CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Prof. dr. Anatol Petrencu: Delegaţia basarabenilor la Conferinţa de Pace de la Paris și lupta împotriva diversionismului antiunionist rus

 

27 martie 1918 - Primul pas către Marea Unire: Basarabia revine în granițele românești

 

 

 

 

27 martie 1918 – Sfatul Țării din Republica Democrată Moldovenească (fosta gubernie țaristă rusă Basarabia) votează cu o mare majoritate UNIREA cu Țara Mamă, România.

A urmat marea bătălie diplomatică pentru recunoașterea pe plan internațional a acestei uniri. 

 

Rostul şi rolul delegaţiei basarabenilor la Conferinţa de Pace de la Paris

Activitatea delegaţiei României în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris este studiată destul de bine de istoriografia românească. Au fost publicate documente diplomatice, scrisorile unor delegaţi, articole şi monografii.

Atât membrii delegaţiei române, cât şi istoricii contemporani români au considerat că în capitala Franţei România a fost prezentată de o singură delegaţie.

În pofida acestui fapt, sunt mai mulţi autori care consideră că au activat două delegaţii oficiale, una de la Bucureşti (România), alta de la Chişinău (Basarabia). Această opinie eronată a fost repetată cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la Unirea Basarabiei cu România şi făurirea României întregite (2018).

În articolul de faţă au fost analizate documentele timpului, în special – corespondenţa lui Ion Pelivan cu persoane politice din Chişinău, care demonstrează fără tăgadă că basarabenii trimişi oficial la Paris au activat în cadrul unei singure delegaţii româneşti.

În 2018, cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la Marea Unire şi formarea României întregite au fost expuse diverse subiecte, legate de importantul eveniment, între care şi participarea delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris (1919).

Între opiniile expuse cu acest prilej s-a afirmat cum că la Conferinţa de Pace de la Paris au fost două delegaţii româneşti – una reprezenta România, cealaltă – Basarabia, altfel spus: ce fel de Unire a Basarabiei cu România a fost dacă au fost două delegaţii distincte?

Problema participării delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris cu scopul recunoaşterii Unirii Basarabiei cu Patria-mamă România, la 27 martie 1918, a fost examinată de istoricii din Chişinău[1].

Basarabenii Ion Pelivan şi oamenii lui sunt trataţi ca parte componentă a delegaţiei României. De exemplu, istoricul Ion Ţurcanu scrie

„…Delegaţia română, iar în cadrul ei – Pelivan şi oamenii săi, trebuia să fie cât mai insistentă. Ceea ce s-a şi făcut”[2].

Întâlnim, însă, şi o altă opinie, care alimentează confuzia. Astfel, istoricul rus Mihail Melitiuhov scrie că în septembrie 1919 România a trimis în Paris o delegaţie a basarabenilor, care prin toate mijloacele demonstra caracterul progresist al Unirii Basarabiei cu România[3].

Scopul acestui studiu este de a demonstra care a fost rostul şi rolul delegaţiei oficiale a basarabenilor la Conferinţa de Pace de la Paris şi care erau intenţiile altor „basarabeni”, aflaţi în capitala Franţei.

Pentru realizarea scopului propus am utilizat surse documentare ale timpului[4], precum şi lucrările specialiştilor în acest domeniu[5].

La 18 ianuarie 1919, la Paris, şi-a deschis lucrările Conferinţa de Pace care avea drept scop rezolvarea problemelor apărute între statele învinse şi cele învingătoare în urma Marelui Război, precum şi organizarea politică a Europei postbelice (problema frontierelor) şi soluţionarea problemelor de ordin economic ale statelor beligerante.

 

 

 

 

 

 

 

 

Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris era condusă de preşedintele Consiliului de Miniştri Ion I. C. Brătianu (foto sus).

 

 

 

 

Pe parcurs, componenţa nominală a delegaţiei oficiale s-a modificat, în activitatea ei fiind antrenate alte persoane oficiale. Pe parcursul lucrărilor Conferinţei, delegaţia oficială română a fost consultată de specialişti din diverse domenii.

La baza rezolvării litigiilor apărute în urma războiului mondial a fost pus principiul naţionalităţilor (fiecare naţionalitate să beneficieze de propria ţară).

Astfel, sarcina delegaţiei române a fost recunoaşterea prin tratate de către Aliaţi a României întregite, rezultat al deciziilor forurilor reprezentative ale Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei.

La 3 februarie 1919, Ion Inculeţ, ministrul Basarabiei în Guvernul de la Bucureşti, i-a trimis o scrisoare lui Ion Pelivan, la acel moment – director al justiţiei în Directoratul (guvernul) provizoriu (de tranziţie) de la Chişinău, în care a insistat asupra plecării lui Ion Pelivan la Paris:

„Dragă Ionel, este absolută nevoie să pleci la Paris, să reprezinţi Basarabia. Am vorbit cu Bucureştii şi părerea tuturor este că nu poate pleca altul decât Măria ta…”[6]

Ion Pelivan a dat curs propunerii, expuse de Ion Inculeţ, şi la mijlocul lunii martie 1919 a ajuns a la Paris, fiind însoţit de soţia sa, Maria Pelivan, şi de I. Condurache, secretar-asistent. Starea de lucruri de la Legaţia română de la Paris l-a decepţionat pe Ion Pelivan (despre asta i-a scris prietenului lui Daniel Ciugureanu, delegatul guvernului de la Bucureşti în Basarabia.

În pofida greutăţilor existente la Paris, Ion Pelivan s-a angajat plenar în opera de convingere a Marilor Puteri Aliate ca aceştia să recunoască oficial România reîntregită.

În cadrul delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris Ion Pelivan a fost nominalizat membru al Comisiei financiare în calitate de consilier, şi al Subcomisiei proprietate industrială.

Din corespondenţa întreţinută de Ion Pelivan că factorii de decizie de la Bucureşti, precum şi cu persoane apropiate de la Chişinău, devine clar că el se considera delegat oficial al României, nu al Basarabiei, iar activitatea de bază a lui a fost să determine Mariile Puteri să recunoască Unirea Basarabiei cu România.

În Paris, destul de repede, Ion Pelivan a constatat că Basarabia era prea puţin cunoscută membrilor delegaţiei României, că în anii războiului Statul Român a promovat o activitate propagandistică pro-Bucovina şi pro-Transilvania şi prea puţin sau chiar deloc pro-Basarabia.

Astfel, în una din scrisori, adresate lui Daniel Ciugureanu, Ion Pelivan constata: „În tot timpul războiului, pentru Basarabia nu s-a făcut nici o propagandă favorabilă nouă.

Din contra, ruşii şi evreii, în Elveţia, America, Anglia şi aici, în Franţa, prin toate jurnalele, majoritatea cărora sunt evreieşti, au tratat Basarabia ca ocupată de armata română, fără consimţământul ei. Apoi, despre „teroarea armatei şi administraţiei române” s-a făcut o vâlvă nespusă”[7].

În plus, Ion Pelivan a constatat prezenţa uriaşă a intereselor Rusiei faţă de Basarabia. Aceste interese erau promovate de diverse persoane, legate de trecutul acestei provincii româneşti. La Paris activa fostul ambasador al Rusiei ţariste Vasili Maklakov, cu pretenţii de reprezentant „oficial” la Conferinţa de Pace.

Tot aici se afla fostul ministru de Externe rus Serghei Sazonov, fostul membru al Guvernului Provizoriu din Rusia, istoricul Pavel Miliukov, alţi foşti demnitari ruşi.

În aprilie 1919, în Paris a sosit o delegaţie formată din fostul mareşal al nobilimii basarabene Alexandr A. Krupenski, fostul primar al Chişinăului în 1917, Alexandr Karol Schmidt, fostul preşedinte al fracţiunii ţărăneşti în Sfatul Ţării Vladimir Ţâganko.

Aceştia s-au prezentat drept reprezentanţi ai „Comitetului de salvare al Basarabiei de sub jugul românesc”, organizaţie constituită la Odesa.

Ulterior la numiţii „delegaţi” au aderat încă câteva persoane.

În scrisoarea lui Ion Pelivan din 28 aprilie 1919, adresată lui Daniel Ciugureanu, este prezentată activitatea grupului respectiv: „Au sosit aici de vreo 2-3 săptămâni dnii A. K. Schidt şi A. N. Krupenski, care punându-se în legătură strânsă cu dnii Sazonov şi Sevastopulo (fostul secretar al fostei legaţii ruse aici), precum şi cu alţi ruşi şi rusofili, au început o propagandă înverşunată contra alipirii Basarabiei la România şi făţiş, şi pe sub mână”.

Ion Pelivan i-a trimis adresatului ziarul „Le Temps” din 28 aprilie 1919, unde, „dându-se drept mandatarii Zemstvei Guberniale” şi numindu-se „delegaţii Basarabiei”, spun lucruri jignitoare şi neadevărate la adresa României şi Sfatului Ţării „bolşevist” şi „anarhist”, iar drept consecinţă cer „întoarcerea Basarabiei la Rusia reconstituită”[8].

Pretinşii reprezentanţi ai Basarabiei la Paris au desfăşurat o activitate de invidiat: au organizat conferinţe, au publicat cărţi şi broşuri propagandistice, articole şi materiale, care conţineau afirmaţii false, referitoare la Unirea Basarabiei cu România, cum că Unirea din 27 martie 1918 ar fi fost „o invenţie a delegaţiei basarabene şi totodată a unui grup de intelectuali din Chişinău”, cum că actul Unirii ar fi fost „smuls prin forţă şi corupţie”.

Ion Pelivan scria mai târziu: „La un moment dat, marele publicist August Gauvaine, un prieten al nostru, mă invită şi îmi atrage atenţia asupra acţiunii mârşave a „delegatului basarabean” A. Krupenski, care umbla dintr-o redacţie în alta a gazetelor mari din Paris, cu nişte „ţărani basarabeni improvizaţi”, „ţărani de carnaval”, care „mărturisesc” şi se plâng în moldoveneşte, că ei nu pot suporta „jugul românesc în Basarabia”[9].

Activitatea lui Ion Pelivan a avut un caracter combativ şi multilateral. Astfel, patriotul român basarabean a demonstrat că Krupenski, Schmidt et K° nu aveau mandate ce ar fi demonstrat că ei reprezintă Basarabia, că erau simpli impostori. Ion Pelivan a publicat un şir de articole în ziarele „Le Temps”, „Matin”, „Figaro”, „La Victoire” etc., în care a arătat că Alexandr Krupenski nu era „socialist”, după cum se prezenta acesta în capitala Franţei, ci „mareşal al nobilimii din Basarabia, dictator de fapt al acestei provincii nenorocite, şambelan al ţarului Nicolai al II-lea şi mare latifundiar basarabean”[10].

Ion Pelivan a dovedit că A. Krupenski avea motive personale să protesteze împotriva Unirii Basarabiei cu România, asta pentru că Sfatul Ţării (Parlamentul legitim al Basarabiei) a expropriat moşiile marilor proprietari, între care şi cea a lui A. Krupenski; pământurile expropriate fiind împărţite ţăranilor fără sau cu puţin pământ.

La sugestia unui amic francez, Ion Pelivan a publicat broşura „Le nobles Kroupenski”, în care, pe bază de documente, a arătat „trecutul de cameleoni, renegaţi şi delapidatori de bani publici, a unor reprezentanţi ai familiei Krupenski, ramura rusificată din Basarabia”[11].

Având argumente incontestabile, Ion Pelivan a demonstrat că Alexandr Carol Schmidt, de origine germană, cu care fusese coleg la Universitatea din Dorpat, într-adevăr a fost ales, în 1917, primar al Chişinăului, cu precizarea că cei care l-au ales nu au fost locuitorii oraşului, ci soldaţii ruşi, dezertori de pe Frontul român.

După ce arătase faţa adevărată a altor „reprezentanţi” ai Basarabiei, Ion Pelivan conchidea că toţi aceşti indivizi, care se erijau în „delegaţi ai Basarabiei” şi care au fost în mâna guvernelor din Petersburg simple instrumente de deznaţionalizare şi rusificare a moldovenilor basarabeni, nu aveau nici o legătură organică cu pământul Basarabiei şi prin urmare nu aveau dreptul de a vorbi în numele ei.

Cu privire la propaganda cauzei româneşti la Conferinţa de Pace, Ion Pelivan a constatat o prestaţie slabă a acesteia pentru perioada aflării lui ion I. C. Brătianu în fruntea delegaţiei României.

Lucrurile s-au schimbat în noiembrie 1919, odată cu venirea lui Alexandru Vaida-Voievod la Paris. „Publicaţiile româneşti s-au înmulţit în mod considerabil”, – scrie Ion Pelivan.

Problema recunoaşterii Unirii Basarabiei cu România se tărăgăna. La un moment, Ion Inculeţ şi-a expus dorinţa de a veni la Paris pentru a impulsiona soluţionarea problemei. Ion Pelivan, însă, era de altă părere: venirea lui I. Inculeţ ar fi dăunat cauza basarabenilor.

La sugestia lui Ion Pelivan, la Paris au fost trimişi reprezentanţi ai diferitor categorii sociale din Basarabia.

 

 

 

 

 

Astfel, au fost trimişi „Moşu” Ion Codreanu, ţăran din satul Ştefăneşti, judeţul Soroca, din partea Congresului ţărănesc pan-basarabean, poetul Sergiu Cujbă, reprezentant al cooperativelor şi cercurilor intelectuale basarabene şi studentul Gheorghe Năstasă, delegat al studenţimii basarabene, toţi cu mandate în regulă.

Aceşti reprezentanţi ai Basarabiei, timp de 4-5 săptămâni, „s-au prezentat mai multor delegaţi francezi, italieni şi unui delegat englez, prezentându-le fiecăruia câte un memoriu în chestia Basarabiei. Ei au făcut bună impresie în cercurile respective…[12]. Aceşti reprezentanţi ai diverselor pături sociale basarabene nu prezentau o „delegaţie a Basarabiei”, aşa cum scriu unii autori.

Ei, aceşti reprezentanţi basarabeni, au susţinut cauza Unirii în cadrul activităţilor delegaţiei României la Paris, mandatul lor nu a fost reprezentarea Basarabiei ca o unitatea administrativ-teritorială aparte, scopul lor a fost demonstrarea caracterului românesc al provinciei deja unite cu România în martie 1918.

În capitala Franţei, pe durata desfăşurării Conferinţei de Pace, în afara delegaţilor oficiali, a diferiţilor autoproclamaţi „oficiali”, de fapt impostori, au activat diverşi aventurieri, între care „vestitul Cătărău” – Ilie V. Cătărău (1888-1955), aventurier politic[13]. Despre acest personaj Ion Pelivan a scris următoarele:

Aici, în Paris, se află vestitul Cătărău. A fost la Brătianu, dar n-a fost primit. L-a primit colonelul Toma Dumitrescu, căruia-i cerea vreo slujbă. Însă n-a fost angajat. Acum văd că se linguşeşte pe lângă delegaţia ardelenească.

Unii din ardeleni unt încântaţi de Cătărău… Mai deunăzi, în lipsa mea de acasă, mi s-a aruncat prin fereastra deschisă în cameră o mică bombă de sticlă, care, când s-a fărâmat, a umplut odaia de o putoare nespusă, de un fel de gaz, ce aducea a ou clocit şi de o mulţime de bucăţele foarte mărunte  de sticlă. Nevastă-mea care se afla în odaia de alături, odaia de baie, s-a speriat foarte mult. Ea crede că asta este trebuşoara lui Cătărău”[14].

 

 

 

 

 

S-a întâmplat în 11 iunie 1919, 11-13 - Jurnal Spiritual

 

 

 

 

 

La 28 octombrie 1920, recunoscând că pin punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic Unirea Basarabiei cu România este justificată şi având în vedere că populaţia din ţinut a manifestat dorinţa de a se uni cu România, reprezentanţii Angliei, Franţei, Italiei şi Japoniei, pe de o parte, şi ai României, pe de altă parte, au recunoscut suveranitatea României asupra Basarabiei.

Votul Sfatului Ţării din 27 martie 1918 a căpătat consacrare internaţională.

În concluzie: Documentele studiate demonstrează că în capitala Franţei a fost o singură delegaţie, care reprezenta interesele naţionale ale României întregite. Recunoaşterea internaţională a Unirii Basarabiei cu România s-a datorat activităţii asidui a întregii delegaţii române, în cadrul căreia au muncit şi reprezentanţii legitimi ai Basarabiei, între care, un rol de excepţie l-a avut Ion Pelivan, scrie istoricul de la Chișinău, prof. universitar dr.Anatol Petrencu, pe blogul său http://anatolpetrencu.promemoria.md.

 

 

Textul  acestei comunicări a fost prezentat în cadrul Conferinței științifice internaționale „Contribuția Armatei Române şi a elitelor la apărarea şi recunoașterea internațională a Marii Uniri (1919-1920)”, desfăşurate la Iaşi, la Cercul Militar, Filiala Iași a Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”, pe data de 20-22 iunie 2019.

 

Bibliografie:

 

1. Delegaţia basarabeană la Conferinţa de Pace de la Paris în scrisori. În: Patrimoniu. Revista de lectură istorică, 1993, nr. 1, p. 55-90.

2. Melitiuhov Mihail. Бессарабский вопрос между мировыми войнами. 1917-1940 [Problema Basarabiei între cele două războaie mondiale. 1917-1940], Moscova, Editura „Vece”, 2010.

3. Pelivan Ion. Ion C. Inculeţ şi Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). În: Patrimoniu. Revista de lectură istorică, 1991, nr. 1, p. 27-43.

4. Ion Ţurcanu. Unirea Basarabiei cu România. Preludii, premise, realizări, Chişinău, Firma editorial-poligrafică „Tipografia Centrală”, 1998, p. 187-194.

Surse web:

Ilie Cătărău. În: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ilie_Cătărău [accesat 4. 11. 2019]


[1] Ion Ţurcanu. Unirea Basarabiei cu România. Preludii, premise, realizări, Chişinău, Firma editorial-poligrafică „Tipografia Centrală”, 1998, capitolul „Ioan Pelivan despre examinarea chestiunii basarabene la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), p. 187-194. Tot aici a fost retipărită „Corespondenţa de la Paris a lui Ioan Pelivan”, p. 294-332.

[2]Ibidem, p. 188.

[3] Mihail Melitiuhov. Бессарабский вопрос между мировыми войнами. 1917-1940 [Problema Basarabiei între cele două războaie mondiale. 1917-1940], Moscova, Editura „Vece”, 2010, p. 89.

[4] Revista de lectură istorică „Patrimoniu” a publicat memoriile lui Ion Pelivan, redactate în decembrie 1940, întitulate „Ion C. Inculeţ şi Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920)”. În: Patrimoniu. Revista de lectură istorică, 1991, nr. 1, p. 27-43. În 1993 aceiaşi revistă a publicat un set de scrisori, semnate de Ion Pelivan, trimise din Paris oamenilor politici de la Chişinău, scrisori în care semnatarul prezenta situaţia reală privind recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România în capitala Franţei – „Delegaţia basarabeană la Conferinţa de Pace de la Paris în scrisori”. În: Patrimoniu. Revista de lectură istorică, 1993, nr. 1, p. 55-90.

[5] Aduc mulţumiri istoricului Ion Negrei pentru materialele oferite autorului acestor rânduri.

[6]Delegaţia basarabeană la Conferinţa de Pace de la Paris în scrisori. În: Patrimoniu. Revista de lectură istorică, 1993, nr. 1, p. 56.

[7]Ibidem, p. 66.

[8]Ibid., p. 58.

[9] Ioan Pelivan. Ion C. Inculeţ şi Conferinţa de Pace de la Paris…, p. 30.

[10]Ibidem, p. 31.

[11]Ibidem.

[12]Ibid., p. 42.

[13] Vezi mai mult: Ilie Cătărău. În: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ilie_Cătărău [accesat 4. 11. 2019]

[14]Delegaţia basarabeană la Conferinţa de Pace…, p. 67.

 

26/09/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DOSARE ISTORICE: UN ADVERSAR AL UNIRII BASARABIEI CU ROMÂNIA, ÎMPUȘCAT DE BOLSEVICI CA SPION ROMÂN

 

 

În imagine: Comitetul revoluționar al RSSA Moldovenesti (de la stânga la dreapta): Gr.Kotovski, G.Buciușcanu, Gr.Starâi-Borisov, I.Crivorucov, A.Stroev și I.Badeev (octombrie 1924).

 

 

În culisele Istoriei: ADVERSARUL UNIRII – ÎMPUȘCAT DREPT SPION ROMÂN

 

 

Gavriil Buciuşcanu: un caz deosebit, o biografie demnă de pana lui Shakespeare… Nu adăugăm şi nu excludem nimic.

Reproducem biografia întocmai, aşa cum se conţine ea în arhive, în ultimul document care atestă încă existenţa lui fizică, dosarul nr. 49111, deschis la 4 august 1937 şi încheiat la 6 octombrie 1937, înregistrând cu mult pedantism toate nuanţările cronologice reproduse fidel de anchetatorul de la N.K.V.D.-ul din Kiev. 

Dosarul se deschide cu decizia despre ancheta preliminară, deşi e semnată pe data de 15.IX.1937, la Kiev de către şeful secţiunii a secţiei nr.3 cu o lună înainte de a fi împuşcat Gavriil Buciuşcanu.

„La începutul lui ianuarie 1918, am fost ales din partea plasei Isacova, judeţul Orhei deputat la Congresul al III-lea al Ţăranilor din Basarabia, care şi-a ţinut lucrările la Chişinău în prima jumătate a lui ianuarie 1918. Congresul a fost convocat de către Sovietul Gubernial al Deputaţilor Muncitorilor, Ţăranilor şi Soldaţilor cu scopul de a reacţiona la hotărârea Sfatului Ţării de a chema armatele României moşiereşti în Basarabia.

Primul act al acestui congres a fost prezentarea cerinţei de retragere a armatelor de ocupaţie din Basarabia. Ca răspuns la aceste cereri, românii au arestat tot congresul, introducând armata în incinta clădirii în care se ţineau lucrările congresului, dar, în pofida acestei terori organizate, a împuşcării prezidiului congresului, am ales un soviet regional din componenţa căruia făceam parte şi eu. Preşedinte al Sovietului Regional a fost ales trădătorul Inculeţ, adjuncţi ai preşedintelui – Halippa, Erhan şi eu.

 

În Sfatul Ţării continua să activeze fracţiunea ţărănească a deputaţilor aleşi la Congresul II al Ţăranilor, cu al cărui consimţământ a fost chemată armata română în Basarabia.

Sovietul Gubernial al Ţăranilor, cu toată împotrivirea agenţilor români infiltraţi în Soviet, a rechemat pe precedenţii deputaţi ai ţăranilor în Sfatul Ţării şi a trimis în locul lor o nouă componenţă, inclusiv pe mine.

În prezidiul fracţiunii am fost incluşi: Ţâganco, preşedinte, şi eu – adjunct.

În componenţa Sovietului Ţăranilor din Basarabia erau reprezentate toate păturile ţărăneşti: culacii, mijlocaşii şi săracii, şi, de asemenea, intelectualii.

După terminarea perioadei de organizare, atât Sovietul, cât şi fracţiunea au purces la depistarea şi eliminarea din rândurile lor a agenţilor români.

Astfel din componenţa prezidiului Sovietului au fost excluşi Inculeţ, Halippa şi Erhan, iar eu am fost ales preşedinte al Sovietului. Ei au fost excluşi şi din fracţiunea ţărănească a Sfatului Ţării, folosindu-i tribuna pentru demascarea esenţei lui contrarevoluţionare (declaraţia din martie a fracţiuni, conform căreia Sfatul Ţării nu poate rezolva problemele Basarabiei, deoarece, nefiind ales de nimeni, nu reprezintă pe nimeni),(Arhiva M.S.N., dosarul nr.49111).”

Biografia lui ilustrează de minune istoria apariţiei şi evoluţiei unei idei politice – de la formarea RASS Moldoveneşti, motivată de aspiraţiile imperialiste ale URSS, până la transformarea ei într-o nouă calitate: Transnistria – republică-fantomă, tinzând să obţină independenţa statală. Odată născocită, această combinaţie politică este revigorată de fiecare dată când este nevoie.

Istoria Transnistriei s-a scris în diverse versiuni şi de pe diverse poziţii: de pe baricada imperialismului sovietic, de pe poziţia mai temperată a istoricilor din R. Moldova, de poziţia agresivă a istoricilor transnistreni, de pe poziţia cognitivă a istoricilor români, de pe poziţia anexionistă a istoricilor din Ucraina ş.a.

Destinul celor care au stat la baza fundării noii formaţiuni politico-teritoriale a fost tragic – ei au plătit cu viaţa această intenţie.

M. Frunze şi Gr. Kotovski – mai devreme, restul – peste un deceniu. Dispariţia lor explică multe. În primul rând, regizorul acestui spectacol, I. Stalin, nu avea încredere în cei care au realizat fondarea acestei întreprinderi politice. Şi, pentru a elimina orice dubii, actorii au fost trimişi pe eşafod…
Apărută şi constituită pe oasele şi cu sângele oamenilor, Transnistria continuă să ceară jertfe…

Biografia lui G. Buciuşcanu ne-a servit drept punct de pornire în momentul când l-am inclus în enciclopedia Sfatul Ţării:

BUCIUŞCAN, Gavriil

(1889, s. Isacova, jud. Orhei – 1937, Tiraspol).
Mandat validat de la 22.I.1918 până la 27.XI.1918.
În cadrul Sfatului Ţării, a activat în următoarele comisii: a II-a Agrară (membru al prezidiului), Agrară, a II-a de Redactare.

La 27 martie 1918, se abţine să voteze Unirea Basarabiei cu România.

La 27 noiembrie, când s-a votat Unirea fără condiţiuni, a fost printre cei zece semnatari ai Actului alcătuit de deputaţii Sfatului Ţării referitor la alipirea ilegală a Basarabiei la România (26.XI./9.XII.1918).

A trecut Nistrul şi, în scurtă vreme, a devenit unul dintre cei mai activi organizatori ai Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti. A fost comisar al poporului pentru educație în cadrul Comitetului Regional al RASSM.

 În 1937 a fost supus represiunilor, fiind impuscat ca duşman al poporului, la Tiraspol.

 

A crezut ca plecarea lui peste Nistru este un refugiu temporar, un loc de unde urma să revină şi să demonstreze că adevărul istoric este altul.
Intuiţia l-a trădat însă, când, într-o scrisoare publicată în ziarul Plugarul Roş, el îşi blama foştii colegi din primul parlament basarabean, adică pe deputaţii din Sfatul Ţării, prorocindu-le un destin tragic, fără să-şi dea seama că, de fapt, şi-a ghicit şi deznodământul propriului destin:

„Foştii membri ai Sfatului Ţării, care au votat pentru alipirea Basarabiei la România, îşi vor găsi moartea pentru pământul trădat împreună cu burghezia română.”

În mare, aşa s-a şi întâmplat, dar i-a scăpat un singur detaliu: că nici el nu avea şanse de supravieţuire, iar moartea lui a venit cu mult mai devreme – la 23 octombrie 1937, când condamnatul, conform acuzaţiilor din prima categorie de gravitate, a fost împuşcat, fapt confirmat de adeverinţa anexată la dosarul nr. 45922 al M.S.S. al N.K.V.D.-ului din R.S.S.U.

Mărturisirile lui G. Buciuşcanu sunt extrem de valoroase. Acţiunile revoluţionare din Basarabia, mişcarea de eliberare naţională şi Unirea Basarabiei, el le-a privit printr-o altă optică.

Cealaltă temă, a „limbii moldoveneşti”, a fost la fel de bine elucidată şi argumentată de către Gavriil Buciuşcanu. Ceea ce n-am ştiut noi este că în această luptă au existat două tabere chiar la Tiraspol şi că bătălia s-a dat la nivelul ierarhiei locale de partid şi de stat.

Au fost pedepsiţi cu toţii, au plătit cu viaţa această încercare de a găsi soluţii pentru o problemă cu soluţii deja existente, dar care, din motive politice, nu puteau fi declarate şi aplicate deschis.

Echipa condusă de Starâi era foarte aproape de adevăr şi poate, dacă nu se întâmpla tragedia din 1937, când toţi adepţii şi oponenţii lui au fost împuşcaţi, limba vorbită în Transnistria ar fi fost cu totul alta.

Cu totul alta ar fi fost şi influenţa acestei limbi asupra culturii basarabene.

Mărturisirile lui G. Buciuşcanu sunt de o mare valoare istorică. El derulează exact filmul evenimentelor, şi, tot aici, dezvăluie secretul transmiterii unor documente foarte preţioase ale Sfatului Ţării în Rusia Sovietică.

Unii istorici, care mai pun la îndoială faptul că în arhivele secrete ruseşti se păstrează documentele autentice din această perioadă legată de unirea Basarabiei cu România, vor rămâne dezamăgiţi de cele scrise de G. Buciuşcanu:

„…În noiembrie 1918, au început să se răspândească insistent zvonuri că «Sfatul Ţării» va aborda problema «alipirii de bună voie» la România. În afară de aceasta, agenţii români au început să-i atragă de partea lor pe deputaţi prin diferite promisiuni şi ameninţări.
La 27 noiembrie 1918, a fost convocat «Sfatul Ţării», la această şedinţă au fost prezente 40 de persoane din partea blocului moldovenesc şi 6 deputaţi din partea fracţiunii ţărăniştilor, inclusiv eu.

La ora 2.30, noaptea, preşedintele «Sfatului Ţării» a abordat problema alipirii la România şi, fără a fi pusă la vot, s-a declarat că propunerea este acceptată.

Eu m-am aruncat spre tribună, protestând împotriva acestui tertip, dar ofiţerii români, ascunşi după draperii, m-au înşfăcat, m-au bătut şi m-au aruncat pe hol.

Pentru fracţiunea ţărănească a devenit clar că această comedie s-a jucat pentru a îndeplini voia intervenţioniştilor veniţi în Basarabia… Fracţiunea a hotărât să renunţe la protestul împotriva tertipului obraznic al boierilor români şi să declare decizia «Sfatului Ţării» nevalabilă.

Acest document a fost alcătuit şi semnat de mine, precum şi de conducătorii fracţiunii din «Sfatul Ţării» şi de activiştii vieţii publice.

La sfârşitul lui decembrie 1918, am plecat cu acest document peste Nistru, pe teritoriul Uniunii Sovietice, şi, prin intermediul Partidului Comunist din Odesa, l-am transmis Guvernului Sovietic.

Acest document a fost publicat în Pravda din aprilie 1924, înainte de Conferinţa de la Vena, şi a fost folosit de Guvernul Sovietic la această conferinţă în tratativele cu românii, astfel că aceştia n-au putut declara ocuparea Basarabiei drept o alipire benevolă.

…Chiar de la începutul activităţii mele în Republica Moldovenească, am observat că funcţionarii de bază se cunosc deja de mult timp şi se împart în două grupări: a lui Badeev şi a lui Starâi.

Aceste două grupări existau încă până la formarea Republicii Moldoveneşti. Deşi se străduiau să arate că divergenţele sunt de ordin personal, în realitate acestea aveau culoare politică.

Gruparea lui Starâi: Starâi, Krivorukov, Bubnovski, Botev ş.a. considerau că limba moldovenească nu este limbă, ci jargon, moldovenii nu au cultura lor şi de aceea trebuie să introducă în Moldova limba română şi cultura burgheză, să instituie orientarea după România burgheză, în afară de aceasta, se răspândeau intens zvonuri provocatoare că limba moldovenească are doar 500-600 de cuvinte şi cum, adică, în această limbă s-ar putea scrie cărţi şi publica ziare.

Gruparea lui Badeev (Galiţki, Bogopolski, Raevici, Holostenko, Roscinski ş.a.) pretindeau că apără limba moldovenească naţională, dar, de fapt, ei îi atribuiau limbii moldoveneşti ceea ce-i este străin (de ex.: „şî”, creau cuvinte artificiale ş.a.), prezentând cultura boierilor moldoveni drept naţională.

În muzeul din Tiraspol a fost expus costumul unei boieroaice moldovence în calitate de costum naţional, pe toţi pereţii sălii de cinema în Tiraspol au fost pictate case moldoveneşti, ciobanul – drept ideal al poporului moldovenesc, deşi se ştie că burghezii şi culacii căutau să implanteze asemenea idei pentru a-i asupri şi mai mult pe săraci şi pe mijlocaşi – dar, idealul adevărat al maselor populare este industrializarea ţării, gospodăria socialistă mare.

Eu n-am aderat la nici una dintre aceste grupări. Luând în considerare necesitatea stringentă a unei baze teoretice a limbii moldoveneşti, eu, deşi nu aveam instruirea politică necesară, dar vorbeam bine moldoveneşte, am început să alcătuiesc dicţionarul rus-moldovenesc care includea 32.000 de cuvinte.

Pentru elaborarea dicţionarului am stabilit următoarele principii:

1) am inclus toate cuvintele moldoveneşti;

2) adăugam acele cuvinte internaţionale care la momentul alcătuirii dicţionarului nu erau în limba moldovenească, deoarece nu exista o literatură moldovenească.

În asemenea cazuri, mă orientam exclusiv spre limbile rusă şi ucraineană, precum şi spre acele cuvinte internaţionale care sunt asimilate de aceste limbi; le includeam în dicţionar, deoarece partea instruită a moldovenilor le cunoaşte într-o măsură sau alta sau le-a auzit în timpul comunicărilor dese ale moldovenilor cu ruşii şi ucrainenii;

3) din lexicul românesc, am luat acele cuvinte, care sunt comune atât pentru masele populare româneşti, cât şi pentru cele moldoveneşti, dar din anumite motive, la momentul dat, nu erau întrebuinţate în Moldova sau se întrebuinţau numai într-o parte a ei.

Apariţia acestui dicţionar a pus capăt discuţiilor referitoare la aceea că limba moldovenească este un jargon, că are numai 500-600 de cuvinte, de asemenea a pus capăt formării de cuvinte artificiale (desigur, gruparea respectivă îşi continua activitatea).

Luând în consideraţie faptul că pregătirea cadrelor de scriitori şi literaţi moldoveni va necesita mult timp, a început să fie publicată literatură tradusă din limbile rusă şi ucraineană.

În 1926, a fost publicată gramatica limbii moldoveneşti, care-mi aparţine, iar în 1927 – dicţionarul moldovenesc-rus.

Pentru activitatea pe frontul cultural erau necesare cadre cu studii superioare, care trebuiau pregătite pe loc.

O dată cu formarea Republicii Moldoveneşti, la Balta au fost organizate cursuri de pregătire a învăţătorilor moldoveni, dar în 1926 a fost observată necesitatea de cadre de învăţători mult mai calificate.

Am vorbit în obcom (comitetul regional al partidului) despre necesitatea de a deschide o şcoală pedagogică, dar n-am fost susţinut, sumele proiectate de narcom (comisarul poporului) în acest scop au fost anulate.

Am fost nevoit să deschid o secţie pedagogică în cadrul şcolii profesional-tehnice din Tiraspol în baza regrupării mijloacelor financiare şi, abia în anul următor, a fost deschisă oficial şcoala.

Din 1926 au început să se activizeze elementele naţionaliste. Toate au pornit de la ziarul Plugarul Roş, care a început să utilizeze limba şi ortografia grupului lui Badeev. Faptul dat a servit drept semnal de începere a discuţiilor despre limbă.

Redactor al ziarului era Chior. În 1927, Madan a prezentat proiectul gramaticii sale în care era trasată baza teoretică a acestei limbi artificiale, iar Chior a început să alcătuiască dicţionarul.

Chior şi Madan erau susţinuţi de Prestescu, Malai, profesor la Comvuz. A început lupta în cadrul Narcompros-ului însuşi.

Chior era susţinut de Madan, Dumitraşcu, Nikolaev (grupa lui Badeev), ultimul a început să mă preseze pe linie politică, stopând activitatea de iluminare politică.

Pentru 1927 a fost propus un program vast de lichidare a analfabetismului pe contul societăţii. Nicolaev s-a opus măsurilor propuse, declarând că trebuie să contăm pe mijloace financiare bugetare.

El era glavpolitprosvet, astfel că am fost nevoit să realizez măsurile propuse, evitând postul lui.

Numai atunci când inspectorul Glavpolitprosvetului Dodu, verificând câteva raioane, a adus date despre rezultatele considerabile ale activităţii desfăşurate, Nikolaev a încetat să se opună şi, aparent, a început să conducă această activitate.

…În 1928, toamna, eu am plecat din Narcompros la Harkov în calitate de postpred (reprezentant permanent) al RSSA Moldovenesti pe lângă guvernul RSS Ucrainene şi, deşi am păstrat relaţiile cu activitatea culturală a moldovenilor, puteam avea doar o influenţă limitată.

Narcompros (comisar al poporului pentru Învăţământ) a devenit Chior, care a luat o orientare hotărâtă spre activitatea naţionalistă în Moldova, a fost editată gramatica lui Madan, dicţionarul lui, a început publicarea în falsa limbă populară, a început formarea artificială de cuvinte, atât în Moldova, cât şi în Comvuzul (Şcoală Superioară de Partid) din Moldova şi (indescifrabil)… tipărit devenea tot mai puţin înţeles de către moldovenii truditori”.

Istoria destinului lui Gavriil Buciuşcanu nu este unică în felul ei. Mai degrabă o putem considera un numitor comun pentru epoca stalinistă. Dar, unii speră să pună din nou în aplicare procedeele şi tezele acelei epoci. O experienţă care ni se pare nu numai aberantă, dar şi extrem de periculoasă.

 

Sursa: Iurie Colesnic, Timpul md.

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/03/08/ce-soarta-o-a-avut-stefan-balamez-deputatul-care-a-votat-impotriva-unirii-basarabiei-cu-romania/

24/10/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un articol avertisment. ”Serviciile” de la Rasarit planuiesc in scop diversionist infiintarea unei miscari nationalist-crestine basarabene care sa preia adepti si din Romania si BOR.

Iata articolul reprodus  de pe blogul lui Vlad Cubreacov :

 ”FILAT + PASAT = LUCINSCHI sau De ce nu avem nevoie de referendum pentru ca religia să fie predată în şcoală

În ultimul timp este mediatizată tot mai intens chestiunea predării religiei în şcoală.Chestiunea este veche şi răspunde unei necesităţi reale. Ceea ce a surprins o parte a opiniei publice este faptul că pentru a promova ideea sau pentru a propti imaginea structurii locale a Patriarhiei Ruse de la Moscova au ieşit subit la rampă mai multe personaje care nu au arătat înainte  un interes  constant pentru Ortodoxie şi nici nu au excelat în virtuţile creştine: doi foşti capi ai serviciilor secrete, Valeriu Pasat şi Anatol Plugaru, Valeriu Pleşca, Victor Josu, Vladimir Filat.

Capul de listă este bineînţeles Valeriu Pasat, omul care este ceva mai mult decât un prieten intim al mitropolitului Vladimir. Fostul securist nr. 1 şi angajat al gigantului energetic rusesc „RAO EES” al lui Anatoli Ciubais a devenit brusc un mare atlet al Ortodoxiei.

Potrivit unui comunicat de presă al Mitropoliei Chişinăului şi a „întregii Moldove” (Patriarhia Moscovei), la 15 martie 2010, mitropolitul Vladimir Cantarean, a convocat de urgenţă toţi preoţii din câteva protopopiate ale eparhiei sale pentru a alinia Biserica „iniţiativei domnului Valeriu Pasat cu privire la studierea Bazelor Ortodoxiei în instituţiile preuniversitare de învăţământ”. Preoţii din trei protopopiate (Ialoveni, Rezina şi Şoldăneşti), veniţi cu tema bine pregătită de acasă, i-au prezentat mitropolitului Vladimir un soi de memoriu, din care vom cere cititorilor îngăduinţa să spicuim câteva pasaje. Aşadar, „Având în vedere iniţiativa domnului Valeriu Pasat cu privire la includerea în curriculumul naţional a Bazelor Ortodoxiei ca obiect de studiu obligatoriu pentru instituţiile preuniversitare de învăţământ, clerul Mitropoliei Chişinăului şi a Întregii Moldove nu poate decât să-şi manifeste susţinerea pentru această propunere sănătoasă şi necesară atât din punct de vedere moral, cât şi social (…) În acelaşi timp suntem bucuroşi de faptul că asemenea gen de iniţiative vin şi din partea laicatului, în persoana domnului Valeriu Pasat, care vine cu propunerea către Legislativul Republicii Moldova de organizare a unui referendum naţional în cadrul căruia cetăţenii ţării noastre să-şi poată exprima opţiunea referitor la introducerea în programele învăţământului preuniversitar a obiectului „Bazele Ortodoxiei”. (…) De notat că domnul V. Pasat vine către deputaţii Parlamentului cu o serie de argumente indubitabile, acestea fiind de ordin moral, istorico-identitar, didactic-educaţional, constituţional-legislativ şi politic”.

Această reuniune era de prisos, din moment ce cu aproximativ o lună înainte, mai exact la 18 februarie 2010, mitropolia Chişinăului emisese un alt comunicat oficial, intitulat „Mitropolia Moldovei susţine demersul dlui Valeriu Pasat privind introducerea Bazelor Ortodoxiei în instituţiile preuniversitare”, comunicat care ne oferă o rarisimă mostră de servilism şi complicitate politică şi pe care îl vom cita aici integral, respectând originalul:

„Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove cu plăcută surprindere a aflat despre curajosul demers al Domnului Valeriu PASAT, adresat Parlamentului Republicii Moldova în vederea organizării unui referendum naţional pentru obţinerea dreptului definitiv şi cu vot al poporului de a introduce în programele învăţământului preuniversitar (curriculumul şcolar) a obiectului „Bazele Ortodoxiei”. Autorul Scrisorii Deschise a invocat un şir de argumente juste atât de ordin moral, didactic-educaţional, istorico-identitar, constituţional-legislativ cât şi politic care fac imposibilă o decizie negativă asupra celor solicitate în demers. Este îmbucurător faptul că Domnul Valeriu PASAT a subliniat cu hotărâre că societatea poate fi considerată sănătoasă numai atunci când îşi întemeiază existenţa pe valorile moralităţii, or pentru poporul Moldovei morala întotdeauna a fost inseparabilă de Ortodoxie. Această scrisoare deschisă, pe care o vom susţine prin implicarea tuturor mijloacelor ce sunt la dispoziţia Bisericii, ne încurajează odată în plus şi revarsă o nouă rază de lumină asupra problematicii, rezolvarea căreia parcă deja devenise imposibilă, deoarece s-au scurs două decenii, timp în care statul „n-a făcut un lucru pe care, pur şi simplu, era dator să-l facă: n-a introdus predarea Ortodoxiei ca obiect de studiu în programul şcolar.” Implicarea Bisericii o vedem prin mobilizarea tuturor mijloacelor acestei instituţii divino-umane: episcopat, cler şi bineînţeles factorul majoritar eclesiastic – poporul binecredincios. Un imbold în plus îl considerăm apariţia de sub tipar a monografiei aceluiaşi autor – colecţie de documente care pentru totdeauna scot de sub paravanul prigoanei adevărul despre Ortodoxia din Moldova, fapt ce ne determină să considerăm că Ortodoxia a fost nu doar un refugiu spiritual sau alinare sufletească, ci un adevărat pilon dar şi un factor identitar care la fel ca şi limba, deşi din alt unghi de vedere, ne-a permis să supravieţuim ca popor.”

În scrisoarea sa deschisă despre care pomeneşte structura condusă de mitropolitul Vladimir Cantarean, Valeriu Pasat le spune parlamentarilor: „La fel ca Domniile Voastre, sunt şi eu la curent cu faptul că, în prezent, problema predării religiei în şcoală a revenit pe ordinea zilei, că ministerul de resort întreprinde anumiţi paşi în acest sens. Problema, s-ar părea, se află în curs de soluţionare, şi sunteţi în drept să întrebaţi: pentru ce, în acest caz, este nevoie de referendum? Personal, admit că astăzi există în Parlament o majoritate cu şanse să voteze “pro” predarea Ortodoxiei în şcoală. Dar formulez, la rându-mi, şi eu o întrebare: dar dacă mâine Republica Moldova se pomeneşte cu o altă majoritate parlamentară – căci aşa-i în democraţie, puterea se schimbă – dacă vin la putere alţi politicieni, cu viziuni ateiste sau seculariste, atunci ce ne facem? Dacă vine un alt ministru la educaţie, ce se va întâmpla cu predarea religiei în şcoală? Convingerea mea profundă este că o problemă care ţine de starea morală a societăţii, de identitatea noastră comună – şi a liberalilor, şi a liberal-democraţilor, şi a democraţilor, şi a social-democraţilor, şi a comuniştilor, şi a anticomuniştilor – nu trebuie să depindă de adierea vânturilor politice. În problema dată cuvântul decisiv trebuie să aparţină nu politicienilor, ci poporului. Dacă pretindem că trăim în democraţie, anume poporul trebuie să fie acela care să spună “Da” introducerii obiectului “Bazele Ortodoxiei” în programul învăţământului şcolar. S-o spună prin intermediul unui referendum la scară naţională. Iar de faptul că poporul va spune un “Da” ferm eu nu mă îndoiesc nici pentru o clipă. Pentru că ştiu cu siguranţă un lucru – îl ştiu din sute de documente care ţin de o perioadă istorică extrem de dificilă pentru Ortodoxie, perioadă plină de obstacole şi suferinţe pentru credincioşi – ştiu că poporul nostru este un popor ortodox. După acest referendum politicienii, indiferent din ce partide vor face ei parte, vor fi obligaţi să respecte voinţa poporului. Fiindcă aşa zice Constituţia ţării. Iar Constituţia trebuie respectată.”

Pe de altă parte, premierul Vladimir Filat nu a prididit să se avânte în abordarea subiectului, având mai multe întâlniri de taină, publice şi oficiale cu mai mult ca prietenul intim al lui Valeriu Pasat, mitropolitul Vladimir.  Presa afiliată guvernului şi site-ul mitropoliei Chişinăului ne-au informat copios în această privinţă. De formă, premierul l-a consultat şi pe mitropolitul Basarabiei, Petru Păduraru, care, în mod firesc, s-a arătat favorabil introducerii cursului de religie în şcolile de stat, însă doar ca urmare a unor decizii administrative ale guvernului şi ministerului Educaţiei şi în nici un caz în urma unui referendum la care să participe şi ateii şi persoanele eterodoxe. Există mai multe indicii şi elemente care certifică faptul că mitropolitul Vladimir Cantarean acţionează în toată această vânzoleală, stârnită în jurul problemei religiei în şcoală, ca om de legătură între Valeriu Pasat şi Vladimir Filat şi vom arăta mai jos cum anume şi de ce, precum şi căror scopuri reale serveşte.

Să mergem însă mai departe. La 26 martie 2010 postul Pro TV din Chişinău ne anunţa că “Valeriu Pasat vrea referendum pe problema predării obligatorii a religiei în şcoli” şi că “Fostul director al SIS face parte dintr-un grup de iniţiativă care a prezentat şi un proiect de lege în acest sens. Ministerul Educaţiei pledează, însă, pentru un curs opţional de religie şi se arată sceptic faţă de reuşita iniţiativei lui Valeriu Pasat. Pentru a organiza referendumul, grupul de iniţiativă din care face parte şi Pasat a elaborat şi un proiect de lege care a fost deja prezentat Parlamentului şi Ministerului Educaţiei. Elevii şi părinţii consideră că religia nu trebuie să fie predată în mod obligatoriu. Potrivit lui Pasat, grupul de iniţiativă este format din 2500 de persoane din toate raioanele ţării. Până la sfârşitul lunii propunerea va fi prezentată CEC-ului care timp de 10 zile va accepta sau nu iniţiativa de desfăşurare a unui referendum. Ulterior, pentru ca plebiscitul să poată avea loc, grupul de iniţiativă trebuie să colecteze cel puţin 340 de mii de semnături. Pasat este sprijinit de Mitropolia Moldovei, în timp ce Mitropolia Basarabiei consideră că obiectul trebuie sa fie opţional.” Vom preciza că picătura de otravă strecurată de cei de la Pro TV în ultima frază a ştirii este un element vădit de manipulare, întrucât Mitropolia Basarabiei a susţinut dintotdeauna, a cerut şi va cere în continuare introducerea, pe cale administrativă, a religiei ca materie obligatorie de studiu în şcoli, cu diferenţa că se opune scoaterii chestiunii la referendum, ca instrument plebiscitar menit să transforme Biserica în actor politic, atrăgând-o pe terenul riscant al propagandei şi polemicilor contradictoriii pe marginea subiectului şi, în definitiv, tulburând liniştea Bisericii prin împărţirea credincioşilor în tabere adverse. Reţinem în context că religia este predată obligatoriu sau opţional în 46 din cele 48 de state europene şi nicăieri predarea acestei materii nu a fost introdusă în urma referendumurilor naţionale.

Două sunt ideile de reţinut din toate extrasele ample ale acestor documente şi ştiri: 1. Valeriu Pasat, omul dintotdeauna al lui Petru Lucinschi şi al serviciilor secrete ruse, este prezentat ca principalul izvor de voinţă în chestiunea predării religiei în şcoli, un fel de figură centrală şi părinte al Ortodoxiei locale, în gura căruia îşi ţine privirile mitropolitul Vladimir şi toţi cei împreună cu el; 2. Referendumul naţional este privit ca metodă politică ultimativă şi singură de soluţionare a chestiunii.

Nimic nou sub soare. Problema este cu mult mai simplă decât ne-o înfăţişează o anumită parte a presei şi personajele implicate. Asistăm la un caz banal de instrumentare a religiei în scopuri politice. Adevăratele mize ale acţiunii lansate de fostul şef al serviciului secret, în strânsă coordonare cu mitropolitul Vladimir şi premierul Filat, ţin de perspectiva alegerilor parlamentare anticipate. Mai simplu, chestiunea predării religiei în şcoli şi referendumul dorit trebuie să servească drept trambulină de lansare a unui nou partid politic pe scena locală. Un partid de extracţie sau filiaţie ortodoxă, blagoslovit de mitropolia „întregii Moldove”, complementar partidului condus de premierul Filat. Ţinând cont de legăturile vechi, strânse şi permanente ale mitropolitului Vladimir cu oamenii serviciilor secrete, planul unui partid politic de extracţie ortodoxă capătă contururi clare şi ne arată originile sale.

Planul de creare a unui asemenea partid cuprinde toate elementele clasice pentru astfel de situaţii: acumularea de capital pozitiv de imagine prin exploatarea sentimentului religios al populaţiei şi supralicitarea subiectului religiei în şcoală; rodarea personajelor care vor fi scoase în faţă în momentul lansării partidului; crearea unei reţele de oameni antrenaţi iniţial în organizarea referendumului, care să constituie apoi osatura noii structuri politice; contactul, „atingerile” repetate sau „încălzirea” alegătorilor  (cu ocazia colectării de semnături, a referendumului propriu-zis şi a bombardamentului mediatic deja lansat); implicarea structurilor bisericeşti din subordinea mitropoliei (eparhii, protopopiate, parohii) şi a clerului ca vehicule ale ideii.

Cine sunt personajele implicate în proiect? Deocamdată numărul celor cunoscuţi este limitat: 1. Valeriu Pasat, fost ministru al Securităţii, ca autor sau „părinte” al iniţiativei, creditat moral de mitropolitul Vladimir şi anturajul său (Pasat este unul din oamenii de suflet şi de încredere ai ex-preşedintelui Lucinschi), 2. Victor Josu, ca preşedinte al „grupului de iniţiativă” pentru organizarea referendumului, grup care ar cuprinde peste „2 500 de membri din toate raioanele ţării” (în paranteză fie spus, Victor Josu este unul dintre adversarii înverşunaţi şi declaraţi ai Mitropoliei Basarabiei şi a mai fost implicat în alte proiecte politice, printre care cel al Partidului Social Democrat, apoi al Partidului Renașterii şi Concilierii, condus de ex-președintele Mircea Snegur şi avându-l ca nr. 2 pe Nicolae Andronic), 3. Valeriu Pleşca, fost ministru al Apărării şi actual director al Centrului de asistenţă socială creştin-ortodox (CASCO) de pe lângă mitropolia Chişinăului şi a „întregii Moldove” (Deunăzi, Valeriu Pleşca organizase, în calitate de subaltern de lux al mitropolitului Vladimir, o conferinţă de presă în comun cu deputatul AMN Veaceslav Platon, cerând anularea noilor tarife la gaze, electricitate şi energie termică şi scoţând la iveală conexiunea cu gruparea lui Serafim Urechean, prieten comun al mitropolitului Vladimir şi al ex-preşedintelui Lucinschi). Lui Valeriu Pleşca îi revine rolul de a asigura legătura viitoarei construcţii politice cu actualii parteneri ai CASCO, „oameni de afaceri, organizaţii obşteşti şi experţi ai societăţii civile”, cunoscându-se profundele implicaţii ale mitropoliei în afacerile economice. Valeriu Pleşca a devenit deputat în 1998 pe listele construcției electorale înjghebate de președintele de atunci, Petru Lucinschi, Blocul pentru o Moldova Democratica şi Prosperă în funte cu Dumitru Diacov, Lucinschi întocmind cu mâna lui lista electorală respectivă.  În 2001 Valeriu Pleşca devine din nou deputat, de această dată iarăși pe o listă alcătuită de Petru Lucinschi, făcătura numindu-se „Alianţei Braghiş”, după numele premierului în exercițiu, şi el fiind cunoscut ca om al aceluiași  Lucinschi.  Iar consoarta sa, Stela Pleşca, femeie de afaceri, a deţinut şi funcţia de director al Fondului de binefacere al fostei prime doamne Antonina Lucinschi – „Brânduşele speranţei”.

În ultima perioadă s-au afişat public alături de Valeriu Pasat şi mitropolitul Vladimir şi alte personaje cunoscute publicului: Anatol Plugaru, fost ministru al Securităţii, persoană apropiată de asemenea ex-preşedintelui Lucinschi, de la o vreme acţionând în tandem cu Mihai Petrache, fost consilier al ex-preşedintelui Lucinschi şi preşedinte al Partidului Uniunii Centriste din Moldova, o construcţie satelit care a gravitat tot în jurul ex-preşedintelui Lucinschi,  Anatol Ţăranu, ex-deputat, unul dintre cei mai fideli colaboratori ai ex-preşedintelui Lucinschi şi Victor Ţvircun, ex-ministru al Educaţiei şi Tineretului, actual director al Institutului de Integrare Europeană şi Politici Publice.

Ce au în comun aceste personaje? Prin biografiile lor, de la un capăt la altul, trece ca un fir roşu, iar de curând ca un fir verde, un singur nume: Petru Lucinschi, protectorul şi mentorul lui Valeriu Pasat, dar şi prietenul de afaceri politice al mitropolitului Vladimir.

Cum este asigurată legătura dintre „grupul de iniţiativă” şi gruparea premierului Filat? Întâi de toate prin intermediul mitropolitului Vladimir, cu care premierul a avut mai multe întâlniri fie în teritoriu, fie cu ocazia slujbelor de la catedrală (se pare că locul de altădată al preşedintelui Voronin alături de mitropolitul Vladimir a fost ocupat de premierul Filat), fie la reşedinţa mitropolitană în orele târzii ale serii, fie în cabinetul premierului de la Guvern. Numai în luna martie cei doi au avut trei întâlniri, ceea ce depăşeşte chiar şi frecvenţa întâlnirilor ex-premierului Sangheli cu mitropolitul Vladimir. Şi de fiecare dată pretextele sunt aceleaşi: preocuparea premierului pentru cooperarea cu Biserica şi predarea religiei în şcoală. Există şi legături mai vechi între gruparea Filat şi Pasat, întrucât în timpul preşedinţiei lui Lucinschi ambii au făcut parte din acelaşi guvern (Vladimir Filat ca ministru de Stat, între 12 martie – 12 noiembrie 1999, iar Valeriu Pasat ca ministru al Apărării, între 12 martie – 11 mai 1999, şi ministru al Securităţii Naţionale, între 11 mai – 12 noiembrie 1999). Trebuie să amintim că Valeriu Pasat l-a succedat ca ministru al Securităţii Naţionale pe generalul KGB Tudor Botnaru, care apare ca membru al Mişcării Acţiunea Europeană. Acest Tudor Botnaru, vechi cadru KGB, care ocupa un post-cheie în ambasada URSS de la București până în 1990, este considerat un fel de mentor spiritual al mai multor politicieni. În treacăt fie spus, se aude că Filat şi Pasat au purtat discuţii intense la începutul anului curent în legătură cu MAE, ca re se doreşte a fi un satelit al partidului condus de premier.

Concluziile care se impun de la sine sunt câteva: 1. Religia poate fi şi trebuie introdusă ca obiect de studiu în şcoli şi calea cea mai simplă este cea a deciziei administrative, acum blocate intenţionat de guvernul Filat; 2. Un referendum naţional în problema predării religiei este inutil şi le-ar servi iniţiatorilor doar ca prilej de răscolire a electoratului şi de captare a simpatiilor unei părţi a acestuia; 3. Mitropolia Chişinăului acceptă instrumentalizarea politică a chestiunilor religioase şi este implicată din plin în planul de pregătire a lansării unei noi grupări politice formate din oamenii cu care lucrează mână în mână; 4. Există o coordonare a acţiunilor de pregătire a noii grupări politice între premierul Filat, mitropolitul Vladimir, mai mult ca prietenul său intim Pasat şi eternul Petru Chirilovici Lucinschi; 5. Toate aceste pregătiri sunt de asemenea coordonate cu factori din exterior interesaţi de situaţia politică din Republica Moldova şi în siajul cărora se află cei implicaţi.

Evoluţiile ulterioare vor confirma planul pus la cale de Lucinschi, Filat, Pasat, Pleşca şi mitropolitul Vladimir de încropire a unui nou partid politic. Şi se va vedea că predarea religiei în şcoală, pentru care niciunul dintre aceştia nu a urnit un deget cât a fost la guvernare, constituie acum doar un prilej nimerit de a-şi asigura vizibilitatea necesară scopului politic urmărit. Iar scopul este unul eminamente electoral. Capii listei respective au şi fost trecuți în revistă în articolul de faţă.

Ceea ce se poate deduce din toata istoria asta este faptul că avem de a face cu o caracatiță de tip mafiot, care încearcă să se lățească peste întregul spectru politic al ţării, având la dispoziție resurse administrative, mediatice, financiare şi bisericești uriașe.  Bătrânul intrigant Lucinschi, cu toata cohorta de kaghebiști şi de ţârcovnici cu epoleţi şi cu nagane pe sub sutane, nu se mulțumește doar cu existenţa PLDM, condus de el şi prezidat formal de Vladimir Filat, acest băiat de mingi ai bătrânului nomenclaturist. Tentaculele extinse de acesta grupare peste trupul ţării s-ar putea să fie insuficiente pentru preluarea guvernării în urma alegerilor. Iată de ce acum se lansează febril încă o făcătură care îl are drept căpetenie pe același pensionar infatigabil şi trișor de calibru Lucinschi. Iar instrumente de manipulare şi dezinformare a opiniei publice, numite în mod impropriu instituții de presă, respectiva grupare oligarhica şi-a creat destule. Acestea sufocă la ora actuală spațiul public, având o politică editorială coordonată de același centru de comandă. Astfel încât propaganda masivă a grupării respective poate avea efecte de-a dreptul nocive pentru o parte considerabilă a cetățenilor, care sunt supuși zilnic unui masiv proces de spălare a creierilor.

Simplificând, putem reduce încrengătura ramificată a rețelei respective  la trei nume. Lucinschi, Filat, Pasat. I-am zice chiar, preluând un titlu al lui Vladimir Volkoff,  „treimea răului”, dacă această întunecată confrerie, care este un amestec pervers de foşti nomenclaturiști ai PCUS, kaghebişti, masoni, elemente corupte şi gradaţi în sutane, nu ar arăta mai curând ca o legiune.

Se zice ca necuratul, atunci când vrea să te smintească, bate şi mătănii, intră şi în altar. Exact la fel se întâmplă cu inițiativa de a preda religia în şcoală, pe care încearcă să o confiște şi să o călărească un ins ca Pasat. Şi totuși, strategii cu pricina au o problemă. A face din Pasat un personaj pozitiv, un exponent de vârf al Ortodoxiei, e un exercițiu dificil nu doar pentru lustragiii din organele de propagandă. Albirea unuia ca el nu se va produce nici dacă e stropit cu toata agheasma mitropoliei Chişinăului sau chiar dacă ar da cu cădelnița toți preoții aliniați ca la comandă de mitropolitul Vladimir.  Vorba aia, din coadă de câine nu faci sită de mătase, şi nici din căpetenia securiştilor creştin vrednic, oricât s-ar căzni apostolii întunericului.

Aşadar,

Fiat lux! Să se facă lumină!

Autor: Vlad Cubreacov

01/04/2010 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: