CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un eseist care masacrează istoria noastră – Lucian Boia. VIDEO

 

 

Imagini pentru lucian boia photos

 

Istoria poporului român de la Rösler la Lucian Boia

În privința exprimării adevărului istoric, cărțile de după 1989 ale lui Lucian Boia (profesor universitar doctor, plătit de statul român la Universitatea din București) nu sunt cu nimic mai presus de vestita teorie a „spațiului vid” a lui Eduard Robert Rösler („Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geschichte Rumäniens” [Studii românești. Cercetări asupra istoriei mai vechi a României], Leipzig, 1871).

Și nici cu aberațiile insultătoare ale lui H.R. Patapievici, care are măcar circumstanța că e alogenetic. Dar Lucian Boia?

 

 

 

Cărțile sale,, Istorie și mit în conștiința românească” și „Primul Razboi Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări”, apărute la Editura Humanitas, sunt extrem de periculoase pentru conștiința identitară, pentru că orice distorsiune istorică venită din partea unui specialist, recomandat ca atare de titulatura academică, îi dezarmează mental pe cititorii români neavizați și îi înarmează politic pe dușmanii neadormiți ai României.

Iar scuza autorului de la ultima carte („Nu este o istorie «completă», ci un comentariu: o suită de interpretări, în jurul unor probleme-cheie“) nu este de fapt, o scuză, ci o probă incriminatorie.

Pentru că, de fapt, Lucian Boia îi recuză pe toți istoricii de până la el ca fiind autori ai ideilor de-a gata, ai prejudecăților și falsurilor istorice.

 

 

 

 

 

Urmările unor asemenea cărți (care sunt ele însele, de fapt, falsuri sau răstălmăciri istorice) pot fi dezastruoase.

Mai ales acum când, după 25 de ani de „democrație intensivă”, singura armă de apărare care ne-a mai rămas împotriva deznaționalizării conștiințelor este istoria.

Iată ce scrie un autor maghiar, Dini G. Jónas, despre ultima carte a lui Lucian Boia, apărută anul trecut la (unde se putea altfel?) editura HUMANITAS:

 

Adevăr istoric contra mitologie naţională

Unul dintre miturile cele mai înrădăcinate ale românilor, ridicat până şi la nivel de sărbătoare naţională, este cel al Unirii de la 1 decembrie 1918. Aceasta ar   fi fost un act entuziast al întregului popor ardelean. 

Care este însă adevărul istoric? Ni-l spune chiar reputatul istoric român, domnul profesor Lucian Boia, în cartea sa „Primul război mondial”, apărută anul trecut la Editura Humanitas.

Cu obiectivitate și moderaţie, eminentul istoric arată cum un grup de intelectuali români, întruniţi la Alba Iulia, au decis unirea, fără să ţină seama de celelalte naţionalităţi ardelene.

Care ar fi fost însă dorinţa lor reală? Probabil, influenţaţi de cultura maghiară, care înregistrase în ultimii ani progrese repezi printre ei, ar fi preferat să rămână în graniţele Ungariei, cu o largă autonomie, la egalitate cu celelalte naționalităţi conlocuitoare (sârbi, croaţi, slovaci etc.).

De altfel, aceşti intelectuali nu reprezentau, conform obiectivului recensământ maghiar din 1910, decât aproximativ o treime din populaţia oraşelor.

Ceilalţi români, care trăiau la ţară, nici nu se gândeau la unire. Autorul stabileşte apoi o serie de adevăruri istorice.

El arată cum imperialistul Brătianu a cerut, pentru a intra în război, teritoriul până la Tisa.

Apoi, cum catastrofala armată română a intrat repede (probabil în câteva zile) în derută, în contrast cu puternica armată austro-ungară, în care multiplele nationalităţi au arătat atâta entuziasm.

În sfârşit, cum injustul Tratat de la Trianon a răpit Ungariei şirul de trei oraşe din apropiere de frontieră, ca, de exemplu, cel denumit de localnici Sătmar, în maghiară Szatmar (nu denumirea oficială românească actuală de Satu Mare).

Ce importanţă avea că zona înconjurătoare era pur românească, dacă oraşul principal era majoritar maghiar.

Lucrarea domnului Boia ar trebui cât mai repede tradusă în limbile de circulaţie internaţională, ca şi în maghiară.   

Dini G. Jónas

8 aprilie 2015

Din fericire, nu toți istoricii împortășesc interpretările lui Lucian Boia. Iată ce scrie reputatul istoric Ioan Scurtu (profesor universitar doctor, ca și Lucian Boia) despre lucrările colegului său de breaslă și ale „comunității intelectuale” ale acestuia:

„Câţiva intelectuali, autoproclamaţi exponenţi ai societăţii civile, au acaparat mass-media (presă scrisă, TV, edituri, radio), desfăşurând o campanie intensă şi sistematică de denigrare a poporului român.

Unul dintre aceştia, H.-R. Patapievici, scria: “În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut”.

Cu alte cuvinte, românii au fost pe post de closet public. Ca urmare, să-i scoatem din conştiinţa naţională pe Decebal, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, pe Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza.

Cine îndrăzneşte să-i evoce este un naţionalist, demn de dispreţul Europei şi al “societăţii civile”. România însăşi este prezentată ca o ţară demnă de scârbă şi dispreţ.

 

 

 

Foto: Profesor universitar doctor

Ioan Scurtu

 

Să nu se mai spună că avem o ţară frumoasă, cu imense bogăţii, care merită să fie cunoscută şi preţuită (aşa cum făcuse Papa Ioan Paul al II-lea, care a numit-o “Grădina Maicii Domnului”). Foarte activ şi mediatizat este Lucian Boia, care şi-a modificat radical discursul de dinainte de 1989, apreciind că istoria românilor nu este decât o succesiune de mituri.

În opinia sa, românii nu au fost decât nişte anexe ale marilor imperii, incapabili să-şi construiască o istorie reală.

Nici vorbă de vechime, continuitate, unitate, luptă pentru independenţă şi de alte asemenea “mituri”.  

Cei care susţin contrariul – A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul, N. Iorga, Constantin C. Giurescu etc. etc. – sunt nişte naţionalişti, demni de tot dispreţul europenilor.

Obiectivul lui Boia şi al susţinătorilor săi este clar: “Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură faţă de trecut, faţă de orice trecut”.

Cu alte cuvinte, românii să nu se inspire din faptele de demnitate naţională ale unui Ion I.C. Brătianu sau Nicolae Titulescu, ci să accepte tot ce li se cere.

Poporul român are un trecut incert, a venit de nicăieri şi se îndreaptă spre niciunde. Doar duşi de mână, ca orbeţii, românii ar putea ieşi la liman şi, ca urmare, ei trebuie să acepte cu recunoştinţă tot ce li se cere din afară. Guvernanţii au acţionat în acest spirit.

Au înstrăinat principalele bogăţii naturale, au încheiat contracte dezastruoase, au pus în operă privatizări scandaloase în favoarea străinilor. Românii au fost practic eliminaţi de guvernanţii de după 1989 din reconstrucţia economiei naţionale”.

Luate punctual, teoria lui Eduard Robert Rösler și „părerile” lui Lucian Boia, nu seamănă între ele, dar merg în aceeași direcție și urmăresc același scop: estomparea sau anularea identității istorice a poporului român.

Acesta, conform lui Rösler, s-ar fi format la sud de Dunăre, de unde ar fi emigrat la nord de fluviu.

Teoria nu a fost inițiată de el, însă îi poartă numele, ca urmare a publicării, în 1871, a cărții sale „Romänische Studien”.

Lucian Boia merge mai departe și consideră că istoria românilor nu este decât o succesiune de mituri.

Rezultatul este același iar articolul lui Dini G. Jónas îl ilustrează destul de clar.

Nu ne rămâne decât să ne rescriem istoria. Echipa de „röslerieni” este făcută iar Lucian Boia este dispus să o coordoneze.

 

Sursa:

http://www.certitudinea.ro/articole/istorie/ 

 

Să urmărim atenţie în cele ce urmează acest videoclip în care se fac comentarii desp+re tezele antiromâneşti promovate de Lucian Boia:

 

 

13/08/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Transilvania – TERRA ROMANORUM – ŢARA ROMÂNILOR

 

 

 Homann – Harta Principatului  Transilvaniei,1720 

 

 

 

 

Termenul Transilvania, în ciuda celor două cuvinte latine care-l alcătuiesc, nu este un termen românesc sau dat de români. El a fost precedat de un altul – un sinonim – şi anume Ultrasilvana sau Terra Ultrasilvana şi s-a născut în secolele X-XI, adică în perioada în care graniţa Ungariei a fost în zona marii păduri ce separa Crişana de regiunile intracarpatice.

Din punct de vedere maghiar, ţara dominată atunci de unguri era „dincoace” de marea pădure, iar ceea ce era „peste” sau „dincolo de” (-ultra, trans) pădure era un loc, deocamdată, necunoscut.

De aceea, acest loc, unde domnia o avusese românul Gelou, a fost numit de unguri Erde-elw (mai apoi Erdely), adică „peste pădure” sau „ţara de peste pădure” şi acest nume a rămas apoi consacrat, atât în maghiară, cât şi în latină (forma latină este sinonimă cu cea maghiară).

Evoluţia numelui latin, în ordine cronologică, este următoarea: de la Ultrasilvana, la Transilvana şi, apoi, la Transilvania. în afară de aceste nume, Transilvania s-a mai chemat, de la sfârşitul secolului XIII, Septem Castra, denumire preluată de saşi în formă germană ca Siebenburgen şi însemnând „şapte cetăţi”.

Termenul pare legat de rolul important atribuit în evul mediu cifrei şapte şi de modul cum acest rol s-a reflectat chiar în realităţile Transilvaniei: şapte conducători unguri (Hetumogei), şapte triburi, șapte comitate, şapte scaune etc.

Românii nu au avut, probabil, o denumire specifică pentru întreaga regiune intracarpatică, deoarece ei nu au apucat, în nume românesc, să facă din această zonă o ţară, adică o alcătuire politică feudală, un stat centralizat.

Desigur, ei vor fi avut un nume pentru „ducatul” lui Gelou, dar izvoarele nu ni-l transmit, aşa cum au avut nume pentru toate ţările de pe cuprinsul Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, ca şi pentru cele de la sud şi est de Carpaţi.

Asemenea nume vor fi fost Ţara Haţegului, a Oltului, a Maramureşului, a Bârsei, a Beiuşului, a Năsăudului etc.

La sud şi est de Carpaţi, unde ţările (statele) cele mici s-au unit în cuprinsul celor mari, centralizate, a apărut la români, în chip firesc, un nume înglobant, general şi generic.

În Transilvania, ţările mici nu au mai apucat să dea naştere ţării celei mari, decât prin cucerirea străină. De aceea, Transilvania, nefiind un stat în nume românesc, cu putere politică românească, nu a avut iniţial în română o denumire specifică.

Târziu, probabil din raţiuni practice, a fost preluat în română termenul de Ardeal, după maghiarul Erdely. Încercările de a explica originea cuvântului Ardeal printr-o veche rădăcină indo-europeană, deşi tentante, nu s-au dovedit suficient de convingătoare.

Ulterior, pe măsura evoluţiei limbii literare şi sub influenţă livrescă a fost preferat în română – lucru valabil şi astăzi – termenul Transilvania, calchiat mai bine caracterului romanic al limbii române.

Sub aspect geografic şi istoric, Transilvania reprezintă teritoriul fostului voievodat, care a funcţionat până la 1541. Ulterior, principatul a înglobat şi Maramureşul, Crişana şi părţi din Banat, de aceea sensul noţiunii de Transilvania s-a lărgit.

Astăzi, Transilvania, în sens larg, înseamnă zona intracarpatică, Banat, Crişana şi Maramureş.

În lucrare, se va folosi noţiunea cu ambele sensuri, făcându-se, după necesităţi, precizările cerute de context, dar cercetarea noastră a avut în atenţie deopotrivă părţile vestice şi teritoriul intracarpatic. În ciuda acestor nume diferite date de ceilalţi locuitori şi a puterii de stat străine, românii au avut multă vreme sentimentul, chiar conştiinţa că trăiesc într-o ţară a lor, românească, şi au numit-o ca atare.

O dovadă în acest sens este un şir de documente emise în Banat în jur de 1500, în care se menţionează judecăţi făcute nu după „dreptul românesc” – cum se consemna în mod curent -, ci după obiceiul sau dreptul Ţării Româneşti (ritus seu ius Volachie).

E drept că celor opt districte româneşti mai importante din Banat le fuseseră confirmate vechile libertăţi încă din 1457, sub forma unui privilegiu ce limita imixtiunile organelor politico-administrative oficiale (inclusiv ale regelui), sporind impresia de ţară românească pe care o aveau locuitorii.

Folosirea noţiunii de Volachia în Banat, pentru a denomina acel ţinut, confirmă intuiţia lui Nicolae Iorga, conform căreia „Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l-au uitat şi unii nu l-au înţeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficeşte de români”.

Din acest punct de vedere, şi teritoriile locuite de români, dar ajunse sub putere politică străină, au rămas pentru români tot ţări româneşti, mai ales acolo unde nucleele vechilor formaţiuni politice au fost puternice şi nu au putut fi dislocate complet.

Altminteri, la 1599-1601, pentru o clipă, Transilvania (în sens larg) va deveni şi politic românească sub sceptrul lui Mihai Viteazul, care, împlinind ceea ce putea să fie la cumpăna de milenii şi n-a fost, prefigura ceea ce urma să fie în finalul mileniului II.

Transilvania nu a fost o ţară curat daco-romană sau românească de-a lungul veacurilor şi nici nu putea să fie, deoarece era un loc de ispititoare abundenţă şi de trecere a oştilor.

S-au aşezat în ea mereu mai multe neamuri, în chip paşnic sau violent – sciţi, celţi, sarmaţi, romani, goţi, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, unguri, pecenegi, uzi, cumani, secui, saşi, cavaleri teutoni, alţi germanici, evrei, ţigani, sârbi, croaţi, ruteni, armeni etc. – dar de aproape două milenii romanitatea şi românitatea i-au conferit personalitatea distinctă şi i-au trasat esenţialmente destinul.

 

Sursa: Acad. Prof. Dr. Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul – curs, p. 1-3

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/10/terra-romanorum-tara-romanilor-romania-romani/

 

23/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

DOSARE ISTORICE. MAGHIARII DIN ROMANIA DUPA MAREA UNIRE DE LA 1918

 

 

In 1918, minoritatile nationale nu au fost prezente la adunarile de la Alba Iulia, atunci cand s-a hotarit unirea Transilvaniei cu Romania.

Dupa ce sasii intruniti la Medias la 8 ianuarie 1919 si svabii reuniti la Timisoara doua zile mai tirziu, precum si reprezentantii minoritatilor evreilor si tiganilor, si-au exprimat adeziunea la actul unirii Transivaniei cu Romania, liderii minoritatii maghiare au adoptat o atitudine de espectativa, sperand ca la Conferinta de Pace de la Paris nu se va recunoaste unirea acestui teritoriu cu Romania.

La Conferinta de Pace de la Paris din ianuarie 1919, statul unitar roman a fost recunoscut, iar  prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, Ungaria recunostea la randul ei, unirea Transilvaniei cu România.

Locuitorii  Bucovinei, Basarabiei si  Transilvaniei au devenit  cetateni  români cu drepturi depline.

Conform statisticilor din 1919, in România reintregita  aproximativ 28% dintre cetateni  apartineau minoritatilor nationale.

Harta României reintregite dupa primul razboi mondial

 Integrarea minorităţilor naţionale în viaţa Statului Român era o problemă dificilă. Mai ales în legătură cu unele minorităţi – precum aceea a ungurilor sau a bulgarilor -, situaţia era agravată de permanentele îndemnuri la nesupunere civică, la încălcarea legilor şi chiar la revoltă, venite dinspre Ungaria şi Bulgaria, scopul fiind revizionist.

La fel se întâmpla şi cu ruşii şi ucrainenii din răsărit, întărâtaţi de URSS.

Ponderea cea mai mare dintre minoritari o aveau maghiarii cu 7,9%.

Aceeasi situatie se prezenta si pe teritoriul Transilvaniei, unde cele 52,12 de procente formate din romani erau urmate de cele 26,46 de procente detinute de populatia de etnie maghiara.

Cu toate acestea, 20 din cele 23 de judete ale Transilvaniei populatia romaneasca detinea majoritatea.

Marea majoritate a maghiarilor a adoptat pentru inceput o pozitie de “rezistenta pasiva” fata de actul unirii de la 1 decembrie 1918, sperind ca la Conferinta de Pace de la Paris, ulterioara terminarii primului razboi mondial, nu se va confirma unirea Ardealului cu Romania.

La început, majoritatea ungurilor angajaţi în instituţii de Stat au refuzat să depună jurământul de credinţă României si au refuzat să înveţe limba română deşi aceasta era oficială. S-au adăugat foarte multe acte de violenţă, cu autori unguri.

Intr-un raport trimis de Poliţia din Oradea la 10 aprilie 1921, se prezentau actele îndreptate „contra Neamului şi Statului nostru”. „Ungurii din această margine – se scria – au fost crescuţi cu o mentalitate cu totul anormală. Şi, de la început au dovedit făţiş o atitudine ostilă Neamului şi Statului românesc.

Au folosit toate mijloacele şi prilejurile ca să împiedice închegarea şi consolidarea Statului Român. (…) Profesorii şi elevii deopotrivă se unesc pentru a-şi manifesta ura lor.

În noi, organele Statului Român, nu văd altceva decât călăii patriei lor prăbuşite. Ura e atât de adâncă, încât o traduc şi în viaţa privată, întrerupând atingerea socială cu românii şi cu acei unguri care au trecut în slujba Statului Român, cu cari înainte trăiseră în prietenie. (…) În bisericile lor, publicul unguresc în lacrimi şi în hohote de plâns cântă la fiecare liturghie, cu mic, cu mare, cu tineri, cu bătrâni, Imnul unguresc şi rugăciune pentru Ungaria.

Episcopii lor, de asemenea, reprezintă aceeaşi mentalitate (…), îndeamnă la opunere şi rezistenţă”.

Dupa semnarea la 4 iunie 1920 a Tratatului de la Trianon, reprezentantii minoritatii maghiare au abandonat pozitia initiala de asteptare si au inceput sa se organizeze pentru a-si apara propriile interese.

In acest scop s-a infiintat in 1921 „Uniunea Maghiara”, iar in 1922 „Partidul Popular Maghiar”, care in acelasi an a fuzionat cu „Partidul National Maghiar”, formandu-se astfel „Partidul Maghiar din Romania”.

 Organul central de presa al partidului era “Keleti Ujsag”iar conducerea partidului era asigurata de vechea aristrocratie maghiara,  finantarea acestuia fiind sustinuta  de institutii bancare solide, de bisericile maghiare, de numeroase asociatii culturale, precum si de o retea puternica de cooperative.

Partidul  se considera aparatorul intereselor intregii minoritati maghiare din Romania, desi existau si etnici maghiari care aveau orientari politice diferite, alegand inclusiv  Partidul Comunist din Romania, sau Federatia Partidelor Socialiste.

Partidul Maghiar, ca si alte organizatii politice din Romania, a cunoscut numeroase framantari interne.

Unii reprezentanti ai comunitatii   acuzau autorităţile române de tratament discriminatoriu, înaintând nenumărate plângeri Societăţii Naţiunilor, chemând personalităţi occidentale în Transilvania pentru a constata „relele tratamente”.

In vara anului 1927 un grup de carturari in frunte cu Kecskemethy Istvan, profesor la Institutul Teologic Protestant, si scriitorul Kos Karoly, au adresat un apel „Catre poporul maghiar din Ardeal”, in care afirmau ca au fost in mod constant calomniati de politicienii maghiari care nu mai reprezinta interesele minoritatii maghiare si, in consecinta, anuntau formarea Partidului Popular Maghiar.

Acest nou partid n-a avut insa prea multi sorti de izbinda, liderii Partidului Maghiar reusind sa anihileze tendinta de divizare a maghiarimii din Romania.

Intre anii 1918- 1921 a avut loc in Romania o ampla reforma agrara, in urma careia au fost improprietariti si 206.265 de cetateni romani apartinind minoritatilor nationale, dintre acestia 46.069 erau maghiari.

Cu prilejul aplicarii acestei reforme, s-a creat o alta problema, cea a “optantilor”, adica a celor aproximativ 260 de mari proprietari din Transilvania, care au optat pentru cetatenia maghiara si care, conform legii agrare din Romania, au fost expropriati.

Acestia au acuzat statul roman ca i-a expropriat doar pentru ca erau maghiari si au cerut sa fie exceptati de la aplicarea legii.

Partidul Maghiar, sustinut de guvernul de la Budapesta, a desfasurat o ampla campanie in strainatate in problema optantilor, sustinand ca guvernul roman nu respecta prevederile Tratatului minoritatilor si pe cele ale Tratatului de la Trianon.

Aceasta chestiune a ajuns si la Societatea Natiunilor si la Curtea Internationala de Justitie de la Haga.

 De fapt, sub pretextul acestei probleme a optantilor, Partidul Maghiar si guvernul de la Budapesta incercau sa acrediteze pe plan international ideea ca exista o “problema a Transilvaniei”, ramasa nerezolvata de Tratatul de la Trianon.

Timp de sapte ani, Romania a fost confruntata cu aceasta problema a optantilor maghiari, a caror cauza era  aparata de guvernul Ungariei.

Odata cu realizarea Unirii de la 1918, limba romana devenea limba oficiala a noului stat creat, iar daca insusirea limbii romane de catre celelate minoritati nu a constituit o problema, a existat totusi o rezistenta din partea unor functionari de etnie maghiara , care au refuzat sa-si insuseasca si sa foloseasca limba oficiala a tarii.

Daca inainte de 1918 in Transilvania nu exista nici o scoala cu limba de predare romana intretinuta de statul ungar, dupa aceasta data statul roman si-a asumat sarcina de a sustine financiar toate scolile de stat cu predare in limbile minoritatilor nationale.

In 1920, Universitatea maghiara din Cluj a devenit universitate romaneasca, continuand sa fie frecventata de un numar mare de studenti apartinind minoritatilor nationale.

 Unele dintre nemultumiri era legata de “romanizarea” Universitatii maghiare din Cluj, dar si de incetarea activitatii unor scoli de stat in limba maghiara,   si de insuficientul  sprijin material din partea statului.

In ciuda acestor divergente, viata culturala si sociala a maghiarilor din Romania decurgea relativ normal.

Spre exemplu, in 1922 existau 144 de publicatii in limba maghiara (numarul lor va fi de 192 in 1929) si circa zece teatre.

Numarul scolilor primare depasea 560. Tot in acea perioada au primit autorizatie de functionare si 10 teatre maghiare.

Al doilea razboi mondial avea sa tulbure intreaga Europa.

In 1940, in urma Dictatului de la Viena, Romania a fost silita sa cedeze Transilvania de nord, Ungariei.

Pe acest teritoriu, conform recensamantului din anul 1941, traiau circa 2,5 milioane de oameni, dintre care 52,1 la suta erau maghiari si 41,5 la suta romani.

In schimb, pe portiunea din Transilvania care a mai ramas Romaniei, se mai aflau circa o jumatate de milion de etnici maghiari.

Odata cu incheierea razboiului si dupa semnarea Tratatului de pace de la Paris, la 10 februarie 1947, intregul Ardeal de nord este retrocedat Romaniei.

File:Administrative map of Romania, 1952-1956.png

In 1951, in urma unei noi impartiri teritoriale (confirmata prin Constitutia din 27 septembrie 1952), dar a presiunii sovieticilor, Romania accepta sa creeze o Regiune  Autonoma Maghiara in zonele locuite majoritar de catre secui.

Capitala regiunii, care va functiona timp de opt ani, a fost la Targu-Mures.

Regiunea Autonomă Maghiară (în maghiară Magyar Autonóm Tartomány), cunoscută şi ca Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară, a fost o regiune care a existat între septembrie 1952 şi februarie 1968.

Între 1952 – 1968, suprafata acesteia a fost de aprox. 13.550 km², iar populaţia număra cca. 730.000 locuitori. Limbile oficiale ale regiunii au fost româna şi maghiara.

In 1950 avusese loc reorganizarea administrativă a României, după modelul sovietic şi transformarea celor 58 de judeţe existente pana atunci  în 28 de regiuni şi 177 de raioane.

Doi ani mai târziu, în 1952, are loc o primă reorganizare a acestui sistem, în urma căreia, prin comasarea a zece raioane din fostele Regiuni Mureş şi Stalin, se înfiinţa Regiunea Autonomă Maghiară.

Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară în cadrul împărţirii administrative a României (1960-1968).

O nouă reorganizare are loc în 1960 când este adopatată noua denumire de Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară.

Fişier:Administrative map of Romania, 1960-1968.svg

 

 

 Două raioane, care până în 1952 aparţinuseră Regiunii Mureş, locuite în majoritate de români (Luduş şi Tîrnăveni), trec de la Regiunea Cluj la Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară, iar două raioane, cu populaţie majoritar maghiară, (Târgu Secuiesc şi Sfântu Gheorghe, cu 85,3% respectiv 90,2% maghiari conform recensământului din 1956), care între 1950-1952 aparţinuseră Regiunii Stalin, revin Regiunii Braşov (succesoarea Regiunii Stalin).

 Odată cu aceste modificări proporţia populaţiei maghiare scade de la 77,3% la 62,2%.

Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară a fost desfiinţată prin noua organizare teritorială adoptată în februarie 1968.

În 1968 Guvernul României a renunţat la organizarea administrativă de tip sovietic şi a reinstaurat judeţul ca unitate administrativă, sistem care este folosit şi în ziua de astăzi.

Din acest motiv, Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară a fost impartită în judeţe, nedelimitate pe bază etnică.

Două judeţe noi au fost formate din ultimul teritoriu al Regiunii Mureş-Autonomă Maghiară: Mureş şi Harghita, în timp ce judeţul Covasna s-a format, în cea mai mare parte, din fosta Regiune Braşov.

Evenimentele revolutionare din 1956 de la Budapesta, au indus schimbari importante in relatia dintre guvernantii de la Bucuresti si maghiarii din Transilvania.

Un eveniment, care va marca negativ comunitatea maghiara s-a petrecut  in anul 1959, cand autoritatile comuniste  decid desfiintarea Universitatii maghiare din Cluj,hotarand totodata catoate unitatile scolare in limba maghiara sa fie incorporate in scoli romanesti.

In a doua jumatate a anilor ’60, presiunea asupra minoritatilor etnice s-a intensificat, prin promovarea national-comunismului.

Sub regimul comunist, toata populatia Romaniei a avut de suferit (fie ca privatiunile au fost politice sau de ordin material), insa viata minoritatilor etnice – indeosebi a celei maghiare – a fost ingreunata de o serie de masuri premeditate ale autoritatilor:   utilizarea intr-o masura tot mai mica de-a lungul anilor a invatamantului in limba materna, discriminarea neoficiala in ce priveste accederea in institutiile de invatamant sau in functii publice, deposedarea de unele  bunuri  comunitare, cenzura publicatiilor etc.

Nu in ultimul rand, trebuie consemnate eforturile autoritatilor comuniste de a rupe legaturile firesti dintre comunitatile maghiare si bisericile traditionale, acestea din urma – in ciuda diviziarii confesionale – contribuind masiv de-a lungul timpului la mentinerea constiintei nationale a maghiarimii.

In aceste conditii, opozitia tacuta si neorganizata fata de regimul comunist, a avut un caracter special in randul minoritatii maghiare.

In cazul maghiarilor din Romania, problema rezistentei a fost mult mai complexa, ea  asociindu-se nu doar cu adversitatile ideologice, dar capatand  in plus si o incarcatura nationalist- sovina.

Surse: Scritube.com, divers.ro si Wikipedia

CITIȚI ȘI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/02/27/obiectivul-operativ-transilvania-spionajul-maghiar-in-romania/

10/09/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: