CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Cum s-a ajuns ca tot ce este românesc să fie terfelit de oricine?

Cum putem să nu ne revoltăm când tot ce este românesc este terfelit de oricine?

Când am plecat eu din România, românii mai aveau dragoste de țara lor, de istoria lor, de eroii lor!

Pe vremea aceea, Eminescu era poetul național cu care ne mândream, fiecare dintre noi! Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să-l conteste pe Eminescu!

Pe vremea aceea, Sfinții Închisorilor erau Sfinți care ne uimeau cu martirajul lor, asa cum au facut-o toți martirii încă de la începutul creștinismului!

Cei care mai erau în viață, erau căutati din toată țara și din afară ei! Mie mi-a rămas ca o rană deschisă în suflet, că nu am mai ajuns la Pr. Iustin Pârvu, decât când nu mai primea pe nimeni și a trebuit să plec de la poarta mănăstirii fără dorita binecuvântare!
Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să-i conteste pe Sfinții Închisorilor!

Pe vremea aceea, Nicolae Paulescu era descoperitorul, de fapt, al insulinei! Recunoscut sau nu, el a vorbit de ea, cu luni înainte fața de cei care au luat premiul Nobel.

Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să-l conteste pe savantul Paulescu!

Plecând din țară am fost și mai sunt considerat „trădător”, după principiul „n-a mâncat salamul (cu soia) democrației originale, cu noi”!

Diferența între mine „trădătorul” și „românii adevărați” este că pentru mine nu s-a schimbat nimic în ultimii 30 de ani; Eminescu e tot poetul nostru național, Sfinții Închisorilor sunt tot Sfinți, Paulescu este tot savantul de geniu, de o moralitate fără pată!

Pentru voi majoritatea, celor „adevărați” pare însă că valorile sunt altele și sunt dictate de Institutul Elie Wiesel, interesele de partid, de corectitudinea politică, de străini, oricum!
Cum îl putem judeca pe Eminescu, pe Sfinții Închisorilor, pe Paulescu fără să fi trăit în timpul lor, fără să fi trăit ce au trait ei? Cine ne dă dreptul ăsta?

Cum putem să-i judecăm după o „corectitudine politică” apărută la zeci de ani după moartea lor, care nici nouă nu ni se pare chiar „cosher”, pentru timpurile noastre?

Cum putem să nu ne revoltăm când tot ce este românesc este terfelit de oricine? Cum putem suporta să ne conducă oameni care calcă valorile neamului în picioare?

Eu am plecat fizic din România, dar sufletul meu este încă acolo, eu mai simt românește!
Voi care ați rămas mai aveți suflet românesc?

Dacă eu nu las străinii să vorbeasca România de răul la ei acasă, cu atât mai mult nu-i lăsați nici voi să o facă la noi acasă!

Iertați-mă pentru duritatea mesajului, dar văd tot timpul valori românești călcate în picioare și o lipsă acută de reacție din partea românilor! Vorbim de toate nimicurile pe net, dar faptul că dispărem ca neam ne lasă rece!

Oamenii aștia de care își bat joc, sunt neamurile noastre, strămoșii noștrii, sânge din sângele nostru, suntem….NOI!

Preluare: vrărbiuțe.blog

20/08/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , | 3 comentarii

Ținta România și „războiul informațional” contemporan

IOAN-AUREL POP: "Nicio ţară nu trebuie să trezească ură" - 03.04.2019 |  BURSA.RO

„Războiul informațional” contemporan

La finele Primului Război Mondial și în perioada imediat următoare (1918-1920) s-au conturat două mari grupuri de state și națiuni în Europa: unele mulțumite de destrămarea imperiilor dominatoare și multinaționale (german, austro-ungar, rus, turc) și de formarea statelor naționale sau federale pe ruinele acestora; altele nemulțumite și frustrate, în urma pierderii forței și influenței de altădată, a imenselor teritorii și a numeroaselor popoare și etnii.

Nemulțumiții s-au regrupat treptat și au condus la Al Doilea Război Mondial, după care, în linii mari, ordinea politico-teritorială a rămas, cu unele modificări, ca aceea interbelică. Marele profitor a fost URSS, care a trăit momentul destrămării in perioada lui Gorbaciov și mai ales în 1989-1991 scrie istoricul academician Ioan Aurel Pop.

Statele care se formaseră în 1918, prin voința popoarelor și care fuseseră consfințite prin Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), au rămas aproape cum au fost (chiar dacă Iugoslavia și Cehoslovacia s-au destrămat), adică formate tot pe criterii naționale, state ale polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor, sârbilor, croaților, slovenilor, lituanienilor, letonilor, estonilor etc. Și frustrările au rămas aproape la fel, de aceea este firesc ca, la un secol de atunci, unii să sărbătorească și alții să fie nostalgici și triști.

Vocile nemulțumite de formarea României întregite se regrupează acum, cu ocazia centenarului și recurg la forme variate de exprimare. Pe fondul unei crase lipse de cultură istorică a opiniei publice actuale, forțele interne care cultivă relativismul istoriei și care combat ideea de unitate românească sunt dublate de unele din exterior.

Pentru a pregăti sărbătoarea centenarului Marii Uniri, statul român a creat în 2016 un organism guvernamental, condus de un secretar de stat. Între timp, deja s-a schimbat structura acestui „departament”, dar strategia și tactica sa nu sunt clare, mai ales că nu are încă un buget aprobat și nici precizate modalitățile de a procura fonduri din alte surse. Între timp, în Ungaria, „Grupul de cercetători științifici ai Academiei de Științe Ungare – Elan-Trianon 100”, deși nu figurează ca un organism guvernamental, este, în fapt, puternic susținut de autorități, este format dintr-o redutabilă echipă de istorici, istorici de artă, istorici literari și sociologi, beneficiind de substanțiale fonduri, eșalonate pe cinci ani. Echipa are scopul să elucideze în principal condițiile în care s-au încheiat tratatele de pace și, mai ales cel de la Trianon, tratate care au condus la „pedepsirea” Ungariei, la privarea sa de „două treimi din teritoriu și din populație”.

Cel puțin acestea sunt expresiile discursului oficial din Ungaria contemporană, țară care, deși aliată cu România în NATO și membră, ca și România, în UE, și-a oprit, în 2016, diplomații să participe la celebrarea Zilei Naționale a României! Eu nu mai cunosc un caz similar de inamiciție, de ofensă directă și oficială în cadrul UE!

Din păcate, arsenalul de idei pentru cercurile ungare care deplâng Marea Unire românească de la 1918 sunt oferite, în mare parte, de românii înșiși, de acei români care cultivă blamarea istoriei naționale, care resping unitatea românească, care cer felurite autonomii istorice, care condamnă „miticismele” și „balcanismele” cu scopul subminării României. Prevăd că, scoțând lucrurile din context, România va fi criticată pentru naționalism, pentru preamărirea actului de la 1918 prin politica sa de stat, iar Ungaria va fi lăudată pentru obiectivitate, pentru cercetările istorice critice, pentru elucidarea dezinteresată a umbrelor trecutului.

Pe fondul ideii că românii au trăit până în secolul al XIX-lea în două țări distincte și în provincii istorice cuprinse în imperii străine, se cultivă destul de insistent ideea dezbinării românești, a „inventării” numelui de România, a noutății ideii de unitate politică și a civilizației diferite din Transilvania în raport cu ceea ce era în regiunile extracarpatice.

Din arsenalul unor epoci pe care le credeam apuse și al unor ideologii totalitare condamnate de istorie, se revitalizează idei teoretice precum: majoritățile etno-demografice sunt relative și voința lor nu mai contează astăzi; popoarele fără statalitate veche sunt popoare fără istorie și, prin urmare, au drepturi limitate; autonomiile teritoriale pe criterii etnice au rădăcini vechi, verificate de istorie etc. În mod concret, despre trecutul românilor și despre realitățile românești, se insinuează vechi sloganuri, actualizate prin adaptări recente: românii sunt un popor nou, intrat târziu în istorie; valahii și românii sunt popoare diferite; Transilvania nu are legătură cu istoria românilor; numele lui Iancu de Hunedoara trebuie schimbat în Ioan de Hunedoara; particula Napoca trebuie scoasă din numele municipiului Cluj-Napoca; imnul de stat – care ar exprima idei retrograde și în care este vorba și despre Corvini – trebuie înlocuit etc. Unele dintre aceste „îndreptări” par inofensive: a spune Ioan în loc de Iancu nu schimbă mare lucru, decât că ne îndepărtează de esența unei forme românești diminutivate (Iancu provine tot din Ioan) și de apropierea de numele unui erou național românesc – Avram Iancu; scoaterea particulei Napoca din numele orașului Cluj-Napoca ar șterge mai mult de un mileniu de istorie, adică tocmai rădăcinile daco-romane ale românilor (atâtea câte sunt ele).

Unele dintre aceste „propuneri” prind la publicul larg, mai ales în străinătate, și datorită curentului dacist (tracist), care-i așază pe daco-geți și pe traci la temelia tuturor popoarelor europene, cu o limbă primordială din care s-ar trage latina, cu priorități în toate domeniile, de la scris și astronomie până la arhitectură și medicină etc.

Denigrarea istoriei și vieții românilor este astfel ușor de făcut, mai ales că datele sale esențiale sunt oferite de cealaltă extremă din cultura românească, aceea care acceptă doar nimicnicia românilor, spiritul lor gregar, de popor fără voință, de masă informă, „umbră fără schelet”, formată din „fețe patibulare”, cu „guri vulgare”, „puturoși”, cu un „amestec apos” în loc de creier, cu o istorie în care toți „au urinat” peste noi și din care a rezultat limba română, „bună numai pentru înjurături” etc.

O altă variantă a acestei extreme afirmă că nu ne cunoaștem corect trecutul, fiindcă toți marii istorici și oameni de cultură români au operat doar cu mituri naționaliste. Pe acest fundal trist – pregătit de unii dintre noi înșine – este foarte ușor ca anumiți factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor și ca națiune.

Ioan Aurel Pop

02/12/2020 Posted by | analize | , , , , , , | Lasă un comentariu

Mircea DRUC – Naţionalistul și patriotul neclintit

 

 

 

Mircea-Druc

                                                       Foto: Mircea Druc 

Urmarea articolului

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/09/09/mircea-druc-lupta-dintre-nationalismul-natural-si-internationalismul-artificial/.

Motto:

„Văd Uniunea Europeana ca pe o utopie biblică. Nu știu cât va ține, dar e superbă. E complet evreiască” (Avrum Burg)

„Și Uniunea Sovietică a fost concepută tot ca o ”utopie biblică,complet evreiască”, dar nu era superbă. Însă, Uniunea Europeană, ar putea fi substituită doar de o altă utopie, superioară prin dimensiunile sale transcendentale” (Mircea Druc)

 Realismul utopist

Geneticianul Albert Jacquard, cunoscut și pentru angajamentele sale cetățenești, estimează: „Indiferent de criza generalizată, o lume mai bună este posibilă și aceasta depinde de fiecare dintre noi”. În prefața cărții sale „Mon utopie”, savantul francez afirmă că ar exista un moment în viață când „propunerea unei utopii devine o datorie”.

Ca cercetător, trăiesc și eu acel moment al vieții când utopia devine o necesitate. Nu mă mai concentrez asupra cotidianului. Și, firește, gândesc Viitorul. Experiența profesională, întâmplările trăite și incertitudinea mă obligă să vin cu propria utopie, intitulată Etnosistemica – o abordare holistică a Statului și Națiunii scrie patriotul român basarabean Mircea Druc, fost prim ministru al RSS Moldovenești în perioada rupturii de URSS.

Ideea Etnoutopiei mi-a încolțit în minte în anii de studenție la Universitatea din Leningrad. Doream neapărat să contribui la definitivarea proiectului lansat de sociologul Dimitrie Gusti în perioada interbelică. Teza savantului român: ”Concepția Știința Națiunii este sortită să deschidă perspectivele nebănuite în istoria dezvoltării noastre naționale.

Chemarea pentru înălțarea Patriei va fi astfel legată de o viguroasă mișcare științifică, ce va împleti frumusețea Gândirii cu trăinicia Faptei”. Ulterior, ideea a prins rădăcini și a crescut treptat la Moscova, în condiții austere.

Alesesem atunci drept ghid moral credința că există o cale către altă lume. Ignorând postulatele realismului socialist și înarmat cu TGS (Teoria generală a sistemelor), intenționam să critic constructiv Trecutul și Prezentul.

Era o inocentă tentativă de a recicla și reconcilia, pe cât ar fi posibil, doctrinele care tratează lupta de clasă și lupta de eliberare națională. Pornisem de la niște ipoteze: opțiunile internaţionaliste şi cele naţionaliste ar putea coexista într-o logică dinamică a contradictoriului, iar integrarea tezei și antitezei ar facilita tranziția către o epocă a schimbării.

Ceva mau târziu, citind mărturiile unei „victime a marii terori staliniste”, am înțeles ce rezultă în urma integrării reușite a tezei și antitezei. E vorba de Cristian Rakovski, arestat și interogat la NKVD în 1939, condamnat la moarete și executat în septembrie 1941.

Acest visător al revoluției mondiale, militant socialist, activist în conducerea Kominternului și mare demnitar sovietic ne lămurește: „Nu vedeţi? Se naște o nouă realitate, un adevăr, care culminează într-un acord final între subiectiv și obiectiv. La Moscova, Comunism, la New-York Capitalism. Sunt același lucru, sub formă de Teză și Antiteză.

Analizaţi-le pe amândouă. Moscova este un Comunism subiectiv, dar (în mod obiectiv) un Capitalism de stat. New-York este un Capitalism subiectiv, dar este vorba, în fond, de un Comunism obiectiv (statul fiind proprietatea bancherului central). O sinteză personală, adevărul: Internaționala Financiară, Capitalista Comunistă și deasupra tuturor, în ultima instanță: EI, ACEIA”.

În perioada 1975-1980, fiind (a doua oară) student la Universitatea de Stat din Moscova), am avut în programul de studii două cursuri speciale intitulate: «Этнопсихология» și «Расоведение».

Țin minte, cum profesorul Рогинский Яков Яковлевич ne explica specificitatea anatomică a corpului uman în dependență de rasă. De regulă, parametrii fizici se reproduc constant prin ereditate. Totodată, el evita prudent orice evaluare calitativă a particularităților cantitative. Adică, interpretarea psihosocială a trăsăturilor ereditare.

Pentru antropologia sovietică influența raselor umane asupra civilizației era un tabu. Ideocrația statului-partid respingea categoric orice nuanță de determinism biologic în comportamentul și calitățile cetățenilor sovietici. ”Comunismul științific”, o disciplină academică, obligatorie pentru toate facultățile, trecea cu vederea conflictele etno-rasiale, separatismul, criminalitatea și alte fenomene alarmante din ”republicile unionale frățești”.

Nici postulatele sociologiei, culturologiei, politologiei, adaptate și acestea la exigențele catehismului «Дружба народов», nu cutezau să le explice. Totuși, restricțiile ideologice și vanitatea teoriilor egalitariste nu puteau împiedica cugetul iconoclast să conștientizeze niște adevăruri științifice greu de combătut: fiecare rasă posedă o constituție mentală la fel de constantă ca și constituția anatomică; psihismul individului, poporului, națiunii este și un rezultat al acumulărilor ereditare lente pe parcursul existenței acestora; instituțiile politice și sistemele de educație, adecvate în cazul unor națiuni, pot fi contraproductive pentru altele.Ironie severă: după dispariția utopiei ideocrate bolșevice, la Moscova, în colecția ”Biblioteca gândirii rasiale”, a apărut volumul 2 al lucrării ”Sensul rasial al Ideii Ruse”.

Un citat din prefața redactorilor: ”Pe noi nu ne amenință războiul civilizațiilor, ci războiul raselor. Pentru a-l preveni, e necesar să conștientizăm pericolul și să pregătim o asemenea ripostă, care, înainte de toate, ar tăia pofta altor popoare să tragă foloase pe seama rușilor. Tocmai de aceea vedem un sens aparte în elaborarea unei doctrine rasiale ruse și aprobarea ei ca parte componentă a concepției securității naționale a Rusiei”.

Iar la librăria din incinta Dumei de Stat a Federației Ruse poți cumpăra cartea tradusă din franceză ”Eseu asupra inegalității raselor umane” de Joseph Arthur, conte de Gobineau.

Prin anii 70-80, am adunat suficient material pentru o carte intitulată Etnosistemica. Termenul este o invenție semantică. Am folosit-o frecvent în articole și conferințe, scrise și ținute în limbile rusă și română. Am dedicat mult timp elaborării imaginarului și conceptelor.

Cu tot efortul, nu m-am ales cu o lucrare academică tradițională.Școala sovietică și realismul socialist nu admiteau abordarea problemei naționale decât prin prisma științei marxist-leniniste.

Ulterior, ideologia Kremlinului, axată pe dictatura clasei cu deviza ”Proletari din toate țările, uniți-vă!” a dat faliment. În URSS a triumfat revoluția națiunilor.

La această revoluție am participat și eu, în limita posibilităților și cu mijloacele modeste disponibile.De-a lungul timpului, la Leningrad, Moscova, Cernăuți și Chișinău, la București și în Brazilia, m-am clarificat definitiv.

Ca cercetător, timp de peste două decenii, urmăresc o amplificare concomitentă: procese, tendințe şi practici diametral opuse sau reciproc exclusive:

– Teama compulsivă de Viitor; o stare panicardă, caracteristică ajunului marilor catastrofe, sublimată spontan, concomitent, pretutindeni din structurile în criză ale societății de piață globaliste;

– Încrederea nelimitată în Viitor (rațiunea burgheză şi cea comunistă); euforia în legătură cu progresul omenirii spre o stare edenică finală, datorită dezvoltării tehnico-științifice, considerată inexorabil benefică;

– Apoteoza pieței libere; comercializarea cuvintelor și a lucrurilor, a corpurilor și a spiritelor, a naturii și a culturii;

– Perseverarea activității economice similare cu cea de acum trei secole; atitudinea rapace în procesul acumulării de capital; considerarea intereselor economice egoist-individuale şi egoist-naționale drept resort al progresului social; agravarea crescândă a inegalităților;

– Exploatarea iresponsabilă a substratului natural; deteriorarea ireversibilă a ecosistemului;
– Reevaluarea economicului, reconcilierea și reintegrarea omenirii în natură şi în cosmos;
– Transformarea non-violentă, utilizarea psihotehnicii în scopul învățării permanente şi a cunoașterii extrasenzoriale; adoptarea unor modele de gândire astăzi încă inimaginabile;

– Umanizarea ”îndumnezeită” a societății în curs de robotizare și a generației turbo născută cu tableta sau iPod-ul în mână;

– Desființarea religiilor confesionale; abandonarea culturilor naționale, regionale, provinciale, folclorice; instituirea unei guvernări mondiale, a unei religii panteiste unice și a unei culturi universale.

– Inversarea expansivității agresive, acaparatoare a societății consumiste și a indivizilor prin invertire, introvertire, autocunoaștere şi autoformare; proclamarea necesității de schimbare individuală, asanare și mântuire: trecerea de la nefericitul homo sapiens la preafericitul homo noeticus;

– Transmutarea completă a însăși fibrei ființei umane – un fenomen foarte rar, cunoscut sub numele de transpoziție în masă, care implică mutarea, subită și sincronizată, a mii de elemente de ADN din corpul uman pe poziții genetice noi și diferite; această transpoziție semnificând extraordinara naștere a unui tip de ființă umană total nou – homo sanctus – omul sacru.

La 13 iulie 2020, Cristian Alexandrescu își convingea abonații săi pe YouTube.com: „Să avem încredere deplină în conducătorii Rusiei, SUA și Chinei.

Acești trei lideri mondiali suveraniști vor ieși biruitori în lupta contra globaliștilor”. Dar, suveraniștii ruși, deși blamează democrația occidentală, nu doresc ca progeniturile lor să trăiască într-o „superbă utopie”, precum defuncta Uniune Sovietică, regretată de Putin.

În viziunea opoziției ruse și nu numai, este iminent un colaps al regimului putinist oligarhic-mafiot. Iată câteva titluri culese doar în ultima săptămână a lunii iulie din mass-media Rusiei:«Путин главный бандит в мире!» („Putin este principalul bandit din lume”); «Сколько награбил президент Путин?» („Cât a jecmănit președintele Putin?”); «Люди Путина бегут из России» („Oamenii lui Putin fug din Rusia”). Iar celebra expresie „A fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea!” e pronunțată tot mai des în varianta:«Сохранение или распад России, вот в чем вопрос!» („Păstrarea sau descompunerea Rusiei, aceasta-i întrebarea!”).

Și eu întreb:

– Cui să dau crezare? Fanilor lui Putin de pretutindeni, invocați și în pledoaria reputatului actor român? Sau unor adevărați exponenți ai elitei naționale ruse precum Александр Невзоров, Андрей Илларионов, Игорь Яковенко, Валерий Соловей?

Spațiul nu-mi permite să enumăr personalitățile ruse al căror discurs îl urmăresc atent pe Internet ca cercetător și cunoscător al spațiului ex-sovietic… În ianuarie 2017, economistul francez Jacques Attali, spunea la Davos: „Există politici bune făcute de persoane defectuoase.

Primul keynesian nu a fost Roosevelt, ci Mussolini. Al doilea nu a fost Roosevelt, ci Lenin. Acum apar alții.

În acest sens, mă tem că Trump ar putea fi noul Mussolini”. Eu însă mă tem că Putin, care se vrea țar pe viață, este noul Stalin. Inițial, programul său părea că redresează economia FR și, într-un fel, ar frâna globalizarea. Ulterior, totul a degenerat în Pax Russica, mediafrenie, pobedobesie și nostalgie imperială.

O posibilă concluzie: Națiunile care au pornit de la proiecte utopice, cu timpul le-au profanat. Și, într-o anumită măsură, s-au transformat în antiutopice. Dar un stat antipod al utopiei, foarte viguros în aparență, nu este stabil.

La un moment dat, esența politicii sale interne și externe devine „lupta contra propriei descompuneri”. Această luptă, transformată într-un scop în sine, eclipsează total orice altă perspectivă.

În prezent, Rusia, China, SUA și Israelul întruchipează proeminent tendința conservatoare anti utopistă. Statele acestea tind să controleze metodologia postmodernă, frânând astfel apariția unei noi realități, unde nu mai funcționează legile presupusului „final al istoriei”.Secolul XXI inversează dimensiunea metafizică a realității.

Virtualizarea generalizată a surpat cardinal însăși criteriile realului.Astăzi, Internetul și mass-media creează treptat o nouă concepție despre lume. Mentalitatea utopistă se formează prin tradiții, propagandă și educație.

Avem jocuri utopice la computer. O criză sanitară (reală sau falsă) de genul Covid-19 este reclamată zilnic drept avanpremiera Noii Ordini Mondiale, sau preludiul Apocalipsei, considerată de unii uvertura unei lumi virtuale.

Tot ce în prezent pare utopic, poate deveni realitate în viitor deoarece însăși realitatea se schimbă. Utopiile își schimbă caracterul în dependență de epocă şi au un rol aparte în destinele statelor și națiunilor.

09/09/2020 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: