Lungul drum către recunoaşterea internaţională a Marii Uniri (VIDEO)

Harta României după Marea Unire

 1 Decembrie 1918 înseamnă pentru români izbânda dreptului şi a dreptăţii, câştigate cu atâtea dureri şi trudă.

Izbucnind în iulie 1914 primul război mondial, I.C. Brătianu, primul ministru de atunci al României vechi, cel mai mare bărbat politic pe care l-au dat românii în secolul XX, a avut sfânta viziune că noi ne putem folosi de teribila conflagraţie pentru a ne aduna cu toţii la un loc.

Şi a angajat ţara în război de partea puterilor Antantei (Anglia, Franţa, Rusia, Italia, din 1917 SUA), dar nu oricum, ci condiţionat; după doi ani de tratative, guvernul unei ţări mici şi nedezvoltate, dar bogate şi cu un potenţial uman viguros, reuşea să-i condiţioneze pe cei mari şi puternici să garanteze României, prin tratat oficial şi solemn, dreptul la reîntregire naţional-statală.

Sfârşitul războiului, în noiembrie 1918, i-a aflat pe români în tabăra învingătorilor şi astfel a fost posibilă unica zi de 1 Decembrie. Dar jertfele şi distrugerile plătite de popor şi tară doar în anii războiului au fost nemaiîntâlnite: 800.000 de oameni din armată şi din populaţia civilă au fost ucişi de inamic sau au fost seceraţi de foamete, frig şi epidemii, respectiv 11 la sută din populaţia tării vechi; (1) teritoriul naţional a fost teatru de război, bogăţiile noastre, iarăşi, au fost barbar jefuite de nemţi, austrieci, unguri, bulgari, turci.

Li se adaugă pierderile nesfârşite în vieţi omeneşti şi bunuri materiale, distrugerile mari suferite de românii din Transilvania şi Bucovina în anii de război.

     Însă ramurile despărţite de trunchi prin vrăjmăşia vremilor se întorceau acasă, se lipeau de trunchi – Basarabia, Bucovina, corolarul fiind cea mai bogată, mai întinsă, mai populată, mai dăruită, dar şi mai vitregită de soartă – Transilvania.

Foto: Conferința de Pace de la Versailles

     Lucrările Conferinţei de Pace care a încheiat Marele război, s-au desfăşurat la Paris – Versailles (în parte şi la Londra), durând circa doi ani. La ea au luat parte peste 30 de state; interesul popoarelor lumii faţă de marea reuniune internaţională era maxim şi se datora faptului că, spre deosebire de conferinţele de pace precedente, Marile Puteri Aliate din coaliţia Antantei declaraseră dinainte că vor pune la temelia păcii „principiile eterne ale echităţii”, „garanţia mutuală a independenţei politice şi integrităţii teritoriale deopotrivă statelor mari şi mici”.

     Însă, de la începutul Conferinţei de Pace (ianuarie 1919) cei Patru Mari – G. Clemenceanu, premierul francez şi preşedintele Conferinţei, W. Wilson, preşedintele SUA, omul şi ţara forte, Lloyd. George, premierul britanic şi Orlando, cel al Italiei, au uitat de principiile umaniste şi democratice proclamate în timpul războiului şi au făcut o pace în primul rând în interesul lor, o pace care va fi imperfectă şi va ocaziona puterilor învinse sau nemulţumite să treacă în scurt timp la politica de revanşă, scrie https://www.dacoromania-alba.ro.

     În afară de faptul că au confirmat o realitate peste care nu se putea trece, dispariţia imperiilor multinaţionale şi constituirea statelor naţionale independente, Marile Puteri democrate nu au dat garanţii statelor mici aliate, sau ele au fost fără substanţă, ceea ce în deceniul 4 le va pune într-un grav şi iremediabil pericol.

În plus, Marile Puteri au încercat să se amestece copios în treburile interne ale statelor naţionale nou întregite sau constituite. României i s-a imputat pacea-dictat separată de la Bucureşti cu Puterile Centrale şi au vrut s-o declare tară neutră la conferinţă.

Mai erau şi nostalgii – a se citi interese – în rândul unor influente cercuri financiare, industriale şi politice din statele Antantei care nu doreau destrămarea Austro-Ungariei.

Foto: Ionel Brătianu la Conferința de Pace de la Paris

     Astfel că delegaţia României la Conferinţa de Pace, condusă de I.I.C. Brătianu, ulterior de Alex. Vaida Voievod (ca prim-ministru şi oameni politici de anvergură) nu s-a dus la Paris să se risipească în banchete, recepţii şi strângeri de mâini cu zâmbete protocolare, ci a dus o luptă dură şi tenace, de durată, pentru ca României să i se recunoască dreptul şi dreptatea.

Înainte de începerea lucrărilor Conferinţei de Pace (18 ianuarie 1919), când se făceau preparativele România primea din partea celor mai mari, semnale încurajatoare, recunoaşteri, aprecieri. Bunăoară, la 6 nov. 1918, secretarul de stat al SUA, Robert Lansing, publica mesajul său în care, între altele, se afirma că „Statele Unite se interesează de aspiraţiile poporului român, atât ale aceluia din exterior, cât şi ale aceluia din limitele regatului.

Guvernul Statelor Unite simpatizează profund aceste idei şi nu va neglija de a-şi exercita influenţa la un moment oportun, astfel ca justele drepturi politice şi teritoriale ale poporului român să fie obţinute şi asigurate împotriva oricărei agresiuni străine”(2).

     Pe de altă parte, în anumite cercuri din Statele Aliate şi Asociate apăruseră idei periculoase, care ar fi putut exercita o anume influenţă la înaltul forum al păcii. Se afirma, de pildă, că suprimarea Imperiului habsburgic „civilizator” va avea drept rezultat „balcanizarea Europei Centrale”, adică o stare de haos şi dezordine în toate sferele de activitate.

Pe de altă parte. Ungaria învinsă a reuşit să încheie o Convenţie de încetare a ostilităţilor cu generalul Franchet d’Esperey, comandantul forţelor aliate din sud-estul Europei, la 13 nov. 1918, la Belgrad, prin care rămânea provizoriu sub ocupaţie ungară întreaga Transilvanie de la vest de Mureş; se încălca grav Tratatul României cu Antanta din 4/17 august 1916, se mina efortul final al românilor pentru unire.

     La 11 ianuarie 1919 I.I. C. Brătianu, a plecat la Paris pentru conferinţa de Pace, făcând o escală la Belgrad, unde a avut o discuţie deschisă cu regentul Alexandru în privinţa graniţei dintre România şi Serbia, insistând pe respectarea întegrală a tratatului din 1916 în această chestiune, graniţa pe Dunăre fiind, în concepţia premierului român, „singura frontieră capabilă de a evita în viitor vreun proces” între cele două ţări, poziţia sa neputând fi interpretată nicidecum ca un act inamical. Cu aceeaşi sinceritate Alexandru a expus motivele pentru care respingea tezele lui Brătianu.(3)

     Credem că aici Ionel Brătianu a greşit. Este adevărat, Aliaţii presaţi de situaţia militară nefavorabilă în 1916, promiseseră graniţa României cu Serbia pe Dunăre. Dar prin atacarea Serbiei a început războiul, sârbii ocupaţi nu au cedat, au luptat cu eroism până la capăt. După război situaţia era schimbată, era imposibil să pretinzi o graniţă până la o zvârlitură de piatră de Belgrad.

Poate, dacă Ionel Brătianu nu ar fi fost atât de intransigent, am fi putut câştiga mai mult din Banat, ar fi rămas mai puţini Români în Serbia. În chestiunea aceasta, celălalt mare om politic român al timpului, Take Ionescu, a fost mai pragmatic, s-a înţeles separat cu omul politic sârb Pasic asupra graniţei comune. Ceea ce a dus la un conflict între Brătianu şi T. Ionescu, făcând imposibilă prezenţa amândurora în delegaţia României, şi n-ar fi fost rău.(4).

O urmare neplăcută a fost aceea că, odată cu înaintarea corpului aliat, venit din Serbia, în Banat au pătruns şi trupe sârbeşti, ocupând inclusiv Timişoara, nu s-au purtat frumos cu românii şi nici n-ar mai fi vrut să se retragă. A fost singurul conflict, însă nu de proporţii, avut cu vecinii din sudul Dunării; El s-a rezolvat paşnic, prin retragerea din Banatul românesc.

     Aşadar, încă înainte de a ajunge la Paris, delegaţia României se găsea în faţa unor probleme dificile. Delegaţia României, din care făceau parte I.I.C. Brătianu, primul ministru şi şeful delegaţiei, Nicolae Mişu, ambasador la Londra, Victor Antonescu, ambasador la Paris, Alex. Vaida Voievod, din partea Consiliului Dirigent al Transilvaniei, generalul C. Coandă, C. Diamandy, fostul ministru la Petrograd, însoţiţi de experţi în problemele care interesau România, s-a deplasat la Paris (5).  

   În momentul începerii Conferinţei, nimeni nu bănuia că România şi celelalte state mici şi mijlocii: Regatul sârbo-croato-sloven (Iugoslavia), Grecia, Cehoslovacia, Polonia, vor avea de întâmpinat dificultăţi impuse chiar de marii lor aliaţi, în recunoaşterea drepturilor lor istorice, legitime.

Marile Puteri au împărţit statele admise la Conferinţă în două categorii: „state cu interese generale”, acestea fiind Marile Puteri învingătoare, şi „state cu interese limitate”, adică ţările mici şi mijlocii. Preşedintele american W. Wilson a încercat să mascheze discriminarea sub pretextul că efortul militar cel mai mare şi mai eficient a fost al Marilor Puteri, omiţând însă să adauge că primele victime ale războiului declanşat de puterile imperialiste fuseseră tocmai ţările mici, că teritoriile lor deveniseră teatru de operaţiuni militare şi zone de ocupaţie; nu lua în consideraţie nici faptul că războiul dus de aceste state mici, Serbia, România, Belgia s.a era exclusiv un război de eliberare naţională sau de apărare şi nu de anexiuni pe seama teritoriilor altora.

În acest context (şedinţa plenară din 31 ianuarie 1919 a  Conferinţei), preşedintele executivului american a încercat să justifice rolul de judecători al Marilor Puteri faţă de partenerii lor mai mici, invocând răspunderea ce revenea acestora în aplicarea şi garantarea tratatelor ce urmau a fi încheiate(6).

     „Consiliul şefilor de state”, cu denumirea oficială „Consiliul celor Patru”, sau „Cei Patru Mari” (Japonia participând doar la discutarea problemelor ce o interesau direct) şi „Consiliul Miniştrilor de Externe” sau „Consiliul celor Cinci” sau „Cei Cinci Mici” (Franţa, Anglia, SUA, Italia, Japonia) luau deciziile importante,(7) dar mai ales „Consiliul celor Patru” (G. Clemenceanu, Li. George, W. Wilson, Orlando), ale cărui lucrări se desfăşurau în spatele uşilor capitonate, şi-a însuşit puteri dictatoriale. 

Delegaţia României a avut prima confruntare cu „Cei Patru Mari” pe tema reprezentării sale în şedinţele plenare, unde a fost admisă doar cu doi delegaţi şi în comisiile sau subcomisiile pe probleme – 58 la număr – formate din jurişti, istorici, publicişti, industriaşi, negustori, experţi financiari, ofiţeri. Delegaţia româna constată cu regret că România – ca şi alte state mici asociate – nu era reprezentată în mai multe comisii ce urmau să dezbată chestiuni care o interesau direct.

Primul delegat al României, Ionel Brătianu, a  protestat împotriva neadmiterii României în Comisia pentru instituirea Ligii Naţiunilor; la 27 ianuarie el se întâlnea cu reprezentanţii altor naţiuni nemulţumite de competenţa acestei comisii chemate să pună bazele unei organizaţii internaţionale care să garanteze pacea şi securitatea popoarelor. Marile Puteri au fost nevoite să includă în această comisie pe reprezentanţii mai multor state, printre care şi România.

     România a reuşit să fie admisă în următoarele comisii şi  subcomisii: Comisia pentru Liga Naţiunilor, Responsabilităţile războiului, Reparaţii, Regi-internaţional al puterilor, al căilor navigabile şi căilor ferate, Economică, Aeronautică. Ca şi alte state mici, nu avea delegaţi nici în Consiliul Suprem, nici în comitetele ce se ocupau cu problemele teritoriale, militare, în cele care au discutat protecţia minorităţilor.

România putea conta însă pe prieteni sinceri şi valoroşi, personalităţi remarcabile cu un cuvânt greu la Conferinţa de Pace: Andre Tardien(8) secretarul general al guvernului francez, mareşalul francez F. Foch, generalul H.M. Berthelot, englezii Wickhman Steed şi Seton Waston, remarcabili publicişti şi oameni politici, etc. Sosit la Paris, Brătianu a avut convorbiri şi întâlniri şi cu G. Clemenceau, Philippe Berthelot, secretar general al Ministerului Afacerilor Străine al Franţei şi cu titularul acestuia, Stephen Pichon, cu A. Tardien, secretar general al Conferinţei de Pace, Harold Nicholson, expert în probleme balcanice al Marii Britanii, col. E.M. House, consilier al preşedintelui Wilson, Clive Day, Charles Seymour, Douglas Johnson, experţi americani în probleme sud-est europene, Robert Lansing, W. Wilson, Sidney Sonino, ministru al Afacerilor Externe al Italiei, V.E. Orlando, premierul italian: cu reprezentanţii Iugoslaviei, Greciei, Poloniei, Cehoslovaciei; Eduard Rotschild, preşedintele Consiliului Evreiesc din Paris şi Izrael Levy, marele rabin.

Din discuţiile particulare pe care le-a avut în ianuarie cu reprezentanţi ai Puterilor Aliate, Brătianu şi-a dat seama că Tratatul semnat de România cu statele Antantei în august 1916 nu va fi respectat.

     Pentru a curma reproşurile pe care ni le-au făcut Aliaţii, premierul român a clarificat cauzele care au determinat pacea silită de la Bucureşti, reamintind că reprezentanţii Antantei la Iaşi au recunoscut că o acţiune militară a României nu mai era posibilă în circumstanţele din acea perioadă. Guvernul a încunoştinţat însă pe Aliaţi că va conserva armata pentru reluarea operaţiunilor la momentul oportun; oficialităţile române au precizat că pacea de la Bucureşti a fost considerată ca o suspendare temporară a luptei ce urma să reînceapă; dovadă faptul că nu s-a încetat nici un moment colaborarea cu reprezentanţii civili şi militari ai Aliaţilor acreditaţi la Iaşi.(9) Brătianu a lămurit pe deplin împrejurările care au impus pacea de la Bucureşti, pace care nu a putut opri ţara să reia armele chiar în momentul când statele Antantei au cerut intervenţia militară a României.

     Consiliul Dirigent al Transilvaniei, prin reprezentantul său în delegaţia României la Conferinţă, dr. Alex. Vaida Voevod, şi prin miniştrii ardeleni în guvernul de la Bucureşti, a dat premierului român întreg concursul ca un colaborator onest şi loial, cu toate că erau mai mulţi dintre conducătorii ardeleni şi bănăţeni care s-au convins încă în primăvara anului 1919 că ar trebui modificată tactica pentru a se obţine mai mult. Aceste propuneri n-au fost avansate pentru a nu îngreuna situaţia lui Brătianu, primul reprezentant oficial al ţării.

     De fapt, Hotărârile de la Unire au revendicat mai mult teritoriu românesc decât Tratatul din 1916. Aşa s-a votat unirea Basarabiei istorice, până la Nistru, şi a Bucovinei întregi (şi partea de nord), iar spre vest „Banatul întreg” şi „tot teritoriul locuit de români” din Crişana, Bihor, Satmar şi Maramureş.

Cât priveşte această hotărâre precisă pentru Banat, dar elastică cu privire la frontiera cu Ungaria, nu era o coincidenţă că ea corespundea cu linia fixată în Tratatul din 1916. Iuliu Maniu cunoştea încă de la începutul lunii noiembrie 1918, din arhivele secrete ale Ministerului de Război austriac, preluate de Consiliul Militar Român din Viena, textul şi deci frontierele fixate în Tratatul din 1916.

Acest tratat ne recunoştea următoarele teritorii din Austro-Ungaria (art. 4): Banatul întreg cu gurile Mureşului, oraşele şi satele Oroshaza, Bichiş-Ciaba, Vasarosnemeny, gurile Someşului, o parte redusă din Maramureş şi Bucovina până la confluenţa Ceremuşului cu Prutul, adică fără nordul acestei provincii. De Basarabia nu putea fi vorba în acel tratat, Imperiul rus fiind mare aliat în Antanta.

Transilvania a ţinut să se identifice cu pretenţiile justificate ale guvernului de la Bucureşti, îndreptându-le când nu erau pe deplin asigurate, ca de exemplu, în Maramureş. Aceeaşi atitudine a urmat-o şi Bucovina.(10)

     Atât primul ministru Brătianu, cât şi Al. Vaida Voevod (reprezentantul Transilvaniei în delegaţie) se confrunta la Paris cu probleme de maximă dificultate, care se cereau rezolvate cu rapiditate şi în folosul cauzei României. Ei exprimă critici faţă de situaţia inechitabilă rezervată ţărilor mici. Scria Vaida că „frontul nostru spre Ungaria a fost oprit. Viaţa şi averea Românilor sunt date pradă atrocităţii maghiare. Locomotive, credite, echipamente nu ni s-au dat. Wilson era inaccesibil pentru noi. S-au constituit comisii, care vor avea să facă propuneri hotărâtoare pentru soarta noastră, fără să fi fost întrebaţi măcar cu vot consultativ de ce părere suntem, nefiind reprezentaţi”(11)

     În cursul negocierilor, delegaţia română a putut să constate că unele chestiuni care interesau în cel mai înalt grad România s-au discutat şi soluţionat fără participarea sa. S-a ajuns până acolo încât delegaţilor Români şi ai altor state mici şi interesate li s-a înmânat textul Tratatului cu Germania învinsă „chiar în ora când îl primeau şi delegaţii germani”, neavând posibilitatea să-l studieze şi să-şi prezinte observaţiile în cunoştinţă de cauză.

În Tratatul cu Germania pe România o priveau reparaţiile pentru pagubele imense suferite sub ocupaţie şi în această chestiune, însă a fost pusă în stare de inferioritate faţă de Aliaţi, revenindu-i din suma totală a reparaţiilor ce trebuiau plătite de Germania, fixată la 132 miliarde mărci aur, doar 1 la sută (cca. 1,3 miliarde mărci aur, suma din care a primit numai o mică parte)(12). Cu o referire expresa la România, Tratatul prevedea în art. 259, aliniatul 6, obligaţia ca Germania să renunţe la Tratatul de la Bucureşti din 7 mai 1918.

     La 28 iunie, în sala Oglinzilor de la Versailles, delegaţia Româna, formată din Ion I.C. Brătianu şi generalul C. Coandă a semnat (pentru a nu irita şi mai mult pe Cei Patru Mari) Tratatul de Pace cu Germania.(13)

     Încă din faza lucrărilor pentru Tratatul cu Germania, Vaida îi atrăgea atenţia lui Iuliu Maniu că „ar fi bine ca toate averile cetăţenilor foşti duşmani să le sechestraţi cât de curând şi să le lichidaţi, recunoscând numai acelor acţionari (implicit şi din ţările aliate) dreptul de proprietate, care îl aveau în ziua izbucnirii războiului. Prin intermedierea elveţienitor şi olandezilor „marii noştri aliaţi” cumpără pe sub mână toate acţiunile nemţilor şi vor să ne pună să iscălim că averea moştenită de la Austro-Ungaria să fie împărţita printr-o comisie interaliată, iar datoriile de asemenea.

     Ne-am alege cu datorii, în loc să primim despăgubiri. Tendinţa e că oferindu-i Austriei şi Ungariei condiţii uşoare, să le dezmetecească de dorul de a se alipi de Germania”(14). Delegaţia României a cerut insistent ca Marii Aliaţi să dea tării credite pentru refacerea economiei şi transporturilor grav afectate de război, locomotive, camioane, seminţe, zahăr pe seama armatei, dată fiind starea de război cu Ungaria, tensiunile cu Serbia din cauza Banatului, situaţia îngrijorătoare de la Nistru.

     Pentru delegaţia României la conferinţă era absolut necesar să-şi constituie un Birou de presă şi propagandă, din mai multe considerente: factori de decizie ai Conferinţei de Pace cunoşteau prea puţin realităţile din centrul şi sud-estul Europei, deseori informaţiile pe care aceştia le primeau erau din surse ostile României, presa occidentală era o forţă care şi-a pus amprenta asupra lucrărilor Conferinţei, pentru România fiind de un interes major ca informaţiile, comentariile şi analizele făcute de influentele ziare occidentale să fie cât mai veridice: trebuia, în primul rând, contracarată propaganda ungară, deosebit de activă şi influentă.

Cu eforturi mari (lipsă de bani) s-a reuşit înfiinţarea a două birouri de presă eficiente, unul în Elveţia şi unul la Paris, servite de publicişti de marcă. S-a reuşit publicarea de informaţi şi articole despre România şi interesele sale în marile cotidiene vestice: „Ilustraţion”, „Times”, „New Europe”, „Le Rappel”, „Neue Zuricher Zeitung”, „Le Temps”, „Le Matin”, „Petit Journal” s.a., iar marile agenţii de presă îşi înmulţesc ştirile despre România.(15)  

   Penetrând în culisele Conferinţei, ardeleanul Vaida Voevod şi-a dat seama că lipsa de audienţă de care a avut parte delegaţia Româna s-a datorat, în parte, şi faptului că marea majoritate a delegaţilor Marilor Puteri erau francmasoni, cei din afară fiind paralizaţi de o forţă neştiută.

Ca atare, a Vaida, împreună cu colaboratori ai săi apropiaţi, pentru a servi mai bine interesele ţării, au intrat în francmasoneria franceză (după încheierea Conferinţei, Vaida a refuzat să mai activeze). La scurtă vreme, delegaţii Români au avut acces la informaţii, audienţa în rândul cercurilor franceze, chiar dacă în multe cazuri argumentul bănesc a fost hotărâtor.(16)

     Preparativele Marilor Puteri pentru încheierea Tratatului de Pace cu Austria au ridicat grave probleme României şi celorlalte state mici şi mijloci. Bineînţeles, proiectul de tratat le-a fost dat delegaţiilor română, polonă, sârbă, cehoslovacă şi greacă numai în rezumat şi târziu. Nu se recunoştea României dobândirea Bucovinei în graniţele sale reale, dar până la urmă s-a rezolvat pozitiv.

Mai grave erau altele: în proiectul de tratat cu Austria, Marile Puteri, sub pretextul grijii faţă de dreptul minorităţilor naţionale, exclusiv din centrul şi sud-estul Europei (art. 60 în redactarea finală, pe urmă sub forma unui tratat distinctiv – n.a.) încercau să-şi asigure posibilitatea de a interveni în treburile interne ale statelor din zonă. României i se mai cerea să asigure pentru un termen de 5 ani liberul tranzit şi un regim echitabil pentru comerţul celorlalte naţiuni”(17).

Prin urmare, timp de 5 ani, într-o perioadă când greutăţile economice generate de război trebuiau depăşite, ţara trebuia să se refacă după distrugeri şi jafuri, Marile Puteri, în special SUA, impuneau controlul lor economic României în scopul întăririi poziţiilor capitalului internaţional în economia românească.

În plus, proiectul Tratatului cu Austria impunea României (şi celorlalte state succesorale ale Austro-Ungariei) plata unei importante părţi a datoriei de stat a fostei duble monarhi, precum şi alte sarcini financiare, sub pretextul sporurilor teritoriale pe care le obţinuse(18); mai pe înţeles, să plătim noi pentru că Austro-Ungaria a început Războiul.

Au mai fixat Marile Puteri pentru statele din centrul şi sud-estul Europei, indiferent dacă erau învingătoare sau învinse, efective militare şi cantităţi de armament şi tehnică militară apropiate. În faţa acestor ingerinţe grave, la iniţiativa Românilor, s-a ajuns la o acţiune concretă, de rezistenţă a reprezentanţilor Poloniei, României, Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi Greciei la Conferinţa de Pace. În fapt, acum s-au pus bazele viitoarei alianţe regionale Mica Înţelegere.

     Situaţia s-a încordat între statele mari şi cele mici şi mai mult, când, la 10 iunie 1919, Consiliul Celor Patru a convocat delegaţiile naţionale din Europa Centrală pentru a le comunica frontierele cu Ungaria, fixate de Comisia teritorială şi supuse Consiliului Miniştrilor de Externe ai Marilor Puteri, din nou fără a fi consultate statele direct interesate. Şeful delegaţiei Române a putut constata din nou că, în ceea ce priveşte România, Tratatul din 1916 nu fusese respectat.

Delegaţiile României, Poloniei, Iugoslaviei si Cehoslovaciei înaintează preşedintelui Conferinţei un memoriu în care respingeau obligaţiile impuse de a suporta proporţional o parte din datoria externă a fostei monarhi dualiste, nu doar pentru că sarcinile impuse depăşeau posibilităţile lor financiare şi economice, ci mai ales pentru faptul că „naţionalităţile eliberate din fostul imperiu Austro-Ungariei nu sunt şi nu pot fi făcute responsabile de actele de război pe care acest imperiu le-a comis şi nici de sarcinile financiare pe care acest război le-a impus”(19).

     Între timp, I.I.C. Brătianu respinsese şi încercările marilor trusturi internaţionale de a acapara petrolul României. Aceasta a deranjat, iar Cei Patru Mari au ajuns la concluzia că primul delegat al României trebuia înlăturat de la Conferinţă. După ce, la 28 iunie 1919, Brătianu şi-a pus semnătura pe Tratatul cu Germania, la 2 iulie, s-a întors în ţară, nevoind să abdice de la interesul naţional, înainte de a părăsi Parisul, premierul Român a depus pe masa Conferinţei un amplu memoriu intitulat România în faţa Congresului de Pace. Erau prezentate pe larg raporturile dintre România şi Puterile Aliate pe toată durata războiului şi în timpul Conferinţei de Pace.

Se arăta că „România se prezenta la Conferinţa de Pace ca aliată fidelă şi devotată Puterilor Antantei”, în timp ce acestea impuneau ”obligaţii militare care aduceau atingerea suveranităţii naţionale” şi-i compromiteau liniştea internă şi dezvoltarea economică. „Prin urmare, România nu putea adera la cele două tratate ce i se prezentau”.(20)

     Refuzând să semneze Tratatul cu Austria, la 12 septembrie 1919, guvernul liberal I.I.C. Brătianu a demisionat, motivând că nu-şi poate pune iscălitura pe un tratat „Incompatibil cu demnitatea şi independenţa naţională”. Noul guvern, prezidat de generalul Arthur Văitoianu, nu era nici el pregătit să semneze cele două tratate (cel cu Austria şi cel privitor la protecţia minorităţilor).

De fapt, noul govern era dirijat în acţiunile sale de Brătianu.Tensiunea dintre România şi Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace a atins punctul culminant în prima jumătate a lunii noiembrie.

Temându-se că rezistenţa României faţă de principiul ocrotirii minoritaţilor şi atitudinea ei generală faţă de Conferintă vor influenţa şi atitudinea altor ţări, Consiliul Suprem a remis, la 15 noiembrie 1919, un ultimatum guvernului Român ce prevedea că în timp de opt zile România să hotărască să accepte „fără discuţie, fără rezerve şi fără condiţii” decizia Consiliului Suprem „de a semna Tratatul cu Austria şi Tratatul minorităţilor”. În cazul unui refuz, se va notifica României „să-şi recheme imediat delegaţii săi de la Conferinţa de Pace”, iar ţările care făceau parte din Consiliu „işi vor retrage misiunile diplomatice de la Bucureşti)(21)

     În prealabil, însă, Consiliul Suprem, dăduse unele semnale în ce priveşte posibilitatea acceptării, discutării şi anulării unora dintre detaliile Tratatului special, pentru a obţine semnătura României pe Tratatul cu Austria. Se sugera că cele două paragrafe ale preambulului Tratatului Special în care se condiţiona independenţa României prin invocarea Tratatului de la Berlin din 1878, precum şi art. 10, 11 şi 12 care acordau drepturi speciale minorităţii evreieşti, secuilor şi saşilor din România, „ar putea fi uşor modificate sau omise fără a altera caracterul şi forţa tratatului”.

Guvernul Văitoianu a răspuns, făcând un apel la Aliaţi, cerându-le să-şi dea acordul asupra declaraţiei României din 5 noiembrie, prin care se arăta gata să semneze Tratatul cu Austria, dar prin semnătura sa „România nu înţelegea să adere la stipulaţiile care ar putea să atenteze la suveranitatea şi independenţa sa statală”.

Guvernul Român cerea o prelungire a ultimatului până la formarea unui guvern desemnat de parlamentul rezultat în urma alegerilor din noiembrie, „singurul care ar putea să angajeze eventual viitorul ţării.(22)

     În urma alegerilor parlamentare care au avut loc în România Mare, în noiembrie 1919, la care a participat şi populaţia din provinciile unite, la 3 decembrie s-a format guvernul „blocului parlamentar”, format din partidul lui N. Iorga, Partidul Ţărănesc şi partidele naţionale din Ardeal, Bucovina şi Basarabia, regionale încă, guvern condus de Alex. Vaida Voievod. Guvernul Vaida Voievod, care se bucura de simpatia Aliaţilor, a obţinut operarea unor modificări ce constau în suprimarea tuturor referirilor la Tratatul de la Berlin şi la independenţa condiţionată a României, a art. 10 si 11 care stipulau privilegii pentru minoritatea evreiască, iar în introducerea la Preambul se preciza că acest tratat „nu era impus, ci discutat şi convenit” între Marii Aliaţi şi România, ceea ce anula caracterul obligatoriu al acceptării anticipate a oricăror clauze despre care se vorbea în art. 60 din Tratatul cu Austria. Propunerile Românesti s-au concretizat şi în reformularea art. 59 care în textul iniţial nu recunoştea în mod expres Bucovina ca teritoriu aparţinând României, fruntariile fiind acum cele specificate în Hotărârea de la 28 noiembrie 1918 de unire cu România(23).

Ca urmare, guvernul Vaida a autorizat pe reprezentanţii Aliaţilor la Bucureşti să comunice la Paris că România va semna cele două tratate, în ziua de 10 decembrie 1919, delegatul Românei la Conferinţă, generalul Coandă, îşi punea semnătura pe Tratatul cu Austria, Tratatul minorităţilor şi Tratatul cu Bulgaria, ultimul fiind condiţionat de semnarea primelor două.(23).   

  De o maximă importanţă pentru România era semnarea Tratatului cu Ungaria. La 16 noiembrie 1918, guvernul Karolyi Mihaly a proclamat republica ungară independentă, a anunţat şi reforme democratice menite să salveze integritatea Ungariei Mari, concomitent cu încercarea obţinerii sprijinului puterilor occidentale şi cu o intensă diplomaţie, având ca scop păstrarea Transilvaniei sau a unei mari părţi a acesteia.

El a reuşit să încheie separat, la 13 noiembrie 1918, la Belgrad, un acord de încetare a operaţiunilor militare între Ungaria şi reprezentanţi ai generalului Franchet d’Espery, comandantul-şef al forţelor aliate din sud-estul Europei. Prin aceasta se fixa o linie de demarcaţie între România şi Ungaria, pe cursul Mureşului păstrând sub dominaţie ungară o mare parte din teritoriile Româneşti stăpânite anterior – o parte a Transilvaniei, Banatul, Crişana, Maramureşul.

Linia de democraţie nu ţinea cont de Tratatul din august 1916 dintre România şi Puterile Antantei. Validitatea ei, desigur, a fost negată de guvernul Român şi de Consiliul Naţional Român Central din Transilvania, care nu fuseseră invitate la Belgrad. Pe această linie, sfidând Hotărârea de Unire de la Alba Iulia, guvernul Karolyi a declarat că nu recunoaşte decizia de unire şi nici autoritatea Consiliului Dirigent asupra teritoriilor de la vest de linia Mureşului.

     Faţă de situaţia creată în Transilvania, cu aprobarea Aliaţilor, Marele Cartier General al armatei Române a ordonat trupelor din Transilvania să depăşească „linia Mureşului” şi să înainteze spre vest, la 29 ianuarie 1919, linia de demarcaţie stabilindu-se la marginea vestică a Apusenilor, de unde se puteau respinge mai uşor contraatacurile armatei ungare. La 26 februarie, Biroul Conferinţei de Pace discuta raportul pe care reprezentanţii Consiliului Suprem i l-au prezentat în legătură cu fixarea unei „zone neutre” în Tansilvania, între forţele Române şi ungare.

Se extindea teritoriul acordat Comandamentului Român, noua linie de demarcaţie urmând ruta feroviară Satu Mare – Oradea – Arad. Guvernul ungar a refuzat să se conformeze, neretrăgându-şi trupele pe noua linie de demarcaţie, ce urma să pună la adăpost populaţia Românească a Munţilor Apuseni de atacurile şi atrocităţile ungare.

     Karolyi, care prevăzuse o asemenea eventualitate, a cedat puterea în Ungaria unui guvern format din socialişti şi comunişti, având ca preşedinte pe Garbai Sandor şi ministru de externe pe Bela Kun (acesta deţinea puterea), care a proclamat Republica Ungară a Sfaturilor (21 martie 1919). Prin această manevră politică, cercurile conducătoare de la Budapesta sperau ca, printr-o înţelegere între Bela Kun şi Lenin, s-ar putea obţine reanexarea Transilvaniei la Ungaria. Guvernul bolşevic al lui Bela Kun a redeschis ostilităţile militare împotriva României şi Cehoslovaciei, mizând şi pe sprijinul armatei roşii ucrainiene, declarând că se consideră în stare de război cu toate statele vecine de la care are ceva de revendicat.(24) În noaptea de 15/16 aprilie 1919, trupe ungare au atacat unităţile Româneşti la Ciucea şi Ţigani, în scopul reanexării Transilvaniei.

     Din Înalt Ordin, Comandamentul trupelor Române din Ardeal, având în frunte pe gen. Gh. Mosoiu şi la Secţia de operaţii pe lt. col. Ion Antonescu, a ordonat contraofensiva, la 16 aprilie, cu obiectivul zdrobirea armatei inamice, aruncând-o dincolo de Tisa”. La 1 mai armata română atingea cursul Tisei pe întreaga lungime a frontului şi a făcut joncţiunea cu trupele cehoslovace în zona Csap-Munkacs, zădărnicind contactul trupelor ungare cu detaşamentele Ucrainei şi Rusiei Sovietice ce atacau dinspre răsărit.

Cu respectivul guvern ungar oficialităţile Române au considerat că nu era cazul să discute. La 1 şi 2 mai 1919 guvernele Rusiei Sovietice şi Ucrainei Sovietice cereau imperios României să evacueze, în 24 de ore, Basarabia şi Bucovina. Desigur, nu era cazul să ne conformăm.

     Înaintarea trupelor române era sprijinită de mareşalul francez Foch (un mare prieten al României) şi de generalul, H.M. Berthelot. După aceste păreri, ca şi a lui Vaida i. Voievod, acţiunea armatei Române trebuia să se producă înainte de reîntoarcerea lui W. Wilson la Paris şi primirea delegaţiei ungare, căci „influenţa lui Andrassy, care a avut indirect contact cu Wilson, spre a i se permite să vină la Paris, era mai mare, fiind conte, la şeful republicii americane, decât a tuturor popoarelor nici din centrul Europei”.

     Între timp, guvernul de la Budapesta îşi echipase şi dotase o nouă armată – 9 divizii complete -, dispunând de imensul material de război rămas în Ungaria de la vechea armată austro-ungară, plus cel abandonat de armata germană a lui Mackensen, armată ce includea şi brigăzi roşii internaţionale, atacând din nou România în noaptea de 19/20 iulie 1919; a forţat Tisa şi a pătruns vreo 50 km în dispozitivul Român pe direcţia Debreţin-Oradea, având şi promisiunea de ajutor a lui Lenin. Acum, Consiliul Suprem s-a alarmat şi n-a mai pus problema dacă Românii au violat linia de demarcaţie, ci au cerut o acţiune militară contra Ungariei a trupelor române, franceze şi sârbe. Armata română a fost singura care a acţionat.

La 24 iulie ofensiva ungară a fost oprită, trupele române au trecut la contraofensivă, a traversat Tisa în noaptea de 29/30 iulie şi la 3-4 august au intrat în Budapesta, cu toate cererile Consiliului Suprem de a opri ofensiva. Din considerente strategice unităţi Române au trecut dincolo de Budapesta, pentru a asigura grosul trupelor rămase în capitala ungară.

     În prealabil, delegaţia Româna a cerut Aliaţilor echipamente, despăgubiri de război din partea Ungariei, încheierea păcii cu Ungaria numai după ce în această ţară se va instaura un guvern democratic. Pe de altă parte, retragerea trupelor aliate la începutul lunii iulie a permis trupelor Române să ia în stăpânire întreg teritoriul Românesc până la graniţa cu Regatul sârbo-croato-sloven, în entuziasmul populaţiei a Româneşti din Banat.(25)

     La 11 iunie 1919 s-au fixat noile graniţe ale Ungariei, României fiindu-i impusă de Cei Patru Mari graniţa de vest. La 12 octombrie Conferinţa Păcii trimitea României o notă specială prin care îi comunica oficial decizia. Deşi această linie de frontieră nu era specificată în Tratatul din august 1916, deşi se deosebea în multe locuri de precizările făcute în Hotărârea de Unire de la Alba Iulia, ea corespundea în esenţă principiului etnic şi guvernul român a acceptat-o.

     Prim-ministru român, Alex. Vaida Voevod, în ianuarie 1920 pleca la Paris şi prelua conducerea delegaţiei Române la Conferinţa de Pace. Era important, întrucât Ungaria înfrântă a început să recurgă la o abilă campanie diplomatică şi la o subtilă şi periculoasă propagandă antiromânească, desfăşurată concertat la Londra, Paris, Washington şi Roma. Pe de altă parte, Aliaţii vroiau să-şi reglementeze singuri diferendul cu Ungaria, acuzând că armata Româna comite abuzuri pe teritoriul ei, înfometează populaţia, că ridică masiv tot felul de produse, utilaje, maşini şi le transportă în România etc.

Guvernul Român a respins acuzaţiile, arătând că acţiunea militară i-a fost impusă, că doreşte dezarmarea Ungariei şi instaurarea în ţara vecină a unui regim democratic, pacificarea centrului Europei, iar rechiziţiile făcute reprezentau „numai o minimă parte din bogăţiile luate de unguri pe timpul cât ei au ocupat România”.

     La 1 decembrie 1919, G. Clemenceau invita guvernul de la Budapesta să-şi trimită delegaţi la Conferinţa de Pace.

     La 7 ianuarie 1920, delegaţia ungară, extrem de numeroasă, condusă de versatul om politic, contele Albert Apponyi (acelaşi care dădea durele legi şcolare de maghiarizare din 1907 şi din 1917 crea „Zona culturală” la graniţa cu România – n.a.) sosea la Paris şi timp de patru luni, prin zeci de memorii, note, anexe, hărţi, statistici – multe abuzând de fapte şi realităţi falsificate – a încercat să convingă Conferinţa de Pace de  necesitatea refacerii vechiului regat ungar, considerat (de unguri) ca singura formă viabilă de stat în centrul Europei. Notele Ungariei şi documentele anexate au fost studiate de Conferinţa de Pace timp de două luni, fără participarea statelor interesate: România, Cehoslovacia, Iugoslavia.

     Dar, manevrele delegaţiei ungare aveau puţine şanse de succes. În această perioadă s-au strâns şi mai mult legăturile dintre cele trei state succesorale, ceea ce a dat o întreită valoare eforturilor depuse pentru încheierea mai grabnică a Tratatului de la Trianon. Delegaţiile României, Iugoslaviei şi Cehoslovaciei au dat în vileag toată consistenţa argumentelor meşteşugite ale contelui Apponyi, susţinând de pe această bază poziţia lor faţă de intrigile şi falsurile diplomatice şi propagandistice ale regimului hortist, recent venit la putere în Ungaria.

     Strămutarea lucrărilor Consiliului Suprem şi Consiliului Miniştrilor de externe la Londra era socotită de delegaţia ungară în avantajul său, dispunând aici de o puternică oficină de propagandă. Vaida şi-a exercitat şi influenţa personală, făcând două vizite la Londra, la invitaţia guvernului englez, bine pregătite de ministrul Român în Anglia, V. Boerescu, V.V. Tilea, G. Moroianu, precum şi de influenţii publicişti şi oameni politici britanici, Wickham Steed şi Seton Watson, al căror sprijin pentru cauza românească a fost remarcabil. Vizitele au fost benefice, fiind de spulberat afirmaţiile primite din cercurile britanice, politice şi clericale, de la capii bisericilor minorităţilor din România cu privire la intoleranţa şi persecuţiile religioase practicate de statul şi guvernul român împotriva minorităţilor.

De asemenea, trebuiau combătute şi înlăturate tendinţele unor cercuri politice britanice de a impune statelor limitrofe cu Ungaria serioase concesiuni economice, noua diversiune ungară – planul Confederaţiei danubiene cu sediul la Budapesta. Ungaria era în stare să-şi sacrifice, în avantajul capitalismului occidental, suveranitatea politică şi economică numai pentru a salva Ungaria Mare.(26)

     Cu toată periculozitatea unor astfel de manevre, ele nu mai puteau să-şi găsească o rezolvare în favoarea Ungariei, întrucât istoria îşi spusese cuvântul. La 3 martie 1920 se întruneau la Londra membrii Consiliului Suprem şi ai Consiliului Miniştrilor de Externe, pentru a lua în discuţie Tratatul cu Ungaria. Ultimul obstacol ce stătea în calea realizării intereselor naţionale ale României a fost şi el înlăturat, în urma promisiunii făcute de Vaida lui LI. George că retragerea trupelor Române din Ungaria, deja ordonată, va fi curând încheiată.

  Foto:  Conferința de Pace de la Trianon

  La 4 iunie 1920, la Marele Trianon, Franţa, Anglia, SUA, Italia, Japonia, România, regatul sârbo-croato-sloven, Cehoslovacia şi alte nouă state, pe de o parte, şi Ungaria, reprezentata de G. de Benard şi A. de Torda, au semnat Tratatul de Pace. Ungaria declara, prin tratat, că recunoaşte independenţa şi primeşte fruntariile statelor constituite sau întregite în 1918 în graniţele stabilite.

     În urma promisiunilor ferme făcute de Vaida Voevod premierului britanic Lloyd George şi preşedintelui W. Wilson (baptişti practicanţi), că în viitoarea Constituţie a României se va garanta tuturor cultelor liberul exercitiu, la 3 martie 1920, Marile Puteri recunoşteau apartenenţa Basarabiei la România – Tratatul semnându-se la Paris, la 28 octombrie 1920. 

Aceasta a fost, în linii cu totul generate, epopeea recunoaşterii internaţionale a României Mari.

Conf. univ. dr. Mihai Racoviţan

Prof. Radu Racoviţan 

NOTE

     1.  Mihai Racoviţan, „Alexandru Vaida Voevod între Memorand şi Trianon, 1892-1920”, Edit. Sirius, Bucureşti, f.a.,p.200.
     2. Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (prescurtat A.M.A.E.), „Fond nr. 71/1914-1918”, dosar nr. 302, radiograma nr. 3161/27 oct./9 nov. 1918 de la legaţia din Paros, semnată Credzeanu, către Ministerul Afacerilor Străine, Iaşi. Transmite mesajul lui Robert Lansing, publicat la 6 nov. 1918 la Washington.
     3. Gh. Brătianu, „Acţiunea politică şi militară a României, în 1919. În lumina corespondenţei diplomatice a lui Ioan I.C. Brătianu”, Bucureşti, 1939, p. 35-36.
     4. Cf. Eliza Campus, Din politica externă a României 1913-1947, Edit. Politică, Bucureşti, 1980, p. 193, se confirmă şi din scrisorile trimise de Al. Vaida Voevod, membru al delegaţiei, lui Iuliu Maniu, Direcţia Arhivelor Naţionale, Filiala Sobiu, „Fond Alexandru Vaida Voevod”.
     5. A.M.A.E., „Fond Conferinţa de Pace de la Paris; vezi şi Guerre europeene”, p. 61.
     6. Mircea Djuvara. „Trebuia oare să semnăm tratatul cu Austria?”, Imprimeriile „Independenţa”, Bucureşti, 1919, p. 47-63.
     7. Robert Lansing, „The Peace Negotiation: A personal Narative”, Houghton hifflin Co., Boxton, 1921 p. 218-219: cf. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, „De la statul român unitar Bucureşti,1983. p. 663.
     8. Comisia teritorială pentru România şi Iugoslavia era compusă din: preşedinte Andre Tardien, membri: G. de Martino (Italia), dr. Clive Day şi dr. Charles Seymour (SUA), sir Eyre Crowe (Marea Britanie), L. de Martonne (Franţa), contele Vannutelly-Ray (Italia) ş.a.
     9. A.M.A.E., „Fond nr. 71/1914”. E2, memoriul de la 1 febr. 1919.
     10. Gh. Brătianu. op. cit., p. 10-11.
     11. Direcţia Arhivelor Naţionale, Filiala judeţeană Sibiu, „Corespondenţă Vaida Voevod – Iuliu Maniu”.
     12. Emilian Bold, „De la Versailles la Lausanne (1919-1932)”, Edit. Junimea Iaşi, 1967, p. 28-200 şi urm.
     13. „Tratat de Pace între Puterile Aliate şi Asociate şi Germania şi Protocolul, semnate la Versailles la 28 iunie 1919”, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1920; a fost ratificat de România la 9 aprilie 1920.
     14. Direcţia Arhivelor Naţionale, Filiala judeţeană Sibiu, „Fondul Alexandru Vaida Voevod. Corespondenţa Vaida-Voevod-Iuliu Maniu”, scrisoarea din 7 mai 1919.
     15. Mihai Racoviţan, op. cit., p. 223-227.
     16. Direcţia Arhivelor Naţionale, Filiala judeţeană Sibiu, „Fondul Alexandru Vaida Voevod. Corespondenţa Vaida-Voevod-Iuliu Maniu”, scrisoarea din 25 mai 1919.
     17. Gh. Brătianu, op. cit.,p. 74.
     18. M. Djavara, op. cit., p. 17-18.
     19. A.M.A.E., „Fond 71/1914”, E2, vol. l80, partea I-a, fila 202 (memoriu adresat lui G. Clemenceanu de către şefii celor patru delegaţii la 10 iunie 1919).
     20. C.f. C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, „România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naţionalităţilor” (coord. V. Moisuc), Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 381.
     22. I. Russu-Abrudeanu, „România şi războiul mondial. Contribuţiuni la istoria războiului nostru”, Bucureşti 1921, p. 316-322.
     23. V.V. Tilea, „Acţiunea diplomatică a României. Noiembrie 1919- martie 1920, Sibiu, 1925. p. 30-33.
     24. A.M.A.E., „Fond Paris „, dosar 54.
     25. Ion Clopoţel, „Revoluţia din 1918 şi unirea Ardealului cu România”, p. 167-168.
     26. V.V. Tilea, op. cit., p. 52-53.

Publicitate

Transilvania Invincibile Argumentum

Istoria oficiala a Ungariei pretinde că ungurii sunt descendenții triburilor maghiare ce au migrat în Panonia în urma cu 1000 de ani.
Alti istorici nu sunt de acord și susțin că ungurii sunt o populație europeană maghiarizată forțat de o elita politica aflată la conducerea zonei.
Unul dintre acești istorici, Paul Lendvai, scrie în cartea lui “The Hungarians” că în timpul împăratului Iosif al doilea (1765-1790), “maghiarii” formau doar o treime din populația Regatului Ungariei, în timp ce restul, de aproape 70% din populația Regatului erau slavi (sârbi, slovaci), români, germani și țigani.

Din păcate ungurii primesc o educație nerealistă și xenofobă și sunt facuți să creada că Regatul Ungariei era locuit doar de ei, când în realitate “maghiarii” reprezentau doar o minoritate, ajunsă majoritară prin maghiarizarea forțată a celorlalte etnii din Regatul Ungar.
Dacă ne uităm la genetică, om vedea că de fapt în Ungaria “maghiarii” au avut un impact nesemnificativ asupra geneticii populației locale, și că de fapt majoritatea ungurilor sunt fie slavi, fie români, germani sau țigani.

Venirea ungurilor în Europa, Cronica Pictată de la Viena. Sursa foto

Faptul ca ungurii NU SUNT DESCENDENȚII MAGHIARILOR, demonstrează că pretențiile lor teritoriale asupra Romaniei, Slovaciei, Serbiei nu sunt susținute nici de genetică, toate argumentele istorice invocate de politicienii ungurii fiind FALSE și bazate în exclusivitate pe xenofobismul acestora și pe dorința lor de a fi din nou grofi pe pământurile altora și să poată face tot ceea ce doresc, fără sa dea socoteala cuiva.

Este important ca un număr cât mai mare de oameni să cunoască adevarata origine etnica a ungurilor, tocmai pentru a nu se ajunge la o nenorocire ca aceea din Kosovo, sau pentru a nu se ajunge iarași la genocid contra românilor, asa cum s-a întâmplat de 3 ori în numai în secolul XX.
Fireşte, această vrăjmăşie, atâta câtă mai există astăzi – iar noi, românii, am fost mereu gata să credem că ea a dispărut – se cuvine cercetată, ca orice lucru real, spre a fi îndepărtată, ca orice lucru rău, neplăcut, malefic.

Îndepărtarea cauzelor şi a faptelor care generează neîncrederea şi duşmănia între oameni este de datoria oricărui om de bună credinţă care năzuieşte să împărtăşească altora din gândurile sale.

Fiecare naţiune găseşte alte căi, proprii, de a-şi afirma identitatea şi omogenitatea. Şi îi va fi uşor, oricărui bun cunoscător al istoriei maghiare, să enumere temeiurile identităţii etnice, de neam, a ungurilor, afirmă prof.dr.Ion Coja pe blogul său https://ioncoja.ro/genetica-pune-punct-disputelor-pentru-ardeal-2/

Cele de mai sus însă, în mod inevitabil, dacă le vom adânci fără nici o idee preconcepută, ne vor duce la concluzia că punţile de legătură dintre popoarele noastre sunt mult mai numeroase şi mai trainice decât cele pe care le avem în vedere de obicei, şi chiar şi atunci de multe ori din complezenţă formală, fără să credem noi înşine prea mult în ele!

Nu! Situaţia este cu totul alta! Nici pe departe nu s-au identificat toate punctele în care ne întâlnim şi consonăm. Iar foarte multe dintre motivele ce ne-au învrăjbit odinioară, dacă le privim azi mai atent sau numai ca efect al perspectivei istorice schimbate, se arată că pot deveni prilej de înfrăţire ori măcar de împăcare…

Iată, această mult pomenită maghiarizare şi secuizare, atât de urîcioasă şi de odioasă ca politică, privită ca un fapt ireversibil – aşa cum este în multe cazuri – de ce să n-o interpretăm ca factor de înrudire (sic!) sui-generis.

Personal, conştiinţa că mulţi maghiari ori secui de azi sunt urmaşii unor români deznaţionalizaţi odinioară mă face să nutresc o vie simpatie pentru vecinii noştri care, iată, deci!, ne sunt mai mult decât vecini!

Într-o măsură oarecare, rude!… Cred că e bine să ştim cât mai exact în ce măsură. Iată deja un subiect a cărui cercetare ne oferă, pentru viitor, prilejul unei fireşti colaborări.

Să recapitulăm:

– maghiarii – puţini la număr, spun istoricii, vin de unde i-or fi adus aici necazurile, că nimeni nu pleacă de bine, ci de rău, şi-şi află în Panonia o patrie nouă. Aici locuiau nişte oameni, autohtonii, al căror neam nu ne e prea bine cunoscut, dar anumite fapte lingvistice par să dovedească un lucru ce merită studiat temeinic cât mai curând: aceşti autohtoni panonici vorbeau o limbă indo-europeană, înrudită cu limba acelor autohtoni din Dacia care, prin romanizare (sau românizare!!), au devenit românii de mai târziu. Între maghiarii veniţi din Asia şi autohtonii panonici s-a produs un amestec etnic firesc și inevitabil, graţie căruia maghiarii s-au „europenizat” din punct de vedere antropologic, cultural etc.

– la sfârşitul mileniului întâi, se creează statul ungar, constituit pe principiul că regnum unius linguae imbecile et fragile est, aşadar cu totul străin de ideea impunerii unei anumite naţionalităţi. (Nu întâmplător coroana regelui Ştefan o vor purta o mulţime de capete ne-maghiare…). Ulterior însă, din motive care şi ele ar merita o atenţie specială, începe să se nască şi să se organizeze o politică de maghiarizare forțată a celorlalte naţionalităţi. În Transilvania, această politică i-a vizat îndeosebi pe români şi saşi. Drept urmare, nu puţini au fost românii care s-au maghiarizat. Proces care continuă în Ungaria şi în zilele noastre.

– se poate vorbi şi de o românizare a ungurilor şi secuilor. În primul rând a celor ce au părăsit Transilvania, preferând Moldova ori Muntenia, unde nimeni nu i-a constrâns în vreun fel să renunţe a mai fi unguri ori secui, dar acesta a fost rezultatul, căci aşa e în ordinea firii, mai ales că era vorba de destine individuale, cel mult ale unor mici comunităţi. Românizări spontane s-au petrecut şi-n Ardeal, în ciuda politicii de maghiarizare, ca rezultat al căsătoriilor mixte, bunăoară!…

Toate acestea ce să însemne altceva decât motive de a reconsidera disputa româno-maghiară dintr-o perspectivă nouă, perspectivă care nu poate avea altă încheiere decât o mai bună înţelegere între cele două părţi, despărţite prin prăpăstii ce se dovedesc a fi uşor de trecut!…

…La capătul acestor consideraţii atât de sumare, prin care ne-am propus mai mult să identificăm câteva subiecte de cercetare istorică propice unei rodnice colaborări româno-maghiare, ne putem îngădui totuşi să orientăm înţelesul, semnificaţia unei împrejurări pe care istoricii – români şi maghiari deopotrivă – preferă să o lase uitată şi necunoscută publicului, într-atât fiind această împrejurare de bizară şi de neaşteptată, de „de neînţeles”: la sfârşitul primului război mondial, după semnarea Tratatului de la Trianon, şi după lichidarea „revoluţiei” ungare conduse de Béla Kun, liderii politici ai Ungariei i-au oferit regelui Ferdinand al României să fie rege şi al Ungariei!

Au propus deci crearea unui sistem politic dualist româno-ungar, în locul celui austro-ungar, defunct!…

Ionel Brătianu l-a sfătuit pe regele Ferdinand, precum tatăl său pe regele Carol în 1880, să refuze această onoare, din motive mult mai temeinice şi mult mai puţin interesante azi decât motivele care i-au determinat pe conţii maghiari Bétlen, Téléky şi Bánffy să ofere regelui României coroana milenară a regelui Ştefan.

Încercând să înţelegem motivele care au dus la gândul şi iniţiativa creării unui stat româno-maghiar, va trebui să avem în vedere şi acţiunea, ce nu putea fi decât foarte puternică, deşi inconştientă, probabil inconştientă!, a acestui substrat etnic comun celor două popoare, substratul carpato-panonic, acumulat în beneficiul poporului vecin prin acţiunea şi politica de maghiarizare, mai întâi a autohtonilor panonici, mai apoi a românilor de pe ambele maluri ale Tisei ori din Transilvania…

Lăsând viitorului să facă un bilanţ exact al celor ce ne apropie şi ne aseamănă, suntem de pe acum convinşi că acestea sunt mult mai numeroase şi mai consistente decât cele ce ar mai putea azi să ne separe ori să ne învrăjbească.

Deci, al cui este Ardealul, oameni buni?

Vom spune că Ardealul este românesc, este al românilor, nu numai pentru că sunt mai numeroşi cei ce-şi zic astfel, români; mai numeroşi chiar decât toţi ceilalţi luaţi de două ori la un loc!… ci şi pentru că români în Ardeal nu sunt numai românii, ci şi un mare număr dintre ce ce-şi zic secui sau maghiari…

Acest adevăr e uşor de stabilit de către orice cunoscător al istoriei Transilvaniei, şi-l invocăm fără teamă că va fi vreodată făcut pretext al unei politici de deznaţionalizare – cum aud că se întâmplă prin alte părţi, ci numai pentru a stabili cât mai exact sensul în care spunem că Ardealul este al românilor! 

Este al românilor din Ardeal, şi nu numai al lor, ci şi al secuilor, al maghiarilor şi al saşilor trăitori în Ardeal de sute de ani. Este al românilor din Ardeal, şi nu numai al lor, ci şi al românilor din celelalte ţinuturi româneşti, care numai cu toţii laolaltă alcătuiesc un întreg cu identitate istorică şi etnică: poporul român, de neconfundat cu altele şi îndreptăţit, alături de ele, să pună umărul şi sufletul la închipuirea şi întruchiparea viitorului, a lumii de mâine, ce nu poate fi decât o lume a omeniei.

Dixi et salvavi animam meam!…

Un secol şi jumătate de istorie nefastă pentru români

 

 

 

 

 

 

 

 

Trista noastră istorie din ultimul secol şi jumătate

 

         Noi cu ce ne-am ales?

În 1877, ruşii încearcă să le dea otomanilor o lovitură rapidă şi decisivă în Balcani. Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg.

În defileul Şipka ruşii se împotmolesc, iar ca treaba să fie treabă se mai şi trezesc la Plevna că le apare în spate genialul general turc Osman Paşa.

Întreaga situaţie riscă să se transforme într-un nou dezastru de proporţii pentru ruşi. Nu prea au nici la cine apela.

Pe sârbi şi pe muntenegreni îi trimiseseră – anterior acestui război – la sacrificiu împotriva Otomanilor.

Cele două ţări erau sleite şi incapabile să mai ajute cu ceva armata ţaristă.

Voluntarii bulgari luptau deja de partea lor, astfel încât singura soluţie viabilă o găsesc la proaspătul principat, România.

Noi eram singurii care aveam resursa umană necesară, arme de-ajuns şi mai mult decât orice, devotamentul necesar pentru a putea înclina decisiv balanţa, scrie Dan DIACONU în publicația Trenduri economice

Şi-am înclinat-o!

La terminarea războiului, bravii politicieni autohtoni au constatat că în loc să negocieze la sânge termenii independenţei atunci când ruşii erau la ananghie s-au bazat pe „recunoaşterea ulterioară a meritelor” şi pe tot felul de jurăminte şi asigurări masonice pe care le primiseră pe canale oculte. După terminarea războiului, lucrurile s-au complicat teribil.

Marile puteri s-au trezit cu scenariul de coşmar în care Rusia ajunge să aibă ieşire la Mediterană – ori prin Constantinopol (scenariul de coşmar), ori prin unul dintre statele slave satelit cu ieşire la Mediterana – astfel încât, în tratatele de pace, le-au făcut pe plac ruşilor în toate punctele, mai puţin în cel referitor la ieşirea la Mediterana.

Cu toate jurămintele şi impresiile prosteşti pe care le aveau, românii n-au reuşit decât să obţină un umilitor statut de observatori, cu toate că erau a doua armată ca mărime după ruşi.

Şi astfel am fost făcuţi praf: ni s-a aruncat în ochi Dobrogea fără Cadrilater, adică o zonă subdezvoltată şi depopulată în care trebuia investit imens pentru a fi adusă la liman. Ni s-a luat Bugeacul şi-am fost faultaţi pe faţă.

Când bravii noştri politicieni i-au bătut obrazul ţarului spunându-i că le-a fost promisă protecţia Rusiei, acesta le-a replicat că Rusia se ţine de cuvânt şi protejează Principatul împotriva celorlalţi, dar nu împotriva intereselor Rusiei.

De altfel, în acel război cei mai câştigaţi au fost cei care n-au participat: Austria care a luat Bosnia şi Herţegovina în defavoarea Serbiei şi Muntenegrului (împinse la sacrificiu de către ruşi anterior războiului ruso-turc) sau Bulgaria care s-a trezit brusc ţară fără să fi existat vreodată până atunci.

Iar în ceea ce priveşte Bulgaria, nu pot să nu trec peste nesimţirea autorităţilor actuale care, în ciuda sacrificiului armatei române din războiul Ruso-Turc, au găsit de cuviinţă să ne treacă în lista de mulţumiri de la intrarea în Catedrala Alexander Nevski pe ultimul loc, după Finlanda.

Nu-mi rămâne decât să le urez să aibă parte de-acum înainte fix de ajutoare similare ca intensitate cu cel finlandez din acel război!

Începutul secolului XX ne găseşte într-o perioadă în care încercam – ca-n toată istoria noastră de altfel – să acoperim golul de dezvoltare dintre noi şi ceilalţi. Pentru garantarea „păcii”, aveam un guvernorat al Gurilor Dunării, compus din marile puteri: ruşi, francezi, austrieci, nemţi, etc.

Asta ca nu cumva să ne-o luăm în cap cu Dobrogea! În corul marilor puteri intră şi SUA care, în stilul caracteristic, au început presiuni fabuloase pentru definitivarea legii minelor astfel încât să-i avantajeze, adică astfel încât companiile lor să poată cumpăra peste 50% din orice exploataţie. Aşa ne-am trezit în scurt timp cu Rockefeller stăpân peste petrolul Românesc.   

În Primul Război Mondial am mers la război, din nou, alături de ruşi, chiar dacă ne-o trăseseră în 1877-1878. Am făcut-o pentru că jurămintele masonice ale politicienilor lu’ Peşte spuneau că e în interesul nostru să nu rămânem neutri.

În fapt interesul era strict al Franţei pentru că dacă nu apărea contraponderea din Est, nemţii îi făceau varză (cum, de altfel, i-au şi făcut!). În timp ce participarea ruşilor la război era plătită cu vârf şi îndesat de către francezi, pe motiv că e scumpă carnea de mujic, noi, din nou ca proştii, am intrat voluntar.

Şi ne-am luat-o pe măsură! Întrucât dotarea armatei era strict o afacere de corupţie, am fost făcuţi praf în doi timpi şi trei mişcări. Am avut timp doar să trimitem tezaurul la ruşi pentru depozitare. Între timp nemţii ne-au făcut franjuri şi ne-au împins în Moldova.

Ca să fie treaba treabă, fraţii masoni l-au fript pe ţar în Rusia (într-un complot germano-american), au scos ţara din Război şi noi ne-am trezit cu fundu-n baltă: într-o parte cu nemţii care înaintau, în cealaltă cu cozile lor de topor, tovarăşii bolşevici.

Începea comunismul la ei, sub lumina marelui pederast şi coadă nemţească de topor, Lenin! În sudul României, după ce nemţii s-au înstăpânit peste Banca Naţională, au inventat o datorie de război a României cam cât valoarea tezaurului depozitat la ruşi.

Şi astfel, tezaurul nostru şi-a găsit o nouă casă pentru totdeauna, în una dintre cele mai ascunse şi ticăloase pagini ale istoriei locale. La Mărăşeşti românii au luptat în chiloţi şi izmene. La fel lupta şi Regina Maria: ba în chiloţi, ba fără, în funcţie de preferinţele gradatului pe care-l înghesuia.

Dac-ar fi nimerit cel puţin într-un batalion advers, cu siguranţă că ar fi redus numărul victimelor alor noştri. Dar tot la ai noştri avea bucurii, deh, muiere cu prinţipuri! Din fericire, poporul român a avut tăria să rămână pe picioare şi un noroc al incredibil istoriei ne-a făcut să transformăm dezastrul participării noastre la Război într-un succes pe final. Iar pe hazliul cuplu regal compus din momâia Ferdinand şi curviştina Maria în „sfinţii întregitori ai naţiunii”.  

Din păcate fericirea n-a ţinut prea mult! Odrasla Mariei – făcută naiba ştie cu cine – a urcat pe tron şi a transformat ţara într-o entitate atât de coruptă încât nici musca nu mai zbura fără să dea şpagă. Moştenind curvăsăraia de la mă-sa, pentru Carol al II-lea n-au contat decât „găurile” disponibile şi „circuitul financiar” care-i asigura aventurile de toate tipurile care-i treceau prin deviantul creieraş.

Apetitul său sexual era atât de mare încât membrii Siguranţei Statului trebuiau să-i planteze până la şapte-opt curve verificate pe traseul pe care-l urma când ieşea din Palat. Se ştia că nici nu termina bine să rupă o curvă, că o şi dorea pe-a doua şi-apoi tot aşa până-şi stingea amarul.

Şi, ca să fie treaba treabă, avea o preferinţă pentru specia cea mai de jos a trotuaristelor nespălate pe care le încărca în maşină şi le băga la Palat. Pentru ca nu cumva prinţişorul să se trezească cu vreo blenoragie sau vreun sifilis luat de la vreo curvă necunoscută, agenţii de poliţie asigurau zona Palatului cu curve verificate. Norocul „securiştilor” vremii a constat în cuplarea lui Carol cu o nimfomană – Elena Lupescu – singura care făcea faţă apetitului sexual neobişnuit al monarhului.

Această caracteristică a împins-o pe Lupeasca în centrul politicii şi economiei autohtone. Practic, nu se mai putea face nimic în ţară fără binecuvântarea reginei neoficiale. Aveai nevoie să faci vreo afacere mai la scară, trebuia să te bagi în cercul „jucătorilor” de Poker de la casa Lupeascăi şi să pierzi sume considerabile în meciurile cu regele sau cu metresa.

După, aveai aprobarea şi puteai să-i dai drumul înainte afacerii, beneficiind de protecţie absolută, dar erai obligat să-ţi menţii cotizaţia deoarece, altfel, vreunul mai isteţ îţi putea lua locul. 

În această atmosferă viciată ne-a găsit Al Doilea Război Mondial. De data asta deviantul rege care, între timp, o pusese şi de-o dictatură regală, ne-a băgat în război de partea nemţilor. Astfel am tras potul cel mare, punând la bătaie petrolul nostru pentru interesele lui Hitler şi-ale naţiei nemţeşti. Desigur, cum bine ştie toată lumea, Hitler s-a împiedicat în Rusia, anglo-americanii s-au regrupat şi, uşor, uşor, panzeru’ invincibil s-a dus în rahat.

Ca să salvăm ce mai putea fi salvat, am întors armele în urma unei lovituri de Palat în care, în locul curvarului a fost pus fiu-său, mult mai papleacă chiar şi decât tac’su mare, Ferdinand. Numai pentru dezvirginarea lui Mihai, Carol al II-lea a cheltuit o avere. După care, ca să-l scape pe prost de „iubita” care-i fusese împinsă în brebenel, s-a mai cheltuit altă avere. Ăsta a fost „salvatorul” nostru. 

Întoarcerea armelor s-a făcut prin capitulare necondiţionată în faţa ruşilor. Asta în ciuda faptului că trimişii lui Antonescu iniţiaseră discuţii preliminare referitoare la termenii unei eventuale capitulări cu Alexandra Kollontai. Sforarii din spate au decis să respecte înţelegerile oculte pe care le făcuseră şi să mai vândă încă odată ţara, aruncând-o pe nimic în mâna ruşilor.

Asta după ce, tot din cauza politicii lor tembele, pierduseră Ardealul de Nord în favoarea Ungariei. Astfel, ruşii au intrat în noi ca-n rahat, iar în femeile noastre câte-un batalion odată, după regula civilizaţiei mujiceşti: „ia-i ceasu de pe masă şi frige-i femeile din casă”. Petrolul autohton a început să alimenteze „partea bună” a istoriei. Din nou eram parteneri cu ruşii, din nou ne-am luat-o. 

În urma Războiului am pierdut Basarabia, dar ne-am recuperat Ardealul de nord. Recuperarea a fost, în fapt, un noroc deoarece, iniţial, Stalin semnase o înţelegere cu Horthy. Laşitatea lui Horthy, care aproape s-a scăpat pe el de frică în momentul în care a văzut că nemţii sunt gata să atace Budapesta, a dus la ruperea tratatului cu Stalin. Atunci, nervos, Stalin a spus: „Ardealul va rămâne pe veci al românilor”.

S-a terminat Războiul şi-am fost daţi ruşilor. De primit iar n-am fost primiţi la negocieri pentru că eram naţiune înfrântă. Şi nu doar că măreţul Occident ne-au cedat cu fulgi cu tot, dar i-a mai şi lăsat pe ruşi să ne impună datorii de război. Ne-au căsăpit! Istoricii acuză distrugerea elitelor de către ruşi. Aiurea.

E ca şi cum s-ar plânge cineva acum dacă, în urma vreunei înţelegeri, ar fi decapitaţi alde Liiceanu, Pleşu, Patapievici, alături de restul greblelor care activează prin politică. Şi elita aia de-atunci, cu mici excepţii, era formată tot din nişte şobolani corupţi până-n măduva oaselor.

Doar istoricii infantili şi-o tradiţie pe care n-o înţeleg îi ridică-n slăvi. Să recunoaştem: în afara unei minorităţi, clasa aristocratică autohtonă era compusă doar boiernaşi de ţară(vorba poeziei lui Brumaru) cu aere de mari nobili. Nulităţi provinciale, pline de frustrări şi buni doar să cheltuiască rodul pământului şi sângele ţăranului iobagizat, în luminile iluzorii ale Parisului.  Ceea ce-a fost însă dezastruos n-a fost decapitarea iniţiată de către ruşi, ci elita impusă şi formată din „băieţii buni” veniţi pe tancuri. Numai unu şi-unu: Bruckner, Pauker, Nikolski, Răutu, Ghizela Vass, Tismăneanu, etc.

Vă sunt cunoscute aceste nume? Unele dintre ele da, doar odraslele lor înfăptuiesc acum „revoluţia globalistă”, aşa cum părinţii sau bunicii lor puneau umărul la internaţionalismul comunist de rit bolşevic. Ceea ce-au făcut bolşevicii a fost dezastruos în plan naţional.

Au eliminat chiar şi bruma de bun simţ care exista aici şi au scos la suprafaţă tot mâlul, toată mocirla, urâţenia şi frustrarea care erau acumulate în adâncurile straturilor inferioare ale societăţii.

Aşa am avut obsedanţii ani ai debutului comunismului la noi: pe de-o parte „plata datoriilor” către ruşi ne lăsa în fundul gol, de cealaltă parte stăteam cu ei în coaste, cu cozile lor de topor impuse „de la centru” care-au rămas active – aproape dinastic – până-n ziua de azi.

Făcând totuşi o paralelă, ar trebui să remarcăm că acea elită ticăloasă a reuşit totuşi să rezolve probleme jenante ale României precum analfabetismul. De asemenea, sovrom-urile – vehicule care ne storceau groaznic – s-au constituit în elemente care au integrat economia ţării, iar agricultura, după dezastrul colectivist, a început să funcţioneze ca un sistem articulat. Cel care-a tăiat-o cu plata către ruşi a fost tot comunistul impus de Moscova, Gheorghiu Dej.

A făcut-o atunci când care a constatat că le plăteam de ceva vreme în plus şi n-avea nimeni curaj să sesizeze asta. Se baza şi pe faptul că începuse epurarea cadrelor sovietice, profitând de politica de purificare iniţiată de Stalin. S-a autosesizat el şi, la ceva vreme, a fost chemat la Moscova unde l-au pus să aştepte întrevederea cu „împăratul”.

Se pare că fotoliul pe care a tot aşteptat Gheorghiu Dej era unul „preparat” cu material radioactiv, astfel încât, după întoarcerea în ţară, a fost „aranjat” de un cancer galopant. Se termina astfel una dintre cele mai negre pagini ale istoriei naţionale.

Printr-un concurs de factori, puterea politică şi administrativă a ţării a fost preluată de Ceauşescu, un ţăran semianalfabet, cizmar la bază, dar dotat cu suficientă inteligenţă nativă pentru a putea face să se învârtă lucrurile în favoarea sa. În scurt timp şi-a instalat propriul aparat, a câştigat simpatia şi prietenia lui Mao, începându-şi astfel şi o prodigioasă aventură politică internaţională. Cu sprijinul lui Mao îşi joacă genial cartea în timpul evenimentelor generate de „Primăvara de la Praga”, câştigându-şi o oarecare autonomie faţă de „Înalta Poartă” de la Moscova.

Cu toate că nimeni n-ar fi crezut la începutul carierei sale, Ceauşescu a ajuns să joace un rol important pe scena internaţională. Instinctele l-au ajutat să miroasă care-s factorii mondiali de putere, cum se mişcă lucrurile şi cum poate juca în favoarea sa.

A avut o perioadă de avânt, în care a industrializat forţat ţara. Strategia sa a fost similară celei a ţăranului înstărit care-şi umple bătătura atât cu lucruri utile, dar şi cu multe inutilităţi. România a fost bătătura lui Ceauşescu. A tratat-o părinteşte, având grijă de ţară ca de propria-i ogradă. Însă reversul acestei strategii părinteşti a fost că greşelile făcute s-au repercutat cu asprime asupra întregii ţări.

Neavând nici experienţă, nici capacitatea intelectuală de a evalua cu claritate efectul devastator al dobânzilor practicate de instituţiile financiare internaţionale şi nici suportul unui know-how corespunzător în ţară, Ceauşescu s-a trezit cu o datorie copleşitoare pe care economia de hei rup pe care-o concepuse aproape că nu era capabilă să o susţină.

În plus, a luat în plin criza economică a anilor 80. Speriat că ar putea să se trezească în insolvenţă, concepe un plan de lichidare a tuturor datoriilor prin rambursarea accelerată a creditelor. Strânge cureaua la modul aberant dar face faţă şi, nouă ani mai târziu, anunţă victorios finalizarea acţiunii pe care-o începuse. Are însă în faţă un popor înfometat, abrutizat şi aflat sub teroare.

Economia e şi ea slăbită, incapabilă să se autosusţină. Asemeni ţăranului care „a prins cum merge titirezul”, pune în plan, alături de chinezi, dezvoltarea unei bănci a statelor în curs de dezvoltare. Un fel de FMI al lumii socialiste.

În plus, intrat prin cercuri oculte doar din curiozitate – ca să înţeleagă cum se mişcă treburile planetei – face nerozia de a-i păcăli pe-ăia în modul şmecheresc-ţărănesc pe care-l transformase deja în practică diplomatică internaţională. Atrage astfel asupra sa – fără să realizeze nicio clipă – furia mafiei ocult-financiare mondiale. De-aceea, în timpul evenimentelor din 1989 e singurul lider comunist sacrificat ritualic, în noaptea de Crăciun.

Dar ce mai contează asta? Poporul îşi trăieşte exuberanţa eliberării de sub „teroarea ceauşistă”, atent vegheat de gloabele internaţionaliste sosite în anii 50 pe tancuri. Aşa se face că îndrumătorii către „eliberare” devin tot cei care ne cotropiseră cu jumătate de secol în urmă.

Ce să ştie bietul cetăţean ce lepră a fost Bruckner? Sau Maurer? De unde să ştie bietul om gândindu-se la un salam mai bun că haita întronizată peste armată şi securitate era formată din agenţi GRU, că elita culturală care se închega şi care era scoasă cu obstinaţie în faţă era compusă din disidenţii de faţadă ai „tovarăşului Gogu”? Cum să ştie bietul român, aproape abrutizat şi total lipsit de informaţii, că bunăstarea care i se promitea era de fapt jugul care i se punea pe grumaz?

Aşa, legaţi la ochi, am trecut prin toate etapele distrugerii noastre. Prin intermediul cozilor de topor recrutate pe o nimica toată, mafioţii internaţionali au continuat opera de pedepsire post-mortem a lui Ceauşescu. Nu s-au lăsat până când întreaga economie a lui Ceauşescu n-a fost lichidată la fier vechi. Apoi au distrus Bancorex.

Tot din răzbunare, întrucât aceea era banca pe care Ceauşescu o gândise ca pilon principal al expansiunii sale de pe piaţa financiară internaţională. Totul condimentat cu o luptă surdă declanşată între securişti şi foşti oficiali grei ai aparatului de partid şi de stat pentru acaparare a bunurilor ţării. Lupta la vedere era politică, dar în subteran economică. Şi, în timp ce românaşii se delectau în bălăcăreala politică de la televizoare, mafioţii îşi adjudecau hălci din averea care, până atunci, fusese comună.

Aşa am tot frecat-o până la începutul altei aventuri pe care ne-am dorit-o: integrarea în NATO şi UE. În fapt, analizând la rece, putem constata că am avut impresia că noi o dorim. Propaganda a lucrat de minune, insuflându-i bizonului mioritic „idealuri” despre care habar n-avea.

Sătul de jumătate de secol de dominaţie rusească, românul a ales NATO. Sătul de comunism, a ales capitalismul Occidentului, acele captivante lumini sclipitoare de la suprafaţă care se grupau sub umbrela Uniunii Europene.

Mai ţineţi minte ce-aţi tremurat „să ne bage în NATO” sau cu câtă speranţă v-aţi dus la referendum „ca să intrăm şi noi în UE”? De unde să ştie bietul român că schimbarea taberei geopolitice înseamnă să înlocuieşti un câine care te muşcă cu o haită de şacali care te devorează?

Însă necunoaşterea regulilor nu te scuteşte de rigoarea lor. Şi iată-ne acum perfect integraţi: nimic nu mai e al nostru, capul nu prea-l mai putem ridica de frică să nu deranjăm pe cineva. Regulile de la vedere diferă de cele reale, corupţia e pretutindeni, iar dacă nu eşti „în linie doctrinară” rişti să fii devorat de aşa-zisele mecanisme anti-corupţie, în fapt o cacialma juridico-securistică menită a instaura teroarea asupra oricui ar manifesta un dram, o minimă independenţă. Aş putea continua mult de-acum înainte, dar bănuiesc că cei care ajung să citească acest text ştiu bine ce anume trăiesc.

Motiv pentru care nu-mi rămâne decât să recapitulez un secol şi jumătate de istorie care-a trecut peste noi: am fugit de turci şi-am fost beliţi de ruşi; am încercat să acoperim golurile istorice şi-am fost jefuiţi de diverşi binefăcători care-au acaparat hălci din economie; am tras în Primul Război mână-n mână cu ruşii, francezii şi englezii, ne-am trezit că ne-au trădat, doar pe final am fost avantajaţi, dar şi asta cu preţuri piperate.

Apoi am fost victimele experimentelor unui deviant – Carol al II-lea – am trecut printr-un nou Război şi-am devenit din nou victime. Singurul moment de respiro a fost cel în care Ceauşescu a preluat puterea.

Dar, precum un catâr, n-a lăsat pe nimeni să-l secondeze şi nici nu şi-a pregătit o succesiune viabilă. Ar fi putut să pună la punct o strategie articulată de dezvoltare a ţării, poate chiar ar fi putut să fie un Yusof Ishak local. Dar inteligenţa nativă ţărănească, necioplită, a jucat împotriva sa.

Se dorea un Mao, un Kim Ir Sen neînţelegând că fiecare popor are o anumită fibră care-l face să adere sau nu la conducătorii săi.

Din anii ’80, asemeni ţăranului care se trezeşte deştept doar pentru că i-a mers o combinaţie, Ceauşescu a mers strict după programul şi dorinţele proprii, îndepărtându-se de popor şi înlocuind adeziunea cu teroarea. Iar după înlocuirea sa, poporul abrutizat şi neinformat a mers orbeşte din capcană în capcană.

Iată, pe scurt, istoria noastră din ultimul secol şi jumătate. O înlănţuire de trădări, jafuri, nemernicii şi iluzii. Toate strict din cauză că am vrut să avem propriul destin, pentru că ne-am iluzionat că „în cealaltă tabără” ne-ar fi mai bine. Şi singura întrebare viabilă e: „noi cu ce-am ales?”.

Din păcate doar cu iluzia urmată imediat de dezamăgire şi teroare. Istoria ne-a dat atâtea lecţii aspre în urma cărora trebuia să înţelegem că nu ne e bine ca remorcă a nimănui. Destinul nostru nu-i nici în Orient nici în Occident.

Nici la Est, nici la Vest, nici la Nord, nici la Sud. Destinul nostru e-aici şi singurii care-l pot face mai bun suntem noi.

Ceilalţi ne-au demonstrat cu vârf şi îndesat că nu-l pot face decât mai rău, mai ticălos, mai brutal. Dar pentru asta e nevoie să ne opunem cu brutalitate iluziilor şi capcanelor, amăgirii că „se poate face treabă şi urmând calea scurtă”.

De-a lungul istoriei am căutat mereu scurtătura şi, de fiecare dată, am sfârşit-o în mizerie. Întrebaţi-vă „cu ce ne-am ales?” din toţi aceşti o sută cincizeci de ani şi încercaţi să vedeţi „realizările” prin ochii celor care s-au sacrificat eroic.

Fiecare centimetru pătrat din pământul ăsta e îmbibat de sânge. Şi pare că n-a fost îndeajuns pentru a ne plăti dorinţa legitimă de a fi lăsaţi în pace. Ne va veni vreodată vremea?