CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CINE CREDE PROSTIA că românii nu au fost în stare să-şi creeze o aristocraţie proprie, românească, demnă de acest nume ?

Motto:

„Românii sunt un popor fără istorie, destinați să piară în furtuna revoluției mondiale. Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluției și vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor național, la fel cum propria lor existență, în general, reprezintă prin ea însăși un protest contra unei mărețe revoluții istorice. Dispariția lor de pe fața pământului va fi un pas înainte.”
Karl Marx și Friedrich Engels,  OPERE COMPLETE, vol. 8, pag. 229

Ce putea să-l facă pe Engels să ne urască atât de tare, se întreabă prof.univ.dr.Ion Coja?

Trebuie văzut cu exactitate data când Engels face această declarație și contextul.  Precum și alte referințe …engelsiene la români, dacă există. Ce știa Engels despre români atunci când a dat verdictul aneantizării noastre?
Așa, la prima vedere, îmi vine să leg declarația lui Friedrich Engels de prima lovitură, efectiv mortală, dată de români marxism-leninismului în 1864, la Viena, când boierul moldav Racoviță îl răpune în luptă dreaptă pe cel care a fost cel mai apropiat tovarăș de idei cu Marx și Engels, marea speranță a socialismului științific, numitul Ferdinand Lassalle.

Episod care n-ar trebui să lipsească din niciun manual de istorie a românilor, dar lipsește din toate… E probabil ca Engels să ne poarte pică de pe atunci!…

Povestea este următoarea:

Lingvistul român, profesorul universitar publicistul și scriitorul Ion Coja, constata cu ceva timp în urmă că anti-românismul a răspândit printre altele și ideea că românii nu au fost în stare să-şi creeze o aristocraţie proprie, românească, demnă de acest nume.

A fi anti aşa ceva, adică anti-român, evreu, englez, rus, maghiar, turc, kurd etc., este mai înainte de orice o dovadă a sărăciei de duh.

Oricum, ideea că noi, românii, nu am reuşit să ajungem până în epoca modernă cu o aristocraţie autentică, proprie, se regăseşte la câţiva istorici şi sociologi mai vechi, asupra cărora dacă cineva ar pune eticheta de „antiromânism”, s-ar face de rîsul copiilor.
Cu toate acestea, scrie prof. dr.Ion Coja, nimeni nu-l va putea va putea convinge vreodată că boierii noştri nu au fost nişte veritabili aristocraţi.

Iar această convingere a sa se bazează pe norocul pe care l-a avut de a-l fi cunoscut pe un mare şi autentic boier al acestei ţări, boierul mehedinţean Constantin (Titi) Boceanu.

Era schilodit de cei 11 ani de temniţă, ca deţinut politic, deşi avea un dispreţ funciar pentru politică, pentru viaţa „de partid”.

”Funciar”, adică pornind de la autenticitatea boieriei sale, căci apariţia în viaţa ţărilor româneşti a partidelor politice, a pluralismului politic, a politicianismului, a coincis cu ieşirea de pe scena istoriei noastre a clasei boiereşti, care, cu toate păcatele ei, a avut şi meritul de a nu fi în stare să zămislească decât o singură idee politică: să ţii cu Ţara, cu moşia străbună, drept care unii se cheamă ţărani, alţii boieri sau moşieri!

Fireşte, boieri şi-au zis şi ciocoii, mai vechi sau mai noi, care au izbutit în mintea multora să compromită ideea de boier, moşier, însă mândria ţărănească nu se poate concepe decât îngemănată cu sincera preţuire arătata boierimii, rangului la care se putea ridica şi orice ţăran, prin fapte de bravură ostăşească îndeosebi!

Aceasta era rânduiala cea veche a Ţării, după care tânjea atâta Eminescu…
Mi-a fost foarte clar că d-lui Boceanu nu i s-ar fi potrivit să facă parte din niciun partid interbelic.
Domnul Boceanu susţinuse, în tinereţe, ultimul duel ce s-a ţinut în România, înainte ca duelul să fie interzis prin lege. Duel duel, după toate regulile, cu martori de faţă şi medic. Tare mai regreta domnul Boceanu dispariţia duelului din obiceiurile societăţii moderne, învinuind de asta tot democraţia!

L-am rugat să-mi explice funcţia pe care o avusese în societate duelul, adică la ce fusese el atât de bun? „Duelul avea o funcţie foarte importantă: elimina din societate mitocanii şi pe cei fără simţul onoarei! Nimeni nu-şi putea permite să fie mitocan cu altul, căci risca să fie provocat la duel! Iar cine nu răspundea la o provocare la duel, a doua zi nimeni nu-l mai primea în casă. Sau invers: dacă, lipsit de simţul onoarei, suportai o mitocănie, una pentru care se impunea să-l provoci la duel pe neamul prost, păţeai la fel: nu-ţi mai călca nimeni pragul casei, nu mai erai nicăieri primit!”

Duelul la români!… Iată un subiect despre care nu ştiam nimic şi nici nu bănuiam ce lucruri extraordinare îmi erau astfel necunoscute. Câteva mi le-a povestit domnul Boceanu, fie-i ţărâna usoară…

Iată, aleg două cu gândul tot la boieria românească, mirându-mă încă o dată cât a fost de temeinică, scrie prof. Ion Coja.

Mai întâi prin vestita familie a Racoviţeştilor, dintre care unul s-a nimerit să treacă prin Viena anului 1864, dacă nu mă înşel, în drum spre Paris, fireşte.

S-a oprit câteva zile să mai cerceteze lumea bună unde avea unele uşi deschise. Aşa a aflat de întâmplarea care pasiona la ora aceea întreaga aristocraţie habsburgică. Ce se petrecuse? De ani de zile, un domn ceva mai burghez făcea curte asiduă unei tinere aristocrate.

Prezentându-se la părinţii acesteia, spre a o cere de soţie şi fiind tratat cu refuzul acestora, candidatul nu a pregetat să-i tragă o pereche de palme celui ce refuza să-i devină socru, adică contelui X. Acesta, după regulile de odinioară, nu avea altă ieşire decât duelul, numai că, fiind în vârstă şi bolnav, numai de duel nu putea fi vorba.

Pentru asemenea situaţii, codul adevăratelor maniere prevedea ceea ce contele şi făcuse: anunţase în publicul aristocrat afrontul suferit şi făcuse apel la un tânăr de onoare care să răspundă el mitocăniei dezlănţuite şi să-l provoace la duel pe fostul viitor ginere.

Ca să nu se găsească om de onoare care să vină în ajutorul unui batrân conte şi tată aflat într-o asemenea situaţie era imposibil. Or, când Racoviţă al nostru ajunse la Viena, taman asta se întâmpla: nu se găsea nimeni în toată aristocraţia vieneză care să răspundă apelului lansat de bătrânul conte, situaţie pe care toată lumea o comenta în fel şi chip. Inclusiv cu ironie. Boierul moldav ştia şi el de şagă, dar nu i s-a părut că de aşa ceva este vorba, drept care se prezentă la bătrânul conte şi îi ceru permisiunea de a-i apăra onoarea. Cu ce? Cu chistolul, după moda cea nouă, măcar că nu mai trăsese vreodată cu aşa ceva. Fireşte, vânase şi el, ca orice boier, şi încă cu mare plăcere, dar de mânuit până atunci nu mânuise decât flinte şi puşcoace.

I s-a arătat un pistol, i s-a spus cum funcţionează, şi i-a fost destul ca prezentându-se la duel să-şi doboare mortal adversarul şi să plece mai departe, fără păsare, la Paris, lăsând în urmă Viena cu onoarea reparată. E ciudat, dar ştim mai multe despre mitocanul doborît decât despre acel boier Racoviţă.

Pe mitocan îl chema Ferdinand Lassalle, Lassalle ăla cu socialismul ştiinţific şi fără pic de obraz, precum se vede…
Alt capitol extraordinar din acest basm minunat care ar putea fi „duelul la români” l-a scris generalul Gheorghe Zizi Cantacuzino, zis şi Grănicerul, pe vremea când era numai locotenent în regimentul de gardă al regelui Carol şi îl însoţea pe acesta la Sinaia.

Pe atunci, graniţa era la Predeal, iar dincolo de Predeal se numea Austro-Ungaria. De câte ori era liber sâmbăta – şi tânărul locotenent aranja să fie liber cât mai des sâmbăta, ca să treacă cu trenul graniţa până la Braşov, unde se afla un Cazino militar, la care se aduna toată floarea honvezilor din Kronstadt.

Acolo se ducea întins locotenentul cantacuzin, deschidea falnic uşa marelui salon, trântind-o de perete, şi, în clipa când se lăsa tăcerea asteptată, el striga cu dispreţ şi pe nemţeşte: „Toţi honvezii sunt nişte porci!” După care rămânea nemişcat, cu mâna pe teaca sabiei, aşteptând.

Aşteptând ca vreunul dintre honvezii astfel jigniţi să-l provoace la duel.

Azi unul, săptămâna următoare altul, îi tot cresta şi îi betegea pe rând pe cei mai curajoşi, până când ajunsese că se fereau bieţii honvezi să mai vină sâmbăta la cazino.

Aşa bun spadasin era Zizi Cantacuzino, peste câţiva ani unul din marii eroi ai Marelui Război!

Până la urmă s-a aflat şi la Viena de isprăvile năzdrăvanului, drept care împăratul, văr bun sau unchi cu regele nostru – aşa era pe atunci, drept care relaţiile dintre ţări aveau un anume cavalerism care s-a pierdut după 1918, l-a făcut atent pe regele Carol că rămâne Ardealul fără honvezi teferi dacă-l mai lasă liber sâmbăta pe valah.

N-a avut încotro regele Carol, om care ştia ce este codul onoarei militare, şi s-a îndurat de bieţii honvezi şi l-a consemnat pe viitorul general să fie de gardă în fiecare sâmbătă, atâta timp cât se afla la Sinaia…
De-aşa vremi se învredniciră cronicarii şi rapsozii…

Constantin Boceanu şi Ana Pauker

Puneam o astfel de întrebare, uşor retorică, adică aproape acuzatoare, şi sub influenţa unei tablete a lui Geo Bogza, despre inşii care acceptă o asemenea funcţie. Deloc jenat, mai degrabă amuzat de menajamentele mele, domnul Boceanu s-a mirat de întrebarea mea, ca de o dovadă a ignoranţei mele, ceea ce, trebuie s-o spun, contrazicea părerea bună ce şi-o făcuse despre mine. „Domnule profesor, îmi zice, dar funcţia de director de penitenciar, cel puţin pe vremea aceea, era o funcţie publică de mare încredere pentru un magistrat. Nu puteau fi numiţi în această funcţie decât persoane cărora nimeni nu le putea reproşa ceva, îndeosebi sub aspect moral. Din punct de vedere politic, directorul de puşcărie trebuia să fie bine cunoscut pentru totala sa indiferenţă şi neparticipare la disputa şi la viaţa politică! Pentru un magistrat, numirea ca director de penitenciar însemna recunoaşterea unei cariere de nimic patată! Ehe, atâta aşteptau ziarele pe atunci, să fie numit în funcţia asta vreun neisprăvit!”
Domnul Boceanu fusese director la Văcăreşti pe vremea guvernării mareşalului Antonescu şi a avut-o în „pensiune”, o bucată de timp, pe celebra Ana Pauker. Era atât de apolitic dl. Boceanu, că vreme de câteva luni nici n-a ştiut pe cine are în păstrare cu cea mai mare grijă. S-a sesizat la un moment dat, când i s-au cerut prea multe aprobări pentru aceeaşi persoană, bombardată de comisionarii sosiţi din oraş care cu pui fripţi, care cu curcani, care cu bomboane de la Capşa şi Nestor şi toţi cu maldăre de flori. „Ce-i cu toată vânzoleala asta?”, l-a întrebat domnul Bonceanu pe secretar. „Sunt cadouri pentru Ana Pauker, este ziua ei de naştere!”. „Şi cine-i Ana Pauker asta?”, s-a mirat mai departe domnul Titi, care nu prea avea altă grijă decât a saloanelor bucureştene mondene, unde nimeni nu pomenise vreodată numele Paukeriţei.

M-am mirat şi eu la rândul meu: curcani, pui fripţi, flori etc., la Văcăreşti? „De ce te miri? Comunitatea evreiască a plătit la casieria puşcăriei şi eu, după regulament, a trebuit să-i asigur, mai apoi, şi raţie triplă de lemne să nu-i fie frig!” M-am gândit să-l corectez pe domnul Boceanu. Pe Ana Pauker o fi ajutat-o Ajutorul Roşu, nu comunitatea evreiască, dar dl. Boceanu nu ştia nimic de vreun ajutor roşu sau de altă culoare, îşi aducea aminte cine venise să plătească şi din partea cui şi pentru cine: pentru Ana Pauker, de care domnul Boceanu nici măcar nu auzise. A cunoscut-o însă ceva mai bine după câteva luni, când s-a făcut aranjamentul unui schimb de prizonieri politici: ruşii ne-au dat câţiva fruntaşi politici basarabeni aflaţi în lagărele siberiene, iar noi am cedat regina, pe Ana Pauker, pe care însă nu au mai avut timp s-o avertizeze, prin ajutorul roşu sau prin alte organizaţii omoloage.

Astfel că atunci când Aniuşei Pauker i s-a spus să-şi strângă lucrurile că urmează să fie dusă la Galaţi, biata femeie s-a speriat; nu cumva se încerca lichidarea ei, pe lungul drum al Galaţilor fiind atât de uşor să înscenezi o încercare de evadare?! Doar o mai păţiseră şi alţii, bărbaţi în toată firea!
Drept care, Ana Pauker a refuzat să iasă din celulă, cerând să fie chemat directorul închisorii! Ştia ‘mneaei că dacă i s-a pregătit ceva urât, directorul Constantin Boceanu nu putea fi decât străin de orice ticăloşie, numai în el a spus că are încredere şi vrea să-i vorbească. Era seară, târziu, iar domnul director se afla la o petrecere, aşa că nu i-a picat bine să lase şueta cu cele mai frumoase cucoane din Bucureşti pentru cea mai vestită damă de la Văcăreşti. Chiar şi după patruzeci de ani, când l-am cunoscut eu, domnul Boceanu îşi reproşa că a cam repezit-o pe doamna Ana, răstindu-se la ea. Deh, îi stricase flirtul cu cine ştie cine. „Vreau să mă asiguraţi dumneavoastră, domnule director Boceanu, că nu voi păţi nimic! Şi ca să fim asiguraţi că nu se va încerca pe drum să mi se însceneze o evadare, spre a fi împuşcată cu acest pretext, vă rog să-mi puneţi lanţuri la picioare!” „Lanţuri la picioare unei femei?” s-a crucit directorul de puşcărie. „Până la Galaţi, dacă e adevărat că acolo vor să mă ducă!” „Adică, dumneata, femeie, să apari cu lanţuri la picioare defilând prin Gara de Nord? Dar dumneata ce crezi despre ţara asta?! Stai liniştită! Nu vei păţi nimic!”
La acest punct al discuţiei a intervenit d-l Radu Olteanu, avocatul Anei Pauker, care fusese şi el convocat să asiste la troc, din partea jupânesei. Ştiind bine cu cine are de-a face, domnul avocat a convins-o pe distinsa sa clientă să se mulţumească cu cuvîntul de onoare al unui om de onoare, dacă acesta consimte să şi-l dea, precum că Anei Pauker nu i se pregăteşte o înscenare fatală, ultima.

Şi aşa, pe încrederea în cuvîntul domnului Constantin Titi Boceanu, doamna Ana Pauker a ajuns fără grijă şi fără lanţuri la Galaţi, de la Galaţi la Reni, de la Reni la Moscova şi retur după vreo patru ani, înapoi la Bucureşti, mare şi tare lider politic comunist.
Nu! D-l Boceanu la temniţă, unde a zăcut 11 ani şi a ieşit schilod, beteag de un picior, tocmai el, cel mai bun şi mai elegant dansator al high-life-ului bucureştean, n-a ajuns din pricina Anei Pauker, ci din pricina altui deţinut politic care, când i-a fost adus şi i s-a prezentat fişa, domnul Boceanu, om curios de mecanismele sufleteşti ale omului, l-a întrebat aşa, cum ai întreba pe un cunoscut trecut de curând la penticostali: „domnule, dumneavoastră, comuniştii, o mână de evrei şi de maghiari, cam cum vă închipuiţi că o să ajungeţi vreodată să conduceţi în această ţară?” Domnul Boceanu nu era nici supărat, nici viu indignat, ci doar uimit de o nădejde atât de absurdă, de imposibilă. Altceva nu i-a făcut acelui vajnic ilegalist care, apoi ajuns şi el mare şi tare, a avut grijă să-l înfunde pe fostul director de puşcărie în alta, aşa, de dragul situaţiei, fără alt motiv.
O dată arestat domnul Boceanu şi făcându-se ani doi de când nu-l judeca nimeni, dar de ţinut îl ţineau mai departe la puşcărie, soţia domnului Boceanu s-a dus la Radu Olteanu, rămas în continuare omul de casă al Paukeroaicei.

„Spune-i, domnule Radu, spune-i tovarăşei să-şi aducă aminte ce a făcut soţul meu pentru ea şi cum s-a purtat cu ea şi cu toţi deţinuţii politici de la Văcăreşti!” Ceea ce domnul Radu a şi făcut, de cum a prins-o pe Anuşca în ceva toane mai bune: „Am un mesaj din partea soţiei lui Constantin Boceanu. A fost arestat acum doi ani și a făcut o paralizie la piciorul drept. Nevastă-sa vă roagă să vă aduceţi aminte cum s-a purtat el cu dumneavoastră etc., etc.”.

La care răspunsul a sunat cam aşa: „Cum s-a purtat Boceanu cu mine?! Alea au fost sentimentalisme mic burgheze! Uite unde l-au adus! Ce vrei? Să facem şi noi la fel ca să ajungem în locul lor?”

Şi aşa, Ana Pauker l-a lăsat să zacă în închisoare pe Constantin Boceanu, om cu totul nevinovat, faţă de care, în mod normal, ar fi avut toate motivele să se arate recunoscătoare. N-a făcut-o, în virtutea sentimentului numit ură de clasă, sentiment din care Ana Pauker & comp. au încercat să facă o nouă religie.

Îmi aduc eu oare bine aminte că într-o piesă de-a lui Bertold Brecht se puneau alături ura şi iubirea ca principii ce guvernează mişcarea istoriei? Bieţii greci, cei antici, fireşte, care ne-au lăsat aşa de multe cuvinte minunate, precum haos, cosmos, bios, logos, precum şi credinţa că toate în lume sunt puse în mişcare de eros, alt cuvânt glorios, înseşi planetele în mişcarea lor fiind purtate de acelaşi elan universal, cosmic, al iubirii…

Nicăieri, în puzderia de cuvinte greceşti care dau nobleţe limbilor moderne, nu găsim numele urii, semn că omenirea a refuzat să înregistreze, să valideze acest funest sentiment! Să şi-l însuşească! Ceea ce nu a împiedicat ivirea cumplitei aberaţii care se cheamă ideologia urii de clasă!… Ideologie născută, omeneşte vorbind, din invidie, păcatul cel mai greu! Invidia necontrolată, nestăpânită prin preceptele religiei întemeiată pe iubire, iubire pentru aproapele tău pentru că-ţi este semen, îţi seamănă, adică face parte din aceeaşi specie, specia om! Să te apuci să teoretizezi ura în interiorul aceleiaşi specii şi s-o mai şi practici, oare ce s-ar putea imagina mai contrar firii, naturii, legilor biologice universale? Căci asta a însemnat teoria luptei de clasă, a luptei pe viaţă şi pe moarte între oameni ce aparţin nu numai aceleiaşi specii, ci şi aceluiaşi neam, aceluiaşi grai.

Pentru gloria şi izbânda acestei noi ideologii a stat Constantin Boceanu vreme de 11 ani în temniţă, ieşind de-acolo beteag şi schilodit la trup.

Între timp, Ana Pauker nu mai era Ana Pauker, fusese debarcată din toate funcţiiile de bravii ei tovarăşi de luptă şi de clasă, infirmând astfel ideologia luptei şi a urii de clasă care, fireşte, presupune solidaritatea de clasă, de baricadă.

Nu funcţionase, astfel că Ana Pauker fusese scoasă din joc fără nicio remuşcare şi trecută pe linie moartă, unde, nu multă vreme după aceea, contractă şi un drăguţ de cancer.

Cam în această stare o află domnul Boceanu la ieşirea din temniţă şi, dacă e să-l credem – ceea ce eu, unul, o fac – domnului Boceanu nu i-a făcut deloc plăcere să afle aceste veşti care, altminteri, bucurau pe mulţi din ţară la vremea aceea…
Aşadar, cancer! Fiicele Anei Pauker, două la număr, ca bune fiice ce erau, n-au pregetat să facă orice pentru a-şi salva mama. Dar nici ce mai rămăsese din ajutorul roşu, nici ajutorul comunităţii nu mai putea face mare lucru, inclusiv toate medicamentele de pe lumea asta, toate le-a avut la dispoziţie marea luptătoare pentru Internaţionalizarea Urii omului faţă de om, dar degeaba! Cancerul avansa implacabil!…

În acest „context” se răspândeşte în toată ţara vestea că un medic din Vălenii de Munte a găsit leacul cancerului. Eram copil când am prins şi eu de veste, vestea minunată că în România, taman în România s-a izbăvit lumea de crunta pedeapsă a cancerului. Toată lumea numai de asta vorbea, despre acel medic năzdrăvan din Văleni care a făcut să bată clopotele bisericilor din liniştita urbe montană.

Atunci sau ceva mai târziu am bagat eu de seamă că este foarte răspândită în public nădejdea, mai bine zis credinţa că leacul cancerului va fi descoperit de un român…
În situaţia în care se aflau, fiicele Anei Pauker s-au agăţat ca înecatul de un pai, interesându-se în dreapta şi în stânga cum ar putea ajunge la medicul din Văleni, în posesia substanţei tămăduitoare.

Au apelat, ca întotdeauna, la serviciile aceluiaşi Radu Olteanu, genul omului care ştia tot ce se mişcă în ţara asta. Cunoştea deci şi pe cineva la Văleni, nu chiar pe medicul cu pricina, ci pe un coleg al acestuia. Îl cunoştea bine pe tatăl medicului, la care se gândea să apeleze. Îl cunoaşteţi şi dumneavoastră! i-a spus Radu Olteanu tovarăşei Ana. Este Constantin Boceanu!
Răspunsul fostului Comitet Central veni prompt: N-am făcut nimic, în cazul ăsta!, spre mirarea lui Radu Olteanu, care puse mâna pe telefon şi dădu pe loc semnal SOS către fostul director al Văcăreştilor.

Răspunsul acestuia nu fu prea încurajator, din motive pe care nu avea nicio plăcere să le facă cunoscute unui străin de familie. Om ager la minte, Radu Olteanu a ştiut însă să se folosească de argumentul cel mai convingător: Am uitat, domnule Boceanu, să vă spun pentru cine este nevoie de acest medicament! Şi aşa, aflând domnul Constantin Boceanu la ce mare nevoie ajunsese Ana Pauker, s-a făcut luntre şi punte şi în câteva zile a procurat licoarea izbăvitoare. L-a sunat pe Olteanu şi l-a poftit să-şi ridice obiectul.

Avocatul s-a prezentat cu una din fiicele împricinatei, care însă nu a intrat în casa boierului, a rămas în curte, în înfrigurată aşteptare. De ce n-ai poftit-o în casă? s-a mirat domnul Titi. Se sfieşte, domnule Boceanu, şi îi pare rău de tot ce v-a făcut mamă-sa!

Iar s-a mirat boierul: De unde ştie fie-sa de toate mizeriile astea? Imprudent, Radu Olteanu se dădu mare: Eh, i-am povestit eu totul, tot ce-aţi făcut dumneavoastră pentru coana mare! Şi vice-versa!…
Niciodată nu-i plăcuseră domnului Boceanu pederaştii, dar asta nu-l împiedică să se supere acum de-a binelea: „Cum ai putut, domnule, să fii atât de nedelicat?! Ce-i vinovată, biata fată, de nebuniile mă-sii? Este ultima care trebuia să afle despre lucrurile astea! Ba chiar să nu afle niciodată! Hai, ia medicamentul de pe masă, păstrează-ţi banii în buzunar, dacă vrei să nu mă supăr şi mai tare, şi umblă sănătos! Mi-ai stricat tot cheful!…”
În 1984, mergând eu la Paris, la întoarcere i-am povestit domnului Boceanu ce aflasem cu totul întâmplător despre un tînăr bacalaureat parizian, nepot al Anei Pauker, care alesese, ca limbă străină pentru încheierea acestui ciclu şcolar, limba română. Se adunaseră în acest scop vreo douăzeci de copii, din tot Parisul, care ştiind româneşte de acasă şi lucrul acesta acceptându-li-se de către autorităţi, îşi înscriseseră limba română ca probă de bacalaureat.

Cunoscându-se astfel, acei tineri frumoşi şi inimoşi – în Franţa bacalaureatul e lucru mare!, şi-au povestit unul altuia cum se face că ştie fiecare dintre ei româneşte, adică şi-au povestit unul altuia cine e mama, cine e tata.

Nepotul Anei Pauker a vorbit mai mult despre bunică-sa, ce femeie grozavă a fost, ce mult bine a făcut şi a vrut să facă României, şi cât de mare a fost ingratitudinea celor pe care îi iubise atât de mult!…

Domnul Boceanu m-a ascultat amuzat şi mulţumit. Se vedea limpede că nu i-ar fi tihnit deloc să afle că pentru agurida mâncată de marea gaşperiţă care a fost Ana Pauker, se strepezesc dinţii nepoţilor, aşa cum ne avertizează textul biblic…
Curând după aceea, de la un vecin miliţian, ofiţer, am aflat că poliţia română primise de la cabinetul nr. 2 o sarcină extrem de dificilă: se începuse restaurarea palatului de la Cotroceni şi, punându-se problema mobilării acestuia, s-a pus şi întrebarea: dar unde este mobila aflată la Cotroceni înainte de transformarea acestuia în palat al pionierilor? În tot palatul nu se mai afla o piesă de mobilier vechi.

Aşadar, miliţia a fost somată să afle cine şi unde a dus mobila de la Cotroceni!

După cercetările şi reconstituirile efectuate rezulta că partea cea mai însemnată a preţiosului mobilier fusese adjudecată de coana mare de atunci, din 1948-52, adică de Ana Pauker, adjudecată şi scoasă puţin din ţară…

Cam asta era concluzia vecinului meu, participant la această anchetă. Domnul Constantin Boceanu, velit boier mehedinţean, murise tocmai, aşa că nu am mai avut cu cine comenta întrebarea mea despre mobila mâncată de bunici, dacă de ea ajung să aibă parte cumva şi nepoţii…

Nu m-aș mira ca de data asta să se întâmple lucrurile întocmai. Drept care, cu gândul la Constantin Boceanu şi toţi cei care i-au semănat, zic şi eu acelor nepoţi: să fie sănătoşi!…

Sursa: Un frgment di articolul profesorului universitar dr.Ion Coja https://ioncoja.ro/in-amintirea-boierului-constantin-boceanu/

24/06/2022 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | 2 comentarii

 EXCLUSIV. Nicholas Dima, fost profesor pentru US ARMY: România trebuie să se pregătească de negocierea frontierelor cu Ucraina

Scriitorul și jurnalistul român  Nicholas Dima, (foto), fost deținut politic anticomunist și apoi, după emigrarea în SUA, profesor pentru militarii americani în cadrul mai multor colegii de război, cum ar fi Fort Bragg, cea mai mare baza militară din lume  cât și la școala de elită a Armatei SUA – West Point Academy – apoi jurnalist la Vocea Americii timp de peste două decenii, cu o carieră impresionantă, felicitat de doi președinți americani, Ronald Reagen și George Bush, pentru lucrările sale, a avut amabilitatea să ne împărtășească punctul său de vedere despre Războiul din Ucraina, oferind cititorilor români o adevărată frescă a Marii Resetări care se derulează prin conflictul din vecinătatea noastră, în care se bat la vedere forțele SUA și UE cu cele ale Rusiei, cu China în expectativă.

Iată viziunea sa extraordinară, expusă într-un articol publicat de https://www.activenews.ro .

Războiul din Ucraina: Observații și Perspective

de Nicholas Dima

Intro: Se stie ca razboiul inseamna continuarea politicii prin mijloace violente; inseamna impunerea vointei unei tari asupra alteia cu rezultate de cele mai multe ori dramatice. Radacina razboiului este insasi natura noastra. Natura umana s-a mai imblanzit de-a lungul istoriei, dar nu s-a schimbat. Religia in general si religia crestina in mod special au temperat comportarea violenta la nivel individual, dar prea putin la nivel de stat. In aceste zile, interesele statale si internationale, cunoscute sau ascunse, se ciocnesc din nou in Ucraina.

***

Ca român cunosc bine si detest expansionismul rusesc si consecintele lui. In ultimii două sute de ani pământul românesc a fost încălcat și invadat de Rusia de 12 ori.

In prezent, Moscova isi redescopera vocatia imperiala in Ucraina, dar de data aceasta ceva e neclar. Kievul a fost si este incurajat de anumite cercuri internationaliste sa provoace Rusia pentru a o forta sa se supuna planurilor occidentale de resetare a lumii. In aces sens, și fără a-si dezvalui public intentiile, fortele globaliste si-au mobilizat aproape toate resursele de care dispun pentru a-si atinge scopul.

Personal, nu am incredere in Rusia, dar dupa 53 de ani in America nu mai am incredere nici in politica de azi a Americii si nici in a marilor tari occidentale.

Ce se intampla?

Potrivit analizelor oficiale publicate la Washington, China ramâne principala adversara a Statelor Unite si a occidentului.

Prin ‘occident’ se intelege grupul de tari capitaliste dezvoltate care au adoptat democratia de tip neo-liberal promovata de Statele Unite.

Interpretarea ideii de democratie a devenit insa arbitrara si destul de elastica. Oricum, tarile occidentale incearca sa impuna si altora sistemul lor prezentandu-l drept o panacee universala, dar urmarindu-si cinic propriile interese.

Altfel, daca China ramane principalul adversar al lumii occidentale, cum se explica actuala mobilizare generala impotriva Rusiei? Se explica prin faptul ca sistemul politic promovat de America si de Uniunea Europeana a fost acceptat in ultimii ani si de Ucraina.Moscova a fost invitata si ea sa faca parte din noua ordine mondiala, dar a primit un rol secundar si subordonat pe care l-a respins. Confruntata cu perspectiva extinderii Aliantei Nord Atlantice pana la granitele ei, Rusia a spus Niet. In consecinta, dialogul diplomatic a fost inlocuit de un dialog armat.

Ideea extinderii sferei de control a unei tari pana la limite maxime e straveche. A infaptuit-o Imperiul Roman acum doua mii de ani, dar fara un plan prealabil si fara un scop clar. De altfel, lumea cunoscuta era limitata in acele timpuri. O extindere remarcabila a realizat-o Anglia cu destul de mult succes in secolul 19. Apoi, acum o suta de ani, fosta Uniune Sovietica a incercat sa comunizeze intreaga planeta.

La acea data promotorii globalizarii aveau deja un plan, aveau o ideologie, se bazau pe expansionismul rusesc, si aveau la dispozitie Armata Rosie. Cladita pe o ideologie falsa si pe resurse limitate planul de comunizare mondiala a esuat. Ideia dirijarii intregului glob a fost preluata totusi dupa cel de al doilea razboi mondial cand spre sfarsitul ostilitatilor invingatorii au pus bazele unei noi ordini mondiale. Acestia au lansat totodata o viziune globala de reorganizare si de guvernare a lumii.

***

La aceasta ora inaintata a istoriei exista doua viziuni de guvernare globala: Prima viziune este promovata de America si de Occident, se face cu manusi, cu ademeniri, si la suprafata e benevolenta. Cine se afla in spatele acestei viziuni? La prima vedere, planul globalist e promovat de Washington si in mod special de Departamentul de Stat si de Casa Alba. Planul e dirijat insa din spate de catre marile corporatii, de miliardari si de lideri politici care controleaza resursele naturale, financiare si mediatice ale lumii. Aceste cercuri urmaresc reorganizarea lumii… chipurile pentru salvarea planetei si pentru binele tuturor. Intentiile sunt laudabile, dar Blaise Pascale, filozof francez din sec. 17, a atras atentia ca „drumul catre iad e pavat cu intentii bune!

Noua viziune post-belica a fost pusa in practica treptat prin diferite organizatii si organisme ca Natiunile Unite, Fondul Monetar International, Banca Mondiala, Organizatia Mondiala a Comertului, Uniunea Europeana, Forumul Economic Mondial, si pe plan militar, Alianta NATO… Viziunea globalista e promovata totodata prin numeroase fundatii si cluburi particulare, prin diverse organizatii secrete, si prin organizatii ne-guvernamentale, intre care mentionez bine-cunoscuta fundatie Soros. Pregatirile pentru realizarea noii ordini mondiale se fac in culise si in intimitatea unor grupuri de mari initiati. In documentata sa carte intitulata Superclass, David Rothkopf mentioneaza o parte din corporatiile supra-nationale si unii dintre miliardarii si liderii politici mondiali care dirijeaza destinele omenirii. Cu toate acestea, adevaratii conducatori, probabil o mana de indivizi inconjurati de un cerc restrains de adjuncti, nu sunt cunoscuti. Oricum, intentia lor este sa controleze destinele planetei.

La concret si la obiect, aceasta viziune este materialista, internationalista si implicit anti-nationala, si in final, anti-crestina si contrara firii umane. Intr-un asemenea sistem religia traditionala centrata pe o fiinta divina este inlocuita cu conceptul de drepturile omului centrat pe vointa, pe interesele, si pe viziunea unor indivizi. Scopul urmarit, declarant in mod indirect sau implicit, este infaptuirea raiului pe pamant; un rai terestru intr-o lume fara morala crestina si fara Dumnezeu. Se contureaza o lume noua condusa de ‘iluminati intunecati’al caror ultim scop este ruperea omului de originea sa divina. Intr-o asemenea lume barbatii se casatoresc cu alti barbati, femeile se culca cu alte femei, copiii cresc fara educatie morala si tinerii sunt dezorientati. In aceastalume banul si placerile imediate sunt singurele scopuri ale vietii. Nu e de mirare ca bisericile crestine din occident s-au golit si in ulte locuri au inceput sa apara temple dedicate lui satana.

O viziune opusa globalizarii occidentale ramane comunismul, rebotezat intre timp socialism in China si progresivism in America. Si aceasta viziune reprezinta tot o lume fara nici un Dumnezeu. De altfel, cele doua viziuni diferita doar ca metode: comunismul clasic a fost aplicat prin crime brutale in timp ce globalizarea se face cu zambre si cu batoane ce ciocolata. Scopul urmarit de amandoua este acelasi: control total asupra omului si asupra intregii societati.

***

Aici ma simt obligat sa deschid o mica paranteza. Cu experienta penitenciara personala si mai ales de familie am studiat cele doua mari crime impotriva umanitatii comise de securitate in inchisorile din Romania; asa-zisele reeducari de la inchisoarea din Pitesti si respectiv din Aiud. Acolo diavolul a experimentat cum poate fi fortata natura umana astfel incat omul sa urmeze un curs nefiresc impus din afara. Am scris despre ele in cartea Marturii Dedicate Eroilor si Martirilor Nostri publicata la Bucuresti in 2018 (Editura INST). Prima reeducare s-a facut prin metode barbare si a vizat limitele fizice ale tineretului intemnitat. A doua a fost sofisticata si a vizat pervertirea sufleteasca a detinutilor politici maturi pentru a accepta oranduiala comunista a acelor zile. La Pitesti oamenii erau striviti fizic; la Aiud erau ademeniti si cumparati sufleteste.

Convingerea mea este ca rezultatele acelor experimente sunt folosite acum la nivel mondial de cercurile globaliste in vederea pervertirii sufletului omenesc; pentru instrainarea omului de originea lui spirituala. Si e foarte greu sa te opui glabalistilor de azi care dupa ce au monopolizat resursele omenirii, te ademenesc cu tot felul de jucarii sclipitoare de la burse de studii in Anglia si concedii la Nisa pana la posturi diplomatice si posibile fotolii ministeriale… Stiu papusarii din umbra cum sa atraga si sa perverteasca oamenii! Si daca identifici si denunti scopurile si mijloacele globalistilor sar pe tine aplaudacii din presa aservita pe motiv ca incalci drepturile omului. Iar pentru cei ‘inraiti’ care continua sa se opuna ‘nobilelor’intentii mondiale, mai exista si varianta Pitesti…

Se pare ca intreaga lume a devenit un camp experimental in care metodele variaza de la cele aplicate la Pitesti la cele aplicate la Aiud. Cine experimenteaza pe noi si ce se urmareste? La inchisoarea din Pitesti experimental era condus de locotenentul zis Ion Marina, pe nume real Itzicovici. La Aiud era condus de colonelul Craciun. Cei care au studiat fenomenul sustin ca amandoi raportau rezultatele direct la ministerul de interne, condus aproape tot timpul de evrei, si care la randul lor il raportau la Moscova tot pe filiera evreiasca. Multi din liderii mondiali de azi care urmaresc reorganizarea lumii sunt de asemenea evrei si unii cercetatori se intreaba consternati: unde vor sa ajunga?

Nu isi dau seama oare ca multi fosti comunisti s-au intors impotriva lor? Ca in prezent anti-semitismul e in crestere si lumea se poate intoarce impotriva lor?

Am avut o discutie cu pastorul Richard Wurnbrandt pe aceasta tema. Am fost impreuna in aceiasi inchisoare din Gherla, dar ne-am cunoscut personal la New York. Pastorul, evreu roman botezat si crestin activ, mi-a spus resemnat si ingandurat ca evreii au o misiune grea in lume. Ei si-au asumat cumva rolul de a-i biciui pe crestini ca sa se intoarca la Dumnezeu. Si in timpurile din urma, a subliniat el, inainte de revenirea mantuitorului, evreii il vor accepta si ei pe Iisus. Traim oare timpurile din urma?

***

Actualul razboi din Ucraina nu este altceva decat un nou pas, dar unul extrem de important, in noua incercare de dominare mondiala. Pentru a fi inteles, razboiul trebue analizat din trei unghiuri sau perspective: Globala, Umanitara, si pentru noi, din perspectiva romaneasca. Cea mai importanta analiza este cea globala. Elucidarea acestei perspective este evitata in mod premeditat in presa aservita intereselor globaliste. Ni se impune sa credem si sa sustinem ca Rusia, o tara agresiva si dictatoriala, a atacat Ucraina, chipurile o tara pasnica si democrata. In consecinta, potrivit noii propagande, libertatea intregii omeniri ar fi amenintata de Moscova. Cine nu accepta acest postulat este etichetat drept inamic al adevarului… Orwell a avut dreptate! Numai ca si adevarul si democratia sunt interpretate dupa interese.

Este adevarat ca Rusia a invadat Ucraina, dar realitatea este mult mai complicata. De altfel, ca analist eram convins ca Rusia nu va ceda controlul asupra Ucrainei fara mari violente. Nu m-am asteptat totusi ca razboiul sa inceapa atat de repede. Personal, intuiam interventia militara in cativa ani, inainte ca generatia care a cunoscut Uniunea Sovietica, inclusiv Putin, sa dispara. Moscova s-a grabit insa intelegand probabil ca timpul nu lucreaza in favoarea ei. Acum, pentru ca razboiul a inceput, ma tem ca nu mai poate fi oprit.

Rusia actuala nu mai are o viziune globala proprie. O asemenea viziune inseamna capacitati economice si militare de anvergura, inseamna un plan pro-activ de actiune si inseamna capacitatea aplicarii planului. Moscova nu mai are aceste posibilitati, dar are in schimb un arsenal nuclear masiv cu care poate ameninta si ameninta interesele occidentale.

Dupa 30 de ani de confuzie si deruta, Rusia si-a regasit echilibrul revenind la originea ei slavo-ortodoxa si la tendintele ei mesianice si nationaliste. In noul context geo-politic de azi, Moscova si-a redefinit totodata prioritatile si, intre altele, a respins categoric pierderea Ucrainei si cooptarea ei in orice alianta ostila. Un asemenea act i-ar ameninta atat statutul de putere regionala cat si existenta statala. In consecinta, Rusia a decis sa invadeze Ucraina inainte de a fi prea tarziu si astfel sa blocheze extinderea pactului NATO.

La vedere, actualul razboi este intre Rusia si Ucraina. La o analiza mai adanca este o confruntare acerba intre America si Occident, pe de o parte, si Rusia (si in viitor China), pe de alta parte. Si tragedia acestui razboi consta in faptul ca nici una din tabere nu isi permite sa piarda. Daca Moscova pierde razboiul, Federatia Rusa se dezmembreaza. Daca Occidentul pierde, Ucraina se destrama si politica de globalizare intra intr-un mare impas.

In opinia mea ambele tabere pornesc de la principii gresite pentru ca nici una nu raspunde aspiratiilor umanitatii: oamenii au nevoie atat de bunuri materiale cat si de implinire spirituala. Omul aspira la nemurire sufleteasca si continua sa creada in Dumnezeu. Una din cartile mele, publicata initial in limba engleza in America si recent in limba romana in tara, se numeste Scopul si Semnificatia Vietii. Asa cum spunea un poet-martir al inchisorilor comuniste, semnificatia vietilor noastre…e mult mai presus de arhangheli si astre, e’n vesnica Ta’ intelepciune! Oricat s-ar sforta dirijorii globalizarii, nu ii pot lua locul lui Dumnezeu.

Occidentul ofera intr-adevar bunuri materiale, dar este din ce in ce mai gol spiritual. Ce ofera in schimb Rusia? Din pacate, orice ar oferi, cei care o cunosc nu mai au incredere in ea. Moscova va trebui sa faca eforturi uriase ca sa castige increderea vecinilor ei. Nimeni nu stie ce ne rezerva viitorul, dar consecintele acestui razboi pot fi catastrofale la nivel global.

Dupa aproape trei luni de la declansare, razboiul din Ucraina a intrat in a doua sa faza. Initial, Putin s-a asteptat probabil ca va incheia ostilitatile in cateva zile si va instaura la Kiev un guvern pro-rus. Este evident ca el nu a cunoscut nici pregatirea precara a armatei sale si nici hotarirea occidentului de a ajuta Kievul masiv pe plan militar. Realitatea de pe campul de lupta s-a dovedit diferita atat pentru Rusia cat si pentru globalisti. Intre timp, Rusia s-a repliat si si-a concentrat fortele in regiunile de est si de sud ale Ucrainei care se numeau candva Noua Rusie. In aceasta etapa, Moscova urmareste sa ingenucheze Ucraina blocandu-i iesirea la mare. O blocare completa ar sugruma Kievul care cu greu si-ar mai putea exporta produsele.

***

Pentru noi romanii, intrebarea este: unde se vor opri rusii? Pe Nipru, pe Nistru, sau vor ajunge la Dunare? Va ingheta oare conflictul undeva pe la jumatate, or va ajunge la granitele Romaniei si va confrunta fortele NATO? Deocamdata nimeni nu stie.

Ce urmaresc insa globalistii si strategii Americani? Marii jucatori globalisti se ascund in culise si scot la vedere doar oficialitatile Americane care le fac jocul. Acestia fac declaratii vehemente si indeamna la lupta. Secretarul de stat Antony Blinken, de exemplu, sustine ca doreste ca Rusia sa slabeasca astfel incat sa nu mai poata comite asemenea acte ca invadarea Ucrainei. Ministrul apararii, Austin Lloyd, a afirmat la randul sau ca urmareste ca Moscova sa nu mai fie capabila sa-si ameninte vecinii. Afirmatii diplomatice si frumoase, dar milioane de oameni sufera consecinte nefaste si economia mondiala a inceput sa tremure. Alti lideri Americani, in special membri ai Congresului, sustin ferm continuarea razboiului si vor ca Rusia sa fie invinsa la ea acasa. Si presedintele Biden si-a modificat recent retorica afirmand ca Ucraina poate si trebue sa invinga in acest razboi contra Rusiei. Tarile membre ale Uniunii Europene sunt cumva mai retinute, dar secretarul general al NATO, Jens Soltenberg, a indemnat si el Ucraina la lupta pana la victorie. Intre timp, Kievul incearca sa atraga Romania si Polonia in conflict sperand in interventia militara directa a aliantei Nord Atlantice si a Americii.

Analistii independenti si obiectivi atrag insa atentia ca Rusia nu trebuie pusa la colt pentru ca in disperare de cauza ar putea recurge la arme de distrugere in masă.

De fapt Vladimir Putin a emis deja un avertisment sever in acest sens. Intre timp, ministrul sau de externe Serghei Lavrov, a menționat riscul provocarii celui de al treilea razboi mondial si nu a exclus posibilitatea ca un asemenea război sa devina nuclear.

O noua ordine mondiala se contureaza intr-adevar si noua ordine nu pare a fi nici cum o viseaza occidentul si nici cum si-o doreste Moscova. Si sa nu uitam ca daca Rusia va fi supusa si răpusa, rămâne China; o putere majora reprezentand o problema pe aceiasi masura.

Pe de alta parte, perspectiva umanitara a razboiului este tragica, e larg mediatizata si e bine cunoscuta:milioane de refugiati, distrugeri masive, victime nevinovate… O mare tragedie care nu trebuia sa se intample in secolul 21. Intr-adevar, natura umana s-a schimbat foarte putin de-a lungul veacurilor.

***

In incheiere si foarte pe scurt .

Ucraina post-sovietică a denunțat stalinismul, dar mentine intactă moștenirea rămasă de la Stalin, și anume teritoriile românești ocupate prin forța brutală de URSS in 1940 și oferite Kievului.

Ucrainienii țin cu dinții de aceste teritorii si nu le vor retroceda de bună voie. De fapt, guvernul de la Kiev considera in mod oficial că Romania era principala țară inamică a Ucrainei.

Intre timp, românii din Ucraina erau tratati cu dușmanie și au fost persecutați si deznationalizati. De exemplu, cărti inocente pentru copii de Ion Creanga au fost confiscate si distruse. Ucrainienii au depus permanent eforturi sustinute să stingă identitatea românească din Bucovina și Bugeac.

Exemple sunt numeroase si continua pâna in ziua de azi. Ce face guvernul de la București pentru promovarea drepturilor românilor ?

Îi indemn pe cititori sa tragă singuri concluziile de rigoare. Altfel, ca geograf, mă întreb din nou unde se vor opri Rusii?

In concluzie, sa rămânem umanitari, dar sa nu uitam ca avem de aparat o tara, o natiune, o limba si o cultura. Razboiul se va incheia la un moment dat si atunci granitele Ucrainei vor fi renegociate. România trebuie sa se pregatească din timp…

21/05/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

ADEVĂRURI IGNORATE ȘI MINCIUNI PROMOVATE ÎN SCOPUL FASIFICĂRII ISTORIEI POPORULUI NOSTRU

Foto: Regele Ferdinand I și regina Maria, făuritori ai României intregite

Opţiunea culturală și politică a liderilor românilor din secolul XIX şi de la începutul secolului XX a fost orientată clar către Civilizația Occidentală. La fel a fost și în preajma Primului Război Mondial. Făuritorii Unirii au fost detestați și urmăriți de naziști, calomniați și omorâți în închisori de către comuniști, tovarășii naziștilor .

Dacă aceste idei şi aceste personalităţi sunt încă și acum bârfite și ignorate, dacă nu sunt prezentate noilor generații așa cum se cuvine, nu avem altă explicație decât aceea că mare parte dintre istoricii și personalitățile noastre publice actuale sunt fie trădători, fie jalnice Chiriţe post-marxiste prost englezite. (În comparaţie, Chiriţa lui Alecsandri este un personaj simpatic, în efortul ei de a-și depăși condiția de parvenită, ea nu încearcă să impună nației întregi complexele ei de inferioritate.)

Astfel, ca prin farmec, din talmeș-balmeș-ul spontan de autori de cărți și de manuale, articole și discursuri, iese la iveală tocmai ceea ce dușmanii României vor să creadă lumea și românii înșiși despre 1 Decembrie 1918.

Episcopul Iuliu Hossu citind actul Unirii la Alba Iulia, 1 decembrie 2018, la doar 32 de ani

Mai întâi, realizatorii Unirii de la 1918 au fost etichetați de comunişti drept criminali. Apoi au fost minimalizați şi anexați osanalelor aduse marelui cârmaci. Lucrurile nu s-au îndreptat în ultimii trezeci de ani, ba chiar au mers mai rău sub anumite aspecte.

Cei mai publicaţi istorici ai noştri, în frunte cu Lucian Boia (tradus de ruși, premiat de nemți, decorat de unguri), adoptă o atitudine de dispreț faţă de Unire.

Se pierd în detalii, nu fac conexiuni, nu sunt capabili de sinteze, ignoră conceptele de politică istorică şi de filtru moral. Nici măcar nu iau în discuţie adevărul sau binele comun. Singura lor grijă pare a fi satisfacerea furnizorilor de granturi şi părerile colegilor.

Aşadar, istoriografia noastră actuală reflectă preponderent politica istorică ruso-germană, care este acum dominantă. Dacă în perioada stalinistă ni se spunea că limba pe care o vorbim nu e românească, acum suntem informaţi că nu am prea existat, că nu am contat, că, de fapt, nici nu merităm să existăm sau să contăm.

Faptele însă spun altceva. Existența României de astăzi se datorează unei rezistențe de secole în fața năvălitorilor și asupritorilor, unor eforturi stăruitoare pentru emanciparea românilor, unor jertfe de sânge imense aduse de militarii români și de populaţia civilă a Vechiului Regat în Primul Război Mondial, unor suferinţe îngrozitoare trăite atunci sub ocupaţia germană şi în refugiu, iar mai târziu, altor jertfe de sânge, în cel de-al Doilea Război Mondial și apoi în închisori comuniste, în lagăre sovietice şi în afara lor, pe timpul lui Stalin, Groza, Dej şi Ceauşescu.

Dintr-un minim respect pentru cei de la care am moştenit o ţară, este cazul să ne reamintim astăzi motivele simple şi evidente pentru care înaintaşii noştri au făcut Unirea, adică adevăruri de bază, pe care ceața diversiunilor încearcă să le ascundă, și să respingem minciunile care denaturează importanța actului de la 1 Decembrie 1918.

Vom trece aici în revistă pe scurt

Cinci adevăruri:

1. Românii trebuiau să aleagă unirea atunci când Providenţa le-a oferit această şansă. Unirea tuturor românilor a fost dorită și pregătită cu mult înainte de 1918. În cancelariile străine se ştia cât era de anacronic şi imposibil de justifcat numărul imens de români aflaţi sub stăpânire străină. România Mare a fost creată politic şi administrativ în 1918, însă nu atunci au făcut românii cunoştinţă unii cu alţii, cum dau de înţeles Boia, adepţii săi şi alţi duşmani ai ţării.

După multe nenorociri care s-au succedat în istoria românilor, într-o vreme în care legăturile dintre români erau slabe, înfiinţarea Bisericii Române Unite şi a şcolilor sale a schimbat mersul lucrurilor. Din încrederea în adevăr şi ordine a dascălilor Blajului şi cu dragostea lor de oameni și de neam și conștientizarea profundă a originii noastre latine, s-a creat în timp o cultură care s-a răspândit peste Carpaţi (i). A dat rezultate pentru că reprezentanții ei erau motivați de un spirit de slujire, nu de pofta de putere și mărire.

Comunitatea românească a devenit puternică, a creat structuri politice, ca cele din Vechiul Regat sau, în condiţii diferite, Partidul Naţional Român din Transilvania. Au apărut lideri remarcabili ca Bărnuţiu, Kogălniceanu, Brătienii, P.P. Carp, Gheorghe Pop de Băseşti, IPS Vasile Suciu, Iuliu Maniu etc.

Astfel, s-au întărit conexiunile dintre români şi s-au putut folosi şansele care au apărut ulterior, făcând posibilă schimbarea spectaculoasă a situației politice a românilor într-un timp relativ scurt, Marea Unire, România Mare.

Mai târziu, făuritorii Unirii și principalii continuatori ai acestora, toţi liderii partidelor democratice, toţi episcopii greco-catolici şi multe alte personalităţi politice, militare şi academice, au fost duşi în gulaguri, la Sighet şi Râmnicu Sărat, de către ruşi, cu colaborarea trădătorilor locali. Cei care doreau distrugerea României au înțeles că nu își pot atinge scopul fara batjocorirea Unirii și uciderea celor care au realizat-o. În încercarea de a-și promova versiunea lor măsluită a istoriei, pentru a justifica dezmembrarea țării noastre, dușmanii României i-au închis și omorât pe cei care afirmau cu curaj istoria adevărată – cum a fost Gheorghe Brătianu.

2. Argumentele lui Gheorghe Brătianu legate de Basarabia rămân valabile.
Și pentru că nu a acceptat să renunţe la afirmaţiile sale despre Basarabia, Gheorghe Brătianu, profesor universitar de istorie şi veteran al Primului Război Mondial, a fost ucis în chinuri, la închisoarea din Sighet, înfiinţată la comanda consilierilor sovietici.
Ruşii nu au nicio legătură istorică de prietenie cu Moldova de peste Prut. E vorba doar de violenţa expansionistă a unei ţări veșnic agresive.

Imagine: Expansiunea teritorială a Rusiei între 1300 și 1945.Rusia a ocupat Basarabia din motive militare, pentru a stăpani gurile Dunării și a ajunge la strâmtori.

Cea mai clară dovadă este evoluţia hărţii Rusiei şi rezumatul cronologic realizat de Gheorghe Brătianu la sfârşitul cărţii sale „Basarabia – Drepturi Naţionale şi istorice”. Îl redăm aici, ca argument care vorbește de la sine, fără să fie nevoie de prea multe comentarii.

1359 Data când a fost fondat principatul Moldovei.
1392 Prinţul Roman, domn al Moldovei de la munte la mare.
1465 Ştefan cel Mare al Moldovei le ia valahilor fortăreaţa Chlia pe Dunăre.
1484 Sultanul Baiazid II cucereşte Chilia şi Cetatea Albă.
1538 Sultanul Soliman I răpeşte Moldovei Bugeacul şi Tighina.
1656 Tratat între Gheorghe Ştefan al Moldovei şi ţarul Rusiei; vor fi înapoiate Moldovei posesiunile moldoveneşti anexate de turci.
13 aprilie 1711 Tratat de alianţă ruso-moldovenesc între Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir. Frontiera Nistrului este recunoscută de Rusia.
1714 Se constituie „raiaua” otomană Hotin.
1739 Rusia ocupă Moldova.
1769 – 1774 Rusia ocupă Principatele.
1792 Tratatul de la Iaşi. Frontiera imperiului rus atinge cursul inferior al Nistrului.
1793 După a doua împărţire a Poloniei, frontiera rusească atinge cursul superior al Nistrului.
1806 – 1812 Rusia ocupă principatele.
1807 Tratatul de la Tilsit. Ruşii îşi manifestă pentru prima oară pretenţia de a păstra Basarabia (Bugeacul).
1809 Rusia proclamă anexarea Principatelor.
1810 – 1811 Negocieri ruso-turce: turcii refuză ca frontiera să fie pe Siret. Compromis pentru ca frontiera să fie pe Prut.
28 mai 1812 Tratatul de la Bucureşti. Rusia păstrează „Basarabia” întinsă pe tot malul stâng al Prutului.
1817 – 1828 Colonizarea Basarabiei meridionale.
1853 Rusia ocupă Principatele.
1854 – 1857 Austria ocupă Principatele.
1856 Tratatul de la Paris; Moldovei i se retrocedează judeţele Basarabiei meridionale.
1859 Unirea Principatelor.
1870 Rusia se eliberează de angajamentele tratatului de la Paris.
8 iulie 1876 Convenţia austro-rusă de la Reichstadt: în cazul împărţirii imperiului otoman, Austro-Ungaria îşi atribuie Bosnia iar Rusia Basarabia meridională.
16 aprilie 1876 Convenţie ruso-română pentru trecerea armatei ruse. Garanţia actualei integrităţi a României.
17 februarie 1878 Tratatul de la San Stefano. Rusia revendică Basarabia meridională şi păstrează pentru România, ca o compensaţie, Dobrogea.
Martie 1878 Nemulţumit de refuzul României, cancelarul rus ameninţă cu ocuparea României.
13 iulie 1878 Tratatul de la Berlin. Puterile recunosc Rusiei dreptul asupra Basarabiei meridionale.
Aprilie – noiembrie 1917 Mişcări pentru autonomia Basarabiei ca urmare a revoluţiei din Rusia
2 decembrie 1917 Proclamarea republicii democrate federative moldoveneşti
5 – 13 ianuarie 1918 Intervenţia trupelor române pentru a pune capăt anarhiei din Basarabia. Ruptura relaţiilor dintre România şi Soviete.
24 ianuarie – 6 februarie 1918 Proclamarea independenţei Basarabiei
5 martie 1918 Convenţia ruso-română pentru aprovizionarea în Basarabia şi schimbul de prizonieri. Nu s-a aplicat.
27 martie – 9 aprilie 1918  Sfatul Ţării votează, păstrând anumite drepturi de interes local, unirea cu România
10 decembrie 1918 Sfatul ţării votează unirea necondiţionată.
1919 Problema Basarabiei la Conferinţa de Pace.
3 martie 1920 Nota celor patru puteri aliate care-şi afirmă intenţia de a recunoaşte suveranitatea României în Basarabia.
Sept. -noiembr. 1920 Negocieri între România şi URSS
28 oct. 1920 Tratatul de la Paris: Franţa, Imperiul Britanic, Italia şi Japonia recunosc unirea Basarabiei cu România.
27 martie –  2 aprilie 1924 Conferinţa ruso-română de la Viena şi noi pretenţii ale URSS
9 februarie 1929 URSS aderă la pactul Briand-Kellog şi astfel recunoaşte că este în relaţii paşnice cu România.
1931-1932 Negocieri ruso-române cu privire la un pact de neagresiune.
3 iulie 1933 Convenţia de la Londra pentru definirea agresorului semnate de URSS cu toţi vecinii ei.
9 iunie 1934 URSS şi România reiau raporturile diplomatice.
1935-1936 Negocieri ruso-române pentru un pact de asistenţă mutuală.
23 august 1939 Pactul ruso-german de la Moscova. Basarabia în sfera de influenţă rusă.
30 martie 1940 Discursul lui Molotov amintind că URSS nu a renunţat la Basarabia, dar că s-a angajat să nu o revendice printr-un război.
26 iunie 1940 Ultimatum sovietic cerând cedarea imediată a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.
28 iunie 1940 Guvernul român acceptă ultimatumul şi armatele roşii ocupă imediat teritoriul cerut de Moscova.
August 1940 Concentraţie masivă de forţe ruseşti înaintea arbitrajului de la Viena.
Ianuarie 1941 Trupele URSS încearcă să ocupe gurile Dunării.
22 iunie 1941 Trupele româneşti, luând parte la ofensiva germană contra URSS reiau Bucovina septentrională şi Basarabia

Nu mai detaliem atrocităţile comise de ruşi în secolul XX în Basarabia, violenţele, jafurile, incitările la revoluţie, arestările, deportările în gulag, interzicerea limbii române, colectivizarea, colonizarea, înrolarea românilor în armata URSS etc., etc.

Constatăm însă că și astăzi influenţa rusă este foarte mare, atât dinspre mediul bisericesc rusofil, cât şi dinspre cel neo-marxist, ca în cazul clasic al „Războiului gay din R. Moldova”, în care s-au certat între ei cele două categorii clasice de agenți de influență ai Rusiei: „progresiștii” LGBT-iști cu „conservatorii” pravoslavnici.

Influența rusească nu se manifestă doar în România şi Modova de peste Prut, ci şi în țările occidentale, în organizațiile internaționale, și, desigur, la cel mai înalt nivel al organismelor europene, cum se vede şi în exemplul amintit. Așa cum scria un jurnalist polonez, Rusia are în UE o influență mai mare decât țările membre. Prostia şi colaboraţionismul „elitelor” occidentale actuale îi amplifică efectele.

Maia Sandu, protejata Angelei Merkel, s-a convins foarte târziu şi parţial să sprijine unionismul, cel puțin retoric, iar ministrul său de externe, deşi se lăuda recent că a cerut plecarea trupelor ruse din Transnistria, i-a acceptat totuşi pe „pacificatori” – pentru că Germania cere guvernului de la Chișinău să „rezolve conflictul transnistrean”. Rusiei, guvernul german nu-i cere să-și retragă trupele de ocupație, ci încheie cu ea afacerea Nord Stream 2 și stabilește soarta Europei de Est. Cum spuneam Rusia are în UE mai multă putere decât țările estice şi în foarte mare măsură această putere se exercită prin intermediul Germaniei.

Lumea aproape a uitat că România a pierdut Basarabia din cauza nebuniei Germaniei, care a împărțit lumea cu Rusia și a pornit un război mondial, după care anii au trecut, Germania a fost iertată de crime și lăsată să se reunifice, iar acum pretinde „să-și ia răspunderea pentru Europa”. România însă nu are voie să se unească. Presa ultrastângistă de tip hotnews, Adevărul sau g4media a adoptat de mult clişeul unionist = conservator = infrecventabil. Germanofilii de limbă română de o parte și de alta a Prutului trec drept ”europeni”, iar cine nu e de părerea lor e „antieuropean”.

Din păcate, noile generații de români învață istorie din manuale slabe, scrise de incompetenți sau de năimiți-pe-granturi. Politica românească de dincoace de Prut e inconsecventă față de dezideratul unirii cu Basarabia. Este dominată de o reţea ce pleacă de la PCR şi securitate şi se răspândeşte echidistant între milionarii corupți, nepoţii politici ai lui Iliescu, din PSD, caricaturile de liberali care îi fac pe Brătieni să se învârtească în mormânt, radicalii de tip leninist din USR şi falșii patrioți, rusofilii de la AUR, promovați pe față de Sputnik. Nu e de mirare că nu vedem rezultate.

Cauza Moldovei de peste Prut a fost la cheremul ruşilor și în timpul URSS și în ultimii 30 de ani. Nu a fost cunoscută şi apărată coerent si serios, cum ar merita cei care s-au sacrificat pentru ea. Speranţa însă rămâne în tradițiile preluate din familie, care s-au dovedit mult mai puternice și mai rezistente decât se credea, în iniţiativele locale, care iată, în ciuda tuturor greutăților și trădărilor de sus, fac să crească acum, sub ochii noștri, dorința basarabenilor de a reveni în hotarele României.

3. Unitatea de limbă a fost si este deosebit de importantă, reală şi caracteristică spaţiului locuit de români. Nimeni nu poate nega că de la Timişoara la Chişinău şi de la Satu Mare la Tulcea se vorbeşte aceeiaşi limbă de origine latină şi că particularităţile regionale sunt neimportante. La fel era şi acum 100 de ani. Prin comparaţie, de exemplu, dialectul care se vorbeşte în nordul Germaniei este mult diferit de cel care se vorbeşte în sud, cum diferite sunt şi cultura și felul de a fi al oamenilor.

Nu întâmplător, după 1990, românii au emigrat cu precădere în ţări ca Italia şi Spania, unde înţeleg chiar și fără să înveţe o mare parte din vocabular, gramatica e asemănătoare cu cea a limbii române şi pot identifica expresii familiare. Este absolut normal ca cei care vorbesc limbi înrudite să se înţeleagă şi să se simtă între ei „ca acasă”. De aceea un român poate funcționa fără prea mari dificultăți în Spania sau în Italia. Dacă asemănărille dintre limbile noastre, totuşi diferite, sunt atât de puternice, comuniunea creată de o singură limbă vorbită fără dialecte pe un teritoriu delimitat clar este, evident, cu mult mai importantă și mai strânsă. Cum spune Thomas Sowell, numai intelectualii pot ignora unele evidenţe.

4. Sacrificiile făcute de români în Primul Război Mondial au fost imense. La o populaţie de aprox. 7.500.000 de oameni, preţul plătit de românii pentru Marea Unire s-a ridicat la peste 680.000 de militari şi civili ucişi, adică +/- 10% din populaţie (numai sârbii au pierdut un procent mai mare, 13% din populaţie), la care s-au adăugat distrugerile produse în urma bătăliilor, pagubele din timpul ocupaţiei şi hoţiile nemţilor în retragere.

Rezistenţa României e cu atât mai remarcabilă cu cât aliatul său, Rusia, s-a comportat deseori ca un inamic.

Ostași români la Mărășești, august 1917

Deşi unii le minimalizează, bătăliile de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti au avut o importanţă deosebită, atât pentru Puterile Centrale, cât şi pentru Aliaţi. După înfrângerile din 1916, cu ajutorul misiunii militare franceze, armata româna a reușit să se redreseze și să țină inamicul ocupat în Est, sprijinind astfel semnificativ efortul aliaților în Vest. Aceste victorii s-au numărat printre puținele evenimente favorabile Antantei în 1917. Aliații au fost încurajați să își țină promisiunile față de noi. Moralul trupelor noastre a crescut și s-a evitat ocuparea Moldovei, care ar fi fost pentru noi o catastrofă de proporții incalculabile.

5. România s-a opus ameninţării bolşevice. În momentul încheierii păcii de după Primul Război Mondial, se ştia că ideologia bolşevică este criminală şi păguboasă, moral şi material, că bolşevicii erau lipsiți de legitimitate, că uciseseră sute de mii de oameni, că aruncaseră în aer bruma de civilizație din Rusia și că o sărăciseră. Se știa şi că proiectul lor era inaplicabil, dar distrugerea produsă de ei în realitate era uriașă. Pericolul bolşevic era absolut real. Ruşii făcuseră încercări de răspândire a revoluţiei și între români (si nu numai), însă au eşuat datorită faptului că populaţia era atașată de credință, voia proprietate privată şi viaţă normală, tradiţională. Cei care susţin că România a exagerat în folosul său pericolul roşu, că nu era clar ce făceau bolşevicii şi că informaţiile ce veneau din Rusia erau confuze, sunt fie istorici vânduți, care scriu la comandă politică, fie habarniști, care rostogolesc propagandă rusească din inconștiență.

Bela Kun, 1919

Regimul sovietic din Ungaria a fost unul de teroare și a constituit o amenințare pentru Europa. Intre 19 martie și 1 august 1919, țara s-a numit Republica Socialistă Federativă a Sovietelor din Ungaria (Magyarországi Szocialista Szövetséges Tanácsköztársaságe). Steagul național era roșu uni și imnul a fost înlocuit cu Internaționala.

In martie 1919, contele Mihaly Karolyi (1875-1955), președintele Ungariei, și-a dat demisia pentru că a refuzat cererile Aliaților de concesii teritoriale. S-a format un guvern de coaliție din comuniști și social-democrați sub conducerea lui Kun. Kun (1885-1939) era un bolșevic format de Lenin (1870-1924). Fost prizonier de război în Rusia, a pus bazele Partidului Comunist Maghiar, împreună cu alți prizoniei de război, la Moscova, conform unui tipic ce a devenit ulterior clasic, din nefericire.  Kun avea sprijinul multor unguri, pentru că promisese ajutor rusesc pentru recuperarea teritoriilor pierdute de Ungaria în urma războiului. Ajuns la putere, ca orice comunist, Kun și-a înlăturat imediat partenerii de coaliție. Prin naționalizarea pământurilor a pierdut sprijinul țărănimii, iar burghezii și aristocrații l-au părăsit din cauza măsurilor de teroare luate împotriva lor.

Afiș propagandistic din 1919 pentru înrolare în Aramata Roșie maghiară

Comuniștii lui Bela Kun au promis ca garantează libertatea de exprimare și de întrunire, educație gratuită (sunt primii care au introdus educația sexuală la copii de școală primară), drepturi lingvistice și culturale pentru minorități, drept de vot de la 18 ani, cu excepția clerului, a „foștilor exploatatori” și a altora, etc. În iunie 1919, au proclamat dictatura proletariatului și au naționalizat întreprinderile și locuințele, transportul, băncile, instituțiile medicale și culturale și toate terenurile cu suprafață mai mare de 40,5 hectare. Au recurs bineînțeles la metode violente, adică execuții decise de tribunale revoluționare, rechiziționări de alimente de la țărani și persecutii împotriva clerului. Acesta este contextul în care, Armata Roșie maghiară a atacat pozițiile românești, la 20 iulie 1919. Acest act, care nu era prima violență, a dus la riposta noastră încununată de succes și la binevenita eliberare a Budapestei. 

Trupele române ocupând Budapesta, în luna august 1919

Respingând agresiunile bolșevice marghiară și rusă, atât România, cât și Polonia au adus un imens serviciu Civilizatiei, evitând două decenii de asasinate, teroare și sărăcie. 

… și patru minciuni răsuflate

I. “Românii nu sunt aliați de încredere.”
Nu doar România, ci toate ţările din Est au nişte Boia sau Cristoiu, care nu fac altceva decât să calce în picioare istoria ţărilor lor sub pretextul « demitizării », ignorând complet că datoria conducătorior unei ţări este să-şi apere țara, nu să slujească Germania sau Rusia.

La sfârșitul secolului XIX era clar că România trebuia să facă parte dintr-o alianță puternică. Deşi contribuise decisiv la victoria împotriva turcilor, rușii au reușit să ia Basarabia și nemții le-au „lăsat-o” la Congresul de la Berlin (1878), la care s-au stabilit aranjamentele după înfrângerea turcilor.

Aderarea România la Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria și Italia) a avut loc în 1883. Alegerea nu era ideală, însă a întărit întrucâtva noul Regat. Numai Regele Carol I și câțiva miniștri au știut de acest act. Aceasta s-a întâmplat datorită unei lacune de redactare a Constituţiei, dar mai ales pentru că românii nu erau filogermani, ci filofrancezi și, în plus, erau ostili Austro-Ungariei din cauza tratamentului la care erau supuși românii transilvăneni. Alternativa, pe atunci, nu era funcțională. În acea perioadă, francezii erau slabi, încă prea duși de avântul revoluţionar. Ca şi nemţii, aveau şi ei un mare şi vechi amor cu ruşii. Și nici cu turcii nu se aveau prea rău. Opţiunea pentru Tripla Alianţă a fost motivată mai întâi de oroarea faţă de Rusia. De aceea, a rămas celebră replica dată de P.P. Carp unui demnitar rus care l-a numit „germanofil”. Liderul conservator i-a întros-o spunându-i că el nu este germanofil, ci rusofob. 

Tripla Aliaţă era o alianţă defensivă. Dupa asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand, Austro-Ungaria s-a considerat victimă și îndreptățită să riposteze militar (fără să consulte Italia și România). Ulterior, lucrurile au luat proporții continentale (şi apoi mondiale), care au depășit cu mult miza pedepsirii atentatului de la Sarajevo. Italia a părăsit Tripla Alianță în 1915. România, ca și Italia, a luptat numai alături de Antanta (Franţa şi Imperiile Rus şi Britanic). Nici România, nici Italia, nu erau obligate moral sau politic să pornească împreună cu Germania și Austro-Ugaria la ocuparea Europei și să urmeze un demers nebunesc și criminal.

Austro-Ungaria arătase ce poate în Transilvania și să nu ne închipuim că Germania nutrea sentimente mult mai prietenoase față de români. Dimpotrivă, era pregatită de război total. După intrarea României în război, la consulatul german din Bucureşti au fost găsite o cantitate de explozibili suficientă pentru a distruge Bucureştiul şi fiole cu agentul patogen al morvei (o boală a cailor care, dacă se raspândea, ar fi afectat grav aparărea, transporturile şi comerțul).

II. “Jocul diplomaţilor combinat cu personalitatea şi frumuseţea Reginei Maria au făcut România Mare.”
Este adevărat că tăria de caracter, curajul personal şi dăruirea Reginei Maria i-au încurajat pe români să lupte, să reziste barbariilor nemţilor şi să îşi păstreze speranţa. E adevărat şi că Regina era deosebit de frumoasă şi că prin ţinuta sa cu adevărat regală și prin inteligența sa a impresionat și pe oamenii de rând și pe conducătorii de state şi de armate, şi că acest lucru a ajutat România. Totuşi, e simplist să se afirme că cei pe care i-a impresionat personalitatea ei puteau să ia decizii doar pe considerente estetice sau mondene, oricât de mult ar fi îndrăgit-o. În plus, nu se poate ignora că, pe lângă mulţi admiratori, Regina Maria a avut destui critici, atât în ţară, cât şi în străinătate. 

De asemenea, nu se poate contesta rolul foarte important ale acţiunilor diplomatice, al priceperii şi patriotismului celor care au pledat pentru noi. Totuşi, nimeni nu ar fi luat în seamă interesele românilor dacă nu existau argumente reale, sprijinite de jertfele imense aduse de români pe câmpul de luptă. Şansa providenţială din 1918 a fost fructificată pentru că, din fericire, majoritatea românilor de atunci şi-au îndeplinit pe cât au putut partea lor de responsabilitate, de la familia regală, liderii politici şi ofiţerii superiori, la ostaşii şi civilii de rând.

III. “Romania Mare a fost un capriciu al soartei.”
“România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni” este doar o vorbă de duh a lui P.P. Carp şi nimic mai mult, nu are nicio valoare de analiză istorică. Nu se poate vorbi de noroc în condiţiile în care muriseră sute de mii de tați, fii, soți și frati, din toate satele din România, după cum atestă nenumăratele monumente ale eroilor din Primul Război Mondial din toate localitățile de pe tot cuprinsul Vechiului Regat. Nu au fost un noroc nici pagubele produse de hoardele lui Mackensen, epidemia de febră tifoidă, pericolul bolşevic rus şi maghiar, paralizarea administraţiei de către personalul unguresc etc. Dificultăţile au fost imense, chiar după terminarea războiului, însă au fost depăşite, tocmai pentru că românii şi-au dorit Unirea şi au vrut să folosească şansa oferită.

A fost benefic faptul că renumitul geograf Emmanuel de Martonne, care făcuse cercetări la noi înainte de război, a fost inclus în echipa de specialişti ai Comitetului de Studii care a oferit expertiză autorităţilor franceze la discuţiile pentru stabilirea graniţelor. Aportul său nu este însă „norocul” nostru, ci dovada eforturilor, inteligenţei şi încrederii sale în adevăr, a nivelului foarte bun al şcolilor franceze şi a înţelepciunii celor care i-au cerut părerea. Lui Emmanuel de Martonne nu i se poate reproşa că era unul din cei mai buni geografi din vremea lui, că vorbea limba română şi cunoştea bine locurile noastre şi că în Comitetul de Studii a avut o contribuţie foarte bine documentată cu privire la România şi Blacani. Nu e singurul străin care a înţeles cât de nefireşti erau graniţele dinainte de 1918. Dacă a ne amintim că a) cercetările sale au fost foarte variate şi că au rezistat probei timpului, b) că pe timpul stalinismului a împărtăşit puţin din soarta realizatorilor Unirii, fiind interzis pentru ce a scris despre Transilvania şi Basarabia, şi c) că numai în legătură cu constatările sale privind graniţele României se sugerează că ar fi încurcat simpatiile personale cu profesia, avem motive să credem că cei care îl relativizează azi sunt animaţi de teze de politică istorică antiromânească, nu de interesul pentru excelenţă în geografie.

IV. Pacea de după Primul Război Mondial şi implict România Mare sunt rezultatul unor planuri ale francmasoneriei
Această afirmaţie satisface numai orizontul intelectual al consumatorilor de broşurele care zac necumpărate pe tejghelele chioşcurilor. Așa cum bine se știe, teoriile și practicile de natură religioasă, secretismul, unele acțiuni politice, mai ales cele anticreștine, ale diferitelor forme de francmasonerie erau și sunt în contradicție cu învățătura Bisericilor catolică si ortodoxă. Aceasta nu înseamnă că, de-a lungul istoriei, influența francmasonilor a fost omogenă ca eficiență și direcții. Acțiunea francmasonilor nu era și nu poate fi perfect coordonată, omnipotentă și omniprezentă. De asemenea, chiar dacă unii dintre pașoptiștii români remarcabili au aparținut masoneriei și au avut un rol benefic în modernizarea țării, nu se poate spune că au făcut asta pentru că au aplicat un plan concret și deci că România modernă ar fi produsul unor urzeli secrete.

La sfârșitul Primului Război Mondial, niciunul dintre liderii români importanți nu era mason. Alexandru Vaida Voievod a intrat în această organizație ca gest de sacrificiu. (A făcut acest gest pentru a putea acționa ca reprezentant român, folosindu-se de poziție în masonerie, nu a acționat ca vector al masoneriei, folosindu-se de poziția sa printre români.)

Dacă privim lucrurile la nivelul întregii Antante, putem spune că mulţi lideri ai acesteia, militari şi politici, precum și trupa şi civilii erau credincioşi. E adevărat că războiul aduce deznădejde şi cinism (sindrom întâlnit adesea la unii intelectuali umaniști), însă e şi mai adevărat că e foarte greu de găsit un ateu în tranşee, după cum spun englezii, care se pare că au aceasta vorbă tocmai din Primul Razboi Mondial.

Jon Ebel, autorul cărţii “Credinţa în luptă: religia şi soldatul american în Primul Război Mondial spune că după ce a examinat, timp de opt ani, numeroase ziare, literatură de război, jurnale personale şi publicaţii, a constatat că războiul nu a slăbit, ci, dimpotrivă, a întărit credinţa celor care au trăit această experienţă. Figura lui Hristos de om gata de jertfă, activ în slujba binelui, a încurajat implicarea în lupta pentru o cauză dreaptă. Ebel afirmă chiar că, deşi unii au rămas atei, „fără influența puternică a creștinismului, este dificil de imaginat implicarea Americii în război”.

Şi Nicolas Arata, în lucarea „Cum credinţa creştină i-a ajutat pe soldaţii de pe Frontul de Vest al Primului Război Mondial să facă faţă sindromului de stres posttraumatic„ susţine că rugăciunile, lecturile din Biblie şi nădejedea în Dumnezeu au fost un sprijin real pentru militarii britanici, ajutându-i să depăşească ororile şi stresul luptelor. Prestigiul preoţilor catolici militari a crescut, între altele, pentru că nu ezitau să meargă în zone de mare risc ca să îi încurajeze pe soldaţi sau să dea Sfintele Taine celor în stare critică. Şi în rândul anglicanilor credinţa a avut un rol important. Mulţi tineri care studiaseră în instituţii prestigioase au devenit capelani. Din cei 723 de capelani anglicani britanici, 411 erau educați la Oxford şi 64 la Trinity College de la Dublin. Probabil că puţini dintre ei se gândeau să implice în viaţa creştină înainte de 1914. După război, unii au ales să devină preoţi sau misionari în colonii. În 1940, din 111 episcopi britanici anglicani activi, 32 fuseseră capelani militari între 1914-1918. Pentru intelectuali de talie mondială, precum C.S. LewisJ.R.R. Tolkien şi Christopher Dawson, războiul, cu experienţa tranşeelor, a spiritului de sacrificiu şi camaraderie trăite acolo, a fost un prilej de a-L găsi pe Dumnezeu sau de a întări legătura cu El. Cariera lor ulterioară nu a fost o pledoarie pentru pacifism, ci pentru implicarea în luptă de partea binelui şi pentru încredrea în puterea acţiunii şi sacrificiului celor mulţi şi neobservaţi.

În Franţa socialistă şi anticlericală, lucrurile par şi mai suprinzătoare. Încă de la începutul conflictului se intensifică evlavia faţă de Preasfinta Inimă a lui Isus, foarte legată de istoria Franţei, în parte neglijată înainte de Revoluţie şi practicată cu intensitate variabilă după aceea. Creştinii civili, preoţii şi episcopii împart soldaţilor rozarii, iconiţe, drapele şi fanioane cu semnul Preasfintei Inimi (de ordinul milioanelor) şi îi încurajează să se roage cu stăruinţă. La 11 iunie 1915, episcopatul francez închină ţara Preasfintei Inimi. La 7 septembrie, la Meux, oraş pe râul Marna, episcopul Emmanuel Marbeaux promite Maicii Domnului că va construi un monument în cinstea ei dacă oraşul va fi cruţat de lupte şi distrugeri. La 8 septembrie 1914, în sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, are loc prima victorie importantă a francezilor. În mod greu de explicat, într-un moment în care toate şansele erau de partea nemţilor, aceştia se retrag, deşi anunţaseră că vor fi „în două zile la Paris” (ii).

În 1924, este inaugurat monumetul promis de Mons. Marbeau care o înfăţişează pe Maica Domnului cu Isus în braţe, aşezată pe un soclu pe care scrie “Tu n’iras pas plus loin”.

Bazilicile Preasfintei Inimi (Sacré Coeur) de la Paris şi Paray-le-Monyal sunt frecventate foarte intens, zi şi noapte. Se fac rugăciuni la sfinţii patroni ai Franţei, Arhanghelul Mihail, Genoveva şi Martin de Tours, dar şi la Ioana d’Arc şi la o soră carmelitană de la Lisieux, Tereza a Pruncului Isus şi a Sfântului Chip, care încă nu fuseseră canonizate.

În sept. 1914, la batalia de pe Marna, artileristul Paul Dugast scapă nevătămat deși trec peste el roțile unei baterii de artilerie. Purta la el imaginea călugariței carmelitane Tereza, pe care o rugase să îl ocrotească. Camarazii lui se hotărăsc să-i dea bateriei numele de Soeur Therese. detalii

Numărul unităţilor care pun pe drapele emblema cu Preasfânta Inimă este atât de mare încât, în 1917, Gen. Philippe Petain, pe atunci şef al Marelui Stat Major, emite un ordin prin care cere eliminarea „oricăror acte cu caracter confesional care ar constitui o violare a libertăţii de conştiinţă şi a neutralităţii statului francez”. Ofiţerii închid ochii şi soldaţii continuă să se consacre individual Preasfintei Inimi, se roagă rozariul şi poartă medalii religioase la vedere, de obicei la cureaua de la ceas.

În acest timp, în 1915, la Padova, oraşul Sfântului Anton, apare iniţiativa medaliilor cu scapularul Preasfintei Inimi. La 5 ianuarie 1917, Italia este închinată Preasfintei Inimi, cu binecuvântarea Papei, în cadrul unei slujbe la care au participat sute de preoţi.

Revenind în Franţa, la 26 martie 1917, la Paray-le-Monial, are loc binecuvântarea solemnă a drapelelor naționale ale Franței, Angliei, Belgiei, Italiei, Rusiei, Serbiei, României şi Japoniei. România este reprezentată de Prinţul Vladimir Ghika, viitorul fericit martir. Cel care spunea că a devenit catolic pentru a fi un mai bun ortodox privea această sfinţire a steagurilor ca „un început de reconstituire a creştinătăţii, produsă de o trezire a conştiinţei lumii.”

Paray-le-Monial 26 martie 1917 – Prinţul Vladimir Ghika, Card. Francis Bourne de la Westminster şi Mons. Pini, capelanul studenţilor catolici italieni.

La 21 martie 1918, Ludendorff a lansat ofensiva pentru separarea armatei franceze de cea britanică și cucerirea Amiens-ului. La 26 martie, Poincaré și Clemenceau, generalii Pétain și Foch, lordul Milner și generalul Haig decid să creeze un comandament unic, care este încredinţat generalului francez Ferdinand Foch (1851-1929). În iulie, Cartierul General al Armatelor Aliate este instalat la Bombon (departamentul Seine-et-Marne). În mica biserică din localitate, în fiecare duminică, generalul Foch participa la slujbă (iii).

La propunerea Pr. paroh Paul Noyer, la 16 iulie 1918, generalul Foch consacră Preasfintei Inimi toate armatele aflate sub comanda lui. La 18 iulie, lansează ultima contraofensivă. De atunci, armatele aliate au continuat să avanseze până când nemţii au cerut armistițiul, la 11 noiembrie, în sărbătoarea Sf. Martin de Tours, unul dintre patronii Franţei. Martin de Tours este un sfânt soldat, ca şi Sfinţii Victor, Mina şi Vichentie, care se serbează în aceeaşi zi în calendarul bizantin.

Generalul român Iacob Zadic discută cu Mareșalul Ferdinand Foch, la București, în 1922

Chiar dacă nu toate cele de mai sus sunt incluse printre minunile confirmate oficial de către Biserică, ele concordă cu mesajele unor apariţii recunoscute de autorităţile ecleziale, ca cele de la Paray-le-Monial, Fatima, La Salette sau Pontmain. Este o realitate faptul că multe suflete au fost atinse de credinţă în timpul situaţiilor extreme din război şi că exista o “coincidenţă” între rugăciuni şi răspunsul primit prin evenimentele istorice. Atât pentru combatanţi, cât şi pentru civili, credinţa a fost importantă, ca fenomen de masă, la oamenii simpli şi la intelectuali remarcabili. Aceste lucruri sunt documentate. Nu avem destule motive să credem că francmasoneria ar fi dirijat destinul ultim al oamenilor şi al naţiunilor, chiar dacă a fost activă la încheierea păcii – prost gândite în anumite privinţe (iv) – de după Primul Râzboi Mondial.

În Romania, nu doar Prinţul Ghika nădăjduia în ajutorul dumnezeiesc. Toţi ostaşii români au purtat războiul creștinește. În mai 1915 este ales Protopop al preoţilor din armată în caz de mobilizare iconomul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie. Apar apoi Instrucţiunile referitoare la atribuţiile preoţilor definitivate in ordinul 3451/28.101915 al Marelui Stat Major, care stipuleaza ca “nicăieri preotul nu e mai la locul lui decât în momentele de mare emoţie şi de fiori prin care trece tot neamul în zilele de mobilizare, preludiul zilelor de mari sacrificii”. După cum arată Cornelia Mihailă, nu puţine au fost situaţiile în care preoţii au săvârșit acte de eroism, de pildă “preotul locotenent Ştefan Ionescu, zis Cazacu, a salvat Drapelele Regimentului 3 Olt şi Regimentului 66, iar Arhimandritul maior Iustin Şerbănescu, călugăr de la Cernica şi confesorul Regimentului 21 Infanterie, a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul pentru faptele sale de vitejie. Amândoi au murit pe front.”

Credinţa în Dumnezeu a creat, de fapt, cultura şi viziunea care au dus la Unire. Translvănenii s-au organizat în jurul Bisericii. Mişcarea politică şi asociativă de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX a acţionat tot în legatură cu Biserica. Toți episcopii greco-catolici, în frunte cu Mitropolitul Vasile Suciu, au sprijinit foarte activ Unirea. Delegaţii la adunarea naţională au fost aleşi în marea lor majoritate în parohii. Blajul a fost considerat cel mai sigur loc pentru aterizarea avionului condus de pilotul Vasile Niculescu, care aducea de la Marele Cartier General Român documentele necesare Consiliului Naţional Român.

La 1 decembrie 1918, înainte să citească mulţimii punctele rezoluţiei adunării naţionale, episcopul Iuliu Hossu şi-a început cuvântarea prin a afirma că Unirea este o lucrare dumnezeiască: “Fraţilor! Ceasul plinirii vremii este acesta. Când Dumnezeu atotputernicul rosteşte prin poporul său credincios dreptatea Sa, însetată de veacuri…”

În 1918, avea 32 de ani. După peste 60 de ani, rămăsese la convingerea că Unirea a fost o “hotărâre mângâietoare şi fericitoare pentru nemul nostru” şi se declara bucuros să poată înregistra pe bandă “cu neîmbătrânita dragostea de atunci” cuvintele pe care le rostise în 1918. Când a avut loc înregistrarea, era cardinal, avea 85 de ani şi o credinţă încercată foarte greu. Trecuse prin umilinţele din timpul ocupaţiei maghiare, prin ani grei în închisorile comuniste, între care cea de exterminare a elitelor de la Sighet, sfârşitul vieţii găsindu-l slăbit, departe de cei dragi şi supravegheat strict la mănăstirea Căldăruşani. Niciodată nu s-a plâns de poporul român.

Nu trebuie decât să spunem adevărul

Orice român ar trebui să aibă şansa să înveţe simplu şi clar cum s-a făcut România Mare. Acest lucru nu se întâmplă, mai ales din vina elitelor. Diplomaţii şi istoricii noştri parcă dorm în papuci sau poate aşteaptă ca lucrurile să devină grave.

MAE reacționează doar dacă Viktor Orban compară ocuparea Crimeii de către Rusia în 2014 cu Tratatul de la Trianon, iar istoricii nu reacționează niciodată. Nu ar trebui să ne mirăm. În MAE liber-schimbismul moral al lui Ștefan Andrei mai are și astăzi admiratori, iar cunoștințele de istorie națională sunt pe alocuri superficiale, trezind întrebări asupra politicii de resurse umane a ministerului.

Daca cineva vrea sa consulte secțiunea Scurt istoric de pe pagina oficială a diplomației române, dă de o paginație greoaie, fără subtitluri, cu fraze lungi, scrise cu caractere foarte mici. Conținutul textului nu e clar. Cititorul află, de exemplu, că după Congresul de la Paris (1856) “Imperiul habsburgic se confrunta în interior cu presiunea naţiunii maghiare care nu renunţase, nici chiar după eşecul revoluţiei de la 1848, la proiectul unei Ungarii independente în graniţele istorice”. Atât? Fără nuanțe, fără ghilimele? Care granițe istorice? Nu trebuia precizat că se vorbește de ceea ce considera Ungaria ca fiind “granițele sale istorice”? Putem presupune că ungurii se gândeau la “granițe istorice” care să nu cuprindă Transilvania? O Ungarie ce include Transilvania este, din perspectiva MAE al României, în “granițele ei istorice”? Mai departe ni se spune că Tratatul de pace ratificat după Congresul de la Berlin (1877) recunoştea independența României condiţionat “de acceptarea unor schimburi de teritorii (Dobrogea pentru sudul Basarabiei, anexat de Rusia)”. Ce „schimb de teritorii”? Dobrogea era administrată de turci, nu ne-au dat-o rușii! Rușii erau, chipurile, aliații noștri. Ce fel de “schimb de teritorii” e acela în care, după un război victorios, un aliat ocupă o parte din teritoriul altui aliat? De ce aceste exprimări nefericite sunt doar în dezavantajul nostru? Până la urmă, ajungi să te bucuri că textul e atât de încâlcit și că probabil sunt puțini cei care îl citesc – deși neprietenii îl citesc cu siguranță! Despre încercarile de ieșire din Axă, MAE amintește de acțiuni ale Opoziției doar începand din 1944!! Ar fi avut ce să spună, doar eforturile și riscurile pregătirii acestui act istoric s-au datorat în mare măsură curajului și patriotismului unor diplomați români!

Victor Rădulescu Pogoneanu, Camil Demetrescu dar şi Ion Lugoşanu sau Constantin Vişoianu ar trebui să fie eroii cu care orice diplomat român de astăzi să fie familiarizat, să le cunoască viața și meritele, să se întrebe în fiecare seara dacă e vrednic să le privească portretele, care ar trebui să fie la loc de cinste pe pereții instituției.

Diplomații români nu se pot plânge că duc lipsă de exemple istorice care le pot servi derept model moral și profesional. Nu e totuna, nici pentru ei, nici pentru România, dacă acest model este Grigore Niculescu Buzești, sau Ștefan Andrei, dacă este Victor Rădulescu-Pogoneanu sau Mircea Malița.

Nici istoricii nu ne sunt de prea mare ajutor. Majoritatea celor mai mediatizați și vizibili se gândesc numai să corespundă cerințelor birocrației care le asigură finanțări și nu își doresc decât să fie pe acceptați de colegi (precum cei mai imaturi adolescenți) – cel puțin așa reiese dintr-o scrisoare semnată la începutul acestui an de 65 (șaizecisicinci) de istorici. Nu e clar de ce a fost publicată scrisoarea, nu pare să fie adresată vreunui public, publicul nu e luat în seamă. 

Textul aduce înaltă apreciere sistemului actual de acordare a granturilor, menționeaza ca subiectele de cercetare sunt alese “independent” (independent de ce?) de către cercetători și că lucrările sunt evaluate inter pares, cu participare internațională.

Chiar nu se înțelege că proiectele de cercetare individuală sunt una și faptul că istoria României trebuie să fie scrisă de români e cu totul altceva. Majoritatea semnatarilor străini ai scrisorii sunt germani.

Nicio vorbă despre căutarea adevărului, despre scopul final al cercetărilor sau despre datoria morală față de contribuabil, de la care vin banii din granturi. Este limpede că semnatarii nu realizează că războiul informațional e real si că istoria e o armă în acest razboi. 

Ei cred că cea mai importanta latură a activităţii lor este progresul carierei lor, rolul plătitorilor de taxe fiind acela de a da banii.

Aceștia din urmă nu trebuie să aiba așteptări, păreri, ci doar să accepte toată cacofonia rezultantă, din care să nu-și poată înțelege trecutul, sau să se împace cu ideea ca trecutul lor este ce reiese din consensul de moment al istoricilor care accesează granturi.

Istoricul-model pentru majoritatea semnatarilor e Lucian Boia, mascota editurii Humanitas, a radio Deutsche Welle si a cel puțin a unui ambasador al Germaniei, care se laudă că are acasă un metru de raft de biblioteca cu cărți ale lui Boia, pe care l-a şi decorat cu Ordinul de merit a RFG în grad de cavaler.

Şi preşedintele Ungariei l-a decorat pe Boia. Nu ştiu dacă şi Rusia l-a decorat, dar mai este destul timp şi e sigur că nu va refuza.

Specialitatea lui Boia nu e chiar munca în arhive. (Iorga, care găsea manuscrise neconscute până la el, era un demodat, nu ştia el cum e cu granturile şi cu părerile inter pares.) El comentează ce au cercetat alţii. Istoricul-model mărturiseşte că la începutul carierei a dat declaraţii privind raporturile cu străinii şi se întreabă: “Ce era să fac? Nu cred că ar fi fost o idee bună să refuz.”

Mai ales că avea “doar obligația să le spun din când în când cu cine m-am întâlnit… (relatările mele erau foarte succinte, de genul „X e o persoană care simpatizează România, e preocupată de următoarea temă de cercetare…”) Cum să interpretez toate acestea?”

Sigur, e greu sa interpretezi propriile decizii. E mult mai uşor să judeci toată istoria unei ţări, să arunci cu noroi în ce s-a câştigat cu sânge sau să scrii mii de pagini despre România ca şi cum Iuliu Maniu, Ion Mihalache sau Iuliu Hossu nu ar fi existat niciodată.

Toate-s vechi şi nouă toate. E vechea alegere, ce preferăm: tusea sau junghiul? USR sau AUR? Mai bine un scriitor aparent prooccidental, care se raportează față de România așa cum le place nemților, ungurilor și rușilor, sau mai bine un istoric aparent patriot, care se raportează față de Occident așa cum le place rușilor și chinezilor? Mesajele celor două tipuri de istoriografie sunt doar aparent contradictorii.

Redus la esență, mesajul 1 ne spune că suntem mici și lipsiți de vreo valoare deosebită, că legitimitatea noastră ca țară este îndoielnică și că nu avem de ce să fim mândri de nimic din trecutul nostru. Concluzia pentru care ne pregătește această „pedagogie a rușinii” (cum o numește autorul polonez Bronislaw Wildstein – pentru că operațiunea nu cuprinde numai România, ci și celelalte țări din Europa de Est) este că cel mai bine pentru noi ar fi să ne lăsăm conduși de nemți. (Iar nemții vor avea grijă de noi, în aranjamentele lor cu rușii, așa cum s-a mai întâmplat, de pildă în 1939.)

Mesajul 2 pare opus mesajului 1, în sensul că sună patriotic, pare a respecta și prețui identitatea, tradițiile și istoria noastră. Numai că le atelează unui discurs antioccidental, când mai pe față, când mai voalat. Iar asta nu înseamnă a respecta și prețui identitatea, tradițiile și istoria noastră, dimpotrivă.

Concluzia pentru care ne pregătește acest discurs „de mândrie națională” e că numai alături de ruși mai avem vreo șansă să scăpăm de furia distructivă a marxismului cultural care devastează astăzi grav Occidentul.

Jocul dialectic dintre cele două mesaje are ca unică rezultantă un vector ce arată spre Est, fiind orientat împotriva intereselor vitale ale României. Este o falsă alegere. Noi nu avem de ce să punem în balanță astfel de opțiuni și să ne îndreptăm spre vreuna dintre ele. Putem să le respingem pe ambele. Nu trebuie decât să spunem adevărul. Nu trebuie să inventăm nimic, nici să trecem nimic sub tăcere. Astfel interesele de politică istorică ale României vor fi slujite cum se cuvine, iar România se va întări și va putea să contribuie la apărarea Civilizației din care face parte.

Un articol de Anca Cernea și Mihaela Bărbuș – https://inliniedreapta.net/cum-s-a-facut-romania-mare-adevaruri-escamotate-minciuni-promovate/

Note

(i) Chiar dacă, în 1848, acel „Vrem să ne unim cu ţara!” se referea la Viena, nu la Bucureşti, aceasta nu arată că identitatea transilvănenilor era una în 1848 şi alta 1918. În condiţiile crizei de atunci, create de revoluţionarii unguri, Viena era maximum posibil pentru cei de pe Câmpia Libertăţii. Adunarea de la Blaj a fost o reacţie concretă la o situaţie critică de moment, un “miting de protest”, nu un vot pentru un program politic pe teremen lung sau o dezbatere academică despre sensul viitor al istoriei. Momentul 1848 indică tocmai o delimitare clară de unguri, exprimată de o comunitate organizată, care în cele din urmă şi-a atins scopul.

(ii) În ianuarie 1915, un preot militar german muribund afirmă ca mai mulţi militari germani au văzut pe cer imaginea unei femei cu pruncul în braţe, care îi împiedica să avanseze, spunând „mai departe nu vei merge” (Tu n’iras pas plus loin) Ulterior relatarea sa este confirmată şi de alţi germani http://nouvl.evangelisation.free.fr/leblanc_miracle_de_la_marne.htm .
O relatare similară vine şi in legătură cu bătălia de pe Vistula https://www.catholicworldreport.com/2020/08/14/celebrating-the-centennial-of-the-miracle-on-the-vistula/ din partea unor soldaţi bolşevici, care spun că au vazut-o pe cer pe Maica Domnului, la 15 august 1920. Ruşii au suferit atunci o infrangere pe cât de zdrobitoare, pe atât de neașteptată, după ce armata bolșevică intrase in Polonia până aproape de Varsovia.

(iii) Foch era născut în sudul Franţei, la Tarbes, lângă Loudres https://www.lourdes-france.org, locul în care a apărut Maica Domnului Bernadettei Soubirous. Era catolic practicant. Se ruga în fiecare zi rozariul, cum învăţase de la mama sa, care făcea această rugăciune, în faţa grotei de la Lourdes, împreună cu Bernadette.

(iv) Maresalul Foch a acceptat armistiţiul, pentru a cruţa câteva zeci de mii de vieţi, care ar fi fost sacrificate pentru ca aliaţii să ajungă la Berlin. A criticat însă foarte energic condiţiile păcii. Când a văzut proiectul de tratat a afirmat că nu este vorba de o pace, ci un armistiţiu de douzeci de ani. Opinia lui era că Renania trebuia ocupată şi separată de restul Germaniei. Deşi e incorect politic, trebuie să admitem că a avut mult bun simţ. Un creştin are milă de vieţile omenilor şi e realist. Intelectualii umanşti aleg ce sună bine şi remarcă foarte târziu costurile uriaşe ale izolării de realitate. E de amintit şi că, în 1919, mareşalul Foch şi generalii Franchet d’Esperay şi Berthelot au încurajat România să avanseze până la Budapesta.

18/02/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: