aliate moldovene şi muntene au pornit asupra oştilor lui Gabriel Bathory, într-o campanie de pedepsire a acestuia. La Sânpetru, în apropiere de Braşov, a avut loc o luptă cruntă, în urma căruia Gabriel Bathory a fost silit să fugă.

„Mii de morţi rămaseră pe câmpul de luptă. A doua zi, domnul (Radu) însoţit de saşii din Braşov, vizitând locul bătăliei şi văzând mulţimea celor căzuţi porunci să se strângă trupurile şi deasupra lor ridică o movilă aşezând şi o cruce frumoasă de lemn, cu inscripţie în limba română, arătând faptele.
 Înfrânt lângă Braşov la data de 7 iulie 1611. G. Báthory scapă numai datorită unei greşeli a învingătorilor care s-au oprit din urmărire , dându-i astfel timp să se retragă după înfrângere.

În acest fel, Gabriel Báthory a putut să se menţină în fruntea Principatului Transilvaniei încă doi ani, pînă în anul 1613.

Cronicarii turci l-au numit „craiul cel nebun”, iar românii au relatat despre ororile comise de soldaţii acestuia care au invadat Muntenia.
În cei cinci ani de domnie şi-a atras ura tuturor foştilor săi aliaţi

În anul 1613 domnii din ţările româneşti vecine Transilvaniei s-au coalizat pentru a-l înlătura de la conducerea Ardealului.

Turcii pregătiseră deja un înlocuitor al lui, în persoana lui Gabriel Bethlen (în limba maghiară Bethlen Gábor) zis „Ţiganul” datorită tenului său oacheş, nobil maghiar originar din localitatea Ilia din actualul judeţ Hunedoara.

 

 

 

 

Foto: Gabriel Bethlen (în maghiară Gábor Bethlen) (n. cca. 1580, Ilia – d. 15 noiembrie 1629, Alba Iulia), a fost principe al Transilvaniei între 1613-1629 şi rege al Ungariei (1620-1621).

 

 

 

Gabriel Bethlen îl susținuse la început pe Gabriel Báthory și l-a ajutat în obținerea domniei. Văzând însă caracterul acestuia și influența sa negativă asupra stabilităţii  țării, Gabriel Bethlen a pornit cu ajutor turc și român împotriva lui Gabriel Báthory. 

Principele Gabriel Bethlen a fost pus de turci pe tronul Transilvaniei, hotărârea Sublimei Porţi din data de 23 octombrie 1613 fiind  confirmată şi de Dieta Transilvaniei.

În acel an în Ardeal a intrat o armată turcească, alături de cele moldoveană şi munteană, asigurînd astfel alegerea lui Gabriel Bethlen ca principe, cu toată opoziţia Austriei.

Gabriel Báthory s-a retras în cursul acestor evenimente până la Oradea, pe care era gata să  o predea turcilor pentru a-și salva tronul, dar a fost asasinat chiar de proprii săi soldați, la data de 27 octombrie 1613.


Kiatip Celebi, cronicar otoman a începutul secolului al XVII, a scris următoarele despre Gabriel Bathory:

„Mai sus arătatul Bethlen Gabor era unul dintre emirii Ardealului din familia Bathorylor. Bathory Gabor, care a fost craiul Ardealului înaintea lui, era cunoscut sub numele de craiul cel nebun (Deli Kiral).

Fiind un nebun cu apucături câineşti, el ataca avuţiile şi familiile beilor şi notabililor din Ardeal. Pe unii dintre cei care i se opuneau îi ucidea, pe alţii îi exila. Unii reuşeau să fugă de persecuţiile lui. Deli Kiral (Gabriel Bathory) s-a întărit în cetatea Oradea. Iskender Paşa, mergând acolo, în Transilvania, l-a înscăunat pe Bethlen Gabor în Belgradul din Ardeal.

Dar cât timp trăia acel afurisit era greu ca această hotărâre să fie menţinută. Prin mijlocirea lui Bethlen, Iskender paşa a atras cu nenumărate promisiuni câţiva voievozi de încredere ai Transivaniei. În felul acesta a câştigat o parte a populaţiei de acolo. După ce însă Iskender paşa, luându-şi oastea, a plecat din Transilvania, Deli Kiral ieşind din Oradea a început să facă pregătiri împotriva lui Bethlen. În acest timp, unul dintre voievozi, punând câţiva puşcaşi la trecătoare, aceştia l-au omorît pe Deli Kiral în timp ce trecea pe acolo”, se arată în volumul „Cronici turceşti privind Ţările Române, Mihai Guboglu” (Editura Academiei RSR, 1974).

 

 

Surse:

http://www.istoria.md/articol/713/26_ianuarie,_istoricul_zilei

 http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Gabriel_Bathory

http://adevarul.ro/locale/hunedoara/ororile-sadicului-gabriel-bathory-mii-femei-violate-schingiuite-calugari-batjocoriti-ucisi-sate-trecute-foc

Reclame

26/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CINE INTERZICE IMNUL NAŢIONAL ?

 

 

 

 

Pe 7 ianuarie 2016 la Sfântul Gheorghe s-a disputat o partidă de handbal dintre echipe din Sfântul Gheorghe și Universitatea Cluj. Datorită faptului că sportivele clujence au continuat să se antreneze în timpul intonării aşa zisului imn secuiesc, un imn care nu are ce să caute într-o competiție sportivă din România, publicul maghiar din sală le-a înjurat și huiduit pe clujence, în cele mai execrabile moduri, pe întrega perioadă a partidei, ieșind un mare tărăboi pe teren, în afara lui și în presă.

Ca urmare a acestui incident, în loc să se ia măsuri împotriva organizatorilor, atât pentru cântarea unui imn secuiesc provocator, cât și pentru comportamentul execrabil al publicului, iar terenul din Sfântul Gheoghe să fie suspendat jumătate de an, spre exemplu, iar clubul să fie amendat consistent, decizia a fost aceea de a se trimite o circulară instituțiilor sportive din țară prin care se invocă o hotărâre de guvern mai veche, și li se precizează astfel faptul că intonarea Imnului Național este interzisă în cadrul competițiilor interne.

 

 

 

 

 

Vă puteți imagina aberație mai mare decât asta? Practic, ungurii și secuii din Sfântul Gheorghe sfidează România, se comportă mizerabil cu echipa oaspete și tu, ca for de conducere al sportului românesc, în loc să iei măsuri împotriva lor, tu îi pedepsești exact pe cei pe care ar trebui să îi aperi: pe românii din toată țara!

Extras din explicația dată de Elisabeta Lipă pe pagina sa de Facebook, după ce subliniază că iubește foarte mult Imnul Național:

 „Nu știu dacă e relevant, dar nu mi s-a cântat niciodată imnul la vreo competiție națională și am câștigat 25 de titluri de campioană națională în carieră. Nici în deschiderea meciurilor din campionatul intern, la fotbal, handbal, volei, rugby, polo și alte discipline NU se intonează imnul național, deoarece nu este permis de legislația în vigoare în România. Nu am făcut altceva decât să respect și să aplic Legea în România în spiritul Constituției pe care am jurat la învestire, în onoranta funcție de ministru. Atât!

Citiţi aici întreaga declarație: http://www.dcnews.ro/elisabeta-lipa-rupe-tacerea-in-scandalul-imnului-na-ional_494826.html

Epilogul acestei poveşti urâte s-a petrecut în luna aprilie 2017 când preşedintele Klaus Iohannis a promulgat „legea privind intonarea imnului pe stadioane şi alte baze sportive, cu prilejul desfăşurării competiţiilor sportive oficiale de nivel naţional, la finala unei competiţii sau, după caz, la turneul final”, după ce deputaţii adoptaseră în data de 4 aprilie, în unanimitate, proiectul de lege care prevedea intonarea imnului pe stadioane.

„Imnul naţional al României se intonează şi pe stadioane şi la alte baze sportive, cu ocazia desfăşurării competiţiilor sportive oficiale de nivel naţional doar la finala unei competiţii sau, după caz, la turneul final, pentru toate categoriile de vârstă”, potrivit iniţiativei legislative care completează articolul 10 din legea nr.75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi instituţiile publice.

 

 

 

 

 

Batjocorirea Imnului de stat  de către separatiştii transnistreni este o practică obişnuită în R.Moldova.

În videopclipul de mai jos vedem cum la liceul românesc din Tighina autorităţile separatiste au tăiat în timpul unei festivităţi, alimentarea cu curent electric, tocmai pentru a împiedica intonarea Imnului de Stat. 

  Pe tot parcursul festivităţii, circa zece miliţieni transnistreni îmbrăcaţi în civil au monitorizat manifestarea, iar pentru că a fost arborat drapelul şi s-a intonat imnul de stat, directoarea şcolii nu excludea că i s-ar putea deschide de către separatişti un dosar penal, pentru că ar fi fost încălcată aşa-zisa „constituţie” a regiunii separatiste transnistrene inventate de Moscova.

 

 

 

 

 

 

Dacă astfel de nemernicii au o explicaţie pe teritoriile româneşti aflate sub ocupaţie străină, atunci când factori de răspundere din conducerea României independente emit ordonanţe aberante care interzic cântarea imnului de stat al ţării noastre, nu poate fi găsită nici o justificare cât de cât inteligentă…

 

 

Surse:

http://www.cunoastelumea.ro/scandal-de-proportii-ministrul-elisabeta-lipa-a-interzis-imnul-national-pentru-a-nu-i-supara-pe-unguri/

http://www.prosport.ro/sport-life/klaus-iohannis-a-promulgat-legea-privind-intonarea-imnului-la-finalul-competitiilor-sportive-nationale-16250449

 

 

04/01/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Manifestări de conştiinţă românească în condiţiile în care un român ortodox – domnul Mihai Viteazul – a luat tronul Transilvaniei

 

 

 

Intrarea lui Mihai la Alba Iulia

 

 

 

 

 

Un moment epocal în care românii au acţionat în grup ca români în perioada medievală şi modul în care  din solidarităţile româneşti parţiale şi locale s-a născut treptat naţiunea română, îl reprezintă gestul de mare anvergură care a pregătit trecerea de la solidarităţile locale, instinctive la cea generală şi conştientă – unirea din 1600.

Actul de la 1600 a determinat manifestări de conştiinţă românească în Transilvania în condiţiile în care un român ortodox – domnul Mihai Vitezul – a venit cu armata şi a luat tronul Transilvaniei, fapt ce nu se mai pomenise până la el. Acest act a fost un şoc pentru toţi.

Naţiunile medievale s-au născut din conlucrare şi confruntare, din convieţuire şi din conflicte, iar naţiunea română nu a făcut excepţie. Cele mai evidente forme de manifestare a sentimentului naţional s-au produs în dialog şi mai ales în confruntare cu „străinul” , cu „celălalt” .

O serie de mărturii contemporane ale maghiarilor şi saşilor faţă de români, surprind modul dispreţuitor în care erau prezentaţi românii, fapt care dovedeşte şi o oarecare mentalitate a epocii faţă de aceştia.  Sentimentele şi atitudinile etnice ies la iveală în momente de criză, atât la elitele transilvănene recepte cât şi la cele româneşti.

Confruntarea directă şi violentă cu străinul, cu celălalt perceput ca inamic a grăbit aceste manifestări naţionale, dar nu le-a creat la 1600!

Raportându-se la momentul Mihai Viteazul, este interesant de identificat modul în care s-a schimbat atitudinea unor cronicari şi a elitei din Transilvania faţă de Mihai Viteazul.

De exemplu cronicarul maghiar  Istvan Szamoskozy, înainte de a intra Mihai Viteazul în Transilvania, l-a prezentat ca un adevărat conducător de oşti care  rezistă în prima linie împotriva turcilor, iar despre români scria că sunt urmaşii coloniilor romane din Dacia, iar limba lor era înrudită cu italiana, franceza şi spaniola.

După intrarea românilor în Transilvania, tonul s-a schimbat, Mihai Viteazul era conducătorul unei invazii, domnul, eroul, generalul, a devenit „Valahul”, „tâlhar veritabil”, „animal, „tiran de origine modestă” .

Nobilii maghiari erau nemulţumiţi de politica dusă de Mihai în Transilvania, saşii sibieni sunt şi ei îngrijoraţi de acţiunea lui Mihai care ar urmări să-i împuţineze pe privilegiaţii şi adevăraţii stăpâni ai ţării. Vechea elită era deci nemulţumită de ascensiunea unui român care ar putea conduce ţara cu ajutorul altor români, caracterizaţi drept leneşi, murdari, hoţi tâlhari.

De astfel aceste calificative sunt foarte frecvente în documentele vremii şi autorul le citează frecvent, ele corespunzând unei atitudini pe care o avea elita Transilvaniei faţă de români.

 

 

 

 

Harta Principatelor româneşti sub Mihai Viteazul, mai - septembrie 1600

Harta Principatelor româneşti unite sub sceptrul lui Mihai Viteazul, mai – septembrie 1600

 

 

În focul confruntărilor determinate de acest moment istoric petrecut la 1600, s-a forjat identitatea şi alteritatea.

Pe fondul acesta Mihai Viteazul a fost pentru nobilime, pentru privilegiaţi un tiran, un ticălos, un valah murdar, ca şi neamul său, iar pentru români a rămas un viteaz, un domn, un mare comandant militar şi mai ales o speranţă. Confruntarea aceasta cu străinul a stimulat în epocă preocupări pentru cercetarea originilor etnice.

Papa Clement al VIII-lea, care urmărea atragerea Ţării Româneşti în Liga Sfântă, îşi instruia solul să amintească românilor că ei sunt de origine latino-italică şi că descendenţii trebuie să se ridice la înălţimea strămoşilor.

Odată cu victoriile lui Mihai Viteazul, cu faima de luptător antiotoman, se înmulţesc menţiunile despre naţiunea românilor, despre originea şi limba lor, ascendenţa romană, latinitatea limbii lor. Lumea savantă, elitară europeană folosea aceste argumente.

Şi vedem cum argumentaţia este dată de interesul fiecăruia şi nu neapărat de nişte realităţi de necontestat!

Mărturiile medievale despre coagularea naţiunii române, despre  trecerea de la micile solidarităţi  locale la solidaritatea de neam înainte de Mihai Viteazul suntevidenţiate de actele de solidaritate ale românilor în faţa nedreptăţilor comise de nobilii privilegiaţi şi de regalitatea maghiară.În condiţiile expansiunii şi consolidării dominaţiei maghiare în Transilvania, sunt consemnate numeroase acte de solidaritate ale românilor, atât a celor din Transilvania, cât şi cu românii de peste munţi.

Diplomele regale emise de regele Ludovic de Anjou în 1366 evidenţiază pentru epoca respectivă atitudini şi clişee colective. Nobilii şi românii sunt priviţi în bloc , ca două entităţi precise şi opuse, chiar ostile, iar românii sunt calificaţi drept „făcători de rele” pentru că sunt nesupuşi. 

 Oficialităţile maghiare au fost cele care au înregistrat aceste acte de nesupunere ale românilor şi de solidarizare a lor pentru salvarea unor confraţi sau pentru aplicarea principiilor dreptului românesc.

Din secolul XIII până la 1541 distincţiile etnice nu sunt atât de radicale, dar românii aveau faima de răzvrătiţi, de hoţi şi tâlhari, de nesupuşi. Ei sunt prezentaţi obsesiv în antiteză cu ceilalţi locuitori ai Transilvaniei, însă autorul consideră, că pe baza documentelor vremii au existat  şi modele de convieţuire între români, saşi şi români şi maghiari.

După anul 1541, în cazurile de judecată se face diferenţa clară între români şi maghiari, românii aveau nevoie de mai mulţi martori, de mai multe garanţii, hotărârile dietale oficializează discriminarea românilor, iar acest fapt a avut consecinţe deosebite în planul mentalităţilor, în care românul este tot mai desconsiderat, mai dispreţuit.

Românii au avut o nobilime în toată perioada Regatului maghiar, iar aceasta s-a manifestat ca o categorie aparte,însă a fost diminuată de regalitatea maghiară în mod treptat. Totuşi, nobilii români s-au păstrat într-un stat în care puterea nu era românească atâta timp cât virtuţile militare erau indispensabile în efortul antiotoman.Un exemplu îl reprezintă cariera politică şi militară a românului Ioan de Hunedoara. În acest secol aspectul etnic nu era  determinant, atâta timp cât cel în cauză era util Regatului maghiar.

Un alt exemplu de solidarizare a românilor anterior domniei lui Mihai Viteazul, ţine de apărarea vechilor datini şi obiceiuri. Românii se simt copleşiţi de abuzurile autorităţilor administrative, de nerespectarea cuvântului dat de autorităţile Regatului şi şi-au cerut în instanţe drepturile lor locale. Şi deşi nu au obţinut privilegii colective, în secolul al XV-lea au obţinut privilegii locale.

Un alt tip de solidarizare a românilor a fost determinat de expansiunea religioasă a regatului maghiar. Toate măsurile autorităţilor maghiare de a impune catolicismul s-au lovit de rezistenţa românilor şi de apărarea credinţei ortodoxe.

În contextul politicii de catolicizare duse de Ludovic de Anjou, a ieşit la iveală specificul naţiunilor medievale care se definesc printre altele şi prin credinţă. Mijloacele forţate prin care au încercat să intervină autorităţile maghiare nu au făcut decât să întărească coeziunea românilor în comunitatea lor şi să-i izoleze de catolici, să genereze neîncredere şi ură. 

Exemplele menţionate arată consolidarea solidarităţii etnice, faptul că  apartenenţa la o naţiune nu o dau graniţele politice sau conducătorii ci criteriile mai adânci ale unităţii: limba şi religia. În calea uniformizării Regatului maghiar stăteau limba şi religia. Dar românii le-au respins pe amândouă.

În secolul XV încercarea de convertire a „schismaticilor” a pierdut din ritm şi amploare, dar măsurile de realizare a „unităţii catolice” nu au încetat niciodată.

Acolo unde românii erau mai numeroşi şi mai compacţi, şi-au menţinut unele instituţii şi obiceiuri proprii. Şi-au păstrat limba, confesiunea, neamul, temeiurile de cultură şi civilizaţie , îndepărtând elementele care încercau să le dezbine unitatea şi rânduiala, rezistând convertirii şi presiunilor autorităţilor maghiare. În alte situaţii, pentru a nu-şi pierde posesiunile şi avantajele au acceptat convertirea.

În secolul XVI etnicul rămânea pe plan secund. În contextul Reformei, a prozelitismului s-a accentuat aspectul confesional. În acea epocă credinţa devenea o marcă puternică a etniei şi diferenţele dintre locuitorii Transilvaniei apăreau în plan religios.

Saşii şi maghiarii erau numiţi Christiani, iar românii Valachi, ca şi cum cei din urmă nu ar fi fost creştini, sau nu ar fi fost demni de numele de creştini. Termenii situaţi la poluri opuse Christiani-Valachi se repetă în mod obsedant în secolul XVI.1.

În termenul de Valachi, autorităţile cuprindeau deopotrivă etnia şi confesiunea românilor şi exprimau plasarea pe o poziţie inferioară a acestora. Totuşi, românii reprezentau o masă compactă şi au atras atenţia autorităţilor maghiare care au urmărit calvinizarea lor, după ce eşuaseră cu secole în urmă să-i catolicizeze.

Pentru autorităţi era un bun prilej de a rupe unitatea românească şi de a întrerupe pentru totdeauna legăturile cu românii de peste munţi. Numai că românii au opus rezistenţă şi s-au înverşunat să reziste oricăror presiuni confesionale.

S-au închis şi mai mult ca măsură de apărare a identităţii în sistemul lor tradiţional de valori., astfel încât până pe la 1600, românii şi-au menţinut vechea identitate etno-confesională reuşind chiar să o consolideze.

Au existat trei motive principale care au condus la această realitate: numărul majoritar al românilor, sprijinul oferit de domnii români de peste munţi şi rivalitatea dintre confesiunile recepte.

Solidarităţi etnice există şi la românii extracarpatici şi acestea s-au coagulat împotriva străinilor, sau împotriva unor domni care încercau să strice rânduiala şi legea ortodoxă.

Străinii erau priviţi cu suspiciune, chiar cu ură, ei având altă ţară, alte datini, alte veşminte şi alte sărbători. Celălalt, străinul, necunoscutul devine jalonul la care se raportează solidaritatea etnică. Aşa se explică neîncrederea în străin, alungarea lui şi chiar execuţiile împotriva acestora ,toate acestea în numele păstrării unei identităţi! Străinul era cel de altă credinţă, dar şi de altă limbă, şi era altfel în trăsături , veşminte, atitudine. Apar clişee ale unor portrete etnice colective.

Într-o astfel de lume diversă şi străină, românii s-au menţinut prin limba lor pentru conservarea căreia au luptat, prin etnia, credinţa şi specificul lor naţional. Această entitate etno-lingvistă şi confesională reprezintă naţiunea medievală.

Autorul subliniază faptul că în secolul XVI în Transilvania conceptul de naţiune are două semnificaţii: unul în sens politico-juridic semnifică grupul privilegiat cu anumită componenţă etnică- maghiarii, saşii şi secuii şi cea de-a doua semnificaţie este cea etnică- naţiunea ca o comunitate numeroasă, relativ unitară ca origine, limbă, datini, port, credinţă, confesiune, port, ocupaţii, teritoriu- iar sub acest aspect românii erau o naţiune.

Domnia lui Mihai Viteazul, guvernarea sa în Transilvania, au făcut ca naţiunea medievală să intre într-o nouă etapă. Nobilimea şi stările au înţeles că sub Mihai Viteazul Transilvania, ţară majoritar românească din punct de vedere etnic, fusese pe punctul de a deveni românească şi din punct de vedere politic.

Această domnie a fost o piatră de hotar pentru autorităţile maghiare, pentru că era pus în pericol sistemul constituţional tradiţional. Pericolul pe care îl reprezenta domnia lui Mihai consta în schimbarea statutului românilor în naţiune şi aceasta ar fi răsturnat sistemul tradiţional.

 

 

 

 

 

 

Analizând reacţiile etnice la domnia lui Mihai în Transilvania, observăm două imagini complet antitetice ale lui Mihai Viteazul. Cronicile maghiare şi săseşti din secolele XVII-XVIII au preluat punctul de vedere nobiliar şi l-au transmis istoriografiei maghiare.

Acest punct de vedere era defavorabil, arătând că domnia lui Mihai Viteazul provocase distrugeri, că a guvernat ţara cu români, a pus să se facă acte şi documente oficiale în limba română şi slavonă, a ctitorit biserici ortodoxe, a periclitat tot edificiul politic ridicat cu trudă în Transilvania.

Cel de-al doilea punct de vedere a fost transmis de cronicile româneşti care au subliniat meritul acestuia în sprijinirea românilor. Punctul de vedere comun este acela că domnia lui Mihai Viteazul a fost un şoc pentru toţi, că a predispus la acţiuni individuale şi colective, că a coagulat energii în nume etnic şi a fortificat solidarităţile naţionale latente.

Atunci s-a trecut de la naţiunea medievală la naţiunea modernă şi de aceea se poate spune  că domnia lui Mihai Viteazul a făcut tranziţia de la  Evului Mediu românesc spre epoca  modernă timpurie.

Simbolurile şi miturile unui popor naţionale cum sunt daco-românismul, romanitatea, apartenenţa la creştinătate şi ortodoxie , toate acestea au contribuit la conturarea conştiinţei naţionale.

Chiar dacă unele simboluri par perimate, sau au fost denaturate în cursul istoriei, istoricul nu poate renunţa la acestea, iar naţiunea este unul dintre aceste simboluri.

 

   

Prof. CETEAN Daniela, Colegiul Naţional ”Horea, Cloşca şi Crişan ”, Alba Iulia, în http://www.dacoromania-alba.ro/, despre cartea istoricului Ioan Aurel Pop, „Naţiunea română medievală. Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI”, apărută în anul 1998 la Editura Enciclopedică, Bucureşti.

 

08/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

%d blogeri au apreciat asta: