CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Continuitatea şi consecvenţa mişcării revizioniste maghiare anti-Trianon. VIDEO (I)

 

 

 

Image result for antitrianon photos

Foto: Afiş revizionist maghiar

 

 

Continuitate şi consecvenţă

 

Cu ceva timp în urmă, apărea, în ziarul “Adevărul”, un articol sub titlul “Condamnând Trianonul şi tratatele de bază cu vecinii – 200 de gazetari şi scriitori de la Budapesta solicită modificarea frontierelor Ungariei” (Corespondenţă de la Dorin Suciu), următorul text:

“Dacă în Europa graniţele s-au schimbat, este nerealist să credem că doar graniţele Ungariei nu se pot modifica, a fost concluzia la care s-a ajuns în cursul adunării de constituire a Societăţii Trianon pentru Dreptatea Ungară şi a Fundaţiei pentru Dreptatea Ungară.

La reuniunea care a avut loc la sediul Comunităţii Ziariştilor Unguri au participat circa 200 de persoane, mare parte dintre ele fiind profesionişti ai condeiului – gazetari şi scriitori – cu vederi radicale de dreapta.

Oaspetele de onoare a fost Ernö Raffay, istoric, fost secretar de stat în Ministerul Apărării.

Dacă minorităţile maghiare de peste graniţe nu pot obţine drepturi speciale, cum ar fi dreptul la autodeterminare, şi nici autonomie teritorială, atunci singura soluţie este modificare frontierelor, a proclamat Ernö Raffay. Istoricul ungur, care nu este la prima declaraţie de acest gen, a susţinut că revizuirile teritoriale din anii 1938-1941 au constituit succese ale diplomaţiei ungare şi au fost reflexul unei politici juste.

Astfel de prilejuri au existat şi după 1989, doar că ele nu au fost folosite.

Raffay a dat ca exemplu de ocazii ratate divizarea Cehoslovaciei, când pentru un scurt interval de timp Slovacia încă nu exista <<de jure>> şi, practic, nu avea nici posibilitatea de apărare armată (!), perioada conflictului iugoslav în care Serbia era pusă în dificultate de confruntarea ei cu Croaţia sau de cea în care au existat serioase încordări ruso-ucrainene pe motivul împărţirii rachetelor atomice şi a flotei din Marea Neagră.

Istoria nu s-a oprit. Important este să aştepţi prilejul şi să-l foloseşti. Dacă Uniunea Sovietică s-a destrămat, ca şi Iugoslavia sau Cehoslovacia, dacă în Europa graniţele se mişcă, este nerealist să crezi că doar hotarele Ungariei nu se pot mişca, a tras concluzia fostul demnitar.

Ziaristul István Kocsis a folosit o argumentaţie inedită: nu Ungaria suferă de psihoza Trianonului, ci statele care au beneficiat de pe urma desmembrării ei.

Proclamându-se state naţionale, refuzând să acorde minorităţilor dreptul la autodeterminare, ţările vecine nu au respectat prevederile tratatului din 4 iunie 1920, ceea ce justifică revizuirea acestuia.

Suntem aici ca în Europa să nu fie un nou război, ca ea să nu se clădească pe minciună. Trianonul este o problemă europeană, nu ungară, a proclamat ziaristul şi scriitorul Dénes Kiss.

Conform redactorului-şef adjunct al săptămânalului Magyar Forum, tratatele Ungariei cu vecinii ei, trecute sau viitoare, nu sunt decât noi mici Trianonuri.

Alţi vorbitori au propus schimbarea denumirii noilor organizaţii în Liga Revizionistă,

Societatea anti-Trianon sau Asociaţia pentru Revizuirea Trianonului, precum şi înfiinţarea de filiale

în Ungaria şi ţările vecine. (…)”

Am reprodus textul respectiv pentru că suntem în măsură să furnizăm noi date despre “Societatea Trianon pentru Dreptatea Ungară”, devenită între timp “Mişcarea Revizionistă Maghiară” (Magyar Revizios Mozgalom – MRM), mişcare ce îşi propune “să aducă la ordinea zilei” problema “modificării nedreptelor hotare trianonice” şi să redea revizionismului maghiar “eficienţa de odinioară”.

Cum şi în ce fel, vom vedea în cele ce urmează

 

 

Stabilitatea graniţelor şi opinia publică internaţională

 

Volumul de propagandă antitrianonică şi, implicit, antiromânească vehiculat pe aceste reţele este imens şi are o forţă de penetrare ce depăşeşte de departe presa (convenţională) scrisă şi audio-vizuală. O emisiune radio sau de televiziune rămâne – atât cât rămâne – doar în memoria oamenilor, un ziar (citit sau doar răsfoit) se aruncă, pe când cele inserate pe Internet rămân ca într-o bibliotecă sau arhivă.

Ba, mai mult, acest mijloc de informare permite şi dialogul şi, mai important poate, permite difuzarea unei informaţii “în progresie geometrică”.

Cotidianul budapestan Magyar Nemzet (5 iunie 2001) reproducea discursul

rostit în 4 iunie 2001 de către un reprezentant al  guvernului maghiar – ministrul Harrach Péter:

“Astăzi putem afirma, fără echivoc, că Diktatul de la Trianon a fost un act profund nedrept

care a mutilat ţara şi a sfârtecat naţiunea. (…) Trebuie să ne gândim şi la reabilitarea mutilărilor

trianonice.

Aceasta însă nu se poate realiza cu o naţiune cuprinsă de laşitate şi confuzie identitară, pentru aşa ceva este nevoie de o înaltă conştiinţă naţională. (… ).

O naţiune în continuă scădere demografică, ce-şi subminează singură vâna biologică, nu este în stare să continue mileniul pe care înaintaşii l-au trăit, aici, în Bazinul Carpaţilor”.

Aşadar, un discurs fără echivoc revizionist, în gura unui oficial ungar!

Image result for antitrianon photos
 

“Mişcarea Revizionistă Maghiară” şi Internetul

 

Să vedem, în continuare, în ce constă activitatea practică a “Mişcării Revizioniste Maghiare” (MRM) şi să o ilustrăm şi cu câteva “documente” preluate de pe Internet.

 

„Scopul MRM este de a revigora, prin demonstraţii şi acţiuni de propagandă, revizionismul maghiar şi de a-i reda eficienţa de odinioară. (…) MRM îşi propune o atenţionare de proporţii în favoarea conceptului de “Dreptate Ungariei”, pentru a-l aduce la ordinea zilei.

În ziua de 4 (ziua tragediei de la Trianon) a fiecărei luni, începând cu orele 16,30 (ora semnării Diktatului), vom ţine o demonstraţie de atenţionare, timp de un ceas, în vreuna din zonele de mare circulaţie ale capitalei. Se vor intona cântece patriotice şi revizioniste, se vor distribui materiale revizioniste. Vom strânge semnături în sprijinul cauzei, urmând ca acestea să fie înaintate

în cursul anului 2002, sub forma unei petiţii, Parlamentului Maghiar.

Convocatoarele vor fi publicate şi în ziarul A Demokrata şi, de asemenea, difuzate de către

Pannon-rádio.

În urma strădaniei noastre, sperăm că, pe parcurs, şi MIEP se va putea referi la susţinerea civică a problemei şi, la fel, viitorul guvern.”

Semnează Budaházi György (membru fondator), proprietarul barului ARKADIA.

Iată, aşadar, că alături de “Clopotul Trianonului” de la “Zebegény” (care, începând cu 4 iunie 2001, bate zilnic la orele 16,30 reamintind “tragedia de la Trianon” şi vestind “unitatea ţării lui Szent István”), ora “fatidică” – şi data de 4, fireşte – sunt reamintite, public, şi prin demonstraţii lunare ce au loc în punctele de maximă circulaţie ale Budapestei.

Pe de altă parte, nu putem să nu remarcăm că demonstraţia cu pricina (cea din 4 ianuarie 2002) era autorizată de către Poliţie, ceea ce presupune girul acesteia acordat cauzei revizioniste!

Să vedem, însă, cum arăta un manifest revizionist, distribuit cu ocazia demonstraţiilor respective, dar răspândit şi în întreaga lume prin intermediul Internetului.

Desigur, ceea ce vom reda este varianta de circulaţie internaţională (redactată în limba engleză), parţial tradusă, parţial reprodusă ca atare:

“Doamnelor şi domnilor, aceste câteva rânduri vă sunt oferite, spre a fi citite, de către o organizaţie civică ce reprezintă o ţară cândva impunătoare, astăzi redusă la proporţii nesemnificative.

Vă rugăm să ne sprijiniţi în lupta noastră paşnică, dusă împotriva uneia dintre cele mai mari nedreptăţi din istoria europeană: Diktatul de la Trianon.

Este vorba despre naţiunea maghiară. Strămoşii noştri, hunii, au apărut în Europa, în Bazinul Carpatic, în secolul IV e. n. şi au pus bazele unui puternic imperiu, care a rezistat până în secolul V e. n. Este posibil ca naţiunile europene să fi dus cu ei lupte grele, însă astfel de lupte s-au purtat şi între propriile triburi. După aceasta, avarii, strămoşii noştri direcţi, s-au stabilit în acest areal.

Triburile ungare, de la care îşi trage numele această naţiune, au sosit în Bazinul Carpatic în secolul al IX-lea e. n. Ne-am luptat în multe războaie, în întreaga Europă, însă am avut şi motiv s-o facem:

Charlemagne a jefuit multe din comorile strămoşilor noştri avari.

În anul 1000 e. n. regele nostru István a trecut la romano-catolicism şi a transformat ţara într-un avantpost oriental al creştinătăţii.

Istoria noastră dovedeşte cât de reale sunt aceste fapte.

În anul 1242, după ce au măcelărit jumătate din naţiunea maghiară, mongolii au părăsit ţara noastră şi nu au mai ajuns niciodată în Europa Occidentală. N-au ajuns, pentru că secole în şir am continuat să ne luptăm cu ei şi i-am respins de fiecare dată.

În pofida acestei permanente ameninţări, am redevenit o ţară puternică.

Sigismund de Luxemburg, împăratul Imperiului Romano-German, şi-a început cariera ca rege ungar, iar sub domnia regelui nostru Mátyás I-ul am avut o mare influenţă în întreaga Europă.

În ciuda faptului că avem mai multe rădăcini comune cu ei decât oricare altă naţiune din Europa, am oprit năvălirile turceşti timp de sute de ani.

În cele din urmă, am fost cuceriţi de către turci în 1526, dar în timpul celor 150 de ani de ocupaţie otomană aceştia n-au mai putut să înainteze dincolo de ţara noastră.

Zonele neocupate de turci au fost luate de dinastia Habsburg, care a putut să trăiască în linişte, cu preţul sacrificiilor noastre.

Din acest moment istoric, naţiunea noastră a început să piară. Turcii au lăsat după ei doar o treime din populaţia ţării.

După aceea, naţiunea noastră şi-a pierdut cei mai buni fii în războiul de independenţă dus împotriva habsburgilor. În aceste condiţii, am permis altor naţiuni să se stabilească în ţara noastră. În pofida acestei ospitalităţi, când am ajuns într-o serioasă criză politică internă, după primul război mondial, aceste popoare, în cârdăşie cu ţările lor de origine (limitrofe Ungariei) şi cu ajutorul puterilor occidentale, ne-au atacat ţara, au ocupat-o şi au jefuit-o.

Aceasta a fost situaţia când mica noastră delegaţie a plecat la Trianon, unde puterile victorioase ne-au forţat să încheiem un atare tratat, încât două treimi din ţara noastră milenară a ajuns în mâinile ocupanţilor străini.

Mai mult, în calitate de componentă a Monarhiei Habsburgice învinse, Ungaria a fost obligată să plătească grele despăgubiri de război, deşi politica ungară s-a opus războiului, neavând nici un interes să-l declanşeze.

În perioada regrupării sferelor de influenţă de după primul război mondial, cu sprijin din partea Germaniei, am primit înapoi unele din teritoriile noastre populate de unguri, însă la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, graniţele nedrepte au fost din nou impuse cu forţa. Ele încă există!

Suntem singura ţară din lume înconjurată, în totalitate, de teritoriile sale! Sunt milioane de fraţi unguri ce trăiesc, sub opresiune, în toate ţările limitrofe!

Nu purtăm ură în sufletele noastre. Dorim doar să ne recăpătăm pământul strămoşesc şi să ne recuperăm milioanele de fraţi.

În marele joc de noroc numit ISTORIE, popoarelor le sunt împărţite cărţi fie bune, fie rele.

Nouă, de cinci sute de ani, ni se dau doar cărţi mizerabile, dar n-am părăsit masa de joc, am învăţat să jucăm cu cărţi proaste, să rămânem în joc, să supravieţuim. A sosit însă vremea să primim şi nişte cărţi bune.

Vă rugăm să păstraţi acest “fluturaş”, să-i reţineţi conţinutul, să-i ajutaţi pe politicienii din ţara d-voastră să analizeze cu pertinenţă această chestiune şi să sprijiniţi lupta noastră dreaptă.

Vă mulţumim pentru sprijin.”

(Acest manifest poate fi găsit atât pe site-ul organizaţiei, cât şi pe altele, cum ar fi, de pildă, http://www.nemnemsoha.hu, sau http://chat.trefort.net).

 

VA URMA

 

MISCAREA REVIZIONISTA MAGHIARA

de Aurel Millea

 

 

VIDEO:

 

 

19/05/2017 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , | 9 comentarii

Tratatul de la Trianon. Actiuni iredentiste şi revizioniste ungare

In interiorul palatului de la Trianon

Tratatul de pace de la Trianon – 4 iunie 1920

În 1920, în Parlamentul de la Budapesta, atât deputaţii cât şi senatorii, s-au ridicat în picioare şi au repetat cuvintele:„Nu, nu, niciodată !”

Cuvinte ce aveau să devină apoi, deviza iredentismului şi revizionismului horthyst.
Acest moment, a fost urmat de un altul: înfiinţarea „brigăzilor de luptă”, formate din tineri unguri înrolaţi benevol.

Ţelul lor, trebuia să fie „învierea Ungariei Milenare”.

Prima brigadă, a primit numele Sfântului Ştefan.

Cel care a înmânat drapelul de luptă, a fost arhiducele Iosif, care a adresat atunci următoarele cuvinte:

„Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi cât mai curând pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor nordici, şi să-l duceţi cât mai glorios până în Adriatica.”[1]

Vă întrebaţi desigur, ce a condus la o asemenea manifestare ?

Ei bine, cauza a reprezentat-o semnarea Tratatului de Pace de la Trianon. Iar această atitudine adoptată de parlamentarii unguri, pe care tocmai am descris-o, a avut loc în ziua în care tratatul a fost ratificat.

Ce s-a întâmplat însă la Trianon, de a determinat o asemenea reacţie ?

Ei bine, la 4 iunie 1920 s-a semnat la Trianon Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Asociate cu Ungaria. Acest tratat recunoştea unirea la România a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, recunoştea unirea Slovaciei şi a aşa zisei Ucraine Subcarpatice cu Cehoslovacia şi recunoştea unirea cu Serbia a Croaţiei, Sloveniei şi a părţii de vest a Banatului, şi mai sunt şi alte detalii.

Tratatul a intrat în vigoare la 26 iunie 1921. El a făcut dreptate istorică în litigiul României cu expansionismul şi extremismul maghiar.

Ziua în care s-a semnat Tratatul de Pace de la Trianon, a fost proclamată de către oficialităţile maghiare de atunci, zi de doliu naţional.

Ungaria a declarat că a semnat tratatul, fiind silită de împrejurări, însă nerecunoscându-l.

Trebuie specificat aici că „ura” împotriva Tratatului de la Trianon, precum şi a celorlalte tratate din sistemul de pace de la Versailles, nu a fost a întregii naţiuni maghiare, ci doar a unei părţi a ei, a oligarhiei.

Şi aceasta, pentru că s-a văzut astfel păgubită, lipsită de teritorii întinse pe care le socotea ale ei pe vecie.

De aceea, nu trebuie acuzat întregul popor maghiar pentru ingerinţele şi atrocităţile comise de-a lungul timpului, de anumite forţe iredentiste.

Fiindcă suntem convinşi, că „popoarele nu se urăsc unele pe altele”, decât în măsura în care ele sunt induse în eroare, de falşi conducători.

Istoria ne demonstrează de fapt, că multe din nenorocirile care s-au abătut asupra Ungariei, se datorează în exclusivitate nobilimii ungare. Avidă de îmbogăţire, ea a dat dovada unei cruzimi greu de imaginat faţă de cei care îi munceau pământurile.

De aceea, nu miră pe nimeni de ce, ţărănimea a refuzat în 1526 să lupte împotriva otomanilor. Rezultatul, a fost desfiinţarea statului ungar pe timp de trei secole.

Însă pentru nobilimea maghiară, a contat doar să trăiască bine.

Nu era atât de important dacă acest fapt se realiza sub otomani sau austrieci.

De-a lungul timpului, nu puţini au fost oamenii politici şi diplomaţi, care au atenţionat atât conducerea Ungariei, cât şi opinia publică, de pericolul pe care îl reprezintă extremismul maghiar.

Dar acesta, în loc să-şi diminueze intensitatea, dimpotrivă, s-a amplificat, reconfirmând încă odată constatarea lui Nicolae Bălcescu

– „Ei n-au înţeles nimic, dar nici n-au învăţat nimic.”

Iar acest fapt a fost demonstrat din plin, de revizioniştii unguri, odată cu încheierea primului război mondial.

dezintegrarea Austro-Ungariei

Granita cu Romania

Granita de vest a Romaniei cu Ungaria

După capitularea necondiţionată a Germaniei, la 11 noiembrie 1918, guvernul Ungariei de atunci, ignorând Armistiţiul de la Belgrad încheiat cu Puterile Aliate, în baza căruia trebuia să-şi retragă trupele în teritoriul strict naţional, şi persistând în visul himeric al „Ungariei Mari”, a făcut tot ce i-a stat în putere şi în viclenie în acest sens, până în martie 1919.

Iar când nu a mai putând să continue ca guvern burghez, el a cedat de bună voie puterea bolşevismului în Ungaria.

Astfel, guvernul comunist de la Budapesta a decretat mobilizare generală, declarând că se află în stare de război cu „toate statele vecine de la care are ceva de revendicat”[2].

Bela Kun

Între Bela Kun (devenit comisar al poporului pentru afacerile străine) şi Vladimir Ilici Lenin, a fost interceptată o telegramă, ce conţinea „un modus vivendi ungaro-sovietic privind situaţia României”[3].

Însă pericolul unei eventuale uniri a forţelor militare ungare şi sovietice, viza nu numai ţara noastră. Ci şi Cehoslovacia şi Iugoslavia. Deoarece, nou proclamata Republică Ungară a Sfaturilor, nu recunoştea Armistiţiul de la Belgrad. Situaţia a devenit astfel tot mai tensionată.

Cererile, privind apărarea şi conservarea integrităţii statului maghiar creat de regele Ştefan I, erau tot mai intransigente.

Iar drumul de la teorie la practică a fost extrem de scurt. Fiindcă la 20 iulie 1919, armata maghiară a realizat primul atac asupra trupelor române aflate la est de Tisa.

În acest context, s-a produs contraofensiva Armatei române.

Forţele române s-au constituit în două grupări :

– „Gruparea de Nord” (cea mai puternică), aflată sub conducerea generalului Moşoiu,
– „Gruparea de Sud”, aflată sub conducerea delegatului Marelui Cartier general Român, locotenent-colonel Ion Antonescu.
Ofensiva a venit la timp, oprind astfel, avântul pe care începuse să-l ia mişcarea comunistă din Ungaria.

Iar, reprezentantul Italiei la Conferinţa de Pace, T. Tittoni, constata: „atacul armatei ungare era o violare categorică a armistiţiului”[4].

Cu acceptul Puterilor Aliate şi Asociate, Armata română a zdrobit bolşevismul în Ungaria, protejând această ţară şi populaţia ei de masacrele comuniste.

Campania Armatei române în Ungaria în 1919, a fost, cum pe drept i s-a spus, şi o campanie pentru „liniştea Europei”, ameninţată atunci de extinderea bolşevismului.

Generalul Panaitescu pe terasa hotelului Gellert din Budapesta

Generalul Panaitescu pe terasa hotelului Gellert din Budapesta

Şi astfel, prin jertfa de sânge de încă un an militarilor români, după încheierea războiului mondial, dar şi prin plebiscitul de la 1 Decembrie 1918, a fost recuperat întreg teritoriul naţional românesc, pe care Ungaria şi l-a alipit samavolnic.

Iar actul unirii, a fost recunoscut apoi de Conferinţa de Pace de la Paris, fiind parafat prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920.

Ar trebui spus aici, că o mare parte de vină în declanşarea conflictului româno-ungar, o poartă ca de cele mai multe ori în istorie Marile Puteri, mai precis Consiliul Miniştrilor de Externe.

Mai întâi, fiindcă ţara noastră nu a fost invitată la negocierea armistiţiului de la Belgrad, unde s-a hotărât linia de demarcaţie dintre România şi Ungaria.

Iar în al doilea rând, pentru că această linie de demarcaţie, a fost o adevărată sursă de conflict şi tensiune.

Ea a alimentat speranţele revizioniştilor maghiari, în vederea menţinerii unei părţi cât mai mari din teritoriile încorporate în trecut de Ungaria.

Nimeni însă, din Cei Patru Mari de la Conferinţa de Pace de la Paris, nu şi-a recunoscut vreodată vina.

Iar în final, în problema reparaţiilor de război, România a fost încă odată nedreptăţită.

Prin Acordul de la Spaa (din 16 iunie 1920) şi apoi Conferinţa de la Londra (din martie – mai 1921), au fixat la 1,3 miliarde mărci aur, suma ce s-ar fi cuvenit ţării noastre, pentru efortul său militar din timpul războiului.

Asta în timp ce „Campanie din Ungaria” a costat statul român peste 23 de miliarde de lei şi peste două miliarde de coroane.

Negocierile de pace cu Ungaria, nu au fost deloc simple. Ele au pus la încercare, de multe ori, răbdarea celor prezenţi în capitala Franţei. Delegaţia ungară a înaintat mai multe memorii conducerii Conferinţei, oamenilor politici din ţările aliate.

Totodată, în presa internaţională au fost strecurate numeroase articole prin care era contestat dreptul la autodeterminare al popoarelor, cerându-se menţinerea „Ungariei Mari”.

Reprezentanții Marilor Puteri părăsesc palatul Trianon

Reprezentanții Marilor Puteri părăsesc palatul Trianon

Delegaţia maghiară prezentă la Conferinţa de Pace, în frunte cu contele Albert Apponyi, a confundat în mod deliberat dreptul istoric cu dreptul strâmb al forţei, al cuceritorului.

Albert Apponyi

Albert Apponyi

Ca urmare, „Contele negru” (cum i s-a spus în epocă), invocând în mod eronat chipurile „un mileniu de stăpânire” a Ungariei asupra unor teritorii nemaghiare, s-a străduit până în ultima clipă să convingă pe delegaţii prezenţi la Paris, că s-ar face o mare nedreptate ţării sale, prin revenirea în graniţele ei strict naţionale.

I-a răspuns în spiritul dreptului naţiunilor, preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand (atunci şi preşedinte al Franţei), cu un cuvânt elocvent:

„O stare de lucruri chiar milenară nu are temei să dăinuiască când s-a constatat că e contrară dreptăţii. […] După matură chibzuinţă, Puterile Aliate şi Asociate au decis să nu modifice pe nici un punct, clauzele teritoriale conţinute în condiţiile de pace.

Dacă s-au hotărât la aceasta, cauza este că s-au convins că orice modificare a fruntariilor fixate de ele ar aduce inconveniente şi mai grave decât acelea pe care le denunţă delegaţia ungară.

Voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele de octombrie şi decembrie 1918, când dubla monarhie s-a năruit şi când populaţiunile de mult timp oprimate s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi sau cehoslovaci. Evenimentele care s-au produs de la această epocă constituie tot atâtea mărturii noi despre sentimentele naţionalităţilor pe vremuri subjugate sub coroana Sfântului Ştefan.”[5]

Referitor la delegaţia maghiară, prezentă la Conferinţa de Pace, am putea adăuga, că ea a fost extrem de numeroasă.

Astfel, pentru susţinerea cauzei lor, la Paris s-au deplasat 7 comisari generali, 6 comisari simpli, 38 de experţi (cei mai mulţi specialişti în problema românească), 6 consilieri politici, 14 secretari, 1 secretar general şi 2 secretari ajutori.

Materialul documentar a fost cuprins în patru volume, tipărite pe două coloane.

Primul volum avea 661 de pagini, al doilea 585 pagini, al treilea 418 pagini, iar al patrulea conţinea un număr mare de hărţi.

În prefaţa lucrării, se spunea:

„Această lucrare este un tezaur unic al ştiinţei ungare. Niciodată nu a apărut o lucrare similară. Ar fi imposibil să se facă una la fel în viitor.

Este o lucrare standard, izvor constant pentru istoricii viitorului.”[6]

Aceste precizări se cereau făcute, pentru că şi astăzi, după atâţia ani, propaganda maghiară revizionistă, susţine că problema graniţelor Ungariei n-a fost dezbătută serios si ca din această cauză, Ungaria a fost pusă în faţa unui fapt împlinit, Tratatul de la Trianon fiind în realitate, un dictat.

„Azi putem declara în mod unanim că Dictatul de la Trianon a fost extrem de nedrept, a rănit trupul ţării şi a rănit naţiunea.”[7] – a afirmat în luna iunie 2001, ministrul ungar Harrach Peter, la manifestarea ţinută la monumentul „Trianon” din localitatea Zebegeny.

Acelaşi ministru a mai subliniat apoi, că prevederile statului special cu privire la sprijinirea maghiarilor de peste hotare, ar trebui sprijinită de toţi, pentru că, citez:

„Legea statului special leagă cetăţenii ţărilor vecine de naţiune, cetăţeni loiali ai ţărilor în care trăiesc şi îşi apăra identitatea naţională maghiară.

Însă pierderile pricinuite de Trianon sunt imposibil de compensat cu o lege.

Efectele acestuia pot fi însă echilibrate întrucâtva, una din consecinţe este că o parte a naţiunii a ajuns dincolo de hotare. Sarcina statutului special este să trateze această situaţie.”[8]

Ministrul ungar, a uitat însă să precizeze un fapt.

Anume, că „Legea statutului”, dată de guvernul de la Budapesta încalcă legislaţia europeană.

Se ignorau astfel, în mod voit, prevederile „Tratatului de la Nisa”, privind egalitatea cetăţenilor europeni şi nediscriminarea lor pe baza vreunui criteriu.

Se poate spune că, după Trianon, extremismul maghiar a antrenat Ungaria, ca stat, în cea mai puternică şi mai fără scrupule acţiune revizionistă.

O acţiune îndreptată împotriva tuturor vecinilor, dar în primul rând, împotriva României.

Insinuând, printr-o propagandă fără precedent că Ungaria ar fi fost la Trianon grav nedreptăţită de Divinitatea însăşi, acest extremism a determinat crearea unor instituţii specializate ale statului maghiar, dar şi organe ale societăţii civile (ligi, comitete) de incitare şi pregătire a întregii naţiuni şi în primul rând a tineretului, împotriva României, Cehoslovaciei, Iugoslaviei, precum şi un sistem de spionaj total, pe toate canalele, mergând până la utilizarea cultelor religioase şi a slujitorilor acestora, pentru „recuperarea”, într-o conjunctură favorabilă, a teritoriilor „răpite” prin Tratatul de la Trianon.

În aşteptarea şi în pregătirea acelui moment favorabil, profitând din plin şi de o politică externă insuficient de atentă şi de fermă a guvernelor de la Bucureşti, extremismul maghiar a iniţiat pregătiri intense şi perseverente, pe plan militar şi în mediile civile pe plan diplomatic, pentru o viitoare invazie „recuperatorie” în România.

Fiindcă în ziua ratificării Tratatului de la Trianon (13 noiembrie 1920), extremiştii unguri s-au angajat solemn, prin jurământ, să refacă «Ungaria Mare» sau «Ungaria Milenară».

Ungaria inainte si dupa Trianon

Jurământul suna astfel: „Cred în Dumnezeu, cred în Patrie, cred în reînvierea Ungariei milenare.”[9]

Pregătirea tineretului maghiar în vederea unei viitoare invazii în România, a atins culmile absurdului, astfel într-o broşură acum foarte cunoscută, destinată propagandei în rândurile întregului tineret al Ungariei, celui din armată în special, leventul ungur Torday, scria prietenei:

„Naţia ungară este cea mai splendidă realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaşte decât victoria… În noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad şi al lui Gingis-Han.”

Şi continua: „Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale ! Pe fiecare îl voi suprima ! Nu va fi îndurare ! Voi aprinde noaptea satele valahe ! Voi trage în sabie toată populaţia; voi otrăvi fântânile şi voi ucide până şi copii din leagăn ! În genere voi distruge acest neam ticălos şi hoţ. Nu va fi pentru nimeni nici o milă !”[10]

În paralel, extremismul maghiar acţiona şi el pe cale diplomatică, pentru a pregăti „spatele” care să-i permită invazia într-un viitor cât mai apropiat.

Şi a găsit sprijinul, după cum se ştie, în Adolf Hitler şi Mussolini.

Astfel s-a ajuns la Dictatul de la Viena din 1940, când o parte a Transilvaniei a fost smulsă României şi dată Ungariei.

Iar în Transilvania răpită astfel, a început teroarea extremismului maghiar, teroare pregătită minuţios dinainte şi dezlănţuită cu o cruzime fără egal.

La încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, extremismul maghiar s-a declarat din nou nemulţumit de hotărârea Conferinţei de Pace. Drept urmare au fost reluate pregătirile sistematice, pe toate direcţiile, în vederea unei acţiuni viitoare.

După evenimentele din decembrie 1989, în care s-a implicat puternic, acest extremism a considerat că poate trece la atac. O parte a presei, dar şi cărţi care au putut să apară şi la noi, au denunţat, cu dovezi incontestabile, această reluare a extremismului şi neorevizionismului maghiar, vizând România în etapa actuală.

Ceea ce nu ştie sau nu vrea să ştie acest extremism, este faptul că prin atitudinea adoptată ajută forţele malefice ale dominaţiei planetare, forţe care reprezintă marea primejdie pentru toate naţiunile lumii, deci şi pentru naţiunea maghiară.

Şi toate acestea, se întâmplă – după cum bine remarca într-un articol, Octavian Paler – „Într-o Europă care încearcă să stingă focarele de iritare şi de conflict…”[11]

Încheiem aici „povestea” Tratatului de Pace de la Trianon: 4 iunie 1920. Dar înainte, aş dori să atrag atenţia asupra unei realităţi.

Anume, că fiecare stat suveran, ar trebui să ţină seama, în relaţiile internaţionale, de drepturile suverane ale celorlalte state. Să respecte obligaţiile ce-i revin din dreptul internaţional şi din tratatele internaţionale la care participă. De aceea, opinia publică are obligaţia de a urmări şi amenda, tendinţele cercurilor politice şi diplomatice revizioniste.

Fiindcă revizuirea, fie că este „brutală” sau „paşnică”, este o practică generatoare de război.

[1] Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Suciu, Ilie I. Puşcaş – Administraţia militară horthystă în nord-vestul Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, pg. 13.
[2] * * * Istoria Statului Major General Român – Documente (1859 – 1947), Editura Militară, Bucureşti, 1994, pg. 27.
[3] V. Fl. Dobrinescu, Gh. Nicolescu – Plata şi răsplata istoriei. Ion Antonescu, militar şi diplomat (1914 – 1940), Editura „Institutul european”, Iaşi, 1994, pg. 26.
[4] Op. cit., pg. 29.
[5] * * * Istoria militară a poporului român, Editura Militară, Bucureşti, 1988, pg. 812.
[6] Zorin Zamfir – Istorie universală contemporană, Bucureşti, 1995, vol. 1, pg. 57.
[7] Ziarul „Jurnalul Naţional”, nr. 2.449/1 iunie 2001, pg. 1.
[8] Idem.
[9] Mihai Stratulat – Revizionismul şi neorevizionismul ungar, Editura Globus, Bucureşti, 1994, pg. 254.
[10] Op. cit., pg. 272 – 273.
[11] Ziarul „Cotidianul”, nr. 144 (3.002)/22 iunie 2001, pg. 1.

Gabriela Vasilescu   

art-emis.ro/istorie

Istoriepescurt.ro

10/06/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , | 1 comentariu

   

%d blogeri au apreciat asta: