Să nu scriem despre Trianon?

Foto: Delegația Ungariei la Trianon

De ce să nu scriem despre Trianon

Am primit mai multe invitații onorante de a contribui la diferite antologii – dintre care două cu adevărat impresionante – cu un text dedicat centenarului Trianonului. I-am întrebat, desigur, pe toți coordonatorii de volum cine și ce mai figurează în culegere, și mi-au răspuns cu toții că vor figura doar autori maghiari.

Mie mi se pare un lucru lipsit de sens. Decizia de la Trianon atinge în mod direct încă cel puțin opt națiuni în afară de cea maghiară.

Despre aceste națiuni, despre preocupările de odinioară și de azi ale acestora, intelectualitatea maghiară – cu excepția unei duzini sau două de experți – abia dacă are o vagă bănuială, ca să nu mai vorbim de așa-numita opinie publică. Cartea lui Bendek Jancsó, A román nemzetiségi törekvések története és jelenlegi állapota (I–II)( 1 ) a apărut în 1896/1899, volumul de debut al academicianului Zoltán Tóth despre primul secol al naționalismului românesc din Transilvania (1697-1792)( 2 ) a apărut în 1946, iar continuarea, despre perioada 1790-1848, în ediție postumă, în anul 1959. Acestea constituie până azi cele mai bune sinteze în limba maghiară.

Nu pune nimeni mâna pe ele.

Intelectualii maghiari nici măcar nu-și pun serios întrebarea de ce au vrut românii să se desprindă mai întâi de Transilvania și apoi de Ungaria unită cu Transilvania (1848/49, 1867–1918).

De ce țăranii români doreau să se alăture în masă armatei imperiale austriece, regimentelor grănicerești, căpităniilor miniere ale Curții – așadar, într-un anumit sens Austriei – pentru a se salva de sub stăpânirea nobilimii maghiare transilvănene, iar atunci când au fost împiedicați să o facă, de ce a izbucnit sângeroasa revoluție țărănească românească din Transilvania?

Cartea răposatului academician David Prodan despre Răscoala lui Horia, lucrările sale anterioare despre Supplex Libellus Valachorum (1948) și despre istoria iobăgiei din Transilvania (din 1967, cu o continuare publicată în 1989) sunt, firește, necitite, căci sunt scrise în română, dar oferă răspunsuri extrem de relevante și complexe la întrebările de mai sus. Aceste lucrări explică, bunăoară, cum și de ce priveau austriecii cu bunăvoință, începând cu Iosif al II-lea, greu încercata țărănime românească din Transilvania, de ce și-au pus speranța în Viena conducătorii românilor ardeleni atât în 1848/1849, cât și după Compromisul austro-ungar, și cum a agravat această conexiune conflictul austro-ungar.

Care au fost obiectivele Partidului Național Român? Cine a fost bădăcineanul Iuliu Maniu (Gyula Maniu din Szilágybadacsony), cine a fost ilieneanul Gheorghe Pop de Băsești (Pap György din Illyefalva), cine a fost Ion Rațiu? Alexandru Vaida-Voevod? Cum și în ce măsură au determinat aceștia soarta Ungariei istorice? Și cine a fost Svetozar Miletić?

Ce a fost Procesul memorandiștilor?

Cititorii maghiari ar trebui să știe toate acestea și ar trebui să poată înțelege de ce tocmai Aurel C. Popovici, intelectual bănățean de frunte, consilier intim moștenitorului tronului imperial, arhiducele Franz Ferdinand, a scris exploziva lucrare Die Vereinigten Staaten von Groß-Österreich( 3 ) (1906), manifestul Austriei-Mari centraliste, de ce tocmai el, care era unul din liderii Partidului Național Român? Să înțeleagă de ce antimaghiarismul a luat forma antisemitismului pentru cei mai mari scriitori români transilvăneni – Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Octavian Goga? De ce disputa dintre cultura pastorală și nomadism a constituit motivul central contrastant al caracterologiilor naționale române și maghiare? (Cf. Lucian Blaga: Spaţiul mioritic, 1936, dar vezi și operele din epocă, deopotrivă de metaforizante, ale unor Lajos Prohászka, Sándor Karácsony, Gábor Lükő.)

Dar pentru toate acestea nu e nevoie de cunoștințe de română. O duzină întreagă de cărți ale lui Nicolae Iorga, cel mai mare istoric român (și multe altele pe deasupra; prim ministru o vreme; asasinat de Garda de Fier) – conservator, naționalist și cu un renume mondial – sunt disponibile în toate limbile de circulație. În orice caz, Iorga exprimă exemplar aspirațiile naționale românești. A fost la vremea sa (1871-1940) un cărturar cu o uriașă autoritate europeană, astfel încât familiarizarea cu opera sa nu e deloc dificilă. Opera sa centrală în ordine intelectuală, scrisă în franceză, tratează istoria Imperiului Bizantin și este frecventată și azi. (Și, firește, Istoria românilor, cu colecția sa documentară infinit de lungă. În mai multe limbi.)

Cum e posibilă înțelegerea Primului Război Mondial, a dezintegrării Monarhiei și a triumfului noilor națiuni fără aprofundarea operelor lui Iorga sau Masaryk – gânditori naționali cu statură europeană de factura cărora noi, maghiarii, n-am avut niciunul veodată, căci pe Gyula Szekfű sau László Németh îi cunoaștem doar noi?

Statul cehoslovac a editat înainte de 1938 treisprezece volume din opera lui Masaryk în maghiară (după 1989 au apărut alte două titluri). 

Revoluția mondială – cum numea el biruința națiunilor tinere asupra vechilor imperii supranaționale – e tradusă în toate limbile pământului (și cunoaște două versiuni în maghiară), lucrarea sa dedicată istoriei spiritualității rusești a devenit clasică, iar statura sa în epocă (1850-1937) este comparabilă doar cu a unor Woodrow Wilson, Lenin sau Gandhi. Nu putem pretinde că aspirațiile națiunilor slave, ideile lor privind propria poziție și misiune ar fi fost secrete. Masaryk era considerat de o lume întreagă un gigant al spiritului iar ideile sale erau influente în viața publică a întregii Europe.

N-am prea observat ca cineva să-l fi luat în serios în Ungaria ultimelor decenii. Deși el – alături de Iorga – era „marele adversar”, însă doar o umbră. Nici nu merită să-i mai notez pe Havlíček sau Šafařík, de care n-a auzit aproape nimeni.

Cine a fost Nicola Pašić, cea mai importantă figură a politicii balcanice? Cine a fost Stjepan Radić, care și-a început cariera dând foc drapelului maghiar în piața Jelačić (noi, maghiarii, scriem în continuare „Jellasics”) din Zagreb și a sfârșit împușcat de un atentator sârb monarhist? De ce? Ce legătură au toți aceștia cu ilirismul lui Ljudevit Gaj? Și ce legătură are ilirismul cu Napoleon și Herder? Anticipează mișcarea ilirică iugoslavismul? Înțelegem, oare, reforma lingvistică sârbocroată și mișcarea de cultivare a acesteia? Este ea asemănătoare reformei maghiarei și promovării acesteia? De ce a fost numit Novi Sad „Atena sârbească”?

De ce n-a existat un iredentism austriac? (Am scris despre acest lucru într-o suită de 4 studii compacte dedicate austro-marxismului, publicată pe www.merce.hu.)

Cum de s-a trezit în sufletul celui mai austriac scriitor – Peter Handke – străvechea componentă a slavismului occidental (sloven), și cum a condus acest lucru la o pastișă târzie a iugoslavismului? (Pe care au înțeles-o nespus de greșit cei care l-au dojenit pe sălbăticitul Handke cu prilejul banal al acordării premiului Nobel.)

De ce au putut considera radicalii și francmasonii francezi că pacea de la Versailles (sau din „împrejurimile Parisului”, cum continuă maghiarii să o numească) a însemnat împlinirea operei anului 1848, înainte de toate prin refacerea Poloniei independente? Ideea romantică a Poloniei libere – unul din marile miraje eroice ale secolului XIX (Kościuszko), poezie întrupată (Mickiewicz, Słowacki, Krasiński, Norwid) – a fost una din marile surse de inspirație ale inechitabilului sistem de pace de la Versailles (criticat tăios la început, în afara claselor conducătoare maghiare și germane, doar de Internaționala Comunistă, de ce oare?). „Culminarea unor lupte seculare pentru libertate” … Cum se explică toate astea? De ce a fost Anschluss-ul o idee a social-democrației austriece de la 1848, și de ce nu era mâhnită Austria de desprinderea forțată a teritoriilor slave și de Ungaria?

Ceea ce în întreaga Europă doar noi, maghiarii, mai numim Trianon (și ceea ce Germania nu mai numește Versailles), acel ceva s-a născut din euforia renașterii naționale, sub semnul ideii de autodeterminare și independență națională.

Azi, etnicismul maghiar oficial năzuiește să se cupleze de ideea independenței, însă Trianon e consecința destrămării imperiului supranațional habsburgic, a acelui imperiu față de care vechiul naționalism maghiar se împotrivea exact precum urmașii săi etniciști de azi se opun Uniunii Europene.

Potrivit dreptului internațional, Trianon-ul a transformat Ungaria într-un stat național independent. Este acest lucru adevărat? S-a bucurat vreodată cineva de acest lucru, adică de independența maghiară reală?

Ar fi putut să rămână în picioare și integrală „Ungaria istorică” fără Austria – fără armata imperială și spațiul vamal comun?

S-ar fi putut păstra „Ungaria istorică” imperială pe baze etnice? Ca stat independent în care majoritatea e nemaghiară?

Căci tocmai aceasta este ideea „trianonistă” maghiară: integritate teritorială fără Austria. Ei bine, nici Mihály Károlyi, nici Oszkár Jászi nu gândeau altfel.

Așa să se fi petrecut lucrurile într-adevăr? De ce nimeni din străinătate n-a priceput vreodată acest lucru? Am încercat noi, vreodată, să înțelegem lipsa de înțelegere a străinilor? Am încercat noi să înțelegem ideea polonă, cehoslovacă, panromânească, pangermanică – deopotrivă federală și națională? Să înțelegem de ce numeau (cu sinceră însuflețire) revoluție mondială, eliberare sau izbăvire, tot ceea ce pentru noi însemna „Trianon”-ul.

Cum e posibil ca, în timp ce românii și slavii trăitori în Ungaria istorică încercau să ne explice încă din secolul XVIII doleanțele și visurile lor naționale, comentatorii maghiari vorbesc în continuare despre jocurile marilor puteri, reale și ele, dar imposibile dacă nu s-ar fi încolonat în spatele lor peste cincizeci de milioane de central-europeni.

De ce nu punem mâna pe cărți?

De ce ne închipuim că putem extrage cunoaștere istorică din romane? De altfel, există un singur roman în care clasa conducătoare maghiară e înfățișată din exterior: Stindardele lui Krleža. (Operele alese ale lui Krleža au apărut în maghiară în 6 volume, în 1965, publicate în comun de editura Forum, din Novi Sad, și Europa, din Budapesta. N-au fost ținute sub obroc. Și tot stau necitite.) Ce a făcut la Zagreb contele Khuen-Héderváry (ajuns apoi prim ministru maghiar, crăiesc) timp de douăzeci de ani (începând cu 1883), în calitate de ban al Croației? Cum este păstrat în amintire?

N-am sesizat în cuprinsul giganticei bibliografii dedicată problematicii naționale maghiare o amprentă reală a încâlcitei moșteniri a Monarhiei. E o bibliografie imensă care vorbește, în sensul care ne interesează aici, doar despre consecințele Trianon-ului și niciodată despre cauzele și esența acestuia. Corpusul istoriografic maghiar referitor la Austria o tratează ca pe o țară străină (Kafka, Rilke, Canetti: scriitori străini), la fel de apropiată maghiarilor precum Belgia. Am văzut recent pe un blog o citare a lui Karl Kraus pornind de la un original în limba engleză.

Anii 1970/80 au consemnat tentative de a nu-i mai considera pe Freud sau Wittgenstein englezi, am încercat atunci să extragem și să înțelegem de la ei ceva relevant pentru noi în materie de istorie a ideilor, dar toate acestea s-au rispit. (În mod ironic, ajutorul venea tocmai din Anglia, începând cu faimoasa carte a lui Allan Janik și Stephen Toulmin, Wittgenstein’s Vienna, 1973, și sfârșind cu excelentul portret dublu propus de Ernest Gellner, Language and Solitude: Wittgenstein, Mallinowski and the Habsburg Dilemma, apărută postum, în 1998, unul din cele mai bune texte despre geneza antimodernismului modern.)

După aproape cinci secole de conviețuire cu germano-austriecii, azi aproape nimeni nu mai vorbește nemțește, iar tinerii mei prieteni vorbesc despre Uolter Bendjemin.

I-am întrebat pe mai mulți cine a semnat de partea austriacă Compromisul din 1867. Cine era prim-ministrul Austriei pe vremea lui Deák și Andrássy? Să fi participat doar maghiari la negocieri? Liniște. (Apropos, premierul austriac în cauză s-a numit Ferdinand von Beust. Wenzel Lustkandl le sună, probabil, mai cunoscut maghiarilor, pentru că este protagonistul, chiar dacă nu eroul, unui studiu juridic deopotrivă clasic și o bijuterie literară, semnat de Ferenc Deák, Adalék a magyar közjoghoz, din 1865( 4 ).)

Dar cum să ne așteptăm din partea intelectualității maghiare la cunoașterea contextului central- și est-european, atunci când ultima editare a publicisticii, decisive odinioară, a lui József Eötvös, Reform és hazafiság, (I–III)( 5 ) datează din 1978 și nu o citește nimeni, din câte se pare. Nu voi mai apuca o ediție serioasă a scrierilor unor Széchenyi, Kossuth, Kemény, deși sunt la rândul lor adevărați giganți. Cum să pretind intelectualilor maghiari cunoașterea lui Redlich și von Srbik atunci când propriile noastre mari izvoare istorice și spirituale sunt latente.

Cine a meditat asupra opiniei unor Széchenyi, Eötvös, Kemény privitoare la independența națională după 1849 (o respingeau radical și definitiv: Széchenyi își blestema întreaga carieră, spunând că nici Kossuth, nici Petőfi n-ar fi existat fără el și ofta după statutul superior pe care maghiarii l-ar fi putut avea în calitate de națiune conducătoare, aristocratică a Monarhiei), ca să nu mai întreb daca știe cineva că revoluția pașoptistă maghiară nu a însemnat altceva, pentru transilvăneni, decât un război maghiaro-român?

Și ce concluzii – diferite – au tras de aici Kossuth și generația Compromisului din 1867? Dar erau totuși de acord că Ungaria istorică nu poate fi păstrată decât sub forma unei structuri federale, fie cea a Monarhiei liberalizate, fie cea a Confederației Dunărene. Opțiunea statului „micro-maghiar” (descotorosit de naționalități, independent, definit etnic) nici n-a întrat în discuție în mod serios până în secolul XX.

Aveau dreptate? Căci toate structurile supranaționale s-au prăbușit: imperiile după Primul Război Mondial și federațiile, la rândul lor, la începutul celui de Al Doilea și apoi după 1989. Atât Monarhia, cât și Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, Iugoslavia au încetat să existe; Confederația Dunăreană, utopia vechii stângi, nici n-a luat ființă, iar (re?)unificarea germană e la rândul ei un eșec. În ce anume consta orbirea acestor spirite vizionare?

De ce nu au fost iredentiști scriitorii poporani maghiari (Inclusiv István Bibó. Și de ce erau iredentiști atâția dintre liberali? Vezi textul lui Lajos Hatvany, Das verwundete Land( 6 ), din 1921. Și cazul lui Márai.)

De ce disprețuia László Németh atât tare elita maghiară transilvăneană?

De ce au sfârșit în depresie Ferenc Deák și János Arany?

De ce credea toată lumea, pe urmele ultraconservatorului arhiduce Franz Ferdinand – începând cu social-democrații pe atunci încă revoluționari și terminând cu biserica catolică (laolaltă cu aproape întreaga opinie publică occidentală și conducătorii naționalităților), că supremația aristocrației maghiare trebuie înfrântă, fie și prin forța armelor?

De ce nu știau acest lucru atotputernicii și opulenții magnați maghiari?

Toate aceste întrebări – în măsura în care intelectualii maghiari ar fi preocupați, critic sau apologetic, de istoria națională – sunt menite să formeze obiectul dialogului intern al culturii maghiare. Așa, însă, rămîne doar modesta ofertă ce include complotul francez, trădarea comisă de evrei, sau „ia-mai-lăsați-mă-în-pace-cu-aberațiile-șovine-expirate”.

Iar întrebarea cu adevărat promițătoare rămâne fără răspuns în absența perspectivelor istorice, respectiv fără comprehensiunea strădaniilor celorlalte națiuni.

Această întrebare este: De ce polonezii, slavii sudici, cehoslovacii, adepții României Mari, autriecii unioniști care plănuiau edificarea unei republici democratice pangermane, de ce toți aceștia au avut un proiect național (de succes sau eșuat), și de ce n-au fost capabili maghiarii de unul la început de secol XX, și cum se leagă acest lucru de tragedia Trianonului?

Nu se observă nici cel mai mic interes față de aceste lucruri (din nou, cu excepția unei mâini de cunoscători). Szekfű, Jászi, László Németh au fost ultimii care au încercat să reflecteze asupra semnificației răsturnării de destin de după Primul Război Mondial.

În Ungaria interbelică – într-o vreme când iredentismul, revizionismul, revanșa constituiau fundamentul viziunii oficiale asupra lumii – raporturile etnice, politice, antropologice și culturale, geografia economică din Bazinul Dunărean au fost considerate o problemă strategică a restaurării Ungariei istorice.

Iar eforturile politice se concentrau pe disoluția statelor succesoare, pe slăbirea influenței și solidarității acestora (spre exemplu, prin sprijinirea separatismului croat – antisârbesc, al ustașilor), însă imensul material acumulat documenta doar faptul că vechile naționalități din Ungaria doreau să se rupă de statul maghiar (asemenea polonezilor de imperiul german, cel rus și cel autriac). Și indicau șovăiala cercurilor conducătoare maghiare – chiar și după Trianon! – cu privire la modul de abordare, cel puțin intelectuală, spirituală, a destinului teritoriilor amestecate, eterogene etnic, din Bazinul Dunărean. (Cercetările coordonate de contele Pál Teleki sunt inconcludente.)

Figurile de prim rang ale maghiarimii din Transilvania – pe atunci sinonimă cu maghiarimea protestantă – au adoptat poziții rigide extreme: Sándor Makkai considera statutul minoritar un blestem, în timp ce Dezső László vedea o binecuvântare în acesta.

Tentativele de a înțelege „revoluția mondială” (națională) în sensul dat de Masaryk termenului, și încercările de comprehensiune istorică a popoarelor vecine erau extrem de rare încă de pe atunci, iar de atunci nu s-au înmulțit. Căci binecunoscutele (și de altfel întemeiatele) discursuri despre prejudiciile suferite nu pot fi trecute în această categorie. Reflecțiile de după 1989 conțin elemente noi precum semi-reabilitarea Arbitrajelor de la Viena (chestiune problematică, chiar lăsând la o parte aici rolul acestora în sfârșitul tragic al Ungariei în Al Doilea Război Mondial și luând în considerare doar factorul etnic în sens restrâns); Arbitraje care s-au dovedit a fi – foarte fin formulat – niște fundături, nu duc nicăieri. (Slavă Domnului, nici măcar în prăpastie.)

Intelectualitatea maghiară de azi este pur și simplu nepregătită să judece mănunchiul de dileme reprezentat de Trianon. Nici nu mai amintesc aici jocul predilect și răspândit al căutării superficiale a unui țap ispășitor. Generații întregi au omis munca hermeneutică necesară (deși travaliul de documentare și sistematizare istoriografică curgea firav sub vălul ignoranței generale), iar valoarea experiențelor spirituale, a intuițiilor istorice provenite din teritoriile Monarhiei este aproape imperceptibilă.

Eseistica dedicată temei proiectează în trecut, aproape fără excepție, realitățile etnice din perioada târzie a statelor succesoare, de parcă n-ar fi existat intermedierea de limbă germană între culturile Monarhiei, de parcă orașele noastre n-ar fi fost bi- sau plurilingve, de parcă umanismul goethean, herderian și humboldtian n-ar fi fost limbajul nostru comun, de parcă Széchényi, Eötvös, Masaryk și Lukács n-ar fi scris în germană, de parcă Krleža și Rebreanu n-ar fi vorbit maghiara ca și cum ar fi fost limba lor maternă, de parcă famiile burgheze maghiare, slovene și cehe n-ar fi corespondat în germană și nu și-ar fi redactat jurnalele pe nemțește în frumoasele lor caiete. De parcă Monarhia nici nu s-ar fi prăbușit.

Această complexitate cu adevărat dureroasă și tragică – căci una din cauzele tragediei paneuropene petrecută în timpul celui de Al Doilea Război Mondial este posteritatea infernală a dilemelor imperiale habsburgice rămase nerezolvate și nerezolvabile, care continuă azi sub mască „europeană” – rămâne necunoscută, deși acționează inconștient.

La suprafață însă curge gargara superficială, românii zic una, maghiarii alta și așa mai departe ad insuportabil de plictisitorul infinitum.

Așa nu se poate, nu ne e permis să scriem despre baiurile Trianon-ului. Lucrurile au devenit incredibil de ridicole în zilele noastre, când vedem că Ungaria oficială și România oficială au făcut, deopotrivă, din ziua de 4 iunie, ziua Trianonului, o sărbătoare legală: zi de doliu într-o parte, sărbătoare în cealaltă, totul la nivel de „să vă stea în gât”.

Șovinism primitiv de puberi. Nici măcar nu e o agitație eficientă. Frizează nepriceperea și ignoranța profanatoare. În ziare, bârfe seculare dezmințite deja de mii de ori. Ocări stricate și acrite.

De parcă în Europa ar trăi doar popoare fără de istorie. Orbire, distanțare egoistă, furie fără motiv. Iar în Ungaria se vede ura circulară împotriva străinătății. Dreapta vorbește despre Occidentul „sexo-liberal” care a luat-o razna, iar „liberalii stângiști” despre Estul retrograd și înapoiat, autoritarist, penibil. Și înarmați cu aceste clișee se apucă să priceapă semnificația faptului că erau cu totul altele patria, cultura, statul, statutul limbii materne, sistemul legitimității și loialităților (nu doar național, ci în mare măsură supranațional în sens monarhist, religios și militar) pe care le-a spulberat tripla revoluție mondială (națională, democratică și comunistă) declanșată de Primul Război Mondial, unul revoluționar în mod originar datorită recunoașterii națiunilor fără stat (mă gândesc înainte de toate la statalitatea națională virtuală a cehilor și polonezilor), nerecunoscute până atunci. Factori incomprehensibili și necunoscuți, actori neînțeleși și dezagreabili de odinioară.

Trianonul doare pentru că am pierdut un lucru pe care nu îl cunoaștem, pe care nu îl iubim și care nu ne lipsește. Dacă nu va începe travaliul cunoașterii și iubirii îndreptat spre un lucru care este diferit, e cu totul diferit de viața noastră de azi și de prejudecățile și prezumtivele noastre cunoștințe contextuale derivate de aici, atunci e mai bine să nu spunem nimic despre Trianon, e mai bine să admitem că nu suntem nici demni, nici capabili să conversăm despre el. Nu este ușor de priceput paradoxul care ne spune că cea mai atașată de Monarhie și de Ungaria istorică păstrată în interiorul acesteia a fost mica nobilime maghiară, cea care în 1918 și-a pierdut definitiv puterea.

Cea care n-a recunoscut niciodată dualismul și care declanșa isterii de masă și crize politice de fiecare dată când vreun capelmaistru militar dădea tonul, pe pământ maghiar, imnului imperial Gott erhalte (compus de Haydn), sau atunci când cineva îndrăznea să arboreze culorile imperiale (galbenul și negrul). Deopotrivă de complicat e și faptul că urmașii acestei mici nobilimi („burghezia creștinească”, funcționărimea catolică și corpul ofițeresc) erau iredentiștii care deplângeau extincția acelei structuri statale care ar fi putut fi prezervată tocmai de ceea ce detestau cel mai tare pe vremuri: Monarhia integrală și armata care ținea în frâu elementele subversive (naționalitățile, țărănimea care aștepta reforma agrară și clasa muncitoare socialistă – și, desigur, șovinii maghiari pro-independență; adică se urau pe sine).

Peste automistificarea de odinioară se așterne cea din prezent.

Minciunile pioase de odinioară – de care ne mai și amintim greșit – se comprimă în factualități de granit, iar peste ideile de altădată cade damnatio memoriae. Ceea ce a fost amuțit cândva rămâne în continuare mut. Amnezicii ciripesc despre memoria națională.

Să nu vorbim despre Trianon, căci nu știm despre ce vorbim.

Articol aparut initial aici

AUTORUL: Gáspár Miklós Tamás (foto) – născut la Cluj în 28 noiembrie 1948, d.15.o1.2023, a fost un filozof și om politic maghiar.

Dupa studii de filologie clasica si filosofie la Bucuresti si Cluj, incepind cu 1972 a fost redactor la un saptaminal literar din Cluj. După ce a fost retrogradat din pozitia de redactor la cea de corector, dupa ce, din 1974, i s-a interzis – cu citeva rare exceptii – sa mai publice si a inceput sa fie harțuit de Securitate, a parasit Romania. Din 1979 a predat filosofia la Facultatea de Litere din Budapesta, fiind concediat in 1981 pentru scrierile sale clandestine si proteste ilegale.

A fost unul dintre liderii disidenței maghiare. Ales deputat in 1989, va parasi viata politica in 1994 si partidul liberal in 1999. Incepind cu 1991 a fost director al Institutului de Filosofie al Academiei Maghiare de Stiinte. A tinut cursuri si a facut cercetari la universitatile Columbia, Oxford, Woodrow Wilson Center, Chicago, Wissenschaftskolleg din Berlin, Georgetown, Yale, New School for Social Research, Collegium Budapest etc.

Carti: A teória esélyei [Sansele teoriei, Bucuresti/Cluj, 1975], Descartes a módszerrol [Descartes despre metoda, Bucuresti/Cluj, 1977, ed. a II-a: Cluj, 2002], A szem és a kéz [Ochiul si mina (samizdat), Budapesta, 1983, Geneva, 1985], Idola tribus [in maghiara: Paris, 1989, trad. fr. Paris, 1991], Másvilág [Cealalta lume, Budapesta, 1994], Törzsi fogalmak [Idolii tribului, vol. I si II, Budapesta, 1999; partial tradusa in limba romana: Cluj, 2001],

A helyzet [Situatia, Budapesta, 2002]. A publicat numeroase eseuri, studii si articole in periodice si antologii; scrierile sale au fost traduse in 14 limbi. De asemenea, publica in mod regulat articole de comentariu politic in marile cotidiene maghiare. Din 2003, G. M. Tamás a fost vicepresedinte al ATTAC Ungaria.

Publicitate

STRATEGIA de dezinformare strategică și războiul informațional dus de Ungaria în timpul tratativelor de pace de la TRIANON

 

După înfrângerea suferită în Primul Război Mondial. delegaţia maghiară la tratativele de pace de la Paris din 1920 a încercat să amâne cât mai mult semnarea tratatului de pace care ar fi dus la recunoaşterea Unirii Transilvaniei cu România.

Şeful delegaţiei de la Budapesta, contele Albert Apponyi a pus la dispoziţia marilor puteri ample memorii în care apăra cauza Ungariei. Notele părţii maghiare au încercat în permanenţă să inducă ideea că românii sunt o rasă inferioară, incapabilă să guverneze şi greu guvernabilă.

Rasismul notelor maghiare de la Conferinţa de la Paris este insinuat treptat, mai ales în cadrul demonstraţiilor şi argumentaţiilor istorice şi politice. Istoria românilor din Transilvania este distorsionată în conformitate cu teoriile lui Roessler, conform cărora românii au venit din Balcani în secolele XIV – XV şi s-au manifestat ca un “factor perturbator” al ordinii maghiare, fiind nevoie de eforturi pentru civilizarea “păstorilor seminomazi”.

Notele maghiare mai susţineau şi existenţa unei diferenţe majore între românii din interiorul şi din afara arcului carpatic – primii fiind mult superiori în urma contactului cu maghiarii.

Ponegrirea românilor la Paris a rămas fără succes,însă afirmaţiile cuprinse în notele diplomatice maghiare din anul 1920 cu privire la “inferioritatea rasei româneşti” constituie şi acum o radiografie a unei concepţii politice extremiste, relevă istoricul George Damian* în publicația online https://larics.ro.

Diverse paragrafe ale memoriilor maghiare ţin să sublinieze superioritatea maghiarilor faţă de români:

“Din punct de vedere intelectual şi economic Transilvania este cu o sută de ani mai avansată decât România, de aceea alipirea ei la România va avea o influenţă nefastă asupra dezvoltării sale şi poate provoca tulburări cât se poate de serioase”.

Diplomaţii de la Budapesta încercau să demonstreze că românii constituie o clasă inferioară în Transilvania afirmând:

“Majoritatea lor (a românilor n.red.) se recrutează din clasa ţărănească, iar maghiarii a căror viaţă socială este mai dezvoltată şi care au numeroase clase intelectuale sunt astfel mult mai mobili decât această masă de ţărani. Viaţa socială a maghiarilor şi a saşilor este mult mai diferenţiată. Procentul lor în profesiile calificate depăşeşte cu mult procentul populaţiei lor. Dimpotrivă, românii sunt importanţi prin cifra de analfabeţi”.

Mai mult, presupusa inferioritate a românilor este considerată a fi de neevitat:

“Superioritatea maghiarilor şi a saşilor în discuţie nu se datorează nici protecţiei statului maghiar, nici unui sistem de opresiune bazat pe violenţă. Aceasta este o presupunere care este negată de datele statistice, care demonstrează faptul că inferioritatea rasei româneşti se manifestă într-o manieră frapantă ori de câte ori le este lăsat spaţiu liber pentru iniţiativa privată”.

 Foto: Semnarea tratatului de pace cu Ungaria

Argumentarea opresiunii

“Inferioritatea românilor din Transilvania, departe de a fi rezultatul unei opresiuni, provine din două cauze distincte. În primul rând naţiunea română este una tânără, căreia îi lipsesc tradiţiile şi care nu şi-a descoperit conştiinţa naţională decât la mijlocul secolului al XIX lea. Religia sa este cea bizantină, limba ritului său este slavă, iar în Transilvania biserica românească şi-a câştigat independenţa datorită principilor maghiari protestanţi şi uniunii confesionale (crearea bisericii greco-catolice, n.red.) pe care românii nu au putut-o realiza prin forţe proprii ci doar sub presiunea unei influenţe exterioare. Literatura lor naţională este de origine recentă”, susţineau notele remise de delegaţia maghiară marilor puteri.

“Poporul român nu a reuşit să scoată la lumină individualitatea rasei sale, nici să imprime un specific naţional instituţiilor ţării sale. Nici instituţiile evului mediu, nici puterea ideilor epocii contemporane nu au avut nici un fel de influenţă asupra politicii şi civilizaţiei sale. Epoca cruciadelor, sistemul feudal, papalitatea, Sfântul Imperiu Roman, Renaşterea şi Reforma, au trecut fără să lase urme asupra acestui popor. Dimpotrivă, naţiunea maghiară a luat parte la toate aceste evenimente”, afirmau diplomaţii maghiari.

Incapacitate de dezvoltare

Memoriile citate susţin că românii sunt pur şi simplu incapabili de dezvoltare, fiind parcă condamnaţi să rămână o rasă inferioară:

“Înapoierea civilizaţiei şi dezvoltării economice a românilor nu trebuie să surprindă pe nimeni, este o certitudine faptul că trăind într-un stat, alături de alte popoare, românii nu reuşesc şi nu au reuşit de multă vreme să egaleze acele popoare (…)“Însă inferioritatea românilor din Transilvania ţine şi de istoria lor locală. Elementul românesc nu a fost unul autohton, nu a reuşit să-şi fondeze un stat al său, ci s-a insinuat lent de-a lungul secolelor. Asemănător maselor vulcanice care sub presiune pătrund prin crăpăturile scoarţei terestre, elementul românesc s-a infiltrat prin fisurile care s-au produs în edificiul naţional şi economic edificat de maghiari şi de saşi în Transilvania. ŞI tot aşa cum masele vulcanice nu se ridică la suprafaţă ci se afundă în sol, la fel poporul român din Transilvania a rămas la baza scării sociale”.

Totuşi “rasa românească” este capabilă să “înveţe” de la maghiari, conced la un moment dat diplomaţii de la Budapesta:

“Românii din Transilvania care au venit aici în secolele XV – XVI din Balcani nu au avut o viaţă constituţională. Din cauza inferiorităţii lor intelectuale şi economice, biserica lor le-a oferit singura posibilitate de civilizare (…) Toate vechile instituţii intelectuale şi economice sunt exclusiv maghiare sau germane, iar elementul românesc nu a înfiinţat decât în ultima sută de ani instituţii proprii intelectuale şi economice, sub influenţa binefăcătoare a mediului intelectual şi economic maghiar şi german. Acesta este şi motivul pentru care românii din Transilvania au depăşit cu mult în ultimul secol pe fraţii lor de rasă care trăiau în afara acestui amestec etnic în propriile lor ţări (Valahia şi Moldova)”.

Delegația Ungariei la Tratativele de Pace de la Trianon

 Deformarea istoriei

Memoriile maghiare deformează istoria încercând să acrediteze că românii au venit în Transilvania la 400 de ani după venirea ungurilor, organizaţi în cete de păstori seminomazi, care au avut nevoie de măsuri de coerciţie pentru a se putea încadra într-un stat organizat:

“În interiorul zonei carpatice primul stat veritabil a fost format în secolul al X lea de către maghiari care s-au stabilit aici după ce au ocupat poziţii în regiunile transdanubiene şi în Câmpia Maghiară. (…) În secolele XIV şi XV în urma invaziei turce în Balcani a crescut în mod considerabil imigrarea românilor de dincolo de Dunăre în Transilvania şi în părţile orientale ale Ungariei”.

Notele diplomatice din 1920 neagă continuitatea daco-romană:

“Primul care a exprimat ideea că românii trebuie să fie urmaşii ale elementelor poporului roman care au rămas în Dacia a fost Bonfinius care din cauza asemănării dintre limba italiană şi cea română a susţinut că românii din Transilvania sunt urmaşii legionarilor şi colonilor împăratului Traian. Această teză a lui Bonfinius a trecut în cursul secolului al XVIII prin operele lui Toppeltinus şi Cantemir în ştiinţa europeană şi a devenit cu ajutorul unor anumite circumstanţe politice externe o dogmă ştiinţifică”.

Mai mult, maghiarii resping şi un cronicar ungur, dacă acesta îi menţionează pe români:

“Anonymus, cronicarul anonim al regelui Bela este unicul cronica din evul mediu care găseşte români în secolul al IX lea în vechea Dacie la sosirea maghiarilor în ţara lor actuală.

Însă istoria critică a demonstrat că este imposibilă recunoaşterea operei lui Anonymus drept o sursă istorică autentică. Inspirată de o fantezie patriotică, această operă nu redă istoria adevărată a cuceririi ţării de către unguri, ci o epopee.

Aceeaşi critică ştiinţifică a demonstrat că partea care se referă la români a fost interpolată în această cronică abia mai târziu”.

Românii – “element perturbator”

Bornă de frontieră între România și Ungaria

Maghiarii susţineau la Paris că românii au fost în permanenţă un “element perturbator”:

“Românii imigranţi s-au stabilit iniţial pe domeniile regale necultivate şi nelocuite, sub conducerea propriilor lor cneji, care la origine erau conducătorii imigraţiei. Raporturile lor cu populaţia de agricultori saşi şi maghiari au fost la fel de proaste ca şi cele cu populaţiile balcanice. Nu s-au putut obişnui decât foarte greu sau chiar deloc cu ordinea economică, socială şi juridică a statului maghiar.

Din acest motiv au existat numeroase pedepse împotriva lor, iar autorităţile statului au fost silite să pună în vigoare numeroase legi coercitive împotriva lor. (…) Putem afirma că toate datele istorice probează faptul că în evul mediu românii au fost peste tot priviţi de la prima lor apariţie ca un element perturbator care nu respecta nici proprietatea individuală, nici ordinea socială, nici instituţiile juridice ale statului.

Este evident că un astfel de element nu a putut avea o influenţă economică, politică şi socială suficientă pentru a putea fi un factor constituţional alături de celelalte trei naţiuni legale (…) A fost foarte dificil pentru guvernările Transilvaniei să obişnuiască acest popor cu o morală, cu ordinea socială legală şi cu instituţiile juridice ale statului, într-un cuvânt să facă din aceşti păstori seminomazi un popor agricol şi muncitor, apt pentru civilizaţie”.

*George Damian este membru al Consiliului de Experți LARICS.

ADDENDA

Conferința de Pace de la Paris începută la 18 ianuarie 1919, a avut drept obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial.

Conferința avea ca scop elaborarea și semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare (cu excepția Rusiei, atunci în plin război civil) și cele învinse în Primul Război Mondial. Președenția Conferinței a revenit delegatului Franței, țara gazdă, Georges Clemenceau, iar şeful delegației române a fost primul ministru Ion I. C. Brătianu (până la demisia din fruntea delegației române, la 12 septembrie 1919).

Delegaţia română la Conferinţa de la Paris, a avut în componenţa sa experţi în domenii variate, extrem de valoroşi : juridic (Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara), economic şi financiar (G. Caracostea, dr. Creangă, C. Crişan, N. Flondor, Eugen Neculce), geologie (Ludovic Mrazec), geografie şi etnografie (Caius Brediceanu, Alexandru Lapedatu), militare (col. Toma Dumitrescu) etc.

Notele, memorandumurile, aide-mémoire-urile înaintate reprezentanţilor marilor puteri reprezentate în Consiliul celor Patru, care au avut în mâinile lor puterea deciziei, se caracterizau printr-un înalt nive de profesionalism, pe o argumentaţie modernă, sobră, solidă şi, printr-un aspect absolut remarcabil: respectul datorat popoarelor vecine.

Prin tratatul de la Trianon (publicat în Monitorul Oficial al Regatului României nr. 136 din 21 septembrie 1920), Ungaria a recunoscut însă noile granițe cu vecinii și unirea Transilvaniei cu România cerută de românii ardeleni la 1 decembrie 1918.

Granițele după Trianon

Prin articolul 27 al tratatului erau fixate, cu mare precizie, „fruntariile Ungariei” cu țările vecine, iar în cea de-a treia parte a tratatului, intitulată „Clauze politice europene”, articolele 45, 46 și 47 fac referire directă la România, stipulând că Ungaria renunță în favoarea României „la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de fruntariile Ungariei… fixate prin articolul 27 și recunoscute prin prezentul Tractat sau prin orice alte Tractate încheiate… ca făcând parte din România”, urmând ca o comisie alcătuită din reprezentanți ai principalelor puteri aliate și asociate, ai României și Ungariei, să traseze granița.

HARTA ROMÂNIEI DUPĂ MAREA UNIRE

Totodată, România se angaja ca printr-un tratat ulterior, să ocrotească „interesele locuitorilor ce se deosibesc prin rassă, limbă sau religiune de majoritatea populațiunii, precum și pentru a ocroti libertatea transitului și a aplica un regim echitabil comerțului celorlalte națiuni”.

În anii interbelici, Ungaria a promovat o politică revizionistă, considerând Regatul României Mari, înfăptuit prin voința națiunii înainte de recunoașterea sa prin tratatele de pace, drept „o „creație artificială”, o „plăsmuire monstruoasă” a Versailles-ului și a Trianonului.

Prin arbitrajul de la Viena din 30 august 1940, România a fost obligată de Germania nazistă să cedeze Ungariei horthyste aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei în care românii, majoritari în teritoriul anexat, urmau să dobândească naționalitate ungară și să fie maghiarizați. În timpul ocupației, mulți români au fost masacrați ori au avut de îndurat o serie de atrocități greu de descris.

Diktatul a fost anulat prin tratatul de pace de la Paris din 1947, care restabilea vechile frontiere dintre Ungaria și România, consfințite prin Tratatul de la Trianon, care au rămas în vigoare până astăzi.

Acesta este contestat în continuare de unii istorici și de mulți politicieni maghiari din Ungaria și România, care printre altele, cer cu insistență, autonomia așa-numitului Ținut Secuiesc, pretenție care contravine atât tratatului de la Trianon cât și Constituției României. (https://www.pressalert.ro).

PORTRETUL UNEI SECĂTURI. VIDEO

 

 

SECĂTURA

 

 

Se numeşte SILVIU BRUCAN, îndeosebi atunci cînd apare, aproape zilnic, pe postul naţional TV. În sinea lui însă se numeşte mai departe cu numele primit la naştere. Noi l-am uitat, el nu. Şi l-a schimbat.

Au făcut şi alţii la fel, luîndu-şi nume românesc, voind astfel să semnifice voinţa lor de a fi şi de a fi consideraţi români. Nu i-a obligat nimeni să-şi schimbe numele, nu i-a obligat nimeni să se facă români.

Drept care cei mai mulţi dintre cei care se nasc în România şi nu sunt români, rămîn aşa toată viaţa: cetăţeni români de altă etnie. Nu e nimic rău în asta. La fel cum nu e nimic rău nici în opţiunea unora de a adera la conştiinţa naţională românească a majorităţii. Voia la fiecare ca la banul Ghica!

În cazul persoanelor care au ori aspiră să aibă o prestaţie publică, cu oarecare ecou în conştiinţa societăţii, schimbarea aceasta de nume, această declaraţie de în-naţionalizare, este precedată şi urmată, în mod obişnuit şi firesc, de un comportament civic, presupus sincer, care să exprime în mod vizibil aderenţa şi adeziunea re-numitului la valorile, preocupările şi aspiraţiile ce definesc conştiinţa publică a populaţiei majoritare.

A neamului românesc, în cazul de faţă. Nu-i vorbă, mulţi, foarte mulţi concetăţeni nu-şi schimbă de fel numele, ceea ce nu-i împiedică să-şi arate, să-şi manifeste – nu neapărat pentru a o dovedi, ci pentru că o simt şi o trăiesc, aderenţa şi adeziunea la valorile, preocupările şi aspiraţiile ce definesc viaţa sufletească şi interesele populaţiei majoritare, sărăcia şi nevoile noastre, de români.

E lungă lista celor care, născuţi cu un nume ne-românesc şi l-au schimbat, dorind astfel să semnifice ceva anume şi reuşind. Reuşind să-şi onoreze această promisiune făcută faţă de sine însuşi dinaintea publicului.

Sau care, născuţi din asemenea părinţi, au respectat opţiunea părintească, vădindu-i temeiuri suplimentare şi ducînd mai departe, nestrîmbată, o anumită linie a comportamentului civic.

Poate că şi mai lungă este lista celor care, fără să se atingă de numele moştenit din părinţi au reuşit să exteriorizeze aceeaşi semnificaţie prin glasul pur al faptelor, al unei vieţi trăite exemplar cu demnitate şi folos pentru cei din jur, pentru neamul românesc, pentru specia om.

SILVIU BRUCAN intră însă într-o altă categorie. A celor, puţini, care şi-au schimbat numele ca să înşele, ca să mintă astfel o dată în plus. Căci e minciună curată de fiecare dată cînd îşi spune sau i se spune individului cu un nume răsunînd româneşte: SILVIU BRUCAN.

E drept că, pentru ceea ce ştia că va face în viaţa sa, nici numele părintesc nu i se potrivea, ca nume răsunînd evreieşte. Activist înfocat al antiromânismului, individului i se potrivea mai curînd un nume de extraterestru, după mintea mea, care cred şi probabil mă înşel, dar cred mai departe, că nu există seminţii propriu-zis vrăjmaşe altora.

Practicînd, ca profesie, antiromânismul, prin numele său moştenit, nume de părinţi evrei, secătura ar fi indus în subconştientul victimelor sale ideea că aşa sunt ei, evreii, antiromâni.

Ticăloşia sa, precum se vede, nu a fost chiar fără de limită şi măcar atîta Dumnezeu a avut, ştiind bine răul ce avea de gînd să-l facă, să se lepede de numele părintesc, spre a nu-l face de ocara unui popor întreg! Aşa că şi-a inventat un nume, al nimănui, mai uşor de pîngărit.

Se dovedeşte astfel, încă o dată, că nimeni nu este ticălosul perfect, fără cusur. Nici măcar SILVIU BRUCAN.

(Cît de antiromâni pot fi alţi evrei ne-o dovedesc evreii de teapa lui N. Steinhardt! Se mira cineva de Nicu Steinhardt că nu şi-a schimbat numele, că nu şi-a luat un nume românesc. Ar fi fost şi păcat să se estompeze astfel evidenţa spectaculoasă a faptului că şi un evreu cu nume neschimbat poate fi mai român decît cei mai mulţi români!… Dar mă grăbesc să închid această paranteză, cu sentimentul că am comis o impietate faţă de Steinhardt şi sunt atîţia alţii ca el, pomenindu-i numele în contextul pe care-l poate stîrni în jur, ca un odorant pestilenţial, numele şi făptura susnumitului SILVIU BRUCAN!).

Deunăzi, la „Ediţia Specială” a Jurnalului TV, redactorii televiziunii naţionale au avut ideea mizerabilă de a-l invita de numitul SILVIU BRUCAN să ne explice el, la proştii de noi, ce mare cîştig e pentru neamul românesc că vom scăpa de grija Bucovinei şi a Herţei, a Basarabiei de sud şi a Insulei Şerpilor.

Mărturisesc însă că, zărindu-l cum apare pe ecran atît de neaşteptat de nimeni, în stupiditatea mea genetic stabilizată, nevindecabilă, am avut în primele momente bănuiala prostănacă, nădejdea deşucheată, caraghioasă, că SILVIU BRUCAN va vorbi ca un om normal, că, abil şi oportunist cum a fost întotdeauna, ştiind cînd să trădeze şi cînd să mimeze loialitatea, nu va pierde ocazia perfectă ce i se oferea de a-şi răscumpăra crimele de pînă azi, de a se împăca, paulinic, cu cei pe care i-a vîndut de atîtea ori, îndoindu-se acum, măcar în ceasul al 12-lea, de corectitudinea Tratatului cu Ucraina, dacă nu vorbind chiar, propriu-zis şi limpede, pe şleau, verde în faţă, româneşte, împotriva tratatului vînzător de ţară!

Mi s-a năzărit prosteşte, fără nici un motiv, că SILVIU BRUCAN va fi în stare să se dezică de sine şi să reia, măcar în parte, argumentele de bun-simţ care se opun încheierii acestui Tratat, argumente pe care Televiziunea naţională s-a străduit din răsputeri să le ascundă publicului românesc.

Ce lovitură ar fi dat SILVIU BRUCAN dacă ar fi prezentat telespectatorilor aceste argumente, dejucînd scenariul televiziunii antinaţionale şi comiţînd astfel un act de demnitate, chiar dacă primul, demnitate la care fiinţa umană are dreptul să aspire oricînd, oricît de jos s-ar afla amărîtul în subsolul dezumanizării sale!

Mi-am zis, cu bucuroasă resemnare, dar bucuria mi-a fost proastă, că va fi şi pentru asemenea gest să-i iertăm brucanului toate păcatele, cele multe şi grele, pe care le-a agonisit pînă la această vîrstă respectabilă, ce-i drept, dar fără folos, căci însuşi purtătorul ei nu se gîndeşte s-o cinstească!

Un gest – dacă l-ar fi făcut! – care ar fi însemnat atît de mult pentru a împuţina numărul, în creştere continuă, al celor ce, simplificînd pînă la deformare mesajul complex şi complicat al trecutului, bat toaca tot mai tare pe tema antiromânismului evreiesc, funciar şi definitiv definitoriu!

Dar nu! Secătura tot secătură! Iar pe deasupra plesnind de neruşinare! Căci tu, cînd te ştii că la naştere nu erai român şi aşa ai rămas toată viaţa, iar cînd te vei pristăvi, după o viaţă dedicată minciunii şi diversiunii, nu vei fi altceva decît hoitul unui statornic duşman al neamului românesc, cum de te încumeţi să apari tocmai tu în faţa a douăzeci de milioane de români, dintre care cei mai mulţi cu jalea în suflet, ca să le ţii o lecţie despre binefacerile unui act istoric care îi păgubeşte şi îi umileşte pe români cum n-au mai fost niciodată de păcăliţi!

Tu, tovarăş de idei şi de crime al celor care, în perioada interbelică, declaraseră România stat imperialist, acaparator de teritorii străine, precum Transilvania şi Basarabia, la care, noi, românii, nu avem nici un drept, tocmai tu, venitură neobrăzată, vii să ne spui că Pactul Molotov-Ribbentrop este literă moartă?! Adică ce vrei să spui, că nu mai sunt în viaţă cei pe care aplicarea acestui pact gangsteresc i-a risipit în lume, sute de mii, peste un milion de români care, parte deportaţi în Siberia, parte refugiaţi în toate zările, şi-au părăsit casele şi pămîntul strămoşesc, ca să dea viaţă înţelegerii dintre Hitler şi Stalin?

De ce este literă moartă pactul dintre cei doi descreieraţi? Cumva pentru că în locul sutelor de mii de familii româneşti evacuate s-au strămutat, ca într-o terra deserta, a nimănui, sute de mii de ucrainieni şi ruşi, modificînd şi falsificînd astfel realitatea demografică? Vrea politologul lui peşte ca acestor români, alungaţi din vatra lor multiseculară, milenară chiar, să nu le recunoaştem nici un drept?!

Drepturile omului şi ale oamenilor, ale naţiunilor, sunt valabile pentru toată lumea asta, dar nu şi pentru românii de noi?! Explică-te, ins neruşinat, ce înţelegi prin aceea că pactul este literă moartă? Efectele lui au fost cumva anulate la vreun conclav internaţional? Aplică, ticălosule, logica ta de trei parale disputei teritoriale dintre evrei şi palestinieni, dacă te ţine cureaua, şi să vedem ce mai rămîne din statul Israel, antisemitule! Antiromânule! Antiomule! Neom ce eşti!

Ieşind în faţă, într-o clipă atît de grea pentru Ţară, ca să ia partea vînzătorilor de ţară, el, rînceda caiafă SILVIU BRUCAN, ne obligă să ne aducem aminte în termeni ceva mai expliciţi pe cine a invitat Televiziunea Română la ora de învăţămînt politic: pe un şarlatan! Un escroc! Un impostor! Un hoţ! Un găinar! Un pungaş!

Mă înşeală oare memoria sau, după ‘89, lui SILVIU BRUCAN i s-a cerut în public, în presa cea mai citită, să-şi dovedească atestatele universitare care i-ar fi dat voie să funcţioneze legal în învăţămîntul românesc? Adică, ni se aducea astfel la cunoştinţă că profesorul universitar SILVIU BRUCAN, doctor în victoria bolşevismului cominternist pe întreaga planetă, nu e prea sigur nici ca bacalaureatul să-l fi dobîndit vreodată!

Vi s-au cerut actele la control, domnule profesor semidoct şi impostor! Diploma, patalamaua de licenţă în filosofie sau măcar vreo inginerie oarecare, şi nu ştiu să se fi produs, tot public, dovada că o aveţi!

Aţi înşelat oare autorităţile şi ani de zile, pe minciuni realist-socialiste, aţi luat leafă şi onoruri de profesor universitar? Ştiu, există termen de prescripţie juridică pentru asemenea găinării, dar neruşinarea de a mai scoate obrazul în lume cine vi-o dă?

Amestecat direct în asasinarea a doi şefi de stat români, Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu, în privinţa lui Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu numărîndu-se chiar printre cei trei criminali care, la ceas de taină buluciţi într-un closet, au hotărît ei ca democraţia românească să debuteze prin cel mai infam asasinat, secătura de BRUCAN, mai secătură decît ceilalţi doi şi încă o sută de secături ca ei luaţi la un loc, îşi îngăduie secătura să prostească mai departe un public de telespectatori cumsecade şi creduli, dezinformaţi şi manipulaţi, cărora nu le-ar veni nici în ruptul capului să creadă că un asemenea impostor poate exista, ba chiar să mai şi apară pe micul ecran, senin şi doct, mizerabilul! Monstrul! Huiduma neruşinată!

Cu ani în urmă, l-am întrebat pe bunul meu profesor şi mentor Al. Graur ce anume l-a determinat să afirme, pe la mijlocul anilor ‘50, că în RSS Moldovenească, adică în Basarabia noastră, nu se vorbeşte româneşte, ci o altă limbă, tot romanică, dar nu românească. Respectul total şi definitiv pe care i-l purtam marelui profesor îmi îngăduia să nu ocolesc un subiect atît de delicat. Răspunsul a fost cam acesta: „mi s-a cerut de la „Scînteia“ să scriu un articol pe această temă: ce limbă se vorbeşte la Chişinău? Am scris ce credeam eu că este corect să spun în această chestiune, am dat textul redactorului şef şi a apărut după cîteva zile aproape cu totul alt text decît cel scris de mine!“

Al. Graur cred că mi-a spus atunci şi numele ticălosului de la
„Scînteia“, dar n-am dat atenţie numelui de kaghebist. Nu aveam ce ţine minte, căci aş fi recunoscut astfel existenţa pe lumea asta a unor rebuturi umane atît de jalnice! Dar iată că lor, mizerabilii, nu le este ruşine că există, dimpotrivă, se simt foarte îndreptăţiţi să ne fericească, să ne copleşească cu existenţa lor!

Secătură ce eşti, nu cumva tu ai fost acela care l-ai minţit pe Alexandru Graur şi pe toţi cei ce au citit în „Scînteia“ infamia de tine ticluită şi semnată, în mod infractor, cu numele marelui cărturar român?!

Ascultîndu-te şi privindu-te cum te ticăloşeai în faţa noastră la „Ediţia Specială“ TV, de ce oare mi-am adus aminte de mărturia lui Al. Graur şi de ce mai că aş pune şi rămăşag că tu ai fost, brucane, ticălosul de redactor de la „Scînteia“?! Iar dacă n-ai fost tu, cu siguranţă că a fost tot un silviu brucan acel agent al antiromânismului kaghebist! Repet: antiromânism nu evreiesc, ci kaghebist! Secătură bolşevică!

ION COJA

Text apărut în ziarul „Vremea”