CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ŢARA MEA-I UN COLŢ DE RAI

Anunțuri

21/10/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Oraşul Urlaţi, fosta capitală a unui judeţ dispărut în istorie

   

 

Localitatea  Urlați este atestată pentru prima oară într-un hrisov semnat de voievodul muntean Neagoe Basarab, la 16 martie 1515, prin care acesta întărea dreptul de proprietate asupra mai multor ocine (moşii) mânăstirii Snagov și în care printre martori se afla și boierul Oancea din Urlați.

Urlați ar putea să fie o derivare a traducerii din slavă a hidronimului Cricov (din krik „strigăt”, „urlet”).

De asemenea, acest toponim ar putea fi și o versiune etimologică derivată din maghiară, respectiv o adaptare românească a termenului maghiar Váralatt „Subcetate” (aceeași etimologie o au toponimele Orlat, Urlat) şi  sugerează imigrarea medievală a unor etnici maghiari din scaunele secuiești din Transilvania, peste munţi, în Muntenia. 

A doua mențiune documentară, cunoscută nouă, este hrisovul din 1527 – 1528, semnat de Radu de la Afumați, prin care voievodul reconfirma aceleiași mânăstiri dealul cu viile de la Poiana (în Valea Călugărească ) și Valea Călugărilor a patra parte, cât ține ocina până în apa Teleajenului, cu vinăriciul (impozitul pe cârciumi) și perperii (impozitul pe buțile de vin și putinele cu struguri), partea domnească și un vad de moară în Cârciumari pe Cricov.

Întocmirea hrisovului se făcuse pe baza cercetării făcute la fața locului de Stoica din Cozleci însoțit de boierii: Oancea din Urlați (același de mai sus), Șoplea și Miclea din Șoplești, Dragomir din Cozleci, Craina din Stăncești, Grozea din Pădure (lângă Plopu).
Registrele vamale din 1545, ale Brașovului, care țineau evidența târgoveților din Țara Românească, veniți pentru tranzacții comerciale cu negustorii brașoveni, menționează pe un anume Stan din Urlați, printre comercianții din alte localități prahovene.
La 11 ianuarie 1581, Mihnea Turcitul consemna printr-o carte domnească lui Ursu și Oancea, cu feciorii lui, ca să le fie lor moșie la Urlați (…), din câmpu și din apă și din siliștea satului … 

Lăsând la o parte posibilitatea stabilirii în spațiu a terenului pomenit în document, mai importantă pare cauza pentru care voievodul a eliberat hrisovul celui interesat și anume: îi arseseră cărțile de proprietate pentru moșia cumpărată încă din zilele lui Mircea.

Aici, ar trebui să insiste cercetătorii în studierea documentului cu pricina, pentru a stabili despre care Mircea este vorba în hrisov: Alexandru al II-lea Mircea, care a domnit între 1568-1574, Mircea Ciobanul care a condus țara în trei rânduri, între 1545 și 1559, acel Mircea care a cârmuit doar câteva luni în primăvara lui 1442 și numai câteva zile, în toamna lui 1481, sau Mircea cel Bătrân (1386-1418), ultimele două posibilități putând printr-o logică istorică, să schimbe atestarea documentară a localității.
Tot Mihai Viteazul a eliberat, la 5 iunie 1598, o carte domnească lui Drăgan și cu feciorii câți Dumnezeu îi va da, ca să fie lui moșie în Urlați (…) din câmpu și din apă și din deal (ul) cu viile și de peste tot hotar(ul).

 Urlaţiul a fost capitala Judeţului Saac sau Săcuieni, atestat pentru prima oară în anul 1482, cu toate că unii istorici îl consideră că fusese înfiinţat undeva pe la 1227.
Colonizarea aceştui ţinut a început, se pare, pe vremea cavalerilor teutoni (1211-1225). Pe aici trecea drumul pe Valea Teleajenului, care asigura legătura de comerț cu Brașovul.

În secolele următoare, ştirile despre oraşul Urlaţi şi judeţul SAAC (Săcuieni) au devenit din ce în ce mai dese.

Reşedinţa judeţului  Săcuieni s-a aflat la Urlaţi până cel târziu în 1645, an în care a fost mutată la Vălenii de Munte şi apoi, în 1781,   la Bucov.   

 Județul avea ca stemă doi butuci de vie.

 

Tarile Romane 1800 Vin

 

A  fost desfiinţat la 1 ianuarie 1845  şi împărţit între judeţele Prahova (cea mai mare parte – bazinele râurilor Teleajen şi Cricovul Sărat şi zona de câmpie până la Mizil) şi Buzău (partea de est).

Regionalizarea în Prahova, între fostul Saac şi „canibalizarea vecinilor“. Cum a luat Prahova „partea leului“ în secolul XIX

Foto: Fostul  judeţ istoric SAAC până la împărţirea din 1845, când  a fost desfiinţat, iar teritoriul acestuia a fost redistribuit între Prahova şi Buzău.

 

Conform recensământului efectuat în 2011, populația orașului Urlați se ridică la 10.541 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 11.776 de locuitori.  Majoritatea locuitorilor sunt români (93,84%), cu o minoritate de romi (1,29%). Pentru 4,78% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută.

Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (94,15%).

Pentru 4,82% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.

 

 

 

 https://arnoldplaton.wordpress.com/2015/08/08/harta-socialista-a-judetului-saac/

20/10/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | 2 comentarii

7 octombrie 1698- 38 de protopopi ortodocşi din Transilvania au semnat un act denumit „Manifest de unire cu Biserica Romei cea catolicească“

Uniaţia a fost o modalitate de prozelitism, practicată de Biserica Romano-Catolică, prin care aceasta a încercat atragerea creştinilor ortodocşi aflaţi sub vremelnică stăpânire catolică, la o formă de catolicism.

Această formă presupunea acceptarea de către ortodocşi a conducerii papale şi a câtorva dogme catolice, păstrându-se însă folosirea ritului ortodox şi a limbii române în timpul serviciilor religioase.

Papalitatea a aplicat această strategie în diferite spaţii geografice şi în diferite momente ale istoriei, folosindu-se în special pe Ordinul Iezuit şi pe metodele acestuia.

În urma unei asemenea strategii, a fost întemeiată şi Biserica Unită din Ardeal.

Acum 319 ani în data de 7 octombrie 1698, un număr de 38 de protopopi ortodocşi români din Transilvania au semnat un act redactat în limba română, denumit „Manifest de unire”. Documentul este format din trei file (şase pagini), primele două formate dintr-o coală unică îndoită în două, iar a treia filă lipită ulterior.

Pe prima dintre acestea, semnatarii au declarat că se unesc cu „Biserica Romei cea catolicească“ şi că doresc să beneficieze de privilegiile de care se împărtăşeau „mădulările şi popii acestei Biserici sfinte“.

Noi mai în gios scrişi, vlădica, protopopii şi popii besericilor rumâneşti dăm în ştire tuturor cărora să cuvine, mai vărtos Ţărăi Ardealului. Cercând noi schimbarea aceştii lumi înşelătoare şi nestarea şi nieperirea sufletelor, căruia în măsură mai mare trebue a fi decăt toate, den bună voia noastră ne unim cu Beserica Romei cea catholiciască şi ne mărturisim a fi mădularele ceştii Biserici sfinte catholicească a Romei prin ceastă carte de mărturie a noastră şi cu acele priveligiomuri voim să trăim cu carele trăesc mădulările şi popii aceştii Biserici sfinte, precum înălţia sa împăratul şi coronatul craiu nostru în milostenia decretumului înălţii sale ne face părtaşi, care milă a nălţii sale nevrând a o lepăda cum să cade credincioşilor înălţii sale, această carte de mărturie şi nălţii sale şi ţărăi Ardealului o dăm înainte. Pentru care mai mare tărie, dăm şi peceţile şi scrisorile mănilor noastre. S-au dat în Belgrad (Alba Iulia) în anii Domnului 1698, în 7 zile a lui octomvrie.

Însă într-acesta chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădulările sfintei, catholiceştii Biserici a Romei, cum pre noi şi rămăşiţele noastre (urmaşii noştri) din obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească. Ci toate ţărămoniile, sărbătorile, posturile, cum pănă acum, aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţinea după călinadriul vechiu şi pre cinstitul vlădica nostru Athanasie nime păn-în moartea sfinţii sale să n-aibă puteare a-l clăti den scaunul sfinţii sale. Ci tocma de i s-ar tămpla moarte să stea în voia soborului pre cine ar alege să fie vlădică, pre care sfinţia sa papa şi înălţatul împărat să-l întărească şi patriarhul de suptu biruinţa înălţii sale să-l hirotonească. Şi în obiceiul şi dregătoriilor protopopilor carii sănt şi vor fi, nici într-un fel de lucru să nu se amestece, ci să se ţie cum şi păn-acum. Iar de nu ne vor lăsa pre noi şi pre rămăşiţele noastre într-această aşezare, peceţile şi iscăliturile noastre care am dat să n-aibă nici o tărie. Care lucru l-am întărit cu pecetea Mitropolii noastre pentru mai mare mărturie.

Manifestul de unire, sau Cartea de mărturie din 7 octombrie 1698, este unul dintre cele trei documente care doreau să legitimizează unirea cu Biserica Romei a clerului român şi a credincioşilor ortodocşi din Transilvania.

Celelalte două documente sunt declaraţia din februarie 1697 a Mitropolitului Teofil şi a altor participanţi la un sinod ţinut în Alba Iulia şi aşa-numitul Act al Unirii semnat de Mitropolitul Atanasie şi de participanţii de la sinodul din 4 septembrie 1700, ţinut la Alba Iulia.  

În plus, cei 38 de protopopi subliniau că se unesc doar dacă vor fi lăsaţi să păstreze obiceiurile Bisericii Răsăritului (cea Ortodoxă), iar după moartea Mitropolitului Atanasie Anghel succesorul său să fie ales de sobor, urmând a fi întărit de papă şi de împărat, dar hirotonit de „patriarhul de sub biruinţa Înălţiei Sale“ (probabil de către patriarhul sârb de la Carlovitz).

„Manifestul de unire” a apărut din slăbiciunea unora din preoţii şi protopopii români, care au cedat în faţa promisiunilor de îmbunătăţire a stării lor materiale – căci şi ei erau consideraţi iobagi, ca toţi românii – şi a constrângerilor politice, religioase, de multe ori însoţite de forţa armată, împotriva ortodocşilor.

Stăpânirea catolică instaurată peste Transilvania de austrieci dorea să dobândească aderenţi în rândul populaţiei autohtone, care era majoritar românească şi ortodoxă.

De ce era nevoie de uniație?

Îndata dupa trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor, aceștia au început o actiune energică pentru consolidarea dominației lor.

În aceasta acțiune, un rol însemnat a revenit Bisericii Romano-Catolice.

De aproximativ un veac și jumătate, calvinii dețineau o situaţie privilegiata în principatul transilvan, catolicii fiind înlăturați aproape cu desăvârșire din viata politica.

Odată cu trecerea Transilvaniei în stăpânirea Habsburgilor catolici, puterea calvinilor trebuia slăbită, în vederea întăririi confesiunii catolice, care – între cele patru confesiuni recepte – era cea mai slabă.

Cu alte cuvinte, trebuia schimbat raportul de forțe in favoarea catolicismului. În acest scop au fost inițiate o serie de actiuni in favoarea Bisericii Catolice, dar recâștigarea pozitiilor economice, politice si religioase pierdute in favoarea calvinilor sub principii Transilvaniei nu se putea face decât prin sporirea numărului catolicilor.

Întrucât recatolicizarea luteranilor, calvinilor si unitarienilor era, practic, imposibilă, misionarii iezuiti și-au îndreptat atenția asupra românilor ortodocși, care erau mai numeroși decât toate cele trei națiuni recepte laolalta.

Prin atragerea românilor ortodocși la unirea cu Biserica Romei se urmărea, pe de o parte, creșterea numărului catolicilor și – implicit – cresterea rolului politic al „statului catolic ardelean” (reprezentantii catolicilor în Dieta), iar pe de altă parte, ruperea legăturilor, de orice natura, cu românii ortodocși din Țara Românească și Moldova.

Un pretins Sinod de Unire, susțin iezuiții, ar fi avut loc încă din 1697, pe timpul Mitropolitului Teofil.

Cercetarile ulterioare efectuate de istoriicii Ioan Crisan, Gheorghe Popovici, dar mai ales Ștefan Lupsa si Silviu Dragomir, au evidentiat mai multe neconcordanțe cum ar fi falsificarea primelor patru pagini care erau scrise dupa anumite copii în latina, limbă necunoscută de vlădicii ortodocși.

De asemenea, trezesc nedumeriri și anumite cuvinte și expresii care apar în actele respective, neîntalnite în alte acte ale vremii.

Un alt fapt curios este de ce actele sunt semnate în martie sau iunie de vreme ce sinodul s-a intrunit în februarie !

Despre semnătura lui Teofil s-a dovedit ca este un fals, o plastografie, iar semnăturile protopopilor apar pe o foaie separată putând fi la fel de bine sustrase din alt dosar.

Și să nu uităm că la acea dată un eventual sinod se putea ține numai în prezența superintendentului calvin, care mai avea înca drept de control asupra Bisericii românești și care, bineințeles, nu și-ar fi dat acordul pentru așa ceva.

Până în acel moment, conform  Diplomei Leopoldine emise la 4 decembrie 1691 de împăratul Leopold I, erau recunoscute drepturi politice numai  celor trei națiuni   –ungurii, sașii și secuii – precum și drepturile celor patru „religii recepte”: catolică, luterană, calvinistă și unitariană.    

Diploma Leopoldină  a fost o adevarată Constituție pentru Transilvania, mai bine de un veac si jumatate şi consfinţea faptul că în funcții publice puteau să fie numiți numai „indigeni”: unguri, sași și secui, legiferandu-se astfel din nou, întreitul jug la care era supus poporul român majoritar în Transilvania: național, social si religios, maghiarii, saşii şi secuii.

Ortodocșii români erau consideraţi „toleraţi”, fiind lipsiți de drepturi și în afara legii, cu toate că reprezentau populaţia cea mai numeroasă.

Noua stăpânire habsburgică, pentru a-şi consolida dominaţia, a început o intensă  luptă pentru a întări catolicismul, care – între cele patru religii recepte: catolică, calvină, luterană şi unitariană – era cea mai slabă.

Astfel, s-a  decis să sporească numărul catolicilor, aducându-i pe românii ortodocşi sub influenţa Scaunului papal.

La început, iezuiţii au pus o singură condiţie pentru unirea românilor ortodocşi cu Biserica Romei, aceea de a accepta primatul papal, promiţând să nu se atingă în niciun fel de dogmele, legea şi cultul Bisericii Ortodoxe.

În acelaşi timp, ei au fluturat înaintea clericilor români (preoţi şi protopopi), mai multe avantaje materiale.

In 2 iunie 1698, arhiepiscopul Ungariei, Esztergom, dăduse un manifest prin care se arăta că ortodocșii care se vor uni cu catolicii, trebuiau să respecte patru puncte :

1. Papa este capul Bisericii
2. Sf.împărtășanie să se facă și cu pâine nedospită (azima).
3. Duhul Sf purcede și din Fiul.
4. În afară de rai și iad mai este un loc numit purgatoriu, unde se face purificarea. (Hotărârea Sinodului de la Florența din 1434).

Referitor la momentul 7 octombrie 1698, când  38 de protopopi ortodocși, s-au  întrunit şi au  redactat în limba română un act al unirii Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Biserica unită cu Roma, trebuie subliniat că printre condițiile menţionate de acel document erau menționate, respectarea calendarului sărbătorilor, tradiția veche a bisericii și dorinţa să rămână episcop Atanasie, șeful lor.

Traducerea primei pagini s-a făcut  intenționat eronat, menţionându-se că respectivii clerici ortodocşi erau de acord cu unirea, fără să fie traduse și condițiile.

In anul 17oo s-a  întrunit Sinodul ortodox la Alba Iulia, pentru a valida unirea cu Roma.

În Transilvania au fost episcopii ortodoxe în: Dăbâca, Vad, Feleac, Geoagiu,Bălgrad (Alba Iulia) Caransebeș, Arad, Oradea și Sighetul Marmației.

Mitropolia Ortodoxă din Transilvania a fost desfințată în anul 1701 si reînfințată în 1761, episcopie la Rășinari și pe urmă la Sibiu.  

În perioada 1701-1761, ortodocșii care nu s-au unit cu Roma nu au avut un conducător duhovnicesc.

Pentru apărarea Ortodoxiei s-au ridicat o serie de călugări, preoti și credincioși, cum ar fi: ieromonarhul Visarion Sarai (1744) care a fost închis la Viena unde a murit; ieromonarhul Sofronie de la Cioara, care s-a răzvrătit împreună cu țăranii, (1759-1761); credinciosul Oprea Miclăuș din Săliștea Sibiului; pr. Moise Maciuc din Sibiu; Ioan din Galeș; ieromonarhul Nicodim; protopopul Nicolae Pop din Balomir; Ioan Oancea din Făgăraș, Tănase Todoran, toţi au sfârșit în puşcăriile din Austria și Ungaria.

Așa s-a făcut  de bună voie unirea ortodocşilor români ardeleni cu Biserica Catolică …

La 3 iulie 1702, Patriarhul Dosoftei și Mitropolitul Teodosie, îl înfierau pe Atanasie „mincinosul mitropolit și vânzătorul de credință…al doilea Iuda”.

Atanasie, până atunci episcop ortodox, fusese hirotonit preot romano-catolic în 14 martie 1701 iar pe 15 martie 1701, episcop, acordându-i-se totodată  unele distincții de către împăratul austriac, al cărui consilier a devenit.

Atanasie semna un document cu 16 puncte prin care se angaja :

…„eu mă angajez și făgăduiesc, pe credința mea preoțească și episcopală…ele să se înfăptuiască și să fie ținute atât de mine cât și de cei care îmi sunt mie supuși si uniți cu mine în cele spirituale, în orice condiție ar fi ei, să nu le violeze și să le urmeze în mod exact…Promit solemn că voi împărți preoților și laicilor catehismul dreptei credințe în limba valahă…eu nu sunt nici instruit, nici expermentat primesc pe cel recomandat mie în chip părintesc si cu un sfat înțelept drept Teolog și Consilier al meu, un preot romano-catolic…cu începere de azi și pentru todeauna rup orice relație de corespondență și de comunicare și familiaritate cu toți schismaticii și ereticii chear și cu principile Valahiei…”

 Atanasie nu și-a respectat promisiunile făcute şi în iunie 1711, împreună cu protopopii care   semnaseră actul unirii, au hotărât întocmirea unui act prin care abjurau (nu mai erau de acord) „unirea cu Roma”, pe motivul că nu se respectă drepturile făgăduite ortodocșilor, fiind considerati în continuare  „tolerați”.

Acest lucru va persista tot timpul, valahii fiind considerați tolerați. In anul 1713, episcopul unit cu Roma, după  moartea lui Atanasie Anghel, scaunul episcopal rămâne vacant aproape 3 ani și este numit episcop Ioan Giurgiu Patachi, preot romano-catolic de rit bizantin, loial împăratului și papei.

În Transilvania, episcopii ortodocsi, erau impuși de stăpânirea de la Viena și Roma şi de-abia în anul 1810 ortodocșii şi-au ales un episcop român, pe ep. Vasile Moga, care a luptat pentru drepturile tuturor ortodocșilor și în general al românilor.

Nicolae Densușianu, el însuşi român greco-catolic, a  contestat identitatea textului românesc cu cel latin al „Manifestului unirii” din 7 octombrie 1698, arătând că textul românesc consemna numai o alianță religioasă , nu una dogmatică cum se specifica în textul latin. Manifestul de unire a fost falsificat de iezuiți. (Ordinul Iezuiților a fost organizat de papă în anul 1540 ,,pentru a lupta împotriva  Reformei Protestanților).

  Originalul actului a stat ascuns multă vreme , fiind găsit abia la sfârşitul secolului al XIX- lea, în anul 1879, în Biblioteca Universității din Budapesta. de marele istoric greco-catolic Nicolae Densuşianu şi  se găseşte în prezent în fondurile Academiei Române.

În opinia unor istorici, chiar şi greco-catolici , actul este evocat drept „un fals evident”printre motivele care i-a determinat să afirme falsitatea originalului acestui act fiind: lipsa semnăturii mitropolitului, fără care actul este lovit de nulitate dintru început; nemenţionarea aşa-zisului sinod în nici un document de epocă; nemenţionarea aşa-zisului sinod nici în plângerile şi nici în răspunsurile din corespondenţa purtată de ortodocşi cu autorităţile în anii 1698-1711;  nerespectarea normelor procedurale sinodale referitoare la redactarea de documente (totdeauna hotărârile se redactau pe pagini întregi, neîndoite, textul fiind urmat, după un spaţiu, de semnătura mitropolitului şi alături a secretarului, cu peceţile acestora, urmată de semnăturile protopopilor în ordinea importanţei protopopieiniciuna din aceste reguli nu a fost respectată).

De asemenea, aşa cum arată şi I. Lupaş, în 15 iunie 1700 Mitropolia ortodoxă de Alba Iulia păstorită de Atanasie Anghel (deci încă mitropolit ortodox) primea  de la Constantin Brâncoveanu un sprijin de 6000 galbeni pe an şi moşia Merişanilor. Acest ajutor va fi retras în 1701, după uniaţie.

 Nicolae Densuşianu, Silviu Dragomir şi alţi istorici au concluzionat că este vorba de un act fals, plăsmuit de iezuiţi prin strângerea de semnături de la protopopi sub alt pretext, foaia pe care este scris textul românesc fiind la început ultima, iar ulterior trecută în faţă şi completată cu declaraţia de unire.

Există opinia conform căreia actul în speţă ar fi fost realizat abia în 1701  când Atanasie Anghel, chemat la Viena (după nenumărate persecuţii suferite în Transilvania), a fost pus să aleagă între închisoarea pe viaţă pentru 22 de acuzaţii (exact numărul articolelor din mărturisirea de credinţă semnată de acesta la hirotonire) şi respectiv unirea cu Roma.

Atanasie Anghel, care făcuse la hirotonia sa, ca mitropolit ortodox, legământ să apere Biserica românească faţă de tentativele de catolicizare, alege să îşi schimbe religia.

El se leapădă oficial şi ceremonial de Ortodoxie. Este apoi „rehirotonit” întâi preot iar apoi episcop romano-catolic. În schimbul trecerii sale de la Ortodoxie la Romano-catolicism rudele i-au fost înnobilate, a primit titlul de consilier imperial, distincţie pentru „meritele sale înalte şi speciale” şi un salariu anual de 4.000 de florini.

Cu această ocazie a fost realizat şi actul, prin colaborarea unor protopopi apostaţi, completat de mitropolitul lepădat de Ortodoxie cu textul din pagina 5 (de după semnături, dar pecetluit!) şi datat apoi… 1698, pentru a justifica o serie de declaraţii false ale iezuiţilor în faţa Dietei şi a Curţii de la Viena.

Merită notat că încheierea documentului, singura parte scrisă de Atanasie, sună astfel:

„Şi aşa ne unim cu aceşti ce scri (deci actul fusese făcut de alţii, nu de Atansie şi cei din preajma lui şi nu cu colaborarea lui ) mai sus, cum toată legea noastră, slujba Besericii, leturghia, posturile şi carindariul nostru să stea pre loc, iară dacă n-ar sta pre loc acele, nici aceste peceţi ale noastre să n-aibă nici o tărie asupra noastră.”

Printre motivele care a determinat un număr de istorici să recunoască falsitatea traducerii acestui act sunt: diferenţele radicale între textul original românesc şi textul tradus latinesc (primul prezintă o unire formală, fără nicio abdicare canonică „din obiceiul Besericii noastre a Răsăritului”; textul latinesc prezintă o unire totală ); menţionarea în traducerea latină a diplomei leopoldine dată în 16/28 februarie 1699, deci la câteva luni ulterior pretinsului sinod.

„MANIFESTUL DE UNIRE”

Singurul act despre care s’a spus că exprima hotărârea clerului român de a se uni cu Biserica Romei, este așa numitul „manifest de unire” din 7 octombrie 1698. În acest manifest se menționează că românii ai căror semnături se află înscrise acolo se unesc cu Biserica Romei, DAR CU ANUMITE CONDITII, a căror nerespectare, dupa cum scrie pe penultima foaie atrage nulitatea documentului. Aceste conditii sunt: primirea acelorasi privilegii de care se bucura preoțimea catolică și respectarea rânduielii ortodoxe (Liturghia, posturile, alegerea ierarhului).

Așadar este vorba de o unire de principiu fondată pe dorința de a scăpa de sub jugul politic-economic-national la care erau supuși. Nicicând acei semnatari n’au acceptat sa primească dogma catolică, așa cum pe nedrept este scris în transcrierea latinească a documentului.

Nicolae Densuşianu, referindu-se la traducerea latină a originalului, a socotit-o a fi „ o traducere din cele mai miselesti si criminale, falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul român catolicilor și a desființa Biserica romana de Alba Iulia…”

Totodată mai trebuie subliniate si următoarele aspecte:

1. lipsa semăturii Mitropolitului atrage nulitatea documentului;
2. lipsa menționarii acestui sinod în izvoarele contemporane ridică semne de intrebare;
3. modalitatea întocmirii documentului cu foi tăiate, adaugate, lipite, precum și erorile privind denumirea localităților românești ridica mari semne de întrebare.
Toate acestea, coroborate cu nemenţionarea acestui sinod în timpul protestului braşovenilor împotriva unirii cu Biserica Romei  din 1701, ne fac să credem că acest sinod nici nu a avut vreodată loc!

Oare ce justificare poate exista pentru dărâmarea cu tunurile a zecilor de biserici şi mănăstiri ortodoxe de către generalul austriac Bucow?

Ţinând seama de viața și lupta pentru apărarea ortodoxiei a Sfinților Cuvioși Mărturisitori: Visarion, Sofronie și Sfântul Mucenic Oprea; Sfinții Preoți Mărturisitori: Ioan de la Galeș și Moise Măcinic din Sibiel, pentru mărturia lor ortodoxă și moartea lor martirică, acești cinci Mărturisitori români din Ardeal sunt cinstiți ca Sfinți de către obștea credincioșilor de pretutindeni și mai cu seamă de cei din mijlocul cărora s-au ridicat, fiind pomeniți de Biserica Ortodoxă Română în data de 21 octombrie.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe i-a canonizat, hotărând ca ei să fie cinstiți ca sfinți, de vreme ce și-au dat viața pentru apărarea dreptei credințe.

Tertulian – marele scriitor bisericesc (160?-220?) spunea: ”Martirii sunt sămânța cerștinismului”.

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/10/01/o-istorie-dramatica-putin-cunoscuta-tavalugul-comunist-si-proclamatia-de-revenire-a-bisericii-greco-catolice-din-transilvania-in-sanul-bisericii-ortodoxe-romane-video/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (Surse):

 

 

https://thraxusares.wordpress.com/2015/02/14/falsul-din-actul-unirii-bisericii-ortodoxe-cu-roma/

Documente din Arhivele Vaticanului, vol. Ierarhi și Mitropolia bisericii ortodoxe din Transilvania și Ungaria, de V.Mangra,1908; vol.Mitropolia Românilor ortodocși din Ungaria și Transilvania, de Valeria Soroștineanu,1916; vol. Istoria Bisericii românești, vol.I,N.Iorga; vol. Cestiuni din dreptul și istoria Bisericii Unite -1893, Augustin Bunea; vol. Sate și preoți din Ardeal, Nicolae Iorga; vol. Românii în arhivele Romei, a lui I.Dumitru-Snagov; vol. Studii de literatură,1971, Iosif Pervain, Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, ed. IBMBOR, Bucuresti 1992, Arhimandrit Cleopa Ilie, Călăuză în Credinţa Ortodoxă, apărută cu binecuvântarea P.S. Eftimie, Episcopul Romanului, Ediţia a IV-a revizuită şi adăugită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 2000, cuvantortodox.ro, aurelciceoan.wordpress.com, eresulcatolic.50webs.com

https://ro.wikipedia.org/wiki/Manifestul_de_unire_cu_Biserica_Romei

07/10/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: