CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Arimin Constantin Olariu – FALSIFICAREA ISTORIEI ȘI CULTURII IDENTITARE A ROMÂNILOR

PATRIA, POPORUL ȘI IDENTITATEA NAȚIONALĂ | CER SI PAMANT ROMANESC

Francezii, care erau „cu cuțitul ajuns la os” după  bătălia de la Verdun, au încheiat în vara lui 1916, după intrarea noastră în război, un tratat secret cu Rusia menit să prevină tratativele cu nemții de scoatere a acestei țări din război.

Ei aveau interes ca armata germană să fie blocată pe frontul de est și să nu vină pe frontul de vest peste ei. În acest tratat secret întreaga Moldovă până la Carpați era dată rușilor și de asemenea i se dădea acordul Rusiei de a lua un culoar de-a lungul Mării Negre până la Constantinopol și la Marea Egee (care era visul rușilor, menționat în  testamentul lui Petru cel Mare).

Alte fapte la fel de grave pe care istoriografia noastră le ocolește sau le ascunde, sînt mizeriile legate de România din timpul conferinței de pace de la Paris 1919-1920.

Delegația noastră era condusă de Ionel I. C. Brătianu, pe care Clemenceau l-a luat deoparte și i-a spus: „Domnule, Dvs., România, să faceți abstracție de tratatele secrete semnate cu Franța, cu Anglia și cu Rusia, dinainte de război.”

Brătianu a spus nu și astfel supărarea i-a cuprins și pe englezi. Iar Woodrow Wilson, președintele Americii, a venit acolo pretinzînd că trebuie rezolvată „chestiunea cazară” și fondarea Israelul european cu capitala la Lemberg care să cuprindă toată Galiția, Slovacia, Maramureșul, Bucovina, Moldova, Basarabia și o parte din Ucraina.

Fiindcă englezii și francezii nu au susținut această nebunie, povestea a rămas să fie rezolvată în viitor, ținta fiind Basarabia.

În decembrie 1917 bolşevicii în frunte cu Lenin şi Troţki au declanşat Teroarea Roşie care a dus la războiul civil şi cel mai mare măcel suferit de ruşi pînă atunci!

Românii din gubernia Basarabia s-au organizat într-un stat propriu şi au hotărât în ianuarie 1918 în forul suprem de conducere Sfatul Ţării,  să se unească cu Regatul României.

Unirea celor două state românești s-a realizat în 27 martie 1918, în noiembrie s-a alipit Regatului România şi provincia austriacă Bucovina, iar la 1 decembrie au cerut să se unească cu Ţara și teritoriile din fostul imperiu austro-ungar, act consfinţit printr-un decret regat din 24 decembrie 1918.

Dar bucuria ne-a fost de scurtă durată!

O lepră comunistă Christian Rakowski, ne-a încercat la 1 mai 1917 cu o revoluție bolșevică la Iași, dar militarii români i-au oprit repede zelul, atît lui cît și celor cîteva zeci de soldați bolșevici care doreau să dea o lovitură de stat în România și să impună ideologia lor criminală.

Rakowsky se afla la Iași într-un „domiciliu forțat” încă de la sfîrșitul anului 1916, fiind descoperit ca spion german, iar românii luptau cu mare îndârjire în 1917 împotriva germanilor fiindcă din Moldova nu mai aveau unde să se refugieze.

Rakovsky  avea legături strînse cu Alexander Parvus, unul din finanțatorii lui Lenin, care învîrtea afaceri mari sub oblăduirea căpeteniilor militare germane

A reușit totuși să fugă la Odessa la conspiratorii bolșevici ruși care doreau să pună mîna pe putere în imperiul rus.

Ar trebui ca în toate manualele de istorie ale noastre să fie trecută această tentativă bolșevică și să se știe că acești viermi ieșiți din străfundurile iadului au vrut să ne facă bolșevici chiar înaintea rușilor, ucrainenilor și celorlalte popoare cărora le-au pus pe gît jugul Satanei timp de peste 70 de ani!

Un document din cartea Minorități etnoculturale, mărturii, documente, editată la Cluj în anul 2003, la pagina 113 și următoarele, redă declarația din anul 1948 a activistului  evreu sionist  Hillel Kohn,(n. 26 iunie 1891 – d. 15 februarie 1972) care a activat  în Transilvania și a devenit membru al Partidului Comunist Român.

Acesta dezvăluie adevăruri cutremurătoare despre ce puneau ei la cale, în legătură cu Conferința de pace de la Paris din 1919: „În noiembrie 1918 am înființat Uniunea Națională Evreiască din Transilvania, bazată pe dreptul la autodeterminare”, adică doreau un pământ al lor în Ardeal!

La 13 decembrie 1918 sub îndrumarea frăţiilor sataniste cazare şi ”muncitoreşti” pe deasupra, avea loc la Bucureşti o manifestare a mozaicilor din România împotriva unirii românilor într-un stat unitar, în favoarea programului Partidului Socialist din România , care ființa ca o filială a Cominternului.

La această manifestare antiromânească, o mare animatoare a fost Ana Rabinshon, cea care va deveni peste numai 30 de ani, ”tovarășa” Ana Pauker de România. 

Manifestația socialistă din București, i-a avut ca principali organizatori pe agentul bolșevic Cristian Racovski, pe tipografii Iancu Luchwig și Sami Steinberg, cizmarul Marcus Iancu, corectorul Marcel Blumenfeld, Ilie Moscovici, I.C. Frimu, Gheorghe Cristescu, D. Pop și alții.

Aici se întâlneau și activiști comuniști, infiltrați în rândul social–democraților la ordinul bolșevicilor de la Moscova, între care Alecu Constantinescu, Jaques Konitz, Alexandru Bogdan și I. S. Dimitriu.

  Comisarul regal, maiorul V. D. Chiru, a subliniat în rechizitoriul său că manifestația de la 13 decembrie se dorea a fi semnalul declanșării revoluției bolșevice în România, iar greva tipografilor era doar un pretext ce urma să fie speculat de comuniști.

Un manifest descoperit de polițiști la Clubul Socialist prezenta planul declanșării revoluției:

„Revoluția nu mai poate fi oprită. Un fluier de sirenă numai, un strigăt: La Arme! Și sute de mii de muncitori și muncitoare vom năvăli pe străzi, vom ridica din trăsuri și tramvaie baricade, vom pune în mișcare tunurile, mitralierele, puștile, grenadele, vom ocupa ministerele, polițiile, poștele, telegrafele, gările, cazărmile și vom pune mâna pe conducerea Statului!“.

A fost o acţiune prevestitoare pentru martie 1919 cînd bolşevicii cazari conduși de Bela Kun din Ungaria roşie şi Lenin ca mare căpetenie a întunericului bolşevic din Rusia, au hotărît desfiinţarea statului român, cazarii unguri urmînd să vină pînă pe Carpaţii Orientali şi Meridionali, iar bolşevici ruși să vină cu graniţa pînă pe Carpaţii de Răsărit ocupînd toată Moldova istorică.

 În anul 1918 în lunile  septembrie-decembrie, au avut loc luptele sîngeroase purtate de polonezi împotriva separatiștilor evrei din Galiţia care doreau să-şi proclame în acest teritoriu o republică a lor pentru a fi unită cu Rusia bolşevică.

Imagini pentru adolphe cremieux photos

Foto: Adolphe Cremieux

Polonezii i-au stropşit rău pe aceștia pentru dorinţa , care era în fapt planul Cremieux-Peixotto, și care prevedea crearea unui Israel european aici, dar și pe teritorii românești și ucrainene.

La Conferința de Pace de la Paris din anul 1919, Alianța Universală Israelită și Jointul au înaintat un memoriu prin care invocau garanțiile primite de la Marile Puteri: „Aceste garanții spun că emanciparea evreilor va fi o condiție prealabilă recunoașterii oricărei anexări teritoriale de către Regatul României și că drepturile obținute astfel de evrei vor fi plasate sub înalta protecție a Ligii Națiunilor.”

Unul dintre întunecații șărpăriei sionist-mozaice a fost național-socialistul Naum Syrkin cazar născut în Belarus, care se stabilise în SUA din anul 1907 și care în anul 1919 era reprezentantul mozaicilor la Conferința de Pace de la Versailles! 

La Conferinţa Federaţiei Balcanice Internaţionale Comuniste din anul 1924 s-a discutat: „coordonarea activităţi comuniste în Balcani, mişcarea sindicală, poziţia Ungariei, desfăşurarea propagandei în favoarea retrocedării Ungariei a fostelor ei teritorii deţinute acum de România, agitaţie anti-românească, etc.”

Pentru asemenea trebuşoare cazarul Max Hammer a primit de la Moscova suma de 80.000 de ruble pentru desfășurarea de acțiuni antiromânești.

Un apel al acestei şleahte de canalii criminale şi dușmani ai românilor spunea:

„Partidul comunist din România s-a situat în această problemă fără rezerve, alături de naţionalităţile din ţară oprimate groaznic în toate privinţele. Fidel principiilor Internaţionalei Comuniste (Cominternul sau Cominfernul cum este corect) el s-a declarat pe faţă, a apărat şi a luptat pentru dreptul la autodeterminare liberă, pînă la completa separare de statul existent, nu numai pentru populaţia Basarabiei, ci pentru toate naţionalităţile din România”.

Ce altă dovadă a  trădării de Țară mai aveau nevoie autorităţile române, în faţa acestor grupări de criminali?

La vremea aceea pînă la ocuparea ţării de către bolşevici, organizaţia criminală a trădătorilor de Țară – Partidul Comunist din România – cuprindea cca 1000 de persoane dintre care majoritatea covîrşitoare erau cazari/evrei în frunte cu bolșevica Ana Rabinshon sau Pauker.

e1

Foto: Un colaj din 4 fotografii care înfăţişează evrei din Polonia şi Rusia, la sfârşitul sec. XIX. Dintre ei, mulţi au emigrat în România…

În 1920 a avut loc atentatul terorist de la Senatul României, bine documentat istoric, cînd trei bolșevici evrei: Max Goldstein, Leon Lichtblau si Saul Osias au comis un atentat cu bomba in Senatul Romaniei, soldat cu trei victime: episcopul unit din Oradea, Demetriu Radu, senatorul Spirea Gheorghiu si ministrul justitiei, Dumitru Greceanu. Culmea este că noi nu avem dreptul să-i acuzăm de terorism fiindcă asta ar însemna antisemitism!

În anul 1924 cominterniştii  bolşevici organizează diversiunea  de la Tatar-Bunar, în Basarabia recent unită cu Țara Mamă, România.

La Odesa, la 8 august 1924 sub conducerea cazarului Kolarov a fost se întocmit un plan   de declanşare a revoluţiei bolşevice în România, ţara fiind împărţită în mai multe zone cu căpetenii în frunte după cum urmează: zonele 1 şi 5 conduse de Moscovici/Gelber, Zicinski, Rarenic şi Koz; zona doi condusă de Gremecevski, Goldstein, Grutenberg; zonele trei şi patru conduse de Kalifanski, Rankevici, Mironovici, Karl Koz, Weissenberg. Vedem cu groază că toţi cei care doreau să ne fie căpetenii revoluţionare erau israeliți sadea şi că ei trăgeau nădejde să dea o lovitură de stat în România, aşa cum reuşiseră în imperiul rus în octombrie 1917.

În ziua de 12 septembrie atacînd mai multe localităţi din sudul Basarabiei printre care şi localitatea Tatar-Bunar şi ucigînd zeci de persoane,criminalii cazari au sperat că vor da foc ţării şi în pîrjolul pornit, bolşevicii vor declanșa focul revoluţiei mondiale.

Românii i-au împănat cu gloanţe, iar o parte din terorişti au reuşit să se refugieze în Rusia bolșevică, la Odesa, unde era centrul Cominternului pentru Balcani.

Pentru că românii au dovedit că refuzau să guste din otrava bolşevică ca răspuns  conducerea imperiului bolşevic, a înfiinţat în scop diversionist pe malul stîng al Nistrului o așa zisă  Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, menită să le arate românilor că nu au cum scăpa de fericirea ciumei roşii.

Pentru a le dovedi latriniștilor români cît sînt de ticăloși și negri în ceriul gurii, să citim  opinia lui Emm. De Martone – profesor de geografie la Sorbona – Paris, exprimată într-un interviu acordat lui Virgil Oghina în anul 1928:

„Nu pot înţelege la români, mania lor de a se lăuda că sînt urmaşi ai coloniştilor romani, ştiind foarte bine că în Dacia nu au venit romani, nici măcar italici, ci legiuni de mercenari recrutaţi din provinciile estice ale imperiului, chiar şi administraţia introdusă de cuceritori avea aceeaşi obîrşie.

Priviţi chipul moţilor, al ţăranilor din regiunea Haţegului şi Făgăraşului, la maramureşeni şi bucovineni şi veţi cunoaşte figurile dacilor sculptaţi pe Columna de la Roma. Voi românii sînteţi daci, pe aceştia ar trebui să-i cunoască românii mai bine şi să se laude cu ei, pentru că acest popor a avut o cultură spirituală şi morală înaltă”.

Profesorul francez a făcut două vizite de studiu în munţii noştri ajungînd să cunoască bine ţăranul român!  

 La 23 august 1939, Germania ne-a mai vîndut odată prietenilor lor – rușii – prin pactul Ribbentrop-Molotov semnat la Moscova.

Amărîții de români trebuiau să cedeze Bucovina și Basarabia imperiului bolșevic, fiindcă acestea erau „teritorii locuite majoritar de ucraineni”.

La 26 iunie 1940 bolșevicii ne trimeteau un ultimatum în care afirmau cu nerușinare că dacă nu evacuăm aceste teritorii în trei zile, atunci va fi război.  A rămas acolo sub cizma rusească, o populație de peste patru milioane de oameni din care 70 la sută erau români. Chiar înaintea intrării bolșevicilor, evreii și minoritarii ruși și ucraineni au atacat armata română,preoții români și învățătorii, profesorii și  funcționarii statului, omorîndu-i cu miile.

În perioada iulie 1940-iunie 1941, au fost uciși cca 30.000 de români și deportate cca 320.000 de persoane și toate aceste crime făcute cu ură nemărginită împotriva românilor numai pentru că ei erau români și i-a așezat istoria pe aceste plaiuri.

Au fost arse în Basarabia și Bucovina cărțile românești, pe care cotropitorii ruși le  considerau !naționaliste și fasciste”, caz care se va repeta și în România, după ce haitele bolșevice  vor ajunge aici stăpîni absoluți.

Un buletin contrainformativ din luna octombrie 1939 al Marelui Stat Major al Armatei Române, secția a ll-a, scria că:  „În rîndurile evreilor s-a putut constata oarecare satisfacție ca urmare a svonului răspîndit de unii agitatori că nu este exclusă o invazie a trupelor sovietice în Basarabia. Ei întrețin legături ascunse cu U.R.S.S.” (Arhiva M.A.N. Fond 333, dosar nr. 86, filele 24-25).

În cartea Săptămîna Roșie 28 iunie – 3 iulie 1940, editura Vremea XXl, autorul Paul Goma dă la fila 230 o lungă declarație a lui Ion Stici, din Văratec, Rîșcani, cu privire la foametea provocată de bolșevici în anii 1946-1947 și spune că rușii au făcut aceste atrocități împotriva românilor „cică să scoată naționalismul românesc din noi.”

Într-un raport asupra asupra Congresului modial Evreiesc de la Montreaux (27 iunie – 7 iulie 1948), aflat în cartea Minorități etnoculturale, mărturii, documente, la filele 385-395 găsim metoda prin care încercau să scoată din cap „românismul” jegurile criminale cazare care pretindeau că au fost persecutate și măcelărite de către antisemiții români. „Pogromul de la Iași simbolizează în fața noastră România latifundiarilor și a exploatatorilor, România de analfabetism și jaf…

În această România unde timp de zeci de ani evreii au suferit din greu în domeniul spiritual, ca și în cel politic și economic, unde viața religioasă se afla în cea mai umilitoare stare, în care comunitățile evreiști au fost conduse tot timpul de asimilanți care n-au admis niciodată orice scînteie evreiască, în țara care a fost cunoscută ca un stat de răuvoitori și ca o țară lipsită de cultură.”

  „Azi, slavă Dumnului, toate acestea nu se mai petrec și nu vor mai putea exista niciodată, aceasta nu numai pentru că guvernanții ne sînt prieteni, ci pentru că se produce un proces de educare și de dezrădăcinare…”

În perioada 1949-1952 ciminalii care conduceau atunci România chiar ne-au reeducat și dezrădăcinat complet, topind și distrugînd cca cinci-zece milioane de cărți considerate naționaliste, fasciste și antisemite  !

Mai găsim în acest raport și referiri la faptul că  „Nimicirea în masă a evreilor din regiunile noastre a reprezentat punctul culminant al discriminărilor rasiale, care au fost practicate de toate guvernele care au stăpînit țara timp de o sută de ani.” Te uimește neobrăzarea cu care acești nemernici mințeau cu atîta nerușinare cu privire la istoria noastră și la realitățile sociale din secolul XlX.

Dar acești monștri sataniști ne mai coceau ceva ca să ne nimicească pe vecie. O notă a Serviciului Secret de Informații Cluj-Turda, nr. 510 din 19 ianuarie 1945, care se găsește la fila 91 din cartea Minorități etnoculturale, mărturii, documente, ne dă informații despre care românii de astăzi nu pot crede că ar fi reale.

„Îndată după eliberarea țării  și abolirea legilor de protecție a elementului străin, ungurii și jidovii se consideră iarăși stăpîni și încearcă pe toate căile suprimarea elementului românesc, subminează statul și formează fel de fel de societăți și asociații zise democrațice sau de stînga, cu un scop: distrugerea ordinii sociale la noi și înfrîngerea elementului autohton pentru a stăpîni ei cum vor acest popor… Cum apare din rapoarte, societatea tineretului sionist-socialist este una de stînga, dar din informațiile ce avem pe cale particulară, această societate e pepiniera viitorilor comuniști conducători ai unei Românscaia Republică Sovietică viitoare.” Istoria recentă ne arătă că această informație era corectă!

Iorgu Iordan, înainte de numirea sa în funcția de ambasador la Moscova în august 1945 unde a stat pînă în anul 1947, a fost plasat în fruntea comisiilor care supravegheau epurarea din instituțiile de învățămînt superior și mediu a tuturor celor care au avut o colaborare reală sau presupusă cu guvernul Ion Antonescu, cu Carol ll, cu legionarii sau cu fasciștii germani.

El este unul dintre autorii distrugerii intelectualității române și a culturii identitare a românilor formată în perioada interbelică și mai înainte.

Din această comisie mai făceau parte Alexandru Myller – etnic evreu, rectorul Universității din Iași din anul 1945 – și Gheorghe Zane înlocuit mai tîrziu cu Andrei Oțetea.

Sub semnătura lui A. Myller au fost dați afară din facultățile ieșene sute de cadre didactice, locurile lor fiind luate de evrei sau români aserviți puterii bolșevice.

Există o mulțime de dovezi prin care să arătăm cum aceste slugi ale sovieticilor au distrus învățămîntul superior românesc după 1945. Adesea ei îi pîrau ocupanților ruși si conducerii bolșevice pe profesorii români spunând că sînt naționaliști și fasciști și le  luau locurile în universități,cu toate că mulți dintre ei nici nu aveau diplome care să ateste că aveau o minimă pregătire pentru a fi profesori.

După ce au interzis și ars cărțile scrise de români, au adus în țară sute de mii de titluri din imperiul bolșevic, pe care le-au tradus, obligîndu-i pe români să le învețe. Ticăloșia a continuat și după ce s-au  să scrie și ei literatură română dar după calapod bolșevic. Tot în anul 1945 leprele  care stăpîneau România, au interzis cîntecul „Deșteaptă-te române!”,pe care îl considerau naționalist și fascist!

 Pînă prin anii 1975, obiceiurile noastre de Crăciun și Anul Nou erau considerate de către aceste jeguri criminale, forme de cerșetorie, iar etnonimul român din publicistică a fost înlocuit cu expresii de genul   „oamenii muncii”, „poporul muncitor” sau „clasa muncitoare”.

În Calendarul Muncii pentru anul 1910, editat de socialiştii din România, erau scrise  nişte versuri pline de „har” către neamul românilor: „Nesăţioasă bandă de reptile… Suflete perverse, vulpi, lupi, hiene,/ cu chipuri omeneşti, cu veninul negru,/ nemernici farisei, şerpi înveninaţi,/ putrede gunoaie” şi ne ameninţă: „Desfăşuraţi stindardul de ruină.”

 În anul 1951, Constantin Brîncuși a propus printr-o scrisoare statului român comunist să primească o donație formată din 250 de sculpturi și 2000 de desene, toate opere personale. O comisie a Academiei R.P.R. formată din Iorgu Iordan( evreu), Alexandru Graur (evreu), Mihail Sadoveanu (o lepră mioritică) și George Călinescu (așijderea) au respins donația marelui sculptor!

Aflînd Brîncuși de hotărîrea celor din țară (el își păstrase cetățenia română) a renunțat pe dată la cetățenie și a cerut Franței să-i acorde cinstea de a deveni fiul ei – primită imediat – și dăruind acestei țări care l-a adoptat comoara  refuzasată de jegurile de la București.

Cazarul Mihail Roller a reușit să ne falsifice în totalitate istoria națională încă din anul 1947 prin monstruoasa lui scriitură ”Istoria României”, care falsifica în totalitate atît trecutul cît și originile poporului român și a limbii pe care o vorbim!

În cartea lui Paul Goma la fila 256 este amintit și „colectivul” de redactare a acestei ”istorii” care a fost temelia istoriografiei românești pînă prin anii 1977!

„În istorie însă evreii au provocat un dezastru ale cărei consecințe se vor simți decenii și decenii. Șeful echipei de la Ministerul Adevărului de pe Calea Dorobanți nr. 18, subordonat direct lui Roitman-Chișinevski, era sinistrul M. Roller, de meserie… spion sovietic, NKVD-ist.

Sub comanda sa, au asudat (însă au reușit!) truditorii-în-ramura-istoriei-României, niciunul istoric: Goldberger Mikloș, cizmar, Rudenko, tovarăș, Filipovici, sovietic, Aronovici, arhitect, Marcusohn Kraukauer, Langfelder – și încă vreo trei tovarășe, «franțuzoiace», posesoare a cîteva clase de liceu. Niciunul nu cunoștea limba română, între ei comunicau în limba-de-lemn-sovietică.”

La fila precedentă, Paul Goma dă lista completă a uciganilor care ne-au distrus în perioada comunistă cultura identitară fiindcă ei conduceau cu mînă de fier România moșierilor, latifundiarilor, naționaliștilor și fasciștilor, pe care trebuiau să-i aducă la comunism.

Ana Pauker și criminalul Nikolski – au făcut cea mai monsturoasă poliție politică; Perahim, satrapul artelor plastice; Socor, al muzicii; Graur, în lingvistică; Tismăneanu, Radu Florian (părinții leprelor de astăzi care ne spun iarăși cine sîntem și de ce sîntem) aveau în pază gîndirea „marxist-leninistă” și eventualele deviații de la ea; Paul Cornea, tineretul, apoi învățămîntul; Tertulian, filozofia; Moraru, Vitner, Sorin Toma, Crohmălniceanu, Iosifescu, Bratu, Mîndra, îi învățau pe români cum să scrie corect românește.

Ileana Vancea îi învăța cum vine povestea luptei de clasă, iar Pevel Cîmpeanu împreună cu lepra Brucan vegheau ca dogma partidului boleșvic să fie respectată cu punct și virgulă. Însă numărul lor este de sute, mii sau sute de mii de ticăloși care ne-au distrus cultura identitară!

Să precizez că în perioada comunistă la facultațile de istorie, drept și filologie puteau da examen numai cei ce primeau „țidulică” de la Securitate că erau cuminți și cu origine sănătoasă!

Pentru a reuși distrugerea absolută a mentalului colectiv românesc, bolșevicii evrei punînd mîna pe toată puterea după anii 1945, ca unelte ale ocupantului rus dar și ca dușmani declarați ai românilor,  au pornit un adevărat război de nimicire asupra culturii autohtone.

Au început metodic cu învățămîntul de toate gradele, acolo unde societățile moderne își formează membrii pentru viața de mai tîrziu, punîndu-se leprele criminale să facă prăpăd din ce aveau în acele vremuri românii, scoțînd din posturi zeci de mii de învățători și profesori de toate gradele iar pe mulți condamnîndu-i la ani grei de temniță. Cine ar vrea să mai strîmbe din nas, îi spun să citească lucrările Holocaustul culturii române 1944-1989, editura D.B.H., 1999 și Enciclopedia valorilor reprimate, editura Pro Umanitatea, 2000, cărți scrise de scriitorul și criticul Mihai Unghianu dar despre care nu se discută deloc.

Din aceste cărți, dar și din orice studiu serios al comunismului de la noi, vom descoperi caracterul profund nociv și otrăvitor al ocultei evreiești asupra românilor, numită și Partidul Comunist din România ca filială a Cominternului bolșevic cu sediul la Moscova. Capturarea imperiului rus de către bolșevici în octombrie 1917, a fost o afacere atît a bolșevicilor cît și a sioniștilor de toate felurile și culorile, ambele mafii fiind sprijinite hotărîtor de Înaltul Comandament al Armatei imperiului german.

Șapte hotărîri ale Tribunalului Poporului din București condus numai de evrei, date în perioada 1949-1952 au interzis cam tot ce a fost scris pînă în anul 1948, adică peste patru milioane de titluri, pornindu-se acțiunea de distrugere a cărților, ziarelor, revistelor, operelor muzicale și de artă, etc.

La sate s-au interzis toate obiceiurile străbune, iar cine avea curajul să amintească de cultura tradițională a românilor i se lua dreptul de a mai scrie în toate ziarele.

De asemenea s-a interzis orice activitate de culegere a culturii populare, astfel ca aceasta să dispară de la sine odată cu dispariția purtătorilor ei. Aceasta a fost numai o mică parte din Holocaustul roșu dezlănțuit asupra românilor în perioada comunistă. Pușcăriile și lagărele de muncă forțată au fost umplute până la refuz cu intelectuali și țărani fruntași, care nu se închinau stelei roșii aduse de Satana venită de la răsărit.

Acțiunea de distrugere a culturii identitare a românilor a început în proporții mai reduse chiar din anul 1945. Scriitorul Victor Frunză a avut inspirația să treacă publicațiile propuse pentru a fi distruse, într-o carte intitulată „Cartea cărților interzise”, apărută în anul 2003, dar dispărută și ea fiindcă criminalii nu doreau să rămînă urme ale genocidului cultural pus de ei la cale împotriva românilor. Lucrarea cuprinde un număr de 8438 de titluri ce au fost trecute pe „lista neagră” în perioada 1945-1947 de către analfabeții culturnici mozaici dar și autohtoni care au urmărit să ne falsifice istoria și cultura identitară, transformîndu-ne într-o masă amorfă care trăia după porunca stăpînirii întunericului, fără creier în cap cu care să judece și fără demnitate în suflet.

Dar cea mai mare „ciudățenie” a acțiuniide distrugere a culturii scrise și orale a românilor, a fost arderea dicționarelor limbii sanscrite. La sfîrșitul secolului XlX și în primele decenii ale secolului XX, mulți români au făcut studii în Germania, perioadă în care în această țară, indo-germanismul era dogma culturii identitare.

Românii, băgîndu-și nasul prin aceste scrieri, au descoperit cu uimire că multe cuvinte din sanscrită sînt identice sau asemănătoare cu cuvinte din limba română veche.

Așa au ajuns în România cîteva mii de dicționare ale limbii sanscrite, iar unii români chiar s-au pus pe treabă și dacă nu ar fi venit războiul, teoria latinității poporului român ar fi fost scoasă din cultura noastră.

Acest argument infailibil a stîrnit ura viscerală a cazarilor. Caracterul „naționalist” sau „fascist” al unor scrieri din cultura română a fost în fapt pretextul sub care acești criminalii au pus la cale monstruosul plan de distrugere a culturii identitare a românilor și falsificarea istoriei acestora.

Aceste bande de criminali bolșevici au pornit un adevărat genocid asupra poporului român.

După ce au exterminat întreaga conducere a armatei, a urmat intelectualitatea și pătura conducătoare a societății românești. Aproximativ 185000-250000 de persoane au fost aruncate în pușcării în condiții de degradare și înfometare absolută, dintre care cei mai mulți au murit, iar cei scăpați au decedat în anii următori sau au avut traume pentru tot restul vieții.

O mare parte dintre ei și-au găsit sfîrșitul la canalul Dunăre-Marea Neagră. Dar au existat și „centrele de reeducare”, instituții criminale care au urmărit spălarea creierelor și transformarea omului într-un dobitoc ascultător și numai atît.

Alte 1,2 milioane de români au făcut pușcărie pînă în anul 1965, fiindcă nu s-au supus colectivizării forțate a agriculturi ori pentru că „fluierau în sinagoga Satanei”! Delațiunea ajunsese o adevărată stare de normalitate, fiind practicată de cel puțin zece la sută din populație.

Pe scările de bloc cu 20 de apartamente erau obligatoriu doi turnători și cu cît creștea numărul apartamentelor, se înmulțeau și ei.Ei erau și la locul de muncă, în spațiile publice și chiar în familii se turnau soții între ei, ori copiii îi „încondeiau” pe părinți. Practic, acțiunea de genocid a grupărilor criminale cazare și autohtone au dus la decapitarea poporului român, dezastru din care își va reveni foarte greu dar avînd în frunte conducători patrioți, sau nu-și va reveni niciodată dacă în continuare se va lăsa condus de bandele securisto-comuniste.

Pentru a înțelege ce au făcut criminalii comuniști din poporul român în perioada bolșevică 1945-1990, să vedem în continuare părerea unui francez care i-a cunoscut foarte bine pe români în perioada interbelică.

”Stăpînirea comunistă, condusă ani de zile de un mare chiabur, a reuşit să transforme caracterul şi personalitatea poporului român în aşa măsură, încît şi azi e de nerecunoscut. Ce nu le-a reuşit turcilor şi fanarioţilor în Vechiul Regat, ungurilor în Transilvania, iar în Basarabia ruşilor, le-a reuşit comuniştilor în toată ţara”.

Aceasta este una din marile crime făcute împotriva poporului român despre care „democraţii” noştri şi pricepuţii în plăsmuiri şi istorii oficiale, turbă cînd cineva le aminteşte adevărul tăinuit.

Textul aparţine francezului René Al. de Flers, autorul cărţii Radio Europa Liberă şi exilul românesc, pagina 36, ed. Vestala 2005. El s-a născut la Craiova şi a stat în România pînă ce ţara lui de baştină l-a chemat la oaste în anul 1941, cunoscîndu-ne foarte bine ca neam atît cu cele bune cît şi cu cele rele.

La pagina 201 găsim afirmaţii năucitoare despre ura turbată a evreilor împotriva românilor și scopul invaziei acestora după anul 1860 în ţinuturile carpatine.

Free Europe Committee, care aviza finanţarea acestui post de radio din banii americanilor, avea un vicepreşedinte pe un anume Yarrow, evreu din Basarabia care le-a interzis puţinilor români din redacţie să vorbească vreodată despre ţinuturile româneşti ocupate de ruşi în vara anului 1940.

Precizez că majoritatea covîrşitoare a angajaţilor de la secţia română erau… mozaici , dar cu nume româneşti.

Făcînd pe neştiutorul, franţezul care a scris aceste amintiri, l-a întreabat pe Yarrow care făcuse o vizită la sediul postului de radio în 1962, de ce nu-i dă pe goarnă pe bolşevici cu această chestiune.

Roşu de furie, cazarul s-a răstit la de Flers că nu este treaba lui și că  „Basarabia n-a fost niciodată românească şi nici ruşii n-au dreptul la ea”.

Autorul cărţii ne dezvăluie crezul evreilor din istoria lor secretă cu privire la aceste teritorii estice ale românilor ce ar trebui să pună pe gînduri pe orice român adevărat şi cu mintea acasă; ținutul Basarabiei ar fi – după această secătură – leagănul unei civilizaţii cazare şi ivrite încă neştiute dar care, prin multă stăruinţă  „adevărul” va fi scos la lumină!

Informațiile de mai sus dovedesc faptul că încă de la mijlocul secolului XlX, cazarii  sprijiniţi vîrtos de unele puteri din Europa au urmărit să-şi creeze un stat mozaic la est de Carpaţi care să cuprindă Moldova dintre Carpați și Prut, Maramureşul istoric, Bucovina, Basarabia, Galiția şi chiar mai către est pînă la Bug sau ceva mai departe.

* termenii folosiți de către autor trebuie priviți în caracterul istoric al vremurilor și nu peiorativ…

Studiu istoriografic de Arimin Constantin Olariu publicat de https://ziarulnatiunea.ro/falsificarea-istoriei-si-culturii-identitare-a-romanilor.

NOTĂ

Autorul, Constantin Olariu Arimin vine din stirpea aleasă a dacologilor, fiind un demn urmaş al marelui istoric Nicolae Densuşianu. Fiul lui Aron Olariu şi al Irinei, s-a născut în luna lui Brumărel, ziua 22, a anului 1927, în comuna Zăbala, judeţul Covasna, unde a copilărit printre tradiţii, datini şi obiceiuri destul de vechi, dar încă vii, frumoase şi fascinante.

La Târgu Secuiesc a învăţat în şcoala primară (1934-1938) şi în gimnaziu (1938-1940), continuând la celebrul Colegiu „Andrei Şaguna” din Cetatea Braşovului de sub poalele Tâmpei (1940-1946).

În Capitală a absolvit cursurile Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti (1947-1951). Tânărul filolog a ajuns redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Editura pentru Literatura Universală şi Editura Univers în perioada anilor (1952-1975).

13/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CE NU NI S-A SPUS DESPRE MONUMENTUL LUI ȘTEFAN CEL MARE DE LA CHIȘINĂU

Monumentul domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt din centrul Chișinăului este unul din principalele simboluri ale Independenței Republicii Moldova. Astăzi, monumentul marelui domnitor este locul unde la cele mai importante evenimente depun flori și se închină atât oficialii, inclusiv străini, cât și cetățenii de rând.

Lângă monumentul domnitorului s-au adunat mulțimile la marile adunări naționale care au culminat cu ieșirea Republicii Moldova din URSS.

Monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt  a avut însă o soartă la fel de zbuciumată ca și locuitorii acestei bucăți de pământ – a fost evacuat de două ori de la Chișinău, alături de sute de mii de moldoveni care s-au retras de frica sovieticilor, apoi a fost adus înapoi, dar a stat aproape jumătate de secol în umbra celui care la acea vreme era considerat marele eliberator – Lenin. Chiar și atunci, nu a fost uitat, iar unii din cei care au încercat să-i redea valoarea, au ajuns și la închisoare. 

Monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt a fost inaugurat la 29 aprilie 1928, cu ocazia împlinirii a 10 ani de la Unirea Basarabiei cu România. Acesta reprezintă una din cele mai importante opere ale reputatului sculptor basarabean din perioada interbelică, Alexandru Plămădeală. Inițial, s-a dorit ridicarea unui monument dedicat Unirii, dar până la urmă o comisie condusă de Pantelimon Halippa a decis că Basarabia avea nevoie de un simbol și Ștefan cel Mare. Era un ideal pentru basarabeni, povestește scriitorul și publicistul, Iurie Colesnic. Sculptorul Alexandru Plămădeală a fost desemnat să facă macheta, iar statuia pe care o avem astăzi în centrul Chișinăului este a treia variantă propusă de artist. 

Însă monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt  nu a stat prea mult timp în centrul Chișinăului, deoarece în iunie 1940, odată cu anexarea Basarabiei la fosta URSS, acesta a fost evacuat odată cu armata română și cu peste 200 de mii de basarabeni care au trecut Prutul. Până în 1942 a stat la Vaslui, după care, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost readus la Chișinău. La 25 august 1942 a fost postat în fața Arcului de Triumf, iar peste exact doi ani a fost evacuat la Craiova, înainte ca armata sovietică să intre din nou în Chișinău.

Însă, o comisie formată din reprezentanți deja ai Moldovei sovietice, care se ocupa de recuperarea valorilor culturale, a decis readucerea, în anul 1945, a monumentului lui Ștefan cel Mare  și Sfânt la Chișinău. Acest lucru a fost posibil în mare parte datorită intervenției sculptoriței Claudia Cobizev, o discipolă a lui Alexandru Plămădeală. De data aceasta, a fost instalat în adâncul grădinii publice din Chișinău, pe atunci parcul Pușkin, iar o parte din însemnele sale au fost schimbate și denaturate. Acest fapt nu a redus, însă, din importanța și simbolismul monumentului lui Ștefan cel Mare, susține Iurie Colesnic. 

S-au făcut încercări de a denatura monumentul, de a-i tăia crucea, alte mizerii, a fost amplasat cu 17 metri mai în fundul Grădinii Publice, dar aceste detalii au îmbogățit biografia monumentului și-l fac și mai interesant, și mai apreciat de contemporanii noștri”. 

În perioada sovietică, monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt  a fost delăsat, în schimb, în centrul Chișinăului, a fost instalat monumentul lui Vladimir Lenin. Mai mult, în anul 1964 a existat o tentativă de a-l muta statuia marelui domnitor din centrul Chișinăului, sau chiar de a o evacua din oraș, la Vadul lui Vodă. Atunci, un grup de studenți, la inițiativa lui Mihai Moroșanu, au colectat aproximativ 3.000 de semnături împotriva intenției de strămutare a monumentului. Până la urmă, autoritățile au renunțat la idee, în schimb, Mihai Moroșanu a făcut trei ani de închisoare, a povestit disidentul într-un interviu pentru Radio Chișinău. El își amintește cum un grup de studenți a îndrăznit la o sărbătoare sovietică să depună flori la monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt . 

Erau aniversați 40 de ani de la constituirea așa-numitei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, la 12 octombrie 1964. Atunci ne-am înțeles cu studenții să depunem flori și la monumentul lui Ștefan cel Mare, la Lenin au să fie atâtea flori că au să cadă și pe jos. Așa și ne-am înțeles. Câte 3-4 studenți de la fiecare instituție superioară ne-am întâlnit în fața cinematografului Patria și am mers către monumentul lui Ștefan cel Mare. Acolo, doi milițieni ne-au întrebat în rusă ce dorim să facem. Noi le-am spus că să depunem flori, dar ei ne-au interzis. Vreo 3 studenți au mers atunci și au depus la monumentul lui Lenin, dar ceilalți vreo 15 am depus flori la monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt.”

Monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt  a revenit pe locul unde a fost amplasat inițial, pe un postament reconstruit conform variantei originale, datorită primarului Nicolae Costin și ministrului Culturii și Cultelor, Ion Ungureanu. După o muncă enormă și contra cronometru, lucrându-se zi și noapte la restaurarea acestuia, monumentul a fost dezvelit la 31 august 1990, atunci când s-a marcat un an de la proclamarea Limbii Române ca limbă de stat, a povestit într-un interviu pentru Radio Chișinău, regretatul Ion Ungureanu, ministru al Culturii și Cultelor în acea perioadă. A fost un moment de un simbolism deosebit, își amintea Ion Ungureanu.

„A fost o acțiune nemaipomenit de frumoasă din toate punctele de vedere. Era pentru prima dată după ce ne-am declarat suveranitatea când ne-am simțit stăpâni pe pământul acesta, pe moșia lui Ștefan. S-au adunat toate energiile pozitive atunci. Nu mai vorbesc de frumusețea acestui spectacol, pentru că în momentul în care a fost dezvelit monumentul refăcut, nou, strălucitor, toate clopotele din bisericile Basarabiei au început să tragă. Și  în toată Basarabi, în toate satele, în toate localitățile unde existau clopotnițe se trăgea din acest clopot al Renașterii Naționale”. 

Peste aproape un an, în vara anului 1991, cu puțin timp înainte de Marea Adunare Națională la care a fost proclamată Independența Republicii Moldova, din centrul Chișinăului, din fața sediului de acum al Guvernului a fost evacuat monumentul lui Lenin, în urma unui plan amplu, pus la punct la fel de primarul de atunci al orașului, Nicolae Costin;(https://radiochisinau.md/scurta-istorie-a-monumentului-lui-stefan-cel-mare-si-sfant-si-a-rolului-acestuia-in-miscarea-de-eliberare-nationala-din-anii-90.)

DE CE NI SE ASCUNDE ADEVĂRUL DESPRE MONUMENTUL LUI ȘTEFAN CEL MARE DE LA CHIȘINĂU?


Cînd la 31 august 1990 a avut loc reamplasarea și dezvelirea monumentului lui Ștefan cel Mare și Sfânt la inițiativa ministrului Ion Ungureanu, oficial s-a spus că odată cu reinstalarea monumentului, au fost restabilite și inscripţiile iniţiale.

Vitregiile prin care a trecut monumentul sunt înscrise în Hronicul lui – nişte plăci din bronz, montate pe pilonii porţii din spatele statuii, cu următorul text:

„29 aprilie 1928 – înălţat prin osârdia fiilor Basarabiei. 28 iunie 1940 – evacuat la Vaslui. Soclul rămas la Chişinău – demolat. 25 august 1942 – readus la Chişinău. Postat în faţa Arcului de triumf. 20 august 1944 – evacuat la Craiova. 1945 – reinstalat la Chişinău. Crucea, spada, soclul, inscripţiile – schimbate şi denaturate. 1972 – a fost strămutat cu 18 m. spre uitare, în adîncul parcului. Dar în anii ce au urmat, Basarabenii cu numele lui Ştefan Cel Mare au repurtat trei victorii sfinte – Limba de stat, Grafie latină(31 august 1989), Drapelul tricolor(27 aprilie 1990), Suveranitatea (23 iunie 1990) – întru întregirea neamului în cuget şi simţire;

În data de 31 august 1990, mon umentul a fost reaşezat pe locul iniţial și au fost restabilite inscripţiile autentice. Soclul a fost durat din aceeaşi piatră aleasă din stâncă de meşterii din Cosăuţ.

Şi totuşi la o cercetare s-a constatat că textul iniţial a fost altul. Citiți atent aceste două texte de mai jos, eventual vă puteți documenta direct din Arhiva Naţională a României.

Cel mai important astăzi este refacerea exactă a inscripţiilor iniţiale, evident un arhitect cu viziune ar putea să intervină cu elemente istorice noi, dar obligatoriu indicat că monumentul lui Ştefan cel Mare a fost inaugurat cu ocazia aniversării a 10 ani de la Unirea Basarabiei cu România. Inaugurat de România regală. Ştefan cel Mare trebuie să devină un simbol al unităţii noastre româneşti. Mai presus de orice adevărul. Va fi un mare pas, unul hotătât spre REUNIREA BASARABIEI cu ROMÂNIA.

Mihai Ciubotaru
Redactor-şef
Basarabia Literară

MONUMENTUL ŞTEFAN CEL MARE

Monumentul Ştefan cel Mare a fost amplasat în Grădina Publică . Lucrările la monumentul propriu-zis – soclul şi statuia – au început în anul 1924, terminându-se anul următor, dar lucrările la piaţetă au fost terminate de-abia în anul 1928, când a avut loc şi dezvelirea monumentului, cu ocazia aniversării a 10 ani de la Unire. Monumentul a fost turnat în bronz la Bucureşti, în atelierul lui V. Râşcanu, iar bronzul a fost primit din arsenalul bucureştean (tunuri-trofee turceşti, acaparate în timpul Războiului ruso-turc din 1877).

Sculptorul a fost cel care a ales locul unde va fi instalat monumentul: la intersecţia a două străzi principale cu una din aleile centrale ale Grădinii Publice. Configuraţia locului, după proiectul sculptorului, simboliza Moldova. Statuia a fost instaurată pe un postament special, din piatră de Cosăuţi, autorul soclului fiind Eugen Bernardazzi.
Iniţial monumentul avea pe soclu următoarele inscripţii: 

În faţă: «Ştefan cel Mare şi Sfânt 1456-1504». În dreapta: «Biruitor de popoare: la Lipnic, la Baia, la Vaslui, la Valea Albă, la Calla-Buga, la Scheia, la Dumbrava Roşie, pentru Ţară, Neam şi Cruce».

În stânga: «Domn din munte până la Nistru, Chilia, Cetatea Albă. Ridicatu-s-au acest monument pentru veşnicirea gloriei strămoşeşti, prin osârdia d-lui Vasile Rudeanu şi cu ajutorul fiilor Basarabiei. Lucratu-s-au de către sculptorul A.M. Plămădeală şi de arhitectul E. Bernardazzi în anul 1925».

Pe două plăci din piatră, fixate pe stâlpii porţii la intrarea în Grădina Publică, au fost dăltuite următoarele inscripţii: «Acest monument s-a început sub domnia regelui Ferdinand I şi s-a inaugurat sub domnia regelui Mihai I ».

«Statuia de faţă s-a dezvelit în prezenţa înalţilor regenţi A.S.P. Nicolae, S.S. Miron Cristea, Patriarhul României şi Gh. Buzdugan, preşedintele Curţii de Casaţie, primarul Chişinăului Gherman Pântea şi membrii Comitetului pentru ridicarea monumentului în frunte cu preşedintele, general de divizie R. Scărişoreanu, 29 aprilie 1928».
Monumentul Ştefan cel Mare a fost amplasat pe o platformă de piatră de Cosăuţi cu dimensiunea de 7,30 x 7,30 m, având trei trepte care conduceau la piedestal. Soclul din piatră cu dimensiunea de 1,85 x 1,85 m avea ca element decorativ un brâu în torsadă, iar în faţă stema Moldovei din timpul domniei lui Ştefan cel Mare.

Statuia turnată în bronz îl redă pe Ştefan cel Mare cu mâna stângă ridicată, ţinând Sfânta Cruce, iar cu dreapta o sabie lungă. În ansamblu monumentul are înălţimea de 10 m. Menţionăm şi contribuţia inginerului Gheorghe Leviţki, care l-a recomandat pe arhitectul Eugen Bernardazzi. Lucrarea a costat 340.000 lei.

SURSA : Virgiliu Z. Teodorescu. Monumentele ridicate în oraşul Chişinău în 1918-1940. În: „Anuarul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei”, Chişinău, 1992.
http://monumentul.blogspot.md/2013/12/stefan-cel-mare-chisinau.html

Monumentul lui Ş T E F A N CEL MARE

Acest măreţ monument reprezintă figura celui mai strălucit şi glorios Domn al Moldovei, Ştefan-cel-Mare şi Sfânt, care a repurtat treizeci şi patru victorii în patruzeci, şi şapte răsboaie asupra popoarelor înconjurătoare, asupra : Ungurilor, Turcilor, Tătarilor şi Polonilor’). După fiecare răsboi a ridicat câte o mâaăstire sau biserică.

La 29 Aprilie 1928, cu prilejul aniversării a 10 ani de la Unire, s’a desvelit cu mare solemnitate în Chişinău acest monument ca semn de veşnică amintire a aceluia care a ţinut cu îndârjire piept năvălirilor barbare de la răsărit, zidind cetăţi de-alungul Nistrului şi punând pe fugă cu vitejii săi plăieşi şi arcaşi, sub comanda hatmanilor săi, toate hoardele de Tătari, Mongoli, Avari şi alte lifte pâgâne. El a întemeiat clasa ţăranilor glorioşi, înstărindu-i şi acordându-le privilegii, împroprietârindu-i pe malurile Nistrului, dându-le titlurile de mazâli sau răzeşi, după faptele de eroism în răsboi.
I a t ă textul inscripţiei de pe monument. In fată: Ştefan Cel Mare şi Sfânt. 1457- 1501 «.
In dreapta: „Biruitor de popoare — la Lipnic, Ia Baia, la Vaslui, la Valea-Albă, la Cot-Buca, la Scheia, la Dumbrava Roşie pentru Ţară, Neam şi Cruce”.
In stânga : „Domn din Munte până în Nistru şi Mare. Intemeietor de mănăstiri. Fâcălor de dreptate. Chipul său în moştenirea sa. Verso: «Apărătorul Basarabiei — N i s t r u l – – Chilia’— Cetatea-Albă» ; iar mai jos : , Ridicatu-s’au acest monument pentru vecinicia gloriei strămoşeşti, prin osârdia domnului General V. Rudeanu şi cu ajutorul fiilor Basarabiei. Lucratu – s’au de către sculptorul A. M. Plămădeală şi Arhitectul E. A. Bernardazzi în anul 1925″.
2) Redau şi actul de fondaţie al Monumentului:
„In zilele Majestăţii Sale Regele Ferdinand I, în al unsprezecelea an al glorioasei sale domnii, Preşedinte al ‘Consiliului de Miniştri fiind Ion 1.1. C. Brătianu şi Ministru al Basarabiei d. Ion Inculeţ, ridicatu – s’au în inima Basarabiei, pe veci din nou alipită pământului românesc, întru slava Marelui Domnitor Ştefan Voevod, Atletul Creştinătăţii şi Stâpânitor al Moldovei de la Munte până la Mare, acest monument, prinos de cucernică închinăciune Biruitorului care a întrupat în el vitejia şi neînfrânta putere de vieaţă a Neamului, prin osârdia şi munca stăruitoare a doamnelor: T. General Rudeanu, T. Tomescu, Ketty Dauş, E. Colonel Bălăşescu, Valentina Barcă, Rozina Buşilă, E. Colonel Carp, Elena Climescu, V. General Firu, E. Colonel Hermeziu, Natalia Hertza, E. Maior Ionaşcu, Vera Crasovschi, Măria Pelivan, Lucia Pântea, Ecaterina Papinian, Preşedinte al acestui Comitet fiind in anii 1925 — 1926 Generalul de Divizie Rudeanu Vasile şi în anul 1928 Generalul de Divizie Scărişoreanu Romulus, iar Vice-preşedinte d. Gherman Pântea şi cu oboseala şi meşteşugul d-lor: A. Plămădeală, Eugeniu Bernardazzi şi George Leviţchi.
Şi desvelitu-s’au în primul au al Domniei Majestăţii Sale Regelui Mihai I, in faţa Alteţei Sale Regale Principele Nicolae, Sanctităţii Sale Mirou Cristea, Patriarhul României, şi Domnului George Buzdugan, înalţi Regenţi, fiind Preşedinte al Consiliului de Miniştri Domnul Vintilă I. C. Brătianu, astăzi 29 Aprilie 1928, in ziua proslăvirii a 10 ani de la Unirea Moldovei dintre. Prut şi Nistru la Patria-Mamă şi datu-s’au în obşteasca bucurie a norodului, în grija Primarului Municipiul Chişinău, ca o comoară sfântă, care să amintească pururi generaţiilor viitoare fala strămoşiilor şi tăria Neamului Românesc.
Ambele aceste redactări se datoresc marelui cărturar al Neamului, d. Profesor universitar N. lorga.

Pag. 246 extrasă din cartea :
Autor : căpitan Gh.V. Andronachi
ALBUMUL BASARABIEI
în jurul marelui eveniment al Unirii
Imprimeria Chişinău-1933

Vă  rugăm să distribuiți acest material pentru a crea la Chișinău și București o opinie publică puternică în vederea restabilirii adevărului istoric.

05/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

Regimul comunist din România și poziția sa tradatoare în chestiunea Basarabiei cotropite de ”eliberatorii”sovietici

Poziția regimului comunist din România în chestiunea Basarabiei

Perioada deplinei docilități

Instalarea comunismului în România și transformarea țării într-un stat-satelit al Uniunii Sovietice au făcut ca, pentru aproape două decenii după evenimentele din august 1944, problema Basarabiei și a Nordului Bucovinei să fie practic abandonată de regimul de la București, scrie doctorul în istorie Ion CONSTANTIN în prestigioasa revistă https://www.limbaromana.md.

Îndată după ocuparea de către trupele sovietice a teritoriilor românești de la est de Prut și integrarea lor în ansamblul republicilor unionale din imperiu, guvernul român a interzis orice referire la Basarabia, cuvântul în sine devenind „tabu”, inclusiv în conversațiile particulare. Toate cărțile, articolele și studiile referitoare la acest subiect au fost retrase din circulație.

România va fi supusă ocupației militare directe, care va dura până în 1958, după ce în 1955 țara este încadrată în Tratatul de la Varșovia. Integrarea se va produce și pe plan economic, prin tratatul din mai 1945 și, apoi, prin aderarea la Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, întemeiat în 1949.

În primii ani de „democrație populară”, politica externă a României s-a caracterizat printr-o deplină docilitate față de Uniunea Sovietică, satelizarea sa diplomatică fiind totală, ca și a celorlalte țări comuniste „frățești.

În februarie 1948, guvernul de la București încheia cu URSS un tratat de „prietenie, colaborare și asistență mutuală” valabil pe douăzeci de ani, urmat de înțelegeri asemănătoare cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia și Ungaria, semnate toate în cursul anului 1948.

În aceste condiții, Bucureștiul nu era în măsură să exercite suveranitatea în aproape nici un domeniu. Conducerea României era riguros controlată de ofițerii de informații sovietici infiltrați semideschis în toate instituțiile importante ale țării, inclusiv la cel mai înalt nivel3. Moscova avea la dispoziție, de asemenea, tot soiul de agenți semioficiali din România, formați prin recrutări locale în instituțiile militare și ale securității, precum și angajații români motivați economic ai Sovromurilor, agențiilor comerciale sovietice și chiar ai armatei sovietice.

Acești agenți se bucurau de „privilegii extrateritoriale” și de beneficii materiale „care adesea le depășeau pe acelea ale conducătorilor comuniști”, făcând problematică loialitatea acestora față de centrul românesc al PCR.

Controlul politic sovietic se exercita în primul rând asupra instituțiilor coercitive ale statului – armată, serviciul de securitate și miliția –, cât și asupra liderilor partidului, printr-o rețea de ofițeri și agenți sovietici infiltrați în instituțiile de stat și în jurul liderilor acestora.

Primul pas pentru preluarea controlului a fost constituirea în URSS a Diviziei „Tudor Vladimirescu” (1943) și a Diviziei „Horia Cloșca și Crișan” (1945), cu contigente masive de comisari sovietici. Un lot important de agenți sovietici se va constitui ulterior din rândul ofițerilor care făceau stagii de pregătire în URSS.

Aceștia „erau o pradă ușoară pentru serviciile sovietice de spionaj. După revenirea în țară în cadrul armatei, ei mențineau legăturile cu consilierii sovietici care, fără excepție, erau implicați în activități de spionaj pe teritoriul României, în serviciul agențiilor sovietice.

Ei comunicau fără translator, astfel că transmiterea informațiilor se făcea fără dificultate”. Ofițerilor pregătiți la Moscova li se solicita să accepte oficial subordonarea față de sovietici prin semnarea unor angajamente de loialitate, devenind vulnerabili la șantaj în cazul în care și-ar fi reconsiderat conduita.

Mai târziu, Moscova a început să le acorde și cetățenia sovietică acestor agenți, oferind astfel o posibilitate cvasilegitimă pentru a interveni direct, în cazul în care ar fi fost demascați ca spioni împotriva propriei țări.

În această perioadă, tot ce s-a publicat despre istoria României trecea printr-o aspră cenzură, fiind admise numai scrieri menite să justifice „drepturile” URSS și să glorifice puterea acaparată de comuniști. Au apărut pamflete și narațiuni de factură polițistă, scrise de cele mai multe ori de autori neromâni (Ion Ludo, Frank, Popoviciu), care au creat o falsă imagine asupra istoriei românești.

Este epoca în care istoricii staliniști, în frunte cu Mihail Roller, afirmau că Basarabia a fost cedată la 1812 de către Turcia direct Rusiei și că unirea provinciei în 1918 cu România nu a fost altceva decât o răpire care s-a perpetuat prin complicitatea aliaților occidentali. Roller a condus grupul de istorici care a redactat manualul școlar sovieto-român Istoria României.

Manual unic pentru clasa a VIII-a secundară, publicat la Editura de Stat în 1947. În anii următori au apărut, sub redacția lui Roller, mai multe ediții ale lucrării Istoria Republicii Populare Române, care nu reprezentau altceva decât traduceri ale unor compilații de istorie făcute la Moscova pentru uzul românilor.

Pentru breasla istoricilor, a fost o perioadă extrem de dificilă. „Penibili au fost mai ales anii de început ai noii lumi – scrie istoricul David Prodan în Memoriile sale. În noile posturi de răspundere, de control, oameni de serviciu, laboranți, foste slugi, oameni pătați, vulnerabili, obligați la exces de zel pentru propria salvare…

La acest nivel riscai la fiecare pas să cazi în «greșeală» sau trebuia să fii judecat, și numai pentru a fi ținut sub presiune, și numai pentru a simți puterea regimului… Puteai fi acuzat și judecat în taină, puteai fi urmărit, încărcat de cel care se străduia să se salveze pe sine sau îți vâna locul.

(Se) putea să ți se aducă fără să știi vini grave, cu grave consecințe. Puteai fi încondeiat, fără să știi, cu cea mai gravă acuzație din toate: ai nesocotit partidul! O perioadă grea de răsturnare de valori, de agitație, de umiliri, inerentă marilor răsturnări”.

Scrierile istorice apărute în România în perioada stalinistă, cât și un deceniu după aceea, erau tributare mimetismului și obedienței totale față de tezele neștiințifice susținute de istoriografia sovietică. Elocventă în acest sens este o simplă comparație între modul în care erau prezentate în Marea Enciclopedie Sovietică din 1950 și Dicționarul Enciclopedic Român, din 1962, relațiile româno-ruse. Considerațiile formulate de istoriografia din RPR privind problema basarabeană se rezumau la reproducerea tale quale a tezelor istoriografiei sovietice.

Chiar după ce stalinismul a fost condamnat oficial în URSS, iar divergențele româno-sovietice începuseră a ieși la iveală, istoriografia din țara noastră se mai menține în inerția stalinistă pentru aproape un deceniu. Tratatul de Istoria României, apărut în 1961, de exemplu, prelua teza mai veche a lui Roller, potrivit căreia Moldova ar fi fost la origine parte integrantă a unui voievodat de Halici. În legătură cu acest flagrant neadevăr, istoricul Alexandru Boldur va interveni, în 1962, la conducerea politică a României, din păcate fără rezultat.

Starea de lucruri din domeniul istoriografiei române din acea vreme era arătată într-o notă informativă a directorului Institutului de Istorie a partidului de pe lângă CC al PCM – filială a Institutului Marxism-Leninismului de pe lângă CC al PCUS, Semion I. Afteniuk, adresată CC al PCM, la 11 noiembrie 1970:

„În documentele Partidului Comunist Român din anii 20-50, în lucrările istoricilor marxiști din România au fost puse bazele unei tratări științifice corecte a problemelor esențiale ale relațiilor româno-sovietice din anii 1918-1944.

În particular, era condamnată participarea României regale la intervenția militară împotriva țării Sovietelor, cotropirea Basarabiei de către armata regală, politica colonială a României în ținutul ocupat, linia politică antisovietică, promovată de guvernele regatului chiar până la ieșirea României din război de partea Germaniei hitleriste împotriva Uniunii Sovietice, a fost dată o apreciere înaltă luptei oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților pentru reunirea cu Patria Sovietică și susținerea acesteia de către poporul sovietic și guvernul Uniunii Sovietice, a fost salutată eliberarea Basarabiei în anul 1940 și reunirea ei cu URSS, a fost apreciată pozitiv formarea RASS Moldovenești și a RSSM Unionale”.

Schimbări în istoriografie după moartea lui Stalin

Moartea lui Stalin în martie 1953 nu avea să aducă schimbări imediate în ceea ce privește discursul istoriografic oficial, dar au fost create condițiile pentru ca acestea să se producă, într-un ritm destul de lent, ce-i drept, în anii următori. Se vor ivi începând cu anii 1955-1956, când în breasla ideologilor partidului și a istoricilor regimului se discuta deja despre reconsiderarea istoriei lui Roller, iar la Moscova se pregătea condamnarea cultului personalității lui Stalin.

Congresul al II-lea al PMR (decembrie 1955) a adus unele schimbări semnificative de abordare a discursului istoric, inclusiv în ceea ce privește atribuțiile instituțiilor ce aveau competențe în domeniul scrierii istoriei. Începe declinul rollerismului, iar adversarii acestuia nu ezită să-l critice pe fondatorul său pentru „greșelile trecutului, iar el își face apărarea prin autocritica permisă de partid dar folosită pro domo.

Este perioada în care „spiritul Genevei” începea să se facă simțit în lumea diplomatică și definea un nou mod de desfășurare a raporturilor internaționale dintre „cei mari”: SUA, URSS, Marea Britanie, Franța. Noul discurs politic privind coexistența pașnică aduce o „diminuare a încrâncenării în limbajul istoric. Occidentul nu mai este privit doar ca un dușman etern ci și ca un partener de dialog, știința istorică occidentală nu era numai imperialistă dar și deținătoarea unei experiențe valoroase.

Chiar dacă schimbările au o mare doză declarativă, ele se fac din ce în ce mai mult simțite”. Așa cum observă cercetătorul Vasile Pascu, discursul istoric a evoluat „de la tipicul stalinist, plin de reproș și ură împotriva stăpânirii de clasă și a Occidentului – la un discurs ușor naționalist, valorizator al moștenirii istorice, trecut însă prin filtrul marxist-leninist.

Oricum, perioada se încheia printr-o debarasare de clișeele ridicole ale anilor ’50, se stabileau legături mai concrete cu istoriografia «imperialistă» și se trecea la recuperarea (totuși marxistă) a unor istorici consacrați înainte de 23 august 1944…”.

Potrivit informării mai sus menționate a Institutului de Istorie a partidului de pe lângă CC al PCM, „devierea” științei istorice române de la „tratarea marxistă” a problemelor „esențiale” ale relațiilor sovieto-române s-a produs abia după plenara CC al PCR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961, fapt reflectat în conținutul unor lucrări istorice și manuale de istorie. Ca exemplu al acestei „schimbări”, istoricul chișinăuian amintit evoca diversele ediții ale manualului de „Istorie a României” pentru clasa a XI-a, cât și alte lucrări.

Astfel, în manualul editat în anul 1960 (Istoria României. Manual pentru Clasa XI, București, 1960), s-a constatat „pe bună dreptate că guvernul regal român, plin de ură împotriva statului Sovietic, a cotropit în anul 1918 Basarabia, a dizolvat, făcând uz de forță, Sovietele revoluționare și a anexat acest ținut (p. 275).

În iunie 1940, se spune în continuare, la propunerea guvernului Sovietic România a întors Basarabia țării Sovietice (p. 234). În carte se dă o apreciere veridică luptei oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților români, care s-a desfășurat la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918 și nu a încetat până în momentul eliberării ținutului de ocupanți, se relatează despre susținerea oamenilor muncii din Basarabia în această luptă de către poporul sovietic, de către guvernul acestuia și de către forțele progresiste ale României, precum și despre alte fapte ale solidarității internaționale”.

În edițiile ulterioare ale aceluiași manual ocuparea Basarabiei Sovietice de către România regală în anul 1918, „retrocedarea” acesteia Uniunii Sovietice în anul 1940 și alte aspecte ale relațiilor româno-ruse în anii 1918-1940 sunt „apreciate cu totul altfel”. Astfel, în același manual, reeditat în 1965 și având aceiași autori (Dumitru Almaș, Gh. Georgescu-Buzău, Aron Petric), ca și manualul din 1960, „de acum nu se mai spune despre faptul că România boierească a procedat la un act de cotropire, trimițându-și armatele în Basarabia la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918, nu se mai amintește despre rezistența opusă agresorilor de către populația Basarabiei, despre participarea internaționaliștilor români la această luptă; oricât ar fi de straniu, materialul despre invazia armatelor române în Basarabia este plasat în sub-compartimentul – «Influența Marii Revoluții Socialiste din Octombrie asupra mișcării muncitorești din România» (p. 279-280).

Din manual a dispărut materialul despre lupta de 22 de ani a oamenilor muncii din Basarabia împotriva ocupanților și susținerea acestei lupte de către poporul sovietic, de către guvernul său, de către Partidul Comunist Român, iar despre eliberarea Basarabiei în anul 1940 se spune după ce se amintește de pactul sovietic german de neagresiune (august 1939) în felul următor: «În iunie 1940, în urma notelor ultimative, trimise de către guvernul URSS și primite de către guvernul României, teritoriile Basarabiei și Bucovinei de Nord au intrat în componența statului Sovietic» (p. 326).

Apoi, fără a da o caracterizare sau apreciere acestui eveniment, urmează fraza: «În această perioadă Partidul Comunist Român conducea lupta oamenilor muncii împotriva fascismului, pentru apărarea intereselor lor vitale» (tot acolo)”.

După cum se consemna în nota informativă a lui S. I. Afteniuk, „la fel sunt tratate aceste evenimente și în alte lucrări”. Dacă în primul volum al Dicționarului enciclopedic, apărut în 1962, este scris: „În ianuarie 1918 guvernul burghezo-moșieresc al României a ocupat Basarabia” (p. 308), în volumul patru, apărut în 1966, citim: „La începutul lunii ianuarie 1918 Basarabia a intrat în componența statului Român” (p. 203).

În cartea Schițe de istorie a României, editată în anul 1967 în limbile rusă, engleză, franceză, germană, română, putem citi:

„La începutul lunii ianuarie 1918 Basarabia a intrat în componența statului român… în iunie 1940, în urma cererii formulate de către guvernul sovietic în notele ultimative, adresate guvernului român, Basarabia și partea de Nord a Bucovinei au intrat în componența URSS” (p. 36, 44). Într-un mod asemănător sunt prezentate aceste fapte în lucrările colective fundamentale de istorie a României, apărute la București în anul 1970.

„Dezghețul hrușciovist” încurajează intelectualitatea română din RSS Moldovenească

După dispariția lui Stalin și accederea lui N. Hrușciov în funcția de secretar general al PCUS, se înregistrează o destindere a politicii regimului sovietic, atât în plan internațional, cât și intern.

În cuvântarea sa de la Congresul al XX-lea al PCUS despre cultul lui I. Stalin și consecințele acestuia (24 spre 25 februarie 1956), noul lider sovietic se desolidariza, printre altele, și de metodele violente aplicate de predecesorul său față de naționalitățile sovietice.

Erau reabilitate, în totalitate sau parțial, popoare deportate în masă și se anunța o politică de descentralizare economică, administrativă și culturală. Șovinismul velikorus, promovat și susținut deschis de I. Stalin în special după 1945, era declarat ca venind în contradicție cu internaționalismul proletar, cu alte cuvinte periclita coeziunea popoarelor Uniunii Sovietice21.

Noul curs politic inaugurat în URSS a conferit posibilitatea unei oarecare ridicări a nivelului științific în domeniul istoriografiei, renunțarea la naționalismul rus excesiv promovat în timpul lui Stalin și reîntoarcerea la un discurs „mai revoluționar” și ideologizant, ceea ce a însemnat însă și o mai mare indulgență față de patriotismul popoarelor din republicile unionale ale imperiului.

Aceste orientări corespundeau rolului mai pregnant pe care noua „conducere colectivă” sovietică îl conferea istoriei ca instrument de realizare a obiectivelor ideologice și de propagandă.

Renașterea discursului și a temelor revoluționar-ideologice în istoriografie a fost una dintre trăsăturile definitorii ale epocii hrușcioviene. Excesele naționalismului rus dispar din scrierile istorice, care tratează cu predilecție acum teme referitoare la „prietenia între popoarele sovietice”.

Prin stimularea acestei orientări, regimul urmărea realizarea unei legături mai strânse între popoarele din URSS și Partidul Comunist. De această politică a profitat intelectualitatea românească din RSSM, care, în condițiile cadrului mai larg creat pentru afirmarea creației proprii „moldovenești”, a putut promova, într-o oarecare măsură, valori culturale românești.

Cea mai arzătoare problemă a acestei intelectualități viza demascarea „moldovenismului stalinist”. O ocazie deosebit de prielnică s-a ivit în octombrie 1955, când la Chișinău se desfășoară Congresul lingviștilor sovietici, la care se declară că nu există argumente suficiente pentru a susține că limba „moldovenească” ar fi diferită de cea română.

Se adoptă, de asemenea, o rezoluție susținută de peste 700 de academicieni, profesori și studenți, prin care se propune deschiderea unei librării de carte românească în capitala RSSMoldovenești (librăria „Drujba” în perioada sovietică). În anul următor, după Congresul Internațional al lingviștilor (Florența), la care italianul C. Tagliavini afirma că unica diferență dintre limba „moldovenească” și română era alfabetul rusesc, doi filologi sovietici din Moscova, K. Budagov și S. Bernstein, au înaintat CC al PCM o scrisoare în care argumentau că limba vorbită pe teritoriul RSSM era parte integrantă a limbii naționale românești, invocând și afirmația lui Tagliavini.

Scrisoarea a fost prezentată numai lucrătorilor Institutului de Istorie, Limbă și Literatură al Academiei de Științe din RSSM, publicarea acesteia fiind strict interzisă.

Perioada anilor 1955-1960 a avut o importanță deosebită pentru păstrarea identității naționale a românilor din RSSM. Astfel, după discuții largi ale lingviștilor în presa de specialitate, inițiate în 1955 și continuate în următorii doi ani, s-a reușit convingerea factorilor de decizie că era necesar să se renunțe la unele norme ale limbii „moldovenești” impuse în perioada stalinistă.

Schimbările în acest domeniu nu au putut fi duse, însă, până la capăt. Kremlinul a fost totdeauna conștient de pericolul pe care patriotismul local al populației majoritare din RSSM îl poate reprezenta pentru integritatea URSS, avându-se în vedere vecinătatea cu România. De aceea, „moldovenilor li s-a acceptat să-și exprime caracterul lor național ca moldoveni, dar niciodată ca români”.

Regimul nu precupețea nici un efort pentru a alimenta în continuare aberantul mit „moldovenesc”. Teoriile bazate pe acest mit aveau ca obiectiv fundamental contestarea dreptului istoric de netăgăduit al României asupra unei părți din teritoriul său, Basarabia, concomitent cu afirmarea „legitimității” și justificarea acțiunilor anexioniste ale imperiilor țarist și sovietic asupra aceluiași spațiu.

În principal, istoricilor și lingviștilor le revenea ingrata sarcină de a demonstra ceea ce, de fapt, nu putea fi demonstrat. S-a încercat, într-un efort absurd și diabolic, să se rupă din contextul spiritualității românești figuri reprezentative ale tradiției culturale, cum erau cronicarii moldoveni din secolele XVI-XVII sau Dimitrie Cantemir, plasați alături de „eroii revoluționari” Frunze și Kotovski.

În 1958, unul dintre istoricii de bază ai Partidului Comunist din Moldova, I. Grosul, vorbea la conferința comună de la Chișinău a istoricilor din România și a celor din RSS Moldovenească despre „relațiile moldo-româno-ruso-ucrainene” din trecut, „ca și când primele două denumiri s-ar exclude una pe alta”.

Participarea istoricilor români la reuniunea comună de la Chișinău semnifica faptul că ei nu renunțaseră încă la conceptele generale elaborate de istoriografia sovietică, în problema relațiilor româno-sovietice. Acest lucru se va întâmpla ceva mai târziu, așa cum vom arăta în cele ce urmează.

Primele simptome ale neînțelegerilor româno-sovietice

Perioada de incertitudine deschisă în întreaga Europă de răsărit, ca urmare a dispariției lui Stalin, s-a exprimat în cazul României prin apariția primelor simptome ale neînțelegerilor cu Moscova, ce nu puneau, însă, în pericol „soarta socialismului” și nici interesele sovietice în zonă. Referindu-se la împrejurările apariției acestor „divergențe”, istoricul american Robert King arăta că „atunci când controlul sovietic slăbea, iar liderii comuniști locali își formaseră o bază indigenă a puterii, au început să apară manifestările naționale”.

Într-o lucrare consacrată istoriei Partidului Comunist Român, același cercetător identifică patru factori care au determinat succesul României în relația cu URSS, aici intrând perioada când la conducerea partidului s-a aflat atât Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât și Nicolae Ceaușescu:

1) schimbarea politicii URSS în raport cu țările satelit;

2) stabilitatea versus instabilitatea de la vârful puterii sovietice după moartea lui Stalin;

3) contextul internațional în care au evoluat relațiile Est-Vest, aceasta permițând conducerii PMR/ PCR să aibă o serie de inițiative încurajatoare;

4) abilitatea conducerii de la București de a rezista presiunii sovietice.

Primele manifestări cu iz național apărute în cadrul partidului comunist din România se explică și prin schimbările produse în componența etnică a acestuia. Dacă în primii ani postbelici, elemente etnice neromânești – cum erau Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu ș.a. – dominau PCR (PMR, din 1948), după dispariția dictatorului de la Moscova și îndeosebi după retragerea trupelor sovietice, pe măsura pierderii speranței că mai „vin americanii!”, un număr tot mai mare de etnici români intră în PCR. Faptul n-avea să rămână fără urmări.

Ca urmare a presiunii de jos, se configurează treptat la nivelul conducerii PMR concepția aplicării marxism-leninismului la condițiile concret-istorice din țară. La Congresul al II-lea al PMR din 1955 s-a vorbit, pentru prima oară, despre calea românească de construire a socialismului, despre adaptarea marxismului la cerințele locale și s-a insistat asupra respectării principiilor de suveranitate, egalitate și neamestec în treburile interne.

Încă înainte de Congresul al XX-lea al PCUS (februarie 1956), conducătorii de la București se opuneau perseverent tendințelor Moscovei de integrare a României în CAER, de transformare a sa într-un hinterland agricol, furnizor de materii prime pentru Uniunea Sovietică și alte țări socialiste.

Pentru liderul comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej, destalinizarea anunțată la Moscova a însemnat acutizarea luptei pentru putere în PMR și începutul unui proces de ieșire a României de sub umbrela sovietică. În urma adoptării unei noi linii de către PCUS în cadrul celui de-al XX-lea Congres, liderul de la București a înțeles că menținerea dogmei staliniste în RPR (și, prin aceasta, securitatea regimului său!) trebuia să fie dublată de o distanțare treptată de Kremlin.

Dej și-a susținut punctul de vedere referitor la „Raportul” lui Hrușciov într-o ședință secretă, ce a avut loc după doar câteva zile de la Plenara CC al PMR din martie 1956. Bucurându-se de un auditoriu lărgit (3 000 de membri de partid), Dej a făcut referire la gruparea „sănătoasă” a PMR, care fusese învingătoare încă din 1952 asupra facțiunii staliniste.

Cu alte cuvinte, „Noi nu avem pe cine reabilita!”, susținea liderul de la București, convins fiind că „raportul secret al lui Hrușciov a fost o greșeală politică majoră, care dăunează ideologiei marxist-leniniste”.

Retragerea trupelor sovietice și a consilierilor

Revoluția maghiară din 1956 „pare să fie momentul în care conducerea PCR a început distanțarea de URSS și deschiderea către lume”. Pe data de 31 octombrie 1956, doar cu câteva zile înainte ca forțele sovietice să înăbușe revolta maghiară, Comitetul Central al PCR i-a dat indicații prim-ministrului de la vremea respectivă, Gheorghe Stoica, ca – în cadrul următoarei reuniuni a Tratatului de la Varșovia din noiembrie-decembrie de la Moscova – să facă presiuni privind retragerea trupelor și a consilierilor (consultanților) sovietici.

Susținând încă o dată argumentul din 1955, potrivit căruia prezența trupelor sovietice avea rolul de a produce disensiuni pe plan intern, transformând România într-o țintă ușoară a atacurilor politice din afară, CC a dorit să reamintească Moscovei că „nu considera necesară staționarea trupelor sovietice pe teritoriul său” și a sugerat posibilitatea „rechemării consultanților sovietici prezenți în diferite instituții”. Impunerea acestor argumente era un demers delicat într-un context în care conducerea sovietică tocmai se pregătea pentru o intervenție cu forțe militare în Ungaria.

În cele din urmă, o mulțime de factori printre care se numărau, cu siguranță, obiectivele de politică externă ale liderului sovietic, faptul că prezența trupelor acționa ca un paratrăsnet pentru insatisfacția populară, impactul militar secundar asupra unui potențial conflict Est-Vest și costurile semnificative ale invaziei din Ungaria, unde sovieticii înregistraseră 2 260 de victime (669 de morți, 1 540 de răniți și 51 de dispăruți), erau argumente suficiente pentru a influența Moscova.

Prin afirmarea sprijinului față de Moscova în urma intervenției militare sovietice în Ungaria, Gheorghiu-Dej urmărea să își demonstreze fidelitatea față de URSS, o tactică prin care câștiga atât încrederea liderului de la Kremlin (necesară propriei securități), cât și posibile concesii privind o desprindere treptată de stăpânul sovietic.

De altfel, manifestațiile de la Budapesta i-au întărit convingerea lui Dej că o politică de autonomie a României în interiorul „lagărului” era necesară pentru însăși supraviețuirea regimului de la București.

Tendința de lărgire a independenței în cadrul strategiei generale de politică externă avea la bază dorința lui Gheorghiu-Dej și a anturajului său de a feri țara de curente de opoziție, intensificate pe valul celui de-al XX-lea Congres al PCUS, manifestate îndeosebi în Polonia și Ungaria, care prezentau o amenințare reală a puterii sale incontrolabile. Speriați de revoluția din țara vecină, liderii români au știut să profite de aceasta în interesul întăririi puterii lor.

De teama că liberalizarea socialismului la unii vecini va merge atât de departe, încât putea să provoace o reacție în lanț în România, Gheorghiu-Dej și echipa sa, de la sfârșitul anului 1956, au urmărit crearea unor mecanisme de contracarare a influenței nu numai ungare și poloneze, ci și sovietice, totodată, deseori sub lozinca eradicării urmărilor cultului personalității.

În urma vizitei sale în capitala ungară, la 22-25 noiembrie 1956 (unde fusese trimis împreună cu Emil Bodnăraș și Walter Roman pentru a ajuta la restabilirea unui regim pro-sovietic, sub conducerea lui János Kádár), Gheorghiu-Dej a hotărât desprinderea din brațele „ursului sovietic”, căci, a argumentat el, „dacă nu facem o cotitură de 180 de grade în relațiile noastre cu sovieticii suntem pierduți”. În viziunea lui Dej, distanțarea de Uniunea Sovietică trebuia să fie realizată treptat, pentru a nu-i stârni furia: „nici să nu sărim peste cal, nici să nu învârtim sabia lui Damocles în vânt”.

În urma înăbușirii prin intervenție armată a revoltei ungare, în octombrie 1956, Moscova dă pentru „liniștirea” opiniei publice internaționale un comunicat referitor la „apropiata retragere” a trupelor sovietice din așa-zisele „țări de democrație populară”. Începând din ianuarie 1957 și până în aprilie 1958, într-o serie de scrisori pentru conducerea PCR, în care inițiativa era prezentată ca aparținându-le sovieticilor, Kremlinul și-a exprimat acordul să își retragă consultanții.

La Congresul al XX-lea al comuniștilor sovietici, cât și un an după aceea, în iulie 1957, cu prilejul discuției cu un grup de ziariști din Ungaria, Hrușciov a declarat deschis că nu este deloc necesar ca fiecare țară socialistă să-și dezvolte neapărat toate ramurile economiei, că trebuie să existe o diviziune a muncii între țările socialiste și că România nu are nevoie să dezvolte propria industrie grea.

De remarcat că declarația liderului sovietic venea la puțin timp după ce delegația României la cea de a 8-a conferință a CAER de la Varșovia (18-22 iunie 1957) exprimase hotărârea de „a nu participa sub nicio formă la acest aranjament pur imperialist”.

După evenimentele ce avuseseră loc în Polonia și Ungaria, pentru Hrușciov o întoarcere la stalinism era imposibilă și inoportună. Vechiul concept al dominației și controlului total trebuia să fie înlocuit cu practica influențelor sovietice indirecte în problemele interne ale statelor „lagărului socialist”.

În aceste împrejurări, în iunie-iulie 1958 are loc retragerea trupelor sovietice din România, premise pentru aceasta fiind stabilitatea internă, poziția geopolitică a țării și anumite garanții pe care Moscova le avea cu privire la menținerea conducerii de la București în sfera de influență sovietică.

Pentru URSS, retragerea trupelor sale din România era partea integrantă a pachetului de măsuri de dezarmare, adresate atunci Occidentului.

La adoptarea hotărârii s-a ținut seama de faptul că România este înconjurată numai de țări socialiste, inclusiv Iugoslavia, nemembră a vreunui bloc, care nu era privită ca un potențial inamic militar. Retragerea trupelor sovietice din România a fost sincronizată cu adoptarea măsurilor de întărire a capacității de apărare a armatei sale, precum și acordarea guvernului român a unui credit pe termen lung de 40 mil. ruble.

Retragerea trupelor sovietice din România a reprezentat o acțiune chemată să aibă, înainte de toate, un efect politico-propagandistic. În Declarația Comitetului Politic Consultativ al țărilor participante la Organizația Tratatului de la Varșovia, din 24 mai 1958, ea a fost prezentată ca o nouă demonstrație a politicii iubitoare de pace a țărilor socialiste.

Evenimentul a reprezentat un mare succes diplomatic, militar și strategic pentru România. Referitor la acest moment, Hrușciov va consemna în Memoriile sale (a căror autenticitate este acceptată cu rezerve):

„La puțin timp după moartea lui Stalin, am fost în România și am vorbit cu tovarășul Bodnăraș. El era un bun prieten al Uniunii Sovietice… și se bucura de atenția și încrederea noastră absolută.

Fără nicio introducere, el mi-a pus următoarea întrebare: «Ce-ar fi dacă v-ați retrage trupele din România? Ce părere aveți în legătură cu aceasta?» Trebuie să mărturisesc că prima mea reacție la această propunere n-a fost prea inteligentă… «Ce vreți să spuneți? Cum ați ajuns la aceasta?» Atunci, el mi-a spus, printre altele: «În definitiv, România se învecinează numai cu țări socialiste, iar dincolo de Marea Neagră sunt doar turcii, nimeni altcineva.» «Și ce e cu turcii?», am întrebat eu. «Păi, ei sunt totuși într-un fel vecinii noștri, aflați în apropiere. Ei ar putea, în caz de nevoie, să ne vină în ajutor… Ei controlează Bosforul și Dardanelele; deci, dușmanul ar putea în orice moment să aducă trupe de invazie în Marea Neagră și să intre în România.

De asemenea, românii și-au mai schimbat părerile. Ei spun: Nu vrem să fim bănuiți de dvs. că ne menținem în lagărul socialist numai prin faptul că pe teritoriul nostru se află staționate trupele dvs.

Noi suntem în lagărul socialist deoarece credem în construirea socialismului și suntem convinși de justețea politicii marxist-leniniste, iar poporul român ne recunoaște drept conducătorul său și ne sprijină pe deplin». Am fost mai mult decât mulțumit de această explicație a motivelor care se aflau la baza propunerii de a se retrage trupele sovietice.

Eu am fost convins că tovarășii români credeau sincer când ei își afirmau devotamentul față de construcția socialismului”. Această „convingere” a lui Hrușciov era întemeiată, desigur, în primul rând, pe „eficacitatea” organelor represive ale Securității conduse de cadre de spionaj sovietice, ca și pe pozițiile puternice ocupate de agenții URSS în Armata Română, în urma restructurărilor din 1956.

Sovieticii compensează retragerea trupelor prin rețelele de informații, iar regimul printr-un nou val de arestări

Pentru a contrabalansa pierderea influenței militare directe, în urma retragerii trupelor și a reducerii numărului oficial de consultanți și experți, Kremlinul a trebuit să se bazeze din ce în ce mai mult pe agenții și rețelele de informații clandestine, iar în acest sens Moscova dispunea de o rezervă numeroasă de recruți plasați în diverse instituții și segmente ale societății.

Prima generație de rețele și agenți sovietici includea pe foștii membrii ai Cominternului și veteranii războiului civil din Spania; foști prizonieri de război (POW), recrutați în timpul detenției la sovietici și apoi întorși în 1944, împreună cu Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, cetățeni sovietici rezidenți și persoane rezidente în zonele de graniță româno-sovietică.

Au fost constituite noi rețele formate din ofițeri de armată și de informații (precum și din activiști de partid), instruiți în URSS începând cu anul 1945 și ulterior numiți în funcții de conducere, precum și din angajați români ai organizațiilor sovietice din România. Pentru a-și atinge scopurile, sovieticii puteau acționa în România, prin diverse grupuri de sprijin formate din agenți infiltrați în mai toate sferele puterii (guvern, Comitetul Central al PMR și ministere) și care puteau suplini tot ceea ce Kremlinul realizase până la retragerea armatei și a consilierilor din România.

Pe plan intern, pentru a compensa retragerea trupelor sovietice și a oferi dovezi concrete de loialitate conducerii de la Moscova, precum și pentru a menține controlul partidului, Gheorghiu-Dej a aprobat introducerea unor măsuri drastice de securitate internă. Astfel, în perioada 1958-1960, asistăm la o nouă campanie de arestări, urmăriri, critici la adresa intelectualilor „negativiști”.

În aceste împrejurări, când în România opresiunea comunistă se declanșa din nou la cote inimaginabile, Onisifor Ghibu se adresa președintelui Consiliului de Miniștri al URSS, Nikolai Bulganin și secretarului general al PCUS, Nikita Hrușciov, cerând „lichidarea radicală a tuturor contractelor și anomaliilor monstruoase create de politica acestui temerar falsificator al marxism-leninismului (I.V. Stalin – n.n.) și autor al imensei tragedii de astăzi a Rusiei și a omenirii”.

De asemenea, în memoriu se solicita să se procedeze de urgență „nu numai la retragerea trupelor sovietice din teritoriile în care ele au fost așezate de la 1944 încoace, ci și din toate acele teritorii în care ele au fost introduse prin minciună, fraudă și teroare, între anii 1939, respectiv 1945”. Pe baza unei riguroase documentări istorice, O. Ghibu cerea practic retrocedarea de către URSS a teritoriilor românești răpite în 1940: Basarabia, Nordul Bucovinei și ținutul Herța. Pentru acest fapt, ilustrul luptător național avea să-și piardă din nou libertatea.

RSS Moldovenească devine o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României

Retragerea trupelor sovietice din România a fost urmată de o serie de contramăsuri ale Moscovei, care au afectat și mai mult relațiile Bucureștiului cu Chișinăul. Aproape imediat, Moscova a închis granița dintre RPR și RSSM, iar contactele politice și culturale directe, considerate acum ca „deviaționism naționalist”, au fost întrerupte.

Așa cum rezultă din desfășurarea celei de-a 9-a Plenare a CC al PC din RSSM (septembrie 1959), scriitorii, lingviștii, antropologii și etnologii moldoveni care îndrăzniseră să recunoască similarități cu cultura română au fost acuzați de „propagandă naționalistă”, iar unii dintre ei au plătit chiar cu viața.

Anul 1959 a fost ultimul în care Chișinăul s-a referit la relațiile sale cu Bucureștiul ca fiind „deosebit de apropiate”. Relevant în această privință este raportul de activitate al Institutului de istorie al Academiei de Științe a RSSM pentru anul 1962, care menționa că în perioada 1959-1962 legăturile științifice cu istoricii și arheologii din RPR, pe linia schimbului interacademic, organizării unor simpozioane în comun, participării la expediții arheologice, „s-au redus substanțial”.

Ca o reflectare a declinului tot mai pronunțat în sfera raporturilor bilaterale sovieto-române, relațiile Institutului de istorie de la Chișinău cu comunitatea științifică din România au coborât la cea mai joasă cotă. În schimb, „s-au îmbunătățit întrucâtva” contactele științifice cu savanții de la Academia de Științe a Republicii Populare Ungare. În același timp, accentele colaborării externe a RSS Moldovenești se vor deplasa tot mai vizibil spre „strângerea relațiilor cu Bulgaria frățească”.

Această „schimbare de optică” în politica relațiilor externe promovată de Chișinău, în defavoarea raporturilor cu România, dar cu accent pe cele cu RP Ungară și RP Bulgară, corespundea perfect strategiei urmărite de conducerea sovietică. Ca mijloc de eliminare a influenței românești peste Prut, Moscova s-a asigurat ca Ungaria și Bulgaria să mențină „cele mai apropiate” relații cu Chișinăul.

Din acel moment, RSS Moldovenească devenea tot mai mult o bază pentru operațiunile clandestine împotriva României. Fapt semnificativ, din 1959, relațiile dintre RSS Moldovenească și Republica Populară Mongolă au fost „mult mai strânse” decât cele cu România.

Simptomele neînțelegerilor se transformă în acțiuni politice concrete

Odată cu retragerea trupelor sovietice din România, simptomele mai vechi ale conflictului potențial dintre București și Moscova încep să se transforme în acțiuni politice concrete, noua echipă conducătoare a statului și guvernului, în frunte cu Ion Gh. Maurer, pășind repede, cu binecuvântarea lui Gh. Gheorghiu-Dej, pe calea unei politici orientate în direcția inițierii de legături economice cu Occidentul.

La cristalizarea acestei poziții naționaliste și antisovietice a contribuit desigur și un anume sentiment românesc tradițional antirusesc, datorat „dominației Rusiei asupra Principatelor Române în întreaga perioadă a secolului al XIX-lea, de la anexarea Basarabiei, în 1812, până la 1940”. În cadrul unor manifestări oficiale este denunțată „poziția incorectă” a URSS și a altor parteneri este-europeni. Așa cum releva Ion Rațiu, „în unele ocazii, guvernul român închidea ochii sau chiar sprijinea demonstrații populare împotriva ocupației rusești”.

Din punctul de vedere al sovieticilor, raporturile dintre Moscova și București au început să se deterioreze la sfârșitul anilor 1950, situația având ca substrat pe lângă problemele politico-economice și pe cele privind teritoriile românești ocupate de URSS.

Nu întâmplător, cu ocazia celei de-a IX-a Conferințe muncitorești pan-germane, ce a avut loc la Leipzig, în ziua 7 martie 1959, N.S. Hrușciov declara: „Se știe că o parte a actualului teritoriu al Republicii Sovietice Moldovenești a fost cotropită de regele român, iar la timpul respectiv a fost din nou reunită cu teritoriul sovietic.

Dar între Uniunea Sovietică și Republica Populară Română nu se pune problema frontierelor, deoarece ambele noastre țări sunt țări socialiste și se conduc de interese comune, merg spre același țel – spre comunism, dar aceasta nu înseamnă că în rândurile unei anumite părți a populației din România nu sunt oameni care consideră că Moldova este o parte a României”.

„Noi, sublinia liderul de la Kremlin, nu trecem cu vederea faptul că asemenea stări de spirit pot apare. Dar în același timp noi considerăm că pentru noi, comuniștii, problema granițelor nu este o problemă principală și în această problemă nu pot exista conflicte între țările socialiste”. Interpretând problema granițelor de pe poziții marxist-leniniste, N. Hrușciov arăta că, odată cu victoria comunismului la scară mondială, vechile noțiuni despre frontiere vor dispărea, rămânând doar niște linii de demarcare „etnografice”, statornicite istoricește, așa cum se întâmpla în URSS.

Discursul lui Hrușciov la conferința de la Leipzig a fost dat publicității de agenția Tass la 27 martie 1959, dar în presa de la București pasajul referitor la chestiunea frontierelor în Europa postbelică nu a fost publicat. Pentru prima dată, conducerea de la București cenzura o cuvântare a liderului sovietic.

În cotidianul PMR, „Scânteia”, se menționa doar că „în cuvântarea sa N.S. Hrușciov s-a ocupat în mod deosebit de problema frontierelor”, arătând că problema frontierelor în țările socialiste „nu este o problemă principială” și că între acestea „nu pot exista conflicte din cauza ei”.

Liderul comuniștilor români, Gheorghe Gheorghiu-Dej a încercat să-i „explice” ambasadorului sovietic la București, A.A. Epișev, de ce nu s-a publicat această parte din discursul lui Hrușciov, dar se înțelege că lămuririle sale n-au fost prea convingătoare pentru oficialii sovietici.

Referitor la acest moment de disensiune cu sovieticii în chestiunea frontierelor, primul secretar al CC al PMR va arăta următoarele în ședința Biroului Politic al CC, din 26-27 februarie 1963: „Altă problemă este poziția față de granițe. Se apucă (N. Hrușciov – n.n.) și vorbește la Berlin (la Leipzig – n.n.) că cu Polonia s-a înțeles, dar cu România a mai rămas un balast cu Transilvania. Noi atât am vorbit cu Epișev: ce ați zice voi dacă sub pretextul acesta am deschide discuția despre Basarabia și Bucovina de Nord, ar fi just ca în loc să combatem aceste tendințe, să reluăm această discuție? Sigur n-ar fi just. Atunci voi de ce ridicați astfel de problemă? Dar cine ți-a dat mandat să faci asta? Mie niciodată nu mi-a reproșat”61.

Problema frontierelor postbelice a fost reluată de N.S. Hrușciov la Consfătuirea de la București a reprezentanților partidelor comuniste și muncitorești, din iulie 1960. „Ce ar fi, se întreba primul secretar al CC al PCUS, dacă astăzi, între țările socialiste, problema s-ar pune în felul acesta: suntem cu toții comuniști, să facem un schimb de păreri și să vedem, poate că frontierele dintre țările noastre nu sunt chiar atât de just stabilite. Să stăm de vorbă. Știți, tovarăși, în acest caz nimeni nu ar rămâne cu păr pe cap, ne-am lua la ceartă și n-am rezolva aceste probleme.

Nu voi numi acum țările, nu voi spune ce țară are pretenții față de altele, toate țările au câte o pretenție la alta, la două sau la trei țări. Dar esența acestei probleme este un fleac, care nu valorează nici cât o ceapă degerată. Vă voi spune mai mult. Să luăm un exemplu. În Uniunea Sovietică există un sistem unic socialist, format din 15 republici unionale. Dacă am aduna Comitetele Centrale ale tuturor republicilor unionale și le-am spune: tovarăși, atunci, când s-au stabilit hotarele dintre republici au fost comise greșeli, ar trebui să discutăm, să vedem dacă sunt just trasate, iar dacă nu sunt juste, haideți să le corectăm. Tovarăși, ar ieși așa o ciorovăială, încât am descompune partidul”62.

Hrușciov era informat despre „ingratitudinea” românilor

Niciuna dintre țările „lagărului socialist” nu a reacționat atunci față de aceste declarații ale lui Hrușciov în chestiunea frontierelor. Și totuși, liderul de la Kremlin a reținut poziția aparte pe care o avea România între celelalte țări socialiste. În Memoriile sale, consemna că în acea perioadă era informat despre „ingratitudinea” românilor.

Ca urmare, conducerea PCUS ar fi adresat liderilor PMR o scrisoare prin care se încerca „refacerea bunelor relații”. În scrisoare se spunea: „Chiar dacă nu ne agreați, fapt este că istoria ne-a făcut vecini, iar voi sunteți alături de noi.

Privind retrospectiv la perioada monarhiei române, este foarte surprinzător să constați că țara voastră a dus o politică inamicală față de Uniunea Sovietică; dar acum, când România este o țară socialistă, nu mai există vreun motiv ca noi să nu avem relații frățești”.

Mai menționează că în iunie 1960 a participat la al III-lea Congres al PMR (devenit apoi Congresul al VIII-lea al PCR), având, cu această ocazie, discuții deschise cu liderii români, care nu i-ar fi dat însă un răspuns sincer, relațiile cu ei continuând să se înrăutățească. „La manifestări oficiale, tovarășii români se comportau ca frați ai noștri, propaganda lor internă era însă tot mai mult îndreptată împotriva noastră”, scria Hrușciov.

Statisticile arată că la sfârșitul anului 1960, influența sovietică în lume atingea punctul culminant, pe care niciodată nu-l va mai realiza în perioada următoare. Astfel, dacă în 1945 țările aflate sub influența sovietică reprezentau un procent de 9% în lume, la sfârșitul anului 1960 ele constituiau un procent de 12%. Între noile state intrate sub influența sovietică se aflau în primul rând fostele colonii ale marilor puteri, antrenate în lupta anticolonială.

După 1960, relațiile dintre Kremlin și București se vor înrăutăți continuu, datorită, în primul rând, insistențelor sovieticilor de a transforma CAER-ul într-un organism economic supranațional, în cadrul căruia nordul urma să producă mărfuri industriale, iar sudul să furnizeze materii prime și agricole. Reacția conducerii de la București s-a manifestat încă de la Congresul al III-lea al PMR (20 – 28 iunie 1960), care a dat o formulare și mai clară principiilor comunismului național, proclamând din nou dreptul țării de a se industrializa în mod rapid.

La sfârșitul anului 1960, o delegație a PMR participa la Consfătuirea Partidelor Comuniste și Muncitorești de la Moscova, care, prin Declarația adoptată, stabilea principiile cu privire la colaborarea țărilor socialiste pe baza respectului reciproc, a suveranității și a dreptului fiecărei țări de a-și elabora propria politică națională.

Liderii românii observă jocul lui Hrușciov la „două capete”

Presiunile asupra românilor, pentru a-i lămuri asupra „avantajelor” integrării economice, s-au intensificat în anii 1962-1963, fiind exercitate direct de Hrușciov și de alți lideri ai țărilor lagărului socialist, în cadrul diferitelor consfătuiri ale CAER sau prin intermediul economiștilor și publicațiilor de profil.

Primele „deosebiri de păreri” între conducerea de la Moscova și cea de la București în chestiunea adâncirii cooperării în cadrul CAER au apărut în anul 1962, la conferința de la Moscova, din 6-7 iunie, când propunerile sovietice privind formarea unui „organ unic, suprastatal, de planificare” și a unor structuri transnaționale pe ramuri au fost receptate de partea română ca „niște atacuri la adresa suveranității naționale”, mai ales că exista experiența nu prea îndepărtată a sovromurilor.

În pofida opoziției ferme a României față de modelul sovietic de reorganizare a CAER, Hrușciov va relua cu alte ocazii propunerile sale, „ceea ce va menține sub o presiune constantă conducerea RPR, creând o stare de puternică nervozitate în relațiile dintre cele două state”.

La mai puțin de două săptămâni după eșecul inițiativelor sale în cadrul CAER, N.S. Hrușciov însoțit și de primul secretar al CC al PCM, Ivan I. Bodiul, a efectuat o vizită în România, în perioada 18-25 iunie 1962, pe parcursul căreia nu și-a putut stăpâni starea de profundă nemulțumire față de liderii români, cărora le-a reproșat o serie de stări de lucruri din domeniul economic: faptul că „la voi se taie purceii la 25 de kg” (în RSS Moldovenească greutatea medie a unui porc îngrășat și vândut statului era de… 84 kg), că nu se semăna porumbul „în pătrat” sau de ce România cumpără tehnologii din Vest și vrea să aibă industrie, ca să fie independentă etc.

 La un moment dat, în tren, auzind la difuzor un cântec popular moldovenesc, Bodiul a exclamat: „E de la noi, din Moldova!”, la care Gheorghiu-Dej a intervenit și, pe un ton firesc, a spus că melodia este de la el, din Bârlad.

Bodiul a insistat asupra versiunii sale, iar Dej, în continuare, calm, a arătat că „limba română și cea moldovenească sunt una și aceeași limbă, românii și moldovenii sunt una și aceeași națiune”.

Roșu „ca racul”, Bodiul i-a explicat lui Hrușciov, care nu a intervenit în discuție, că „sunt două limbi, una sub influență latină, alta sub influență slavă, că poporul moldovenesc este altceva decât poporul român”.

În context, Dej a făcut o serie de reproșuri la adresa conducerii de la Chișinău, arătând că „românii din Basarabia nu au școli, n-au ziare în limba română, alfabetul latin este înlocuit cu cel chirilic”. Semnificativă pentru deosebirea de opinii în chestiunile discutate, confruntarea de atunci, ca și altele de mai târziu, „nu a avut însă efecte pozitive”72.

Conducătorii români încep să observe că liderul sovietic face un joc duplicitar și diversionist în legătură cu problemele teritoriale ale statelor socialiste, în ansamblul lor, și ale României, în particular. Hrușciov obișnuia să discute cu diverse prilejuri, într-o țară sau alta despre aceste chestiuni, lansând provocări prin tot soiul de inițiative, mai curând improvizații, trezind nedumerire, neîncredere și suspiciuni referitoare la politica și atitudinea reală a Sovietelor față de confrații de „lagăr”. Era tot mai evident că Hrușciov se lansase într-un „joc provocator la două capete – în chestiunea Basarabiei și în cea a Transilvaniei, totodată”.

Semnificativ este că, în Memoriile sale și-a expus poziția partizană față de Ungaria, susținând că „Transilvania fusese întotdeauna ungurească, că limba și cultura maghiară sunt predominante acolo” și că „românii întorseseră totul cu susul în jos în tentativa de a eradica tot ceea ce mai rămăsese unguresc în regiune”. Insinuând că românii erau naționaliști-extremiști, Hrușciov a pretins că „făceau spume la gură” când susțineau că „Transilvania era provincie românească din timpuri străvechi” .

De remarcat că astfel de opinii, arareori exprimate public sau atât de explicit, reflectau poziția constantă sovietică, de la crearea Rusiei bolșevice și până la colapsul URSS, în 1991.

03/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: