CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Tricolorul lui Gheorghe Muruziuc și sufletul viu al Basarabiei româneşti.  

Tricolorul lui Gheorghe Muruziuc

Tricolorul este sufletul viu al Basarabiei româneşti.  

În teritoriile româneşti ocupate de sovietici, însuşi cuvântul tricolor fusese aruncat din manuale, cărţi şi dicţionare. Devenise foarte suspect şi cuvântul curcubeu, care era întors pe toate părţile de cenzura străină.

Orice asociere sau invocare a Tricolorului însemna acuzaţii grave de naţionalism românesc, arest, exil, ospiciu sau ani grei de închisoare, scrie https://ziarulnatiunea.ro.

Totuşi, în anii de teroare, au fost oameni, care au avut curajul să înfrunte deschis cruzimea şi barbaria autorităţilor sovietice. Unul, dintre cei foarte puţini, a fost Gheorghe Muruziuc, un erou al românimii basarabene, un erou neglijat, uitat şi înghiţit de anonimat. O să vă spun pe scurt povestea lui ca s-o ştiţi şi s-o transmiteţi urmaşilor.

Biografia lui Gheorghe Muruziuc, până la 28 iunie 1966, nu se deosebea cu nimic de cea a milioanelor de români din Uniunea Sovietică. Născut la Făleşti în 1930, el prinde clasele primare „la români”, iar după război, să nu moară de foame, a fost dus la o „şcoală de meserii”, un incubator de mancurtizare şi îndobitocire a tinerilor.

Pentru o bucăţică de pâine şi un loc de muncă, a slugărit  pe întinsurile Rusiei şi Caucazului, până la reîntoarcerea în locul de baştină în 1962.

Se angajează ca electrician la fabrica de zahăr de la Alexăndreni, unde a putut vedea pe viu discriminarea totală a moldovenilor. Revoltat, a scris o plângere la Moscova, dar a fost acuzat de naţionalism. În curând, realitatea îl convinge că moldovenii nu au nicio şansă să scape de discriminare şi să devină stăpâni pe pământul lor.

Ajunge la concluzia că singura salvare este în Unirea Moldovei cu România. Ca să nu fie divulgat, îmbracă haina luptătorului singuratic şi îşi face un plan secret de o îndrăzneală nebunatică. E sigur pe sine, e sigur că va reuşi. Aşteaptă ora şi ziua cu nerăbdare.

În zori de zi, pe data de 28 iunie 1966, când autorităţile comuniste urmau să serbeze în gubernie „eliberarea norodului moldovenesc de sub jugul ocupanţilor români”, pe cel mai înalt turn din nordul Moldovei, la fabrica de zahăr de la Alexăndreni, flutura falnic Tricolorul românesc.

Sus, la înălţimea de 45 de metri, pe coş, Gheorghe Muruziuc, străjuia cu mândrie Drapelul României.

Imediat cum s-a aflat, în 10-15 minute, turnul a fost încercuit de miliţieni înarmaţi şi K.G.B.-iştii de la Bălţi.

Unui „alpinist” militar i s-a dat sarcină să urce pe turnul rotund, dar Gheorghe Muruziuc, după ce i-a sfătuit pe cei de jos să nu încerce escaladarea, a dat drumul la o cărămidă.

Şefii locali se temeau să dea ordin din capul lor, să împuşte Omul de sus.

La şapte dimineaţa, sute de muncitori veniţi la serviciu, au văzut Tricolorul şi pe colegul lor de muncă. Foarte rapid, întregul orăşel a sosit lângă fabrică să vadă minunea.

Autorităţile se pierduseră definitiv. Nici cei de la Bălţi, nici cei de la Chişinău nu ştiau cum să-l dea jos pe Gheorghe Muruziuc.

Trecuse perioada lui Stalin – nu puteau să aducă „troica” şi plutonul de execuţie să-l împuşte pe eroul de pe turn.

Aşa au „serbat” ocupanţii la 28 iunie 1966, ziua „eliberării” – cu Drapelul României înălţat pe cerul Basarabiei nesupuse.

În aceeaşi zi de 28 iunie i-a fost deschis un dosar penal, art. 71 Cod Penal al RSSM – aţâţarea vrajbei interetnice – şi art. 218 – huliganism. A fost percheziţionat la domiciliu, unde nu s-a găsit nimic deosebit, cu excepţia unei scrisori adresate lui Brejnev, pe care îl informa despre activitatea nesatisfăcătoare a fabricii de zahăr.

La 30 iunie a fost convocată, de urgenţă, adunarea generală a membrilor de partid de la fabrică. Şi aici, Gh. Muruziuc şi-a apărat poziţia – moldoveni sunt discriminaţi, iar Basarabia a fost anexată în 1940 de către URSS.

„Consider că Basarabia, în anul 1940, fără nici un temei a fost ruptă de la România şi incorporată în URSS în calitate de RSS Moldovenească. Prin acest act violent, a fost despărţit poporul moldovenesc, o parte a rămas în România, cealaltă – în URSS. Mai devreme sau mai târziu, RSS Moldovenească va ieşi din componenţa URSS şi fie se va constitui în calitate de stat suveran, fie se va uni cu România. Sunt convins de aceasta”, a spus el. Ca rezultat, a fost exclus din partid.

La 3 iulie a fost arestat. La început, ancheta a fost efectuată de procuratura r-lui Lazovsk, iar mai târziu a fost preluată de KGB.

Satrapii kaghebişti s-au răfuit crunt cu Gheorghe Muruziuc.

În mod tradiţional, l-au declarat nebun şi au încercat să-l interneze în spitalul de psihiatrie, însă medicii – atenţie mare!!! – l-au examinat şi au constatat că este un om completamente sănătos mintal şi au refuzat să dea KGB-ului un document fals.

 Ancheta a fost efectuată într-un timp record de patru luni (pe parcursul investigărilor, Muruziuc a refuzat avocatul). La 29 octombrie i-a fost înmânat rechizitoriul.

Peste două săptămâni, la 16 noiembrie 1966, Judecătoria Supremă a RSS Moldoveneşti, după două zile de şedinţă specială ţinută la Bălţi, l-a condamnat pe Gheorghe Muruziuc la doi ani privaţiune de libertate, regim general.

A fost internat în lagărul din Sverdlovsk (fostul Ivdellag, unul din locul deţinerii moldovenilor arestaţi de NKVD după 28 iunie 1940) şi a stat termenul integral.
Potrivit unei expertize, drapelul lui Gheorghe Muruziuc avea următoarele dimensiuni: doi metri şi 57 centimetri lungime şi 78 centimetri lăţime.

A fost ars la 13 ianuarie 1967 de către colaboratorii KGB.

Revenit la baştină, el a lucrat la Bălţi la o întreprindere de construcţie. A fost reabilitat prin Hotărârea Judecătoriei Supreme a RSSM din 11 martie 1991. În anii de renaştere naţională s-a implicat activ în lupta basarabenilor pentru idealurile naţionale, idealuri pentru care a făcut doi ani de lagăr.
Gheorghe Muruziuc a decedat la 25 septembrie 1998, fiind înmormântat în cimitirul din Făleşti. Au mai rămas în viaţă fratele Victor şi sora Elena. Copiii săi – Mihail şi Vadim – îşi câştigă pâinea cum pot.

Am căutat numele lui Gheorghe Muruziuc într-un dicţionar enciclopedic ilustrat, editat recent la Chişinău. Lipseşte. Numele lui este amintit sporadic în manualele de istorie, iar la Făleşti nu există nici măcar o stradă care să-i poarte numele, deşi în arhiva primăriei poate se mai păstrează demersul prietenului lui, Gheorghe Ghimpu, care cerea redenumirea unei străzi în memoria lui Gheorghe Muruziuc. Demersul aşa şi n-a mai fost discutat…

A revenit acasă cu sănătatea ruinată şi s-a stins din viaţă în septembrie 1998. Nici statul, nici societatea încă nu au găsit cuvintele de recunoştinţă pe care eroul Gheorghe Muruziuc le merita şi le merită cu prisosinţă.

Înainte de încheia, pe scurt, povestea Tricolorului înălţat la 28 iunie 1966, vă propun o mărturie foarte importantă a lui Gheorghe Muruziuc, care nu a fost distrusă de K.G.B.

 Citiţi şi mândriţi-vă că în 1966 s-a găsit un Om, care să salveze demnitatea populaţiei resemnate din Basarabia ocupată:

„Prin fapta mea am încercat să arăt că Moldova este teritoriu al României şi eu doresc ca Moldova să se unească cu România.

Am demonstrat întregii lumi şi conducerii dorinţa mea – că [Moldova] trebuie să se unească cu România. Anume pentru aceasta am ales ziua anexării Basarabiei. Ideea de a arbora drapelul mi-a venit după ce am privit la televizor o emisiune despre anexarea Basarabiei la 28 iunie. Moldova trebuie să se unească cu România, întrucât avem aceeaşi limbă, obiceiuri şi, anterior, am fost împreună”.

Tricolorul este sufletul viu al Basarabiei româneşti. Pe cerul liber al Ţării, Tricolorul are nimbul sfinţilor biruitori, martiri şi făuritori. De câte ori vă ridicaţi ochii în sus şi priviţi cu mândrie la frumuseţea Tricolorului nostru, amintiţi-vă de Gheorghe Muruziuc, eroul care a plătit cu preţul libertăţii înălţarea Drapelului României deasupra Basarabiei ocupate la 28 iunie 1966. 

Plecăciunea şi recunoştinţa tuturor celor care simt româneşte: acum şi de-a pururi, Gheorghe Muruziuc!

Alecu Reniță https://ziarulnatiunea.ro/tricolorul-lui-gheorghe-muruziuc.

16/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

După retragerea trupelor din România, sovieticii au sporit acțiunile agenților și rețelelor lor de informații clandestine.RSS Moldovenească – un cap de pod pentru operațiunile clandestine împotriva României

Foto: Hrusciov și Gheorghiu- Dej

Sovieticii compensează retragerea trupelor prin rețelele de informații, iar regimul printr-un nou val de arestări

Pentru a contrabalansa pierderea influenței militare directe, în urma retragerii trupelor și a reducerii numărului oficial de consultanți și experți, Kremlinul a trebuit să se bazeze din ce în ce mai mult pe agenții și rețelele de informații clandestine, iar în acest sens Moscova dispunea de o rezervă numeroasă de recruți plasați în diverse instituții și segmente ale societății, scrie istoricul Ion CONSTANTIN în revista Revista Limba Română
Nr. 1, anul XXX, 2020
https://limbaromana.md/index.php?go=articole&n

Prima generație de rețele și agenți sovietici includea pe foștii membrii ai Cominternului și veteranii războiului civil din Spania; foști prizonieri de război (POW), recrutați în timpul detenției la sovietici și apoi întorși în 1944, împreună cu Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, cetățeni sovietici rezidenți și persoane rezidente în zonele de graniță româno-sovietică.

Au fost constituite noi rețele formate din ofițeri de armată și de informații (precum și din activiști de partid), instruiți în URSS începând cu anul 1945 și ulterior numiți în funcții de conducere, precum și din angajați români ai organizațiilor sovietice din România.

Pentru a-și atinge scopurile, sovieticii puteau acționa în România, prin diverse grupuri de sprijin formate din agenți infiltrați în mai toate sferele puterii (guvern, Comitetul Central al PMR și ministere) și care puteau suplini tot ceea ce Kremlinul realizase până la retragerea armatei și a consilierilor din România.

Pe plan intern, pentru a compensa retragerea trupelor sovietice și a oferi dovezi concrete de loialitate conducerii de la Moscova, precum și pentru a menține controlul partidului, Gheorghiu-Dej a aprobat introducerea unor măsuri drastice de securitate internă.

Astfel, în perioada 1958-1960, asistăm la o nouă campanie de arestări, urmăriri, critici la adresa intelectualilor „negativiști”. În aceste împrejurări, când în România opresiunea comunistă se declanșa din nou la cote inimaginabile, Onisifor Ghibu se adresa președintelui Consiliului de Miniștri al URSS, Nikolai Bulganin și secretarului general al PCUS, Nikita Hrușciov, cerând „lichidarea radicală a tuturor contractelor și anomaliilor monstruoase create de politica acestui temerar falsificator al marxism-leninismului (I.V. Stalin – n.n.) și autor al imensei tragedii de astăzi a Rusiei și a omenirii”.

De asemenea, în memoriu se solicita să se procedeze de urgență „nu numai la retragerea trupelor sovietice din teritoriile în care ele au fost așezate de la 1944 încoace, ci și din toate acele teritorii în care ele au fost introduse prin minciună, fraudă și teroare, între anii 1939, respectiv 1945”.

Pe baza unei riguroase documentări istorice, O. Ghibu cerea practic retrocedarea de către URSS a teritoriilor românești răpite în 1940: Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herța. Pentru acest fapt, ilustrul luptător național avea să-și piardă din nou libertatea.

RSS Moldovenească devine o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României

Retragerea trupelor sovietice din România a fost urmată de o serie de contramăsuri ale Moscovei, care au afectat și mai mult relațiile Bucureștiului cu Chișinăul. Aproape imediat, Moscova a închis granița dintre RPR și RSSM, iar contactele politice și culturale directe, considerate acum ca „deviaționism naționalist”, au fost întrerupte.

Așa cum rezultă din desfășurarea celei de-a 9-a Plenare a CC al PC din RSSM (septembrie 1959), scriitorii, lingviștii, antropologii și etnologii moldoveni care îndrăzniseră să recunoască similarități cu cultura română au fost acuzați de „propagandă naționalistă”, iar unii dintre ei au plătit chiar cu viața.

Anul 1959 a fost ultimul în care Chișinăul s-a referit la relațiile sale cu Bucureștiul ca fiind „deosebit de apropiate”. Relevant în această privință este raportul de activitate al Institutului de istorie al Academiei de Științe a RSSM pentru anul 1962, care menționa că în perioada 1959-1962 legăturile științifice cu istoricii și arheologii din RPR, pe linia schimbului interacademic, organizării unor simpozioane în comun, participării la expediții arheologice, „s-au redus substanțial”.

Ca o reflectare a declinului tot mai pronunțat în sfera raporturilor bilaterale sovieto-române, relațiile Institutului de istorie de la Chișinău cu comunitatea științifică din România au coborât la cea mai joasă cotă. În schimb, „s-au îmbunătățit întrucâtva” contactele științifice cu savanții de la Academia de Științe a Republicii Populare Ungare.

În același timp, accentele colaborării externe a RSS Moldovenești se vor deplasa tot mai vizibil spre „strângerea relațiilor cu Bulgaria frățească”.

Această „schimbare de optică” în politica relațiilor externe promovată de Chișinău, în defavoarea raporturilor cu România, dar cu accent pe cele cu RP Ungară și RP Bulgară, corespundea perfect strategiei urmărite de conducerea sovietică. Ca mijloc de eliminare a influenței românești peste Prut, Moscova s-a asigurat ca Ungaria și Bulgaria să mențină „cele mai apropiate” relații cu Chișinăul.

Din acel moment, RSS Moldovenească devenea tot mai mult o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României.

Fapt semnificativ, din 1959, relațiile dintre RSS Moldovenească și Republica Populară Mongolă au fost „mult mai strânse” decât cele cu România.

Simptomele neînțelegerilor se transformă în acțiuni politice concrete

Odată cu retragerea trupelor sovietice din România, simptomele mai vechi ale conflictului potențial dintre București și Moscova încep să se transforme în acțiuni politice concrete, noua echipă conducătoare a statului și guvernului, în frunte cu Ion Gh. Maurer, pășind repede, cu binecuvântarea lui Gh. Gheorghiu-Dej, pe calea unei politici orientate în direcția inițierii de legături economice cu Occidentul.

La cristalizarea acestei poziții naționaliste și antisovietice a contribuit desigur și un anume sentiment românesc tradițional antirusesc, datorat „dominației Rusiei asupra Principatelor Române în întreaga perioadă a secolului al XIX-lea, de la anexarea Basarabiei, în 1812, până la 1940”. În cadrul unor manifestări oficiale este denunțată „poziția incorectă” a URSS și a altor parteneri este-europeni.

Așa cum releva Ion Rațiu, „în unele ocazii, guvernul român închidea ochii sau chiar sprijinea demonstrații populare împotriva ocupației rusești”.

Din punctul de vedere al sovieticilor, raporturile dintre Moscova și București au început să se deterioreze la sfârșitul anilor 1950, situația având ca substrat pe lângă problemele politico-economice și pe cele privind teritoriile românești ocupate de URSS.

Nu întâmplător, cu ocazia celei de-a IX-a Conferințe muncitorești pan-germane, ce a avut loc la Leipzig, în ziua 7 martie 1959, N.S. Hrușciov declara: „Se știe că o parte a actualului teritoriu al Republicii Sovietice Moldovenești a fost cotropită de regele român, iar la timpul respectiv a fost din nou reunită cu teritoriul sovietic.

Dar între Uniunea Sovietică și Republica Populară Română nu se pune problema frontierelor, deoarece ambele noastre țări sunt țări socialiste și se conduc de interese comune, merg spre același țel – spre comunism, dar aceasta nu înseamnă că în rândurile unei anumite părți a populației din România nu sunt oameni care consideră că Moldova este o parte a României”.

„Noi, sublinia liderul de la Kremlin, nu trecem cu vederea faptul că asemenea stări de spirit pot apare. Dar în același timp noi considerăm că pentru noi, comuniștii, problema granițelor nu este o problemă principală și în această problemă nu pot exista conflicte între țările socialiste”.

Interpretând problema granițelor de pe poziții marxist-leniniste, N. Hrușciov arăta că, odată cu victoria comunismului la scară mondială, vechile noțiuni despre frontiere vor dispărea, rămânând doar niște linii de demarcare „etnografice”, statornicite istoricește, așa cum se întâmpla în URSS.

Discursul lui Hrușciov la conferința de la Leipzig a fost dat publicității de agenția Tass la 27 martie 1959, dar în presa de la București pasajul referitor la chestiunea frontierelor în Europa postbelică nu a fost publicat.

Pentru prima dată, conducerea de la București cenzura o cuvântare a liderului sovietic.

În cotidianul PMR, „Scânteia”, se menționa doar că „în cuvântarea sa N.S. Hrușciov s-a ocupat în mod deosebit de problema frontierelor”, arătând că problema frontierelor în țările socialiste „nu este o problemă principială” și că între acestea „nu pot exista conflicte din cauza ei”.

Liderul comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej a încercat să-i „explice” ambasadorului sovietic la București, A.A. Epișev, de ce nu s-a publicat această parte din discursul lui Hrușciov, dar se înțelege că lămuririle sale n-au fost prea convingătoare pentru oficialii sovietici.

Referitor la acest moment de disensiune cu sovieticii în chestiunea frontierelor, primul secretar al CC al PMR va arăta următoarele în ședința Biroului Politic al CC, din 26-27 februarie 1963:

„Altă problemă este poziția față de granițe. Se apucă (N. Hrușciov – n.n.) și vorbește la Berlin (la Leipzig – n.n.) că cu Polonia s-a înțeles, dar cu România a mai rămas un balast cu Transilvania. Noi atât am vorbit cu Epișev: ce ați zice voi dacă sub pretextul acesta am deschide discuția despre Basarabia și Bucovina de Nord, ar fi just ca în loc să combatem aceste tendințe, să reluăm această discuție? Sigur n-ar fi just. Atunci voi de ce ridicați astfel de problemă? Dar cine ți-a dat mandat să faci asta? Mie niciodată nu mi-a reproșat”.

Problema frontierelor postbelice a fost reluată de N.S. Hrușciov la Consfătuirea de la București a reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești, din iulie 1960. „Ce ar fi, se întreba primul secretar al CC al PCUS, dacă astăzi, între țările socialiste, problema s-ar pune în felul acesta: suntem cu toții comuniști, să facem un schimb de păreri și să vedem, poate că frontierele dintre țările noastre nu sunt chiar atât de just stabilite. Să stăm de vorbă. Știți, tovarăși, în acest caz nimeni nu ar rămâne cu păr pe cap, ne-am lua la ceartă și n-am rezolva aceste probleme. Nu voi numi acum țările, nu voi spune ce țară are pretenții față de altele, toate țările au câte o pretenție la alta, la două sau la trei țări.

Dar esența acestei probleme este un fleac, care nu valorează nici cât o ceapă degerată. Vă voi spune mai mult. Să luăm un exemplu. În Uniunea Sovietică există un sistem unic socialist, format din 15 republici unionale. Dacă am aduna Comitetele Centrale ale tuturor republicilor unionale și le-am spune: tovarăși, atunci, când s-au stabilit hotarele dintre republici au fost comise greșeli, ar trebui să discutăm, să vedem dacă sunt just trasate, iar dacă nu sunt juste, haideți să le corectăm. Tovarăși, ar ieși așa o ciorovăială, încât am descompune partidul”.

Hrușciov era informat despre „ingratitudinea” românilor

Niciuna dintre țările „lagărului socialist” nu a reacționat atunci față de aceste declarații ale lui Hrușciov în chestiunea frontierelor. Și totuși, liderul de la Kremlin a reținut poziția aparte pe care o avea România între celelalte țări socialiste. În Memoriile sale, consemna că în acea perioadă era informat despre „ingratitudinea” românilor.

Ca urmare, conducerea PCUS ar fi adresat liderilor PMR o scrisoare prin care se încerca „refacerea bunelor relații”.

În scrisoare se spunea: „Chiar dacă nu ne agreați, fapt este că istoria ne-a făcut vecini, iar voi sunteți alături de noi.

Privind retrospectiv la perioada monarhiei române, este foarte surprinzător să constați că țara voastră a dus o politică inamicală față de Uniunea Sovietică; dar acum, când România este o țară socialistă, nu mai există vreun motiv ca noi să nu avem relații frățești”.

Mai menționează că în iunie 1960 a participat la al III-lea Congres al PMR (devenit apoi Congresul al VIII-lea al PCR), având, cu această ocazie, discuții deschise cu liderii români, care nu i-ar fi dat însă un răspuns sincer, relațiile cu ei continuând să se înrăutățească.

„La manifestări oficiale, tovarășii români se comportau ca frați ai noștri, propaganda lor internă era însă tot mai mult îndreptată împotriva noastră”, scria Hrușciov.

Statisticile arată că la sfârșitul anului 1960, influența sovietică în lume atingea punctul culminant, pe care niciodată nu-l va mai realiza în perioada următoare. Astfel, dacă în 1945 țările aflate sub influența sovietică reprezentau un procent de 9% în lume, la sfârșitul anului 1960 ele constituiau un procent de 12%.

Între noile state intrate sub influența sovietică se aflau în primul rând fostele colonii ale marilor puteri, antrenate în lupta anticolonială.

După 1960, relațiile dintre Kremlin și București se vor înrăutăți continuu, datorită, în primul rând, insistențelor sovieticilor de a transforma CAER-ul într-un organism economic supranațional, în cadrul căruia nordul urma să producă mărfuri industriale, iar sudul să furnizeze materii prime și agricole.

Reacția conducerii de la București s-a manifestat încă de la Congresul al III-lea al PMR (20 – 28 iunie 1960), care a dat o formulare și mai clară principiilor comunismului național, proclamând din nou dreptul țării de a se industrializa în mod rapid.

La sfârșitul anului 1960, o delegație a PMR participa la Consfătuirea Partidelor Comuniste și Muncitorești de la Moscova, care, prin Declarația adoptată, stabilea principiile cu privire la colaborarea țărilor socialiste pe baza respectului reciproc, a suveranității și a dreptului fiecărei țări de a-și elabora propria politică națională.

Liderii românii observă jocul lui Hrușciov la „două capete”

Presiunile asupra românilor, pentru a-i lămuri asupra „avantajelor” integrării economice, s-au intensificat în anii 1962-1963, fiind exercitate direct de Hrușciov și de alți lideri ai țărilor lagărului socialist, în cadrul diferitelor consfătuiri ale CAER sau prin intermediul economiștilor și publicațiilor de profil.

Primele „deosebiri de păreri” între conducerea de la Moscova și cea de la București în chestiunea adâncirii cooperării în cadrul CAER au apărut în anul 1962, la conferința de la Moscova, din 6-7 iunie, când propunerile sovietice privind formarea unui „organ unic, suprastatal, de planificare” și a unor structuri transnaționale pe ramuri au fost receptate de partea română ca „niște atacuri la adresa suveranității naționale”, mai ales că exista experiența nu prea îndepărtată a sovromurilor.

În pofida opoziției ferme a României față de modelul sovietic de reorganizare a CAER, Hrușciov va relua cu alte ocazii propunerile sale, „ceea ce va menține sub o presiune constantă conducerea RPR, creând o stare de puternică nervozitate în relațiile dintre cele două state”.

La mai puțin de două săptămâni după eșecul inițiativelor sale în cadrul CAER, N.S. Hrușciov însoțit și de primul secretar al CC al PCM, Ivan I. Bodiul, a efectuat o vizită în România, în perioada 18-25 iunie 1962, pe parcursul căreia nu și-a putut stăpâni starea de profundă nemulțumire față de liderii români, cărora le-a reproșat o serie de stări de lucruri din domeniul economic: faptul că „la voi se taie purceii la 25 de kg” (în RSS Moldovenească greutatea medie a unui porc îngrășat și vândut statului era de… 84 kg), că nu se semăna porumbul „în pătrat” sau de ce România cumpără tehnologii din Vest și vrea să aibă industrie, ca să fie independentă etc.

 La un moment dat, în tren, auzind la difuzor un cântec popular moldovenesc, Bodiul a exclamat: „E de la noi, din Moldova!”, la care Gheorghiu-Dej a intervenit și, pe un ton firesc, a spus că melodia este de la el, din Bârlad.

Bodiul a insistat asupra versiunii sale, iar Dej, în continuare, calm, a arătat că „limba română și cea moldovenească sunt una și aceeași limbă, românii și moldovenii sunt una și aceeași națiune”. Roșu „ca racul”, Bodiul i-a explicat lui Hrușciov, care nu a intervenit în discuție, că „sunt două limbi, una sub influență latină, alta sub influență slavă, că poporul moldovenesc este altceva decât poporul român”.

În context, Dej a făcut o serie de reproșuri la adresa conducerii de la Chișinău, arătând că „românii din Basarabia nu au școli, n-au ziare în limba română, alfabetul latin este înlocuit cu cel chirilic”. Semnificativă pentru deosebirea de opinii în chestiunile discutate, confruntarea de atunci, ca și altele de mai târziu, „nu a avut însă efecte pozitive”.

Conducătorii români încep să observe că liderul sovietic face un joc duplicitar și diversionist în legătură cu problemele teritoriale ale statelor socialiste, în ansamblul lor, și ale României, în particular.

Hrușciov obișnuia să discute cu diverse prilejuri, într-o țară sau alta despre aceste chestiuni, lansând provocări prin tot soiul de inițiative, mai curând improvizații, trezind nedumerire, neîncredere și suspiciuni referitoare la politica și atitudinea reală a Sovietelor față de confrații de „lagăr”.

Era tot mai evident că Hrușciov se lansase într-un „joc provocator la două capete – în chestiunea Basarabiei și în cea a Transilvaniei, totodată”.

Semnificativ este că, în Memoriile sale și-a expus poziția partizană față de Ungaria, susținând că „Transilvania fusese întotdeauna ungurească, că limba și cultura maghiară sunt predominante acolo” și că „românii întorseseră totul cu susul în jos în tentativa de a eradica tot ceea ce mai rămăsese unguresc în regiune”.

Insinuând că românii erau naționaliști-extremiști, Hrușciov a pretins că „făceau spume la gură” când susțineau că „Transilvania era provincie românească din timpuri străvechi”.

De remarcat că astfel de opinii, arareori exprimate public sau atât de explicit, reflectau poziția constantă sovietică, de la crearea Rusiei bolșevice și până la colapsul URSS, în 1991.

ADDENDA

Există indicii conform cărora încă din anii 1948-1949 o mică ramură „națională” a contraspionajului român a avut ca sarcină (sub camuflajul așa numitei „Probleme legionare”) să identifice și să-i supravegheze discret pe unii agenți (capi) ai rețelei NKVD în România. Notăm că la Comandamentul Trupelor de Securitate (MAI) exista încă de la sfârșitul anilor 1950 o unitate militară cu indicativul UM 0110 care se ocupa și cu contrainformațiile.

Se pare că aici s-a aflat primul nucleu contrainformativ care s-a ocupat de „Problema Specială” (conspirativul pentru chestiunea antisovietică), și asta încă din anul 1958! 

Acest nucleu de la „UM 0110” care s-a constituit după retragerea armatelor sovietice din România (1958) este posibil să fi avut ca model Grupa Specială antisovietică înființată pentru colaborarea cu anglo-americanii în cadrul fostului Serviciu Special de Informații (SSI) din România, în perioada septembrie 1944 – martie 1945. 

Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a încredințat, probabil, înainte de anul 1958 această chestiune deosebit de delicată generalului Nicolae Ceaușescu. 

În aprilie 1963, pe fondul tot mai numeroaselor divergențe româno-sovietice, cercul restrâns al conducerii superioare de partid și de stat din România a ordonat Securității crearea în secret în cadrul Direcției a II-a de Contraspionaj (șef Neagu Cosma) a unui Sector de contraspionaj țări socialiste, care era format dintr-un colectiv restrâns de ofițeri profilat pe „țări socialiste vecine și probleme legate de acestea”.

Sens în care, chiar de la crearea Sectorului de contraspionaj țări socialiste s-a fixat acestui colectiv ca obiectiv să ducă „numai muncă contrainformativă pe teritoriul țării noastre”, fiind interzisă trimiterea de informatori cu sarcini informative în statele socialiste. 

Referitor la acest subiect, redăm în cele ce urmează largi extrase din revista Historia (https://www.historia.ro//um-0110-contraspionaj-tari-socialiste-anti-kgb-infiintarea-si-primii-ani-1963-1973)

Sectorul de contraspionaj țări socialiste a fost condus în primii ani alternativ când de Aurel Mircea, când de Teodor Dorobanțu, apoi de Constantin Iosif și Victor Neculicioiu. 

Atât Direcția de Contraspionaj cât și Direcția de Contrainformații Militare se aflau din anul 1952 în cadrul Ministerului Afacerilor Interne (Securitatea statului). 

În anul 1967, probabil că din nevoia urmăririi unitare, coordonării și eficientizării activității în „Problema Specială” (antisovietică), Direcția de Contraspionaj, denumită acum a III-a, și Direcția de Contrainformații Militare, devenită a IV-a, au fost unificate în cadrul nou constituitei Direcții Generale de Contraspionaj, ai cărei șefi au fost Nicolae Stan (1967-1969) și Neagu Cosma (1969-1973).

Așadar, „Problema Specială” (antisovietică) era urmărită de contraspionajul român în toate aspectele sale civile și militare. 

Verificările efectuate de contraspionajul român în cadrul „Problemei Speciale” (antisovietică) au confirmat oportunitatea existenței Sectorului de contraspionaj țări socialiste și au impus necesitatea intensificării muncii pe această linie, a extinderii ei în întreg teritoriul național. Faptele stabilite de către ofițerii acestui Sector de contraspionaj au demonstrat că în toată perioada de după 23 august 1944 România a continuat să fie privită și tratată de sovietici – sub aspectul preocupărilor informative – ca și până la Actul de la 23 august 1944, adică un stat inamic Uniunii Sovietice!

Iar situația se agrava. La măsura luată de statul român în anul 1963 de a elimina instituția consilierilor sovietici din cadrul Ministerului de Interne al României sovieticii au contracarat, astfel că Sectorul de contraspionaj țări socialiste a raportat că „după plecarea consilierilor sovietici din România, parte din activitatea informativă a URSS în țara noastră a fost transferată reprezentanților militari pe linia Tratatului de la Varșovia”. Că „din date certe, rezultă că tematica și problemele aflate în atenția acestora nu diferă cu nimic de cele urmărite de reprezentanții militari sovietici în statele nesocialiste”. 

În susținerea deciziilor de mai sus, la Sectorul de contraspionaj țări socialiste, „care își desfășoară activitatea conspirat”, au fost detașați: ofițeri cu sarcini informative; ofițeri care să deservească pe lina T.O.; ofițeri de supraveghere operativă; și ofițeri cu sarcini pe linia supravegherii secrete a corespondenței. 

La Inspectoratele Județene, încă din anul 1963 lucrau în cadrul „Sectorului contraspionaj țări socialiste” grupe corespondente formate de câte 1-2 ofițeri, cu excepția unor județe cu pondere mai mare a problemelor (Cluj, Constanța, Timișoara) la care numărul era de până la 5 ofițeri. Din anul 1968, în condițiile invaziei militare sovietice în Cehoslovacia, a crescut simțitor numărul ofițerilor de contraspionaj care se ocupau de „Problema Specială” (antisovietică). 

Măsurile complexe întreprinse de către Direcția de Contraspionaj, Direcția de Contrainformații Militare și alte direcții din Securitate au dus la reconstituirea unei imagini de ansamblu a fostelor rețele ale NKVD în România, care „au confirmat existența pe teritoriul României a unei numeroase baze ce a servit intereselor organelor informative din statele socialiste vecine, atât înainte cât și după 23 august 1944”. 

Pentru a se putea stabili întregul potențial al acestei rețele ilegale sovietice în România, a fost necesară o susținută activitate de identificare și verificare, fapt de a determinat ca de la înființarea Sectorului de Contraspionaj țări socialiste (în aprilie 1963) și până în iulie 1973 să fie lucrat un număr de peste 10 000 elemente, astfel: 

    • Circa 2 000 de elemente suspecte au fost lucrate prin mijloace T.O.; 
    • Circa 1 500 de elemente suspecte au fost supravegheate prin filaj; 
    • În peste 4 000 cazuri au fost dirijați informatori; 
    • Circa 7 000 de elemente suspecte au constituit obiectul supravegherii secrete a corespondenței; 
    • În 13 cazuri s-a efectuat control radio, această măsură fiind luată doar asupra persoanelor cunoscute că anterior au uzat de un asemenea procedeu în transmiterea de informații secrete către sericiul sovietic de informații.

Concomitent, prin măsurile întreprinse de Direcția de Contraspionaj, respectiv Sectorul de Contraspionaj țări socialiste, s-a realizat și o delimitare a categoriilor de cetățeni străini (sovietici și restul statelor socialiste) și autohtoni, prin care organele de spionaj din statele socialiste vecine au acționat pe teritoriul României, astfel că au trecut prin filtrul verificărilor până în iulie 1973:  

    • 1 150 reprezentanți străini, diplomați ai statelor socialiste; ziariști, corespondenți de presă, specialiști și tehnicieni, doctoranzi, studenți, persoane venite din URSS și spațiul socialist la specializare în România; 
    • 1 340 cetățeni români confirmați că au activat ca agenți ai organelor de informații sau contrainformații sovietice, atât înainte de 23 august 1944, cât și după aceea. Sau legături ale acestora (din acest număr, 330 de persoane erau la acea dată stabilite în București și făcuseră obiectul nemijlocit al preocupărilor Sectorului de Contraspionaj țări socialiste, iar celelalte 1 010 persoane erau răspândite în diverse localități din țară); 
    • 2 500 rezidenți ai statelor socialiste stabiliți în România (înainte sau după 23 august 1944); ponderea cea mai mare din acest număr o aveau „fostele sau actualele rezidente sovietice venite prin căsătorie cu cetățeni români, care au studiat în URSS”; 
    • 120 persoane care au lucrat în fostele societăți mixte de tip Sovrom: 
    • 5 600 persoane, selecționate din rândul celor peste 200 000 persoane cu acte reconstituite, ponderea cea mai mare a acestora constituind-o cele provenite din Basarabia și Bucovina (refugiații); 
    • 1 100 cetățeni români stabiliți că erau „legături suspecte” ale categoriilor de străini enunțate; 
    • 200 persoane repatriate din statele socialiste; 
    • 21 persoane care au emigrat în URSS după anul 1964, numărul cel mai mare reprezentându-l cel al cetățenilor români căsătoriți cu rezidente sovietice, „nemulțumiți de situația din România”. 

Separat de aceasta, Direcția de Contraspionaj a întreprins măsuri de verificare informativă asupra unor persoane indicate ca suspecte de conducerea Ministerului de Interne și de cea superioară de partid și de stat, unele dintre acestea făcând parte din rândul celor care anterior au deținut funcții de răspundere în Partid și stat, care după „eliberarea” din aceste funcții s-au constituit în elemente nemulțumite și au început să aibă „manifestări negative la adresa partidului și statului român”. 

Pentru urmărirea categoriilor de persoane care făceau obiectul muncii în „Problema Specială” (antisovietică), Direcția de Contraspionaj a trecut la organizarea unei rețele informative proprii pentru Sectorul de Contraspionaj țări socialiste/UM 0920/A, „recrutată în condiții ce reclamă o deosebită exigență în alegere, control și verificare în dirijare, pentru a preveni eventualele deconspirări”.

Astfel, în iulie 1973 UM 0920/A dispunea în aparatul central de un număr de 708 informatori și colaboratori

În urma analizei activității desfășurate în perioada aprilie 1963 – iulie 1973 de către Sectorul de Contraspionaj țări socialiste/UM 0920/A, Direcția (Generală) de Contraspionaj a desprins următoarele concluzii (preluare in extenso din documentele de arhivă, n.n.):  

1) Pe teritoriul României se afla un număr important de persoane care au fost folosite îndeosebi de URSS în scopuri informative atât înainte, cât și după 23 august 1944, din rândul cărora făceau parte: 

    • Foști cetățeni sovietici („spioni”) infiltrați ilegal în țară până la 23 august 1944 sau ulterior și care s-au stabilit aici, desfășurând sub directa îndrumare a organelor informative sovietice activități specifice până în anul 1947, de la această dată ei preluând funcții de conducere în Poliție, Siguranță, Serviciul Special de Informații, ulterior în MAI, în Forțele Armate sau în alte sectoare importante ale aparatului de stat din România; 
    • Persoane originare din Basarabia, repatriate în România în perioada 1940, în rândul cărora sovieticii au creat o numeroasă agentură, în foarte multe cazuri repatrierea fiind condiționată de sovietici de acceptarea unor sarcini informative; parte dintre aceștia au fost folosiți și după august 1944; 
    • Foști prizonieri de război, persoane arestate și duse la munca de reconstrucție în URSS, care au fost recrutate cu sarcini contrainformative în URSS, iar după anul 1945, sau mai târziu, au fost reactivate de sovietici, fiind folosite și în obținerea de date despre țara noastră; 
    • Persoane provenite din rândul imigrației ruse, care paralel cu informațiile furnizate sovieticilor despre conaționali au dat și informații despre România; 
    • Autohtoni recrutați în scopuri contrainformative după anul 1944 de reprezentanți ai organelor securității sovietice, care au lucrat în Comisia Aliată de Control sau Comandamentele trupelor sovietice staționate pe teritoriul României; 
    • Salariați ai fostelor Sovromuri

   

Cea mai mare parte din cei de sus au fost chestionați în perioada anilor 1964-1966 de organele de contraspionaj (camuflat prin organele de miliție, partid etc.), iar majoritatea a susținut că „activitatea lor informativă a încetat treptat”, ultimele indicii de folosire a acestora în scop informativ de către organele sovietice de securitate situându-se în perioada anilor 1958-1960. Contraspionajul român caracteriza majoritatea acestor elemente ca fiind „prin formație și angajamente asumate (…), cu concepții închistate în ce privește rolul URSS în mișcarea comunistă și muncitorească internațională, ele privesc și comentează cu rezerve – uneori chiar cu dușmănie – politica independentă, suverană, promovată de România pe plan intern și extern”. 

Epurarea majorității lor din funcțiile deținute în Partid și stat (îndeosebi a celor cu funcții de răspundere în MAI și MApN) a determinat reacții care au mers la interpretări că sunt „aruncați la lada de gunoi”, până la „comentarii dușmănoase”, intenții și chiar acțiuni de „reclamații” și de exprimare de a se reîntoarce în URSS. 

Conform ofițerilor UM 0920/A, „periculozitatea acestei categorii de persoane constă în faptul că o bună parte dintre ei fiind ilegaliști exercită anumite influențe negative în cercurile lor, se deplasează periodic în URSS sau sunt contactate de persoane stabilite în această țară care au desfășurat activitate informativă comună în România; unii dintre ei au legături cu reprezentanți sovietici acreditați în România”.  

2) În rândul cetățenilor statelor socialiste (îndeosebi din URSS) stabiliți cu domiciliul în România (rezidenți), inclusiv al acelora care și-au luat cetățenia română (foști rezidenți), au fost identificate „elemente cu atitudini dușmănoase sau pretabile la acte ostile țării noastre”. S-a stabilit că marea majoritate a persoanelor din această categorie erau cetățene sovietice, stabilite în România ca urmare a căsătoriei cu cetățeni români care au studiat în URSS. 

În acestă direcție, contraspionajul român era în posesia unor date conform cărora: 

    • Ambasada și consulatele URSS din București și Constanța desfășurau „o susținută activitate de polarizare a lor sau a soțiilor, prin organizarea unor diverse activități care la prima vedere îmbracă un caracter cultural (gale de film, expuneri, reuniuni etc.)”. În realitate, „scopul unor asemenea acțiuni îl constituie realizarea unor contacte de informare – date fiind posibilitățile lor mai largi de penetrație în mediul românesc”; în iulie 1973 erau indicii că din totalul de 998 rezidente sovietice stabilite în București, circa 200 erau considerate de către diplomații sovietici drept „elemente mai apropiate și de încredere”. 
    • Prin mijloace T.O. s-a stabilit că unele dintre rezidentele sovietice îi informau pe diplomații sovietici sau pe conaționalii lor veniți în România asupra unor probleme interne ale statului român, considerând o „datorie” a lor să facă acest lucru; 
    • În URSS, fostele rezidente sovietice care au plecat definitiv din țară împreună cu soții lor români au constituit un nucleu „ce desfășoară acțiuni potrivnice țării noastre”, între altele prin contactarea unor cetățeni români care se deplasau în Uniunea Sovietică, pe care îi „prelucrează negativ” (contraspionajul român considera că acest „nucleu” ar constitui o parte din conducerea statului român, un „guvern”, în cazul unei invazii militare sovietice în România, n.n.).  

Suspiciunile contraspionajului român față de gruparea rezidentelor, a fostelor rezidente sovietice și a soților lor se baza și pe următoarele indicii rezultate din documentarea efectuată în chestiune, astfel: • Existau rezidente sovietice care au rămas în România chiar și după despărțirea de soții lor, cetățeni români, ele refuzând să se înapoieze în Uniunea Sovietică („în mod nejustificat”, ele frecventau intens ambasada și consulatele sovietice din România. De pildă, dacă o rezidentă sau fostă rezidentă sovietică era „mutată” dintr-o funcție în alta, considerată inferioară și mai puțin plătită, imediat aceasta „raporta” la ambasada sovietică că este „discrimină” sau „persecutată” de către autoritățile române, n.n.); 
    • Majoritatea rezidentelor care au „solicitat” cetățenia română au păstrat pentru copii lor cetățenia sovietică (din anul 1964, statul român a făcut presiuni asupra rezidentelor sovietice în scopul renunțării la cetățenia sovietică, situație în care devenind cetățene române acestora li se putea limita posibilitatea de a pleca oricând „în afară” și, de asemenea, puteau fi trase la răspundere penală în caz că intrau în „conflict” cu legile române, n.n.);  
    • Parte din rezidentele sovietice din România efectuau deplasări în Occident, aveau legături suspecte cu persoane din aceste state, unele au realizat chiar căsătorii plecând din țară (exista bănuiala că aceste rezidente lucrau în Occident pentru organele sovietice de informații via România, că ele se stabileau în Occident folosind ca paravan cetățeni români, întrucât cetățenia sovietică nu era prea agreată în Occident, organele speciale din statele occidentale acordând o atenție specială cetățenilor sovietici, n.n.).

Concomitent, Direcția de Contraspionaj a avut în atenție cunoașterea cazurilor în care au fost luate măsuri nejustificate (abuzuri) de către unele întreprinderi și instituții, de natură să creeze nemulțumiri, cu care au fost informate organele competente de stat.

În afara persoanelor originare din Uniunea Sovietică, contraspionajul român a obținut date și pe linia altor state cu privire la folosirea informativă a unor rezidenți în România. 

Observație: reiese din documente că întrucât între statele socialiste nu exista noțiunea de „spionaj”, contraspionajul român căuta dovezi pentru ca spionii statelor socialiste, care de regulă aveau imunitate diplomatică, să fie compromiși sub motivul altor infracțiuni. De pildă, „diplomații” socialiști aflați la post în țara noastră erau documentați în momente când se întâlneau conspirativ cu diverși agenți ai serviciilor statelor occidentale aflați la București. Era un joc operativ bine pus la punct de către ofițerii români de contraspionaj, „dovezi” care nășteau serioase bănuieli și neîncredere în Centralele de la Moscova și celelalte capitale socialiste (suspiciuni de „trădare”), astfel că pentru motive de siguranță, de regulă, „diplomații” implicați în astfel de „relații” erau serios cercetați sau retrași/mutați de la posturile lor din România. În ce privește obținerea de dovezi compromițătoare pentru încadrarea „spionilor” și „trădătorilor” la alte infracțiuni, acestea nu erau greu de obținut în condițiile penuriei din întreg lagărul socialist, aproape că nu era cetățean al acestui lagăr care să nu treacă ilegal prin vamă diverse lucruri: bijuterii din metale prețioase, televizoare color, electrocasnice, haine, alcool etc. sau putea să fie compromis pe motive de: imoralitate, speculă, furt din avutul obștesc etc. 

3) Direcția de Contrapsionaj (prin unitatea specializată UM 0920/A) a stabilit că printre cetățenii statelor socialiste acreditați în România au fost trimise acoperit „cadre de informații și contrainformații” care au acționat sau acționau în următoarele direcții:

 • Procurării de date cu caracter politic, economic, social-cultural și militar despre România; 
    • Prelucrării interlocutorilor „în spiritul politicii promovate de statele pe care le reprezintă, prin comparații defavorabile, tendențioase” la adresa politicii interne și externe a României; 
    • Polarizării unor elemente considerate de încredere, îndeosebi în rândul rezidentelor sovietice, soților acestora, persoanelor care au studiat în URSS; 
    • Popularizării „punctelor de vedere” ale statelor pe care aceștia le reprezentau, prin încercări de difuzare – fără aprobarea de rigoare a organelor statului român – a unor materiale cu conținut polemic la adresa conducerii superioare de partid și de stat din România.

Una din metodele des utilizate de „diplomații” sovietici și „omologii” lor socialiști aflați la București era deplasarea frecventă în scop informativ interiorul României, sens în care contraspionajul român a luat „măsuri de prevenire și control”. Din controlul unor deplasări în provincie s-a confirmat că scopul acestora era „confruntarea unor informații și verificarea modului cum sunt transpuse în viață măsurile adoptate de statul român pe plan intern”. Respectivii „diplomați spioni” erau insistenți și în urmărirea problemei minorităților naționale, de exemplu, „reprezentanții” unguri, est-germani și sovietici vizau regiunile în care erau concentrate minoritățile etnice naționale, cu scopul de a stabili „discriminările” la care acestea ar fi supuse de către statul român. 

Comportamentul unor „reprezentanți” ai statelor socialiste acreditați în România, în timpul deplasărilor prin București sau în provincie, a evidențiat faptul că erau instruiți cu probleme specifice cadrelor de informații și contrainformații.

Aspecte ale activității Sectorului de contraspionaj țări socialiste (anti-KGB) rezultate în perioada 1963-1964

La 15 iulie 1964, Direcția de Contraspionaj (Sectorul țări socialiste) a înaintat ministrului de Interne un amplu raport referitor la „aspectele mai deosebite rezultate în urma discuțiilor purtate cu unii foști agenți ai organelor sovietice de informații”.A rezultat că unii au fost racolați ca agenți în timp ce se aflau în URSS ca prizonieri, iar alții pe teritoriul țării noastre după 23 august 1944. Un aspect interesant care s-a desprins din relatările celor cu care s-a discutat era acela că, mai ales în Regiunea Suceava, ofițerii NKVD au pătruns pe teritoriul țării noastre – în scopul recrutării de agenți – sub acoperirea unor componenți ai comandamentelor militare sau ca organe grănicerești, care treceau frontiera pentru rezolvarea unor probleme specifice muncii lor. În procesul de selecționare a elementelor punctate pentru recrutare, organele de informații sovietice s-au orientat în special către persoanele care în acea perioadă dețineau diferite funcții în primării. Una din formele de legătură cu agentura, în regiunile limitrofe cu frontiera sovietică, consta în contactarea ei pe teritoriul țării noastre la locul de muncă al persoanei respective.

Situația din iunie 1964 arăta că cadrul Ministerului Forțelor Armate ale României (MFA) era un număr de 261 ofițeri căsătoriți cu cetățene sovietice. Dintre aceștia, 247 ocupau funcții de comandă, iar 14 făceau parte din aparatul politic. .Analizând funcțiile pe care aceștia le ocupau, a rezultat că 2 erau locțiitori comandanți de Divizie, 7 comandanți de regimente și similare, un șef de secție politică, 58 în comandamentele de armă și direcțiile centrale și 108 în cadrul unităților. Dintre soțiile de ofițeri cetățene sovietice, 6 au făcut parte până la venirea în țară din organele de securitate ale URSS. Din materialele existente rezulta că „o parte dintre acestea au o atitudine negativă față de regimul din țara noastră, fiind identificate în acest sens 34 cetățene sovietice și 24 care au legături frecvente cu reprezentanții sovietici aflați în România”.  

La acea dată, iunie 1964, contraspionajul român a identificat în cadrul Forțelor Armate române 53 foști agenți ai organelor de securitate sovietice, dintre care 41 ofițeri, 6 subofițeri, 6 angajați civili. Dintre aceștia, 25 fuseseră îndepărtați din Armata Română. A rezultat că 48 dintre ei au fost recrutați în timp ce se găseau pe teritoriul URSS, dintre aceștia 27 au venit în țară cu Divizia „Tudor Vladimirescu”, iar 5 au fost recrutați după 23 august 1944. Existau date că după 23 august 1944 sovieticii au reactivat 6 agenți din cei recrutați în timpul prizonieratului. 

Majoritatea acestor agenți după 23 august 1944 au pătruns în diferite funcții de conducere în Forțele Armate, ca de exemplu general-maior (r) Lungu Mihai (fost Mișa Wecsler), fost șeful Spatelui Forțelor Armate; colonel (r) Sevcenco Sergiu, fost șeful Direcției Gospodăriei MFA și alții. 

Discutându-se cu un număr de 65 translatori care au lucrat pe lângă consilierii sovietici din cadrul Forțelor Armate române, a rezultat că aceștia se ocupau și de culegerea de informații despre starea de spirit a militarilor, a populației, traduceau în limba rusă autobiografiile unor cadre cu funcții de răspundere pe care le trimiteau în URSS. Aceste date erau culese și prin translatorii pe care îi aveau. 

Sa stabilit că „reprezentanții” sovietici aflați atunci în România (1964) mențineau legătura cu unii foști agenți, se întâlneau cu aceștia în diferite locuri pentru a se informa asupra măsurilor luate de către „conducerea de partid și de stat”.

În februarie 1964, cpt. Mirgoroschi F. M., conducătorul unei delegații militare sovietice, sosit în România pentru predarea unor rachete, a afirmat față de ceilalți membri ai delegației: „Să nu uităm nici un minut unde ne aflăm, aici este o țară mică, dar schema a rămas aceeași, situația noastră este foarte încordată aici în România unde ești supravegheat și urmărit. Relațiile noastre cu ei trebuie să corespundă raporturilor politice care există între statele noastre”. 

În concluzie, Direcția de Contraspionaj, prin sectorul specializat antisovietic, a stabilit că organele de securitate sovietice culegeau informații din România prin folosirea vechii agenturi create înainte și după 23 august 1944, și cu ajutorul unor reprezentanți veniți în România ca diplomați, corespondenți de presă sau ziariști, specialiști și tehnicieni civili și militari, care desfășurau activitate în direcția obținerii de informații privitoare la țara noastră. Direcția de Contraspionaj a raportat că în cadrul ambasadei sovietice la București lucrau în vara anului 1964 sub acoperire de diplomați unii ofițeri ai organelor de informații sovietice, precum: 

  • Atașatul militar sovietic col. Makovkin V. S., care a mai lucrat în țara noastră până în anul 1954; 
    • Feodor S. Mititel, viceconsul, care până în 1962 a făcut parte din rezidentura sovietică din Atena (Feodor Mititel s-a născut în 1925, Dubosari, consul la Ambasada URSS din București, sosit la post la 26 ianuarie 1963. În perioada 1955-1959 a fost secretar III la ambasada rusă din China; 1959-1962, secretar III la ambasada sovietică din Grecia de unde a fost expulzat pentru activitate incompatibilă cu calitatea de diplomat. Era semnalat ca fiind cadru al organizației de securitate sovietice, cunoaștea limba română. A plecat din țară în anul 1968, n.n). 
    • Jarikov Feodor Petrovici, corespondentul agenției TASS (din 1962), ofițer de contrainformații, care timp de 7 ani până în anul 1957 a lucrat la Comandamentul sovietic din Constanța, recrutând și folosind agenți dintre cetățenii români. În anii 1960-1961 lucra la MAI Moscova (era secretarul organizației de bază a PCUS al Facultății Speciale) ca translator la Şcoala de Miliție din Moscova, pe lângă grupul de ofițeri români; în anul 1962, Jarikov a sosit în România în calitate de corespondent al TASS; 
    • Tot la ambasada URSS la București a funcționat în calitate de atașat pentru problemele de protocol V. Pavlov, care a lucrat ca secretar al Asociației de Prietenie Sovieto-Române;
    • La aceeași ambasadă, a revenit în primăvara anului 1964 – în calitate de secretar II – Arcadie Hitrov și soția sa Ludmila, fiica fostului ambasador Alexei Epișev. Ambii au mai lucrat în țara noastră până în anul 1962 și „este cunoscut faptul că au întreținut legături apropiate cu o serie de reprezentanți ai vieții noastre cultural artistice”.

18/01/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: