CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CINE INTERZICE IMNUL NAŢIONAL ?

 

 

 

 

Pe 7 ianuarie 2016 la Sfântul Gheorghe s-a disputat o partidă de handbal dintre echipe din Sfântul Gheorghe și Universitatea Cluj. Datorită faptului că sportivele clujence au continuat să se antreneze în timpul intonării aşa zisului imn secuiesc, un imn care nu are ce să caute într-o competiție sportivă din România, publicul maghiar din sală le-a înjurat și huiduit pe clujence, în cele mai execrabile moduri, pe întrega perioadă a partidei, ieșind un mare tărăboi pe teren, în afara lui și în presă.

Ca urmare a acestui incident, în loc să se ia măsuri împotriva organizatorilor, atât pentru cântarea unui imn secuiesc provocator, cât și pentru comportamentul execrabil al publicului, iar terenul din Sfântul Gheoghe să fie suspendat jumătate de an, spre exemplu, iar clubul să fie amendat consistent, decizia a fost aceea de a se trimite o circulară instituțiilor sportive din țară prin care se invocă o hotărâre de guvern mai veche, și li se precizează astfel faptul că intonarea Imnului Național este interzisă în cadrul competițiilor interne.

 

 

 

 

 

Vă puteți imagina aberație mai mare decât asta? Practic, ungurii și secuii din Sfântul Gheorghe sfidează România, se comportă mizerabil cu echipa oaspete și tu, ca for de conducere al sportului românesc, în loc să iei măsuri împotriva lor, tu îi pedepsești exact pe cei pe care ar trebui să îi aperi: pe românii din toată țara!

Extras din explicația dată de Elisabeta Lipă pe pagina sa de Facebook, după ce subliniază că iubește foarte mult Imnul Național:

 „Nu știu dacă e relevant, dar nu mi s-a cântat niciodată imnul la vreo competiție națională și am câștigat 25 de titluri de campioană națională în carieră. Nici în deschiderea meciurilor din campionatul intern, la fotbal, handbal, volei, rugby, polo și alte discipline NU se intonează imnul național, deoarece nu este permis de legislația în vigoare în România. Nu am făcut altceva decât să respect și să aplic Legea în România în spiritul Constituției pe care am jurat la învestire, în onoranta funcție de ministru. Atât!

Citiţi aici întreaga declarație: http://www.dcnews.ro/elisabeta-lipa-rupe-tacerea-in-scandalul-imnului-na-ional_494826.html

Epilogul acestei poveşti urâte s-a petrecut în luna aprilie 2017 când preşedintele Klaus Iohannis a promulgat „legea privind intonarea imnului pe stadioane şi alte baze sportive, cu prilejul desfăşurării competiţiilor sportive oficiale de nivel naţional, la finala unei competiţii sau, după caz, la turneul final”, după ce deputaţii adoptaseră în data de 4 aprilie, în unanimitate, proiectul de lege care prevedea intonarea imnului pe stadioane.

„Imnul naţional al României se intonează şi pe stadioane şi la alte baze sportive, cu ocazia desfăşurării competiţiilor sportive oficiale de nivel naţional doar la finala unei competiţii sau, după caz, la turneul final, pentru toate categoriile de vârstă”, potrivit iniţiativei legislative care completează articolul 10 din legea nr.75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autorităţile şi instituţiile publice.

 

 

 

 

 

Batjocorirea Imnului de stat  de către separatiştii transnistreni este o practică obişnuită în R.Moldova.

În videopclipul de mai jos vedem cum la liceul românesc din Tighina autorităţile separatiste au tăiat în timpul unei festivităţi, alimentarea cu curent electric, tocmai pentru a împiedica intonarea Imnului de Stat. 

  Pe tot parcursul festivităţii, circa zece miliţieni transnistreni îmbrăcaţi în civil au monitorizat manifestarea, iar pentru că a fost arborat drapelul şi s-a intonat imnul de stat, directoarea şcolii nu excludea că i s-ar putea deschide de către separatişti un dosar penal, pentru că ar fi fost încălcată aşa-zisa „constituţie” a regiunii separatiste transnistrene inventate de Moscova.

 

 

 

 

 

 

Dacă astfel de nemernicii au o explicaţie pe teritoriile româneşti aflate sub ocupaţie străină, atunci când factori de răspundere din conducerea României independente emit ordonanţe aberante care interzic cântarea imnului de stat al ţării noastre, nu poate fi găsită nici o justificare cât de cât inteligentă…

 

 

Surse:

http://www.cunoastelumea.ro/scandal-de-proportii-ministrul-elisabeta-lipa-a-interzis-imnul-national-pentru-a-nu-i-supara-pe-unguri/

http://www.prosport.ro/sport-life/klaus-iohannis-a-promulgat-legea-privind-intonarea-imnului-la-finalul-competitiilor-sportive-nationale-16250449

 

 

Anunțuri

04/01/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Manifestări de conştiinţă românească în condiţiile în care un român ortodox – domnul Mihai Viteazul – a luat tronul Transilvaniei

 

 

 

Intrarea lui Mihai la Alba Iulia

 

 

 

 

 

Un moment epocal în care românii au acţionat în grup ca români în perioada medievală şi modul în care  din solidarităţile româneşti parţiale şi locale s-a născut treptat naţiunea română, îl reprezintă gestul de mare anvergură care a pregătit trecerea de la solidarităţile locale, instinctive la cea generală şi conştientă – unirea din 1600.

Actul de la 1600 a determinat manifestări de conştiinţă românească în Transilvania în condiţiile în care un român ortodox – domnul Mihai Vitezul – a venit cu armata şi a luat tronul Transilvaniei, fapt ce nu se mai pomenise până la el. Acest act a fost un şoc pentru toţi.

Naţiunile medievale s-au născut din conlucrare şi confruntare, din convieţuire şi din conflicte, iar naţiunea română nu a făcut excepţie. Cele mai evidente forme de manifestare a sentimentului naţional s-au produs în dialog şi mai ales în confruntare cu „străinul” , cu „celălalt” .

O serie de mărturii contemporane ale maghiarilor şi saşilor faţă de români, surprind modul dispreţuitor în care erau prezentaţi românii, fapt care dovedeşte şi o oarecare mentalitate a epocii faţă de aceştia.  Sentimentele şi atitudinile etnice ies la iveală în momente de criză, atât la elitele transilvănene recepte cât şi la cele româneşti.

Confruntarea directă şi violentă cu străinul, cu celălalt perceput ca inamic a grăbit aceste manifestări naţionale, dar nu le-a creat la 1600!

Raportându-se la momentul Mihai Viteazul, este interesant de identificat modul în care s-a schimbat atitudinea unor cronicari şi a elitei din Transilvania faţă de Mihai Viteazul.

De exemplu cronicarul maghiar  Istvan Szamoskozy, înainte de a intra Mihai Viteazul în Transilvania, l-a prezentat ca un adevărat conducător de oşti care  rezistă în prima linie împotriva turcilor, iar despre români scria că sunt urmaşii coloniilor romane din Dacia, iar limba lor era înrudită cu italiana, franceza şi spaniola.

După intrarea românilor în Transilvania, tonul s-a schimbat, Mihai Viteazul era conducătorul unei invazii, domnul, eroul, generalul, a devenit „Valahul”, „tâlhar veritabil”, „animal, „tiran de origine modestă” .

Nobilii maghiari erau nemulţumiţi de politica dusă de Mihai în Transilvania, saşii sibieni sunt şi ei îngrijoraţi de acţiunea lui Mihai care ar urmări să-i împuţineze pe privilegiaţii şi adevăraţii stăpâni ai ţării. Vechea elită era deci nemulţumită de ascensiunea unui român care ar putea conduce ţara cu ajutorul altor români, caracterizaţi drept leneşi, murdari, hoţi tâlhari.

De astfel aceste calificative sunt foarte frecvente în documentele vremii şi autorul le citează frecvent, ele corespunzând unei atitudini pe care o avea elita Transilvaniei faţă de români.

 

 

 

 

Harta Principatelor româneşti sub Mihai Viteazul, mai - septembrie 1600

Harta Principatelor româneşti unite sub sceptrul lui Mihai Viteazul, mai – septembrie 1600

 

 

În focul confruntărilor determinate de acest moment istoric petrecut la 1600, s-a forjat identitatea şi alteritatea.

Pe fondul acesta Mihai Viteazul a fost pentru nobilime, pentru privilegiaţi un tiran, un ticălos, un valah murdar, ca şi neamul său, iar pentru români a rămas un viteaz, un domn, un mare comandant militar şi mai ales o speranţă. Confruntarea aceasta cu străinul a stimulat în epocă preocupări pentru cercetarea originilor etnice.

Papa Clement al VIII-lea, care urmărea atragerea Ţării Româneşti în Liga Sfântă, îşi instruia solul să amintească românilor că ei sunt de origine latino-italică şi că descendenţii trebuie să se ridice la înălţimea strămoşilor.

Odată cu victoriile lui Mihai Viteazul, cu faima de luptător antiotoman, se înmulţesc menţiunile despre naţiunea românilor, despre originea şi limba lor, ascendenţa romană, latinitatea limbii lor. Lumea savantă, elitară europeană folosea aceste argumente.

Şi vedem cum argumentaţia este dată de interesul fiecăruia şi nu neapărat de nişte realităţi de necontestat!

Mărturiile medievale despre coagularea naţiunii române, despre  trecerea de la micile solidarităţi  locale la solidaritatea de neam înainte de Mihai Viteazul suntevidenţiate de actele de solidaritate ale românilor în faţa nedreptăţilor comise de nobilii privilegiaţi şi de regalitatea maghiară.În condiţiile expansiunii şi consolidării dominaţiei maghiare în Transilvania, sunt consemnate numeroase acte de solidaritate ale românilor, atât a celor din Transilvania, cât şi cu românii de peste munţi.

Diplomele regale emise de regele Ludovic de Anjou în 1366 evidenţiază pentru epoca respectivă atitudini şi clişee colective. Nobilii şi românii sunt priviţi în bloc , ca două entităţi precise şi opuse, chiar ostile, iar românii sunt calificaţi drept „făcători de rele” pentru că sunt nesupuşi. 

 Oficialităţile maghiare au fost cele care au înregistrat aceste acte de nesupunere ale românilor şi de solidarizare a lor pentru salvarea unor confraţi sau pentru aplicarea principiilor dreptului românesc.

Din secolul XIII până la 1541 distincţiile etnice nu sunt atât de radicale, dar românii aveau faima de răzvrătiţi, de hoţi şi tâlhari, de nesupuşi. Ei sunt prezentaţi obsesiv în antiteză cu ceilalţi locuitori ai Transilvaniei, însă autorul consideră, că pe baza documentelor vremii au existat  şi modele de convieţuire între români, saşi şi români şi maghiari.

După anul 1541, în cazurile de judecată se face diferenţa clară între români şi maghiari, românii aveau nevoie de mai mulţi martori, de mai multe garanţii, hotărârile dietale oficializează discriminarea românilor, iar acest fapt a avut consecinţe deosebite în planul mentalităţilor, în care românul este tot mai desconsiderat, mai dispreţuit.

Românii au avut o nobilime în toată perioada Regatului maghiar, iar aceasta s-a manifestat ca o categorie aparte,însă a fost diminuată de regalitatea maghiară în mod treptat. Totuşi, nobilii români s-au păstrat într-un stat în care puterea nu era românească atâta timp cât virtuţile militare erau indispensabile în efortul antiotoman.Un exemplu îl reprezintă cariera politică şi militară a românului Ioan de Hunedoara. În acest secol aspectul etnic nu era  determinant, atâta timp cât cel în cauză era util Regatului maghiar.

Un alt exemplu de solidarizare a românilor anterior domniei lui Mihai Viteazul, ţine de apărarea vechilor datini şi obiceiuri. Românii se simt copleşiţi de abuzurile autorităţilor administrative, de nerespectarea cuvântului dat de autorităţile Regatului şi şi-au cerut în instanţe drepturile lor locale. Şi deşi nu au obţinut privilegii colective, în secolul al XV-lea au obţinut privilegii locale.

Un alt tip de solidarizare a românilor a fost determinat de expansiunea religioasă a regatului maghiar. Toate măsurile autorităţilor maghiare de a impune catolicismul s-au lovit de rezistenţa românilor şi de apărarea credinţei ortodoxe.

În contextul politicii de catolicizare duse de Ludovic de Anjou, a ieşit la iveală specificul naţiunilor medievale care se definesc printre altele şi prin credinţă. Mijloacele forţate prin care au încercat să intervină autorităţile maghiare nu au făcut decât să întărească coeziunea românilor în comunitatea lor şi să-i izoleze de catolici, să genereze neîncredere şi ură. 

Exemplele menţionate arată consolidarea solidarităţii etnice, faptul că  apartenenţa la o naţiune nu o dau graniţele politice sau conducătorii ci criteriile mai adânci ale unităţii: limba şi religia. În calea uniformizării Regatului maghiar stăteau limba şi religia. Dar românii le-au respins pe amândouă.

În secolul XV încercarea de convertire a „schismaticilor” a pierdut din ritm şi amploare, dar măsurile de realizare a „unităţii catolice” nu au încetat niciodată.

Acolo unde românii erau mai numeroşi şi mai compacţi, şi-au menţinut unele instituţii şi obiceiuri proprii. Şi-au păstrat limba, confesiunea, neamul, temeiurile de cultură şi civilizaţie , îndepărtând elementele care încercau să le dezbine unitatea şi rânduiala, rezistând convertirii şi presiunilor autorităţilor maghiare. În alte situaţii, pentru a nu-şi pierde posesiunile şi avantajele au acceptat convertirea.

În secolul XVI etnicul rămânea pe plan secund. În contextul Reformei, a prozelitismului s-a accentuat aspectul confesional. În acea epocă credinţa devenea o marcă puternică a etniei şi diferenţele dintre locuitorii Transilvaniei apăreau în plan religios.

Saşii şi maghiarii erau numiţi Christiani, iar românii Valachi, ca şi cum cei din urmă nu ar fi fost creştini, sau nu ar fi fost demni de numele de creştini. Termenii situaţi la poluri opuse Christiani-Valachi se repetă în mod obsedant în secolul XVI.1.

În termenul de Valachi, autorităţile cuprindeau deopotrivă etnia şi confesiunea românilor şi exprimau plasarea pe o poziţie inferioară a acestora. Totuşi, românii reprezentau o masă compactă şi au atras atenţia autorităţilor maghiare care au urmărit calvinizarea lor, după ce eşuaseră cu secole în urmă să-i catolicizeze.

Pentru autorităţi era un bun prilej de a rupe unitatea românească şi de a întrerupe pentru totdeauna legăturile cu românii de peste munţi. Numai că românii au opus rezistenţă şi s-au înverşunat să reziste oricăror presiuni confesionale.

S-au închis şi mai mult ca măsură de apărare a identităţii în sistemul lor tradiţional de valori., astfel încât până pe la 1600, românii şi-au menţinut vechea identitate etno-confesională reuşind chiar să o consolideze.

Au existat trei motive principale care au condus la această realitate: numărul majoritar al românilor, sprijinul oferit de domnii români de peste munţi şi rivalitatea dintre confesiunile recepte.

Solidarităţi etnice există şi la românii extracarpatici şi acestea s-au coagulat împotriva străinilor, sau împotriva unor domni care încercau să strice rânduiala şi legea ortodoxă.

Străinii erau priviţi cu suspiciune, chiar cu ură, ei având altă ţară, alte datini, alte veşminte şi alte sărbători. Celălalt, străinul, necunoscutul devine jalonul la care se raportează solidaritatea etnică. Aşa se explică neîncrederea în străin, alungarea lui şi chiar execuţiile împotriva acestora ,toate acestea în numele păstrării unei identităţi! Străinul era cel de altă credinţă, dar şi de altă limbă, şi era altfel în trăsături , veşminte, atitudine. Apar clişee ale unor portrete etnice colective.

Într-o astfel de lume diversă şi străină, românii s-au menţinut prin limba lor pentru conservarea căreia au luptat, prin etnia, credinţa şi specificul lor naţional. Această entitate etno-lingvistă şi confesională reprezintă naţiunea medievală.

Autorul subliniază faptul că în secolul XVI în Transilvania conceptul de naţiune are două semnificaţii: unul în sens politico-juridic semnifică grupul privilegiat cu anumită componenţă etnică- maghiarii, saşii şi secuii şi cea de-a doua semnificaţie este cea etnică- naţiunea ca o comunitate numeroasă, relativ unitară ca origine, limbă, datini, port, credinţă, confesiune, port, ocupaţii, teritoriu- iar sub acest aspect românii erau o naţiune.

Domnia lui Mihai Viteazul, guvernarea sa în Transilvania, au făcut ca naţiunea medievală să intre într-o nouă etapă. Nobilimea şi stările au înţeles că sub Mihai Viteazul Transilvania, ţară majoritar românească din punct de vedere etnic, fusese pe punctul de a deveni românească şi din punct de vedere politic.

Această domnie a fost o piatră de hotar pentru autorităţile maghiare, pentru că era pus în pericol sistemul constituţional tradiţional. Pericolul pe care îl reprezenta domnia lui Mihai consta în schimbarea statutului românilor în naţiune şi aceasta ar fi răsturnat sistemul tradiţional.

 

 

 

 

 

 

Analizând reacţiile etnice la domnia lui Mihai în Transilvania, observăm două imagini complet antitetice ale lui Mihai Viteazul. Cronicile maghiare şi săseşti din secolele XVII-XVIII au preluat punctul de vedere nobiliar şi l-au transmis istoriografiei maghiare.

Acest punct de vedere era defavorabil, arătând că domnia lui Mihai Viteazul provocase distrugeri, că a guvernat ţara cu români, a pus să se facă acte şi documente oficiale în limba română şi slavonă, a ctitorit biserici ortodoxe, a periclitat tot edificiul politic ridicat cu trudă în Transilvania.

Cel de-al doilea punct de vedere a fost transmis de cronicile româneşti care au subliniat meritul acestuia în sprijinirea românilor. Punctul de vedere comun este acela că domnia lui Mihai Viteazul a fost un şoc pentru toţi, că a predispus la acţiuni individuale şi colective, că a coagulat energii în nume etnic şi a fortificat solidarităţile naţionale latente.

Atunci s-a trecut de la naţiunea medievală la naţiunea modernă şi de aceea se poate spune  că domnia lui Mihai Viteazul a făcut tranziţia de la  Evului Mediu românesc spre epoca  modernă timpurie.

Simbolurile şi miturile unui popor naţionale cum sunt daco-românismul, romanitatea, apartenenţa la creştinătate şi ortodoxie , toate acestea au contribuit la conturarea conştiinţei naţionale.

Chiar dacă unele simboluri par perimate, sau au fost denaturate în cursul istoriei, istoricul nu poate renunţa la acestea, iar naţiunea este unul dintre aceste simboluri.

 

   

Prof. CETEAN Daniela, Colegiul Naţional ”Horea, Cloşca şi Crişan ”, Alba Iulia, în http://www.dacoromania-alba.ro/, despre cartea istoricului Ioan Aurel Pop, „Naţiunea română medievală. Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI”, apărută în anul 1998 la Editura Enciclopedică, Bucureşti.

 

08/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Represiunile la care s-au dedat autorităţile ungare împotriva românilor din Transilvania

 

 

 

Austria_Hungary_ethnic-1024x794

 

 

 

Maghiarizarea este termenul care reunește toate politicile de asimilare etnică implementate de autoritățile din Ungaria în diverse momente ale istoriei. Aceste politici au fost folosite pentru a ajuta menținerea dominației limbii și culturii maghiare în regiunile conduse de Ungaria prin încurajarea şi adeseori prin forțarea persoanelor din alte grupuri etnice să adopte limba și cultura maghiară și să își dezvolte o identitate maghiară.

De-a lungul timpului, Ungaria a pus în practică o sumedenie de metode menite să deznaţionalizeze popoarele pe care le anexase.

Printre cele mai opresive măsuri luate de conducătorii acestei ţări s-au evidenţiat : 

  

  • 1897 – Este promulgată Legea Banffy a satelor, conform căreia, toate denumirile oficiale de sate din Regatul Ungariei trebuie să fie în limba maghiară.

  • 1907 – Legea educaţiei Apponyi făcea limba maghiară subiect obligatoriu de studiu în şcoli. Se extindea şi asupra şcolilor confesionale şi comunale, care aveau dreptul de a oferi instruire şi într-o limbă minoritară.

  • Toţi copii, indiferent de limba lor nativă, trebuie să se poată exprima în maghiară în scris şi vorbit până la sfârşitul clasei a patra (~ la vârsta de 10-11 ani)„.

Sub guvernarea lui Tisza Kálmán, legile şcolare Trefort din 1879 şi 1883 au prevăzut limba de predare maghiară în şcolile primare.

În temeiul legii, limba maghiară trebuia să se predea în şcolile primare cu un învăţător în 21/2 ore pe săptămînă, iar în şcolile cu 6 învăţători 14 ore săptămînal.

În decurs de patru ani, învăţătorii nemaghiari trebuiau să se pregătească pentru a putea preda în limba maghiară.

În 1891, legea Csaky a introdus limba maghiară şi în grădiniţe. Tendinţa de maghiarizare forţată a românilor reiese şi din proiectul de lege Bánffy Dezsö de a înfiinţa circa 1000 de şcoli de stat în termen de 5 ani.

În 1898, Simon Telkes a publicat cartea „Cum se maghiarizează numele de familie„.

Acest„Manual de maghiarizare” a românilor, conţinea planurile strategice pentru desfiinţarea neamului românesc şi era destinat exclusiv unor înalţi funcţionari ai Guvernului de la Budapesta.

Apogeul politicii de maghiarizare a fost marcat de „legile Appony”, adoptate în 1907, pentru sistemul de învăţămînt. Legea prevedea dreptul statului de a suprima orice şcoală românească pentru simplul motiv că acest lucru era reclamat de interese superioare de stat.

Deci existenţa şcolilor româneşti depindea de arbitrariul măsurilor guvernamentale.

Prin votarea legii în parlamentul maghiar, în ciuda opoziţiei îndârjite a deputaţilor români, Al. Vaida Voievod, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, şi a mitropoliţilor şi episcopilor români – I. Meţianu, V. Mihali, V. Hosu –, şcolile româneşti confesionale, unicul refugiu al vieţii şi a limbii române (în afară de biserică), ajung la discreţia administraţiei statului, deşi ele erau finanţate numai de populaţia românească şi nu de statul maghiar.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Pentru transformarea completă a şcolii într-un instrument exclusiv şi intens de maghiarizare, contele Appony Albert elaborează, în anul 1908, faimoasa ordonanţă ce prevede că la elevii români din şcolile statului pînă şi religia trebuie să se predea în limba maghiară.

Aplicarea legilor lui Appony a dat o grea lovitură dezvoltării spirituale a românilor din Transilvania.

După cinci ani de la intrarea ei în vigoare (adică în 1912) fuseseră închise 320 de şcoli româneşti din cele 2.795 existente, iar în anul 1915 – 600 de şcoli româneşti au fost închise.

Planurile Ungariei de maghiarizare a cetăţenilor săi de alte etnii au fost cel mai bine ilustrate în lucrarea secretă intitulată „Românii din Ungaria. Pentru întrebuinţare confidenţială. Scris, cu concursul mai multor colaboratori, de Huszár Antal, translator în Ministerul de Interne, Budapesta, 1907. Tiparul tipografiei regale maghiare de stat”. (A Magyarországi Románok – Bizalmas Használatara – Munkatársak közreműködésével, írta Huszár Antal, M. Kir. Belügyminiszteri Fordító, Budapest, 1907. 963+XXIV p).

Această lucrare  confidenţială, pregătită în Secţia Politică a Ministerului de Interne al Ungariei, s-a tipărit în numai 25 de exemplare, la scurt timp după ce Partidul Naţional Român a decis reluarea activismului politic în Transilvania, moment care a coincis şi cu deschiderea Muzeului Etnografic al Asociaţiei Transilvane, care – împreună cu Marea expoziţie jubiliară de la Bucureşti din 1906, prilejuită de aniversarea a 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către romani – s-au constituit într-o manifestare de mare succes a unităţii româneşti.

În 1890 lordul Fitzmaurice îi susţinea într-o serie de articole pe românii transilvăneni, spunând între altele:

” Eu insist mai ales asupra pericolelor care amenință Europa, în urma luptelor înverșunate și neîncetate dintre naționalitățile Monarhiei austro-ungare… Ungurii mai ales, urmăresc o politică violentă și oarbă față de naționalitățile supuse coroanei ungare și în special contra românilor… În Transilvania atitudinea provocatoare a minorităților maghiare contra românilor poate provoca dintr-o zi pe alta tulburări sângeroase, cu urmări incalculabile.”

Şi în Parlamentul Italian, însuși fiul marelui Giuseppe Garibaldi, Menotti Garibaldi și-a ridicat glasul de protest împotriva faptului că ungurii ”asupresc în modul cel mai barbar trei milioane de frați ai italienilor”.

În 1892 ziarul ”L’ Independence Belge ” scria că românii din Transilvania ”sunt tratați ca paria de rasa stăpânitoare a maghiarilor”, apoi continua:

”vechile privilegii ce le aveau românii au fost desfințate, bunurile le-au fost confiscate, ziarele suprimate, ziariști lor băgați la închisoare, iar învățătorilor și preoților li s-a făcut viața cum nu se poate mai mizerabilă.”

Marele om politic francez, G. Clemenceau , în ziarul său ”La Justice”, a demascat în articole incendiare asuprirea românilor din Transilvania :

” Independența naționalității maghiare va fi mai bine garantată prin pacea și libertatea celorlalte neamuri vecine, decât prin oprimarea violentă, cu consecințele ei inevitabile: războiul totdeauna hazardat ”.

Iată şi un mănunchi de exemple ale represiunilor  la care s-au dedat autorităţile ungureşti în perioada 1897-1913, împotriva românilor din Transilvania care purtau culorile naţionale roşu-galben-albastru -tricolorul românesc.

l     24 flăcăi (ţărani) din Sălişte (Sibiu) sunt pedepsiţi cu câte 12 zile, laolaltă 288 zile temniţă pentru că au purtat brâie tricolore (10 februarie 1900)

l     Studenţii G. Novacovici şi I. Scurtu sunt osândiţi la câte 10 zile temniţă şi câte 10 coroane amendă, pentru că au pus o coroană de flori pe mormântul lui Avram Iancu de la Ţebea. Curtea de apel a ridicat pedeapsa la câte 2 luni temniţă (26 septembrie1901)

l     Ministrul Iuliu Wlassics, deschide anchetă împotriva profesorilor de la Blaj, pentru că la „maial” în păduricea de la Veza, studenţii de la facultatea teologică şi elevii de liceu au îndrăznit  să cânte „Deşteaptă-te, române!”. Totodată sunt daţi pe mâna judecătoriei, trei elevi din clasa VII, fiindcă au purtat la butonieră steguleţe tricolore (28 mai 1902)

l     În Balinţ (Caraş Severin) întru întâmpinarea protopopului care venea să sfinţească biserica cea nouă au ieşit călăreţii, având vreo câteva steguleţe tricolore. Jandarmii i-au arestat aproape pe toţi. Au început apoi o goană nebună după tricolor printre oameni. Fără pic de sfială au intrat în biserică înarmaţi şi cu pălăriile pe cap, apoi pe uşa împărătească chiar şi în altar, scotocind şi răsturnând totul (iulie 1902)

l     Preotul Iosif Stupineanu, din Bârcea Mare (Hunedoara) e osândit în Deva la 3 luni temniţă şi 100 coroane amendă, pentru că a spus copiilor din satul său românesc să-l salute numai româneşte, şi astfel a făcut „agitaţie împotriva limbii maghiare” (15 mai 1903)

l     În localitatea Sf. Nicolae Mare (Torontal) sunt osândiţi la câte 2 zile închisoare şi câte 100 coroane amendă. Dr. N. Oprean, preoţii T. Oprean şi Ioan Petrovici şi învăţătorul T. Lipovan, laolaltă, 8 zile temniţă şi 400 coroane amendă, pentru tricolor la chiotoare (12 octombrie 1903)

l     În Lăpuşnic (Hunedoara) faurul Ion Gavrilă a dus la biserică o lumânare cu panglicuţă tricoloră, care a fost confiscată. Îndată, după liturghie, au sosit la casa lui jandarmii şi notarul, care îi răscoliră toată casa căutând după vreo altă pănglicuţă tricoloră, îl bătură şi îl deteră pe mâna judecătoriei (aprilie 1904)

l     Opt „căluşari” din Batiz (Hunedoara) anume: Petre Munteanu, vătaf, N. Ardeleanu, Mihai Petroiescu, Ion Predone, N. Bucşa, M. Frentoniu, Aron Munteanu şi Mihai Cîrlea, obţinură voie să joace în oraşul Hunedoara „Căluşerul” şi „Bătuta”. Cu toate acestea pe stradă fură arestaţi, descinşi de brâiele tricolore şi duşi la poliţie. Peste 8 zile fură pedepsiţi pentru „agitaţie” la câte 2 coroane amendă şi 6 ore închisoare (a doua zi de Paşti 1904)

l     Pretorul (solgăbirăul) din Ilia Mureşană, pedepseşte cu câte 1 zi închisoare şi 10 coroane amendă pe Ana Moisescu, Savia Poliac, Neta Poliac, Savia Poliac, a lui Mihai şi pe Damaschin Crişan, toţi din Ilia, pentru că au avut tricolor românesc la cămeşi (8 august 1906)

l     Surorile Maria şi Simina Boboc din Ilia Mureşană sunt pedepsite de pretorul din Ilia cu câte 5 zile temniţă pentru că au avut panglică tricoloră la păr (17 septembrie 1906)

l     Fetiţa Marta Colibaş din Ilia, e pedepsită de pretor cu 10 zile temniţă şi 50 coroane amendă, pentru că a avut o panglicuţă tricoloră în păr (27 octombrie 1906)

l     Avocatul dr. Şt. Rozvan din Ilia, e osândit la 15 zile temniţă şi 200 coroane amendă, pentru că florile cu care îşi decorase poarta erau în cele trei culori din tricolorul românesc (30 octombrie 1906)

l     Andrei Ghidiu, protopop, e osândit în Caransebeş la 15 zile închisoare şi 200 coroane

Dr. Petru Barbu profesor la 10 zile şi 200 coroane

Dr. M. Brediceanu, avocat, la 8 zile şi 200 coroane

D-ra Emilia Brodatschi, la 8 zile şi 200 coroane

  1. Sârbu, la 8 zile şi 200 coroane

  2. Săbăila, la 1 zi şi 25 coroane

toţi aceştia sunt osândiţi fiindcă au spus „Românul cu românul trebuie să ştie”, fiindcă au avut câte o panglică tricoloră, fiind considerat „agitaţie împotriva statului maghiar” (5 martie 1907)

l     D-na Anuţa Vlad, soţia d-lui dr. Aurel Vlad (Orăştie) e osândită la 1 lună temniţă şi 200 coroane amendă, pentru că la examenul unei şcoli primare româneşti a îndemnat elevii să vorbească şi să citească româneşti (12 iunie 1907)

l     În Făget (Caraş Severin) la „Maialul” elevilor, doi copii au fost arestaţi şi bătuţi de jandarmi, pentru că aveau tricolor în pălărie (1 iulie 1907)

l     În Brad se bate toba în zi de târg, aducându-se la cunoştinţa tuturor că „purtarea tricolorului românesc va fi pedepsită cu cea mai mare asprime”. O femeie din satul Vaca, purtând tricolor în păr, a fost arestată şi pedepsită cu 10 coroane (9 iulie 1907)

l     În Petruman (Timiş) jandarmii a sfârtecat haina d-nei Sofia Cercel pentru că în cusătura ei erau şi cele trei culori româneşti, arestează şi descing de brâie pe Octavia Micu şi Viorica Gera. Solgăbirăul le pedepseşte apoi pe tustrele cu temniţa cu câte 1 zi temniţă şi câte 5 coroane amendă (12 iulie 1907)

l     Protopopul G. Iernea din cercul Sătmarului, e osândit la 100 coroane amendă pentru că a îndemnat poporul să ţie la limba sa românească (20 august 1907)

l     4 ţărani din Micălaca sunt pedepsiţi de solgăbirăul din Arad cu câte 15 zile şi câte 20 coroane, pentru că au cântat „Deşteaptă-te, române!” şi „Hora Unirii” (18 noiembrie 1907)

l     Eugen Nyeki candidat de avocat în Beiuş, e pedepsit cu 25 coroane pentru că în pălărie sub bandă purta o panglicuţă tricoloră (23 noiembrie 1907)

l     Solgăbirăul din Bărăşineau (Arad) pedepseşte pe preotul Ion Popovici din Buteni cu 5 zile temniţă şi 100 coroane amendă, pentru că hainele copiilor cu şfeşnice la procesiune aveau chiotorii din panglicuţă tricoloră (5 august 1908)

l     În Orăştie, 30 de inşi sunt citaţi la poliţie şi sunt pedepsiţi cu câte 30 coroane şi 2 zile închisoare pentru că la costumul naţional au purtat culorile tricolorului românesc (18 decembrie 1908)

l     Sunt pedepsiţi de poliţia din Orăştie cu câte 2 zile închisoare şi 30 coroane Dr. Aurel Oprea şi Ioan Mihali, fiindcă copilaşii lor aveau tricolor la costumele româneşti (18 decembrie 1908)

l     Ion Iancu din Bucium Poeni (Alba) e pedepsit de solgăbirăul din Roşia cu 200 coroane pentru că: pe fruntea calului de la trăsură atârna panglică roşie, iar sub ureche era o placă de nichel, care – precum spunea ancheta – „deşi privită de aproape e de culoarea nichelului intinat, de departe însă pare galbenă”, iar sub această placă era prinsă o panglică vânătă. Ion Iancu a fost pedepsit pentru „agitaţie” şi purtarea culorilor unui stat străin (3 iulie 1910)

l     În Orăştie era multă lume la târg în 9 iulie 1910. jandarmii pornesc o goană după tricolor. Jandarmii smulg nu numai cingătorile, ci până şi băierile de la trăiştii, bătând şi arestând o mulţime de ţărani, pe care apoi poliţia oraşului îi pedepseşte pentru „agitaţie” în contra statului maghiar (9 iulie 1910)

l     În Lupşa (Alba) jandarmii în goana după tricolor năvăleau la petreceri şi nunţi şi le sfârteca ţăranilor hainele şi steagul de năfrămi de mătase, care erau legate de prăjină cu pănglicuţe tricolore, bătându-i şi arestându-i (14 iulie 1910)

l     La Blaj, jandarmii descing de brâie tricolore, peste 20 feciori şi fete şi le fac proces de contravenţie şi agitaţie (22 iulie 1910)

l     La târg în Cîmpeni – (28 august 1910) jandarmii au pornit o goană turbată după tricolor; arestează, bat, sfâşie hainele etc. Pe o femeie a lăsat-o în pielea goală în mijlocul străzii, după ce i-au sfârtecat ia cusută cu roşu, galben şi albastru. Au fost o mulţime de răniţi iar unii au fost străpunşi cu baioneta

l     La Ţelna, lângă Ighiu – Alba când ieşeau oamenii de la biserică, jandarmii îi descing de brâiele tricolore. În continuare se năpustesc asupra feciorilor.

Aceştia nu vor să dea brâiele, ci o iau la fugă. Jandarmii împuşcă de la 200 de paşi pe Ion Bârz care cade mort; aleargă apoi după Lazăr Tatu, care se refugiază într-o casă, îl ajung, îl străpung cu baioneta, îi zdrobesc capul cu patul puştii, apoi îl târăsc la curtea erarială unde acesta moare în cele mai groaznice chinuri (28 august 1910)

l     La Năsăud, la o nuntă, jandarmii năvălesc asupra oamenilor fiindcă steagul vorniceilor era făcut din năfrămi roşii, galbene şi albastre; smulg steagul şi îl sfâşie, smulg apoi tuturora tricolorul de pe haine şi le fac proces de contravenţiune (31 ianuarie 1911)

l     4 femei din Hodac (Mureş) sunt pedepsite cu câte 4 zile temniţă şi câte 10 coroane amendă, pentru că au purtat brâie tricolore (12 mai 1911)

l     În Ocna Sibiului, jandarmii arestează şi descing de brâul tricolor pe copiliţa Paraschiva T. Brateş, care venea de la câmp cu maică-sa; o dau apoi pe seama poliţiei unde copila a fost pedepsită cu 1 zi închisoare şi 5 coroane amendă (15 mai 1911)

l     În Câmpeni (Alba), iarăşi goană după tricolor. Fete şi neveste bătute, haine sfâşiate şi percheziţii jandarmereşti prin case (14-16 iunie 1911)

l     La Moneasa (Arad) la o petrecere, neputând smulge tricolorul de pe hainele unei domnişoare, fiindcă era cusut i-au sfâşiat haina

l     În Aiud (Alba) la târg, preoteasa Handrea din Mănărade (Alba) a fost pedepsită cu 3 zile închisoare şi 40 coroane amendă, pentru că a oferit d-lui Iuliu Maniu un buchet de flori legate cu tricolor (1911)

l     În Tisa (Arad) jandarmi descing pe ţărani de brâie tricolore, tocmai când aceştia ieşiră întru întâmpinarea episcopului ortodox I. Pap din Arad (1913)

 

Exemplele au fost culese în revista  dacoromania-alba.ro/din cartea „Suferinţe din Ardeal” de Vasile Stoica, Editura Vicovia, Bacău de  ec. Ioan STRĂJAN 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/02/05/un-manual-de-maghiarizare-a-numelor-romanesti-din-1898/

 

 

ADDENDA

Pentru aceia dintre români care încă nu ştiu cum gândeau conducătorii maghiarimii în acele vremuri, ar fi  interesant să afle ce intenţii încălzeau inimile acestora, cu numai câteva luni înainte de  firescul deznodământ al prăbuşirii imperiului lor milenar, pe care nu se arătau capabili să-l întrezărească nici măcar în ceasul al doisprezecelea…

Iată un citat din ziarul “Ujság”:

“Trebuie să luăm de la români şi Delta Dunării, căci lipsită de mare, îngrădită între ruşi, bulgari şi maghiari, România va fi silită să apeleze la mila noastră. Nu numai politiceşte, şi ci şi economiceşte. Iar, după ce se va încheia pacea, Franţa şi Anglia îi vor da naibii pe valahi. Nu e destul să încheiem pacea cu duşmanul nostru, ci trebuie să ne şi răfuim” (dr. Antal Kalmár, la 13 martie 1918).

“Vrem graniţă comună cu Bulgaria. Domnii care pregătesc pacea, să aibă grijă. Nu avem de-a face cu un duşman învins, ci cu un pungaş prins în flagrant delict. Cerem judecarea lui. Nu poate fi vorba de tratative de pace, ci doar de aplicarea unei sentinţe judecătoreşti, unui răufăcător” (Nandor Urmánczy, la 32 martie 1918).

“Nu ne gândim să oprim pe cel mai murdar dintre duşmanii noştri din Carpaţi, ci voim să ştergem pentru totdeauna România de pe harta lumii.” (Eugen Cholnoky, la 5 septembrie 1916).

Remarcabil reuşeşte să fie în acest context prelatul Iosef Meisel din Cluj, cu textul publicat la 29 ianuarie 1918, în acelaşi ziar: “Valahul, orice haină ar îmbrăca, tot valah rămâne. (Vorba lui Ghica: si jeune et déja valach?  n. n. …) La primul prilej, devine trădător de patrie şi când se simte la larg, aruncă masca ipocriziei şi calcă în picioare tot ce i-a dat ţara aceasta maghiară. În curs de 50 de ani, valahii au deznaţionalizat 70.000 de unguri. Fără zgomot, fără reclamă. Însă cu atât mai mare reuşită.

Pentru a pune stavilă acestor stări de lucruri, eu propun următoarele legi:

  1. Cu ziua de azi, să se suprime orice şcoală valahă; şcoli primare, licee, şcoli de aplicaţie etc.

  2. Cel care vrea să se instruiască, să poftească să înveţe ungureşte. Numai astfel să poată avea drepturi cetăţeneşti.

  3. Să se închidă toate facultăţile de teologie valahe. Valahii greco-catolici să înveţe la teologiile romano-catolice ungureşti, iar greco-ortodocşi să accepte unirea cu Roma. Să nu poată fi nimeni preot, decât în regiunile locuite de unguri. La fel, profesorii şi institutorii.

  4. Pentru regiunile locuite de valahi, să se înfiinţeze grădini de copii, cu învăţătoare maghiare, care să nu vorbească decât ungureşte.

  5. Cui nu-i place să se supună acestor măsuri, să fie obligat să plece în curs de trei ani, în Valahia.

  6. Măsurile acestea să fie aplicat consecvent, până se va face ordine în ţară, n-avem nevoie de comisari ministeriali: supravegherea valahilor e treaba jandarmilor.

      Aşa să procedăm, dacă vrem rezultate.” [77]

Nota bene: acest Iosef Meisel, care făcea asemenea planuri pentru viitorul Ardealului, era totuşi un prelat, slujitor al Evangheliei, al iubirii între oameni…

 

Iată totuşi în încheiere  o părere autorizată şi lucidă, cea a primului ministru ungar Ştefan Bethlen :

“Românii din Ungaria sunt mai numeroşi decât maghiarii şi alte naţionalităţi, în următoarele regiuni: în întreaga Transilvanie istorică (s. n.); în trei circumscripţii din Maramureş; în toate circumscripţiile Sălajului; în marea majoritate a celor din Satu-Mare, Bihor, Arad; în întregul district Caraş-Severin; în numeroase circumscripţii ale comitatelor Timiş şi Torontal, Astfel, masele româneşte reprezintă în Transilvania faţă de celelalte naţionalităţi, un ocean, o mare, un puhoi” (s. n.) Asta în 1912!…

Un an mai târziu, acelaşi fost prim-ministru ungar, ocupându-se de populaţia rurală din Transilvania şi Banat, precizează: 

“În cele 11 comitate occidentale ale Transilvaniei populaţia rurală este astfel repartizată pe ramuri: românii 75,1 la sută; maghiarii 15,0 la sută; germanii 9,9 la sută. Românii sunt pretutindeni, în majoritate absolută afară de comitatele Braşov şi Târnava Mare, unde domină germanii (saşii)”.

Acelaşi Ştefan Bethlen, spunându-şi părerea (în volumul I de Discursuri, p. 58) despre linia despărţitoare între unguri şi români, afirmă că, în ţinutul Bihorului, aceasta “merge pe Criş până la comuna Berek-Böszörneny”.

Căutând astăzi pe hartă această linie, constatăm că ea e mult mai la vest decât graniţa fixată în 1920…

Sursa: http://ioncoja.ro/ne-rusinarea-ungureasca-maghiara/

06/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

%d blogeri au apreciat asta: