CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Izvoare primare privitoare la invaziile slavilor în spațiul carpato-danubian

 

 

 

 

Teritoriul de origine al impresionantei mase slave ce se va disloca către spaţiul răsăritean şi central al Europei este, conform izvoarelor, o zonă întinsă având ca limite geografice nordul Pripetului (un afluent al Niprului), cursul mijlociu al Vistulei, zonele împădurite dintre Vistula şi Nipru şi zona dintre podişurile Valdai şi Volga. Denumirile sub care aceste populaţii sunt desemnate de către izvoarele vremii sunt venezi, anţi şi sclavini.

Populaţiile migratoare slave au schimbat în mod radical, înfăţişarea Europei Centrale şi de Sud-Est. Primele informaţii referitoare la acestea ne-au parvenit în urma cercetărilor arheologice, dar mai ales, din perimetrul izvoarelor scrise: Tacitus, Pliniu cel Tânăr, Pseudo-Caesarios din Nanzians, Iordanes, Procopius din Caesareea, Pseudo-Maurikios, Menander Protector, Teophilact Simocata, Theophanes Confesor, Miracolele Sfântului Dimitrie ş.a.

Toate acestea oferă un larg evantai de informaţii ce acoperă toate aspectele şi caracteristicile popoarelor slave, pornind de la înfăţişare, mod de viaţă şi până la coordonatele spirituale şi politice sub autoritatea cărora evoluau acestea.

Maurikios, în Strategikon (Arta militară) arăta că slavii „…sunt un popor liber, format din mulţi bărbaţi blânzi şi binevoitori cu oaspeţii.

  

Miracula Sancti Demetris, scriere hagiografică alcătuită din două lucrări efective, redactate în intervalul dintre începutul secolului VII şi sfârşitul celui de-al VIII-lea, prezintă o imagine diferită. În prima lucrare, redactată de Ioan al Thessalonicului, slavii sunt priviţi cu ură de către populaţia indigenă, ei fiind, în opinia acestora, cei ce „ … au secat fluviile şi au transformat râurile în pustiu, au jefuit şi distrus o mulţime de aşezări, au ocupat şi distrus multe biserici”, pe alocuri fiind identificaţi cu o adevărată plagă. Pentru cea de-a doua lucrare, redactată de un cronicar anonim, lucrurile sunt puţin nuanţate în sensul că, deşi se menţine imaginea cuceritorilor necivilizaţi şi violenţi apar şi elemente favorabile imaginii slavilor, în special cele referitoare la bunele relaţii pe care aceştia le întreţin cu localnicii.

În altă ordine de idei, dar deosebit de important, lucrarea surprinde începutul procesului de asimilare suferit de către slavi, fenomen ce se va derula fără incidente notabile. În acelaşi timp, sunt prezentate aspectele organizării politice a slavilor. Folosind procedeul antitezei, autorii subliniază diferenţele esenţiale existente între cele două sisteme.

Astfel, dacă la romani întâlnim forma unică de conducere, exercitată de împărat, în cazul slavilor, putem vorbi de existenţa formelor de poliarhie aceştia, fiind conduşi de mai mulţi regi, la nivelul numeroaselor triburi. Poliarhia politică îşi găseşte corespondentul religios, slavii fiind adepţii politeismului

Din punct de vedere lingvistic, slavii sunt indo-europeni. Până în momentul declanşării migraţiei dinspre zonele de origine, aceştia foloseau slava veche, limbă ce a stat la baza formării arealului lingvistic slav, alcătuit în prezent din limbile: rusă, polonă, cehă, slovacă, bulgară, sârbă ş.a. Procesul de diferenţiere are loc între secolele V – VIII, ca parte componentă a fenomenului de fărâmiţare politică, pe criterii tribalo-geografice.  

Spre sfârşitul secolului al IV-lea, slavii răsăriteni încep deplasarea spre regiunile din sud-vest, ocupând teritoriile dintre Niprul Mijlociu, Bugul de Sud şi izvoarele Vistulei. După destrămarea confederaţiei hunice, slavii apuseni pătrund în Pannonia (jumătatea secolului al V-lea), o altă parte a lor trecând Dunărea spre Occident şi optând pentru varianta stabilirii între Lacul Balaton şi Dunărea Mijlocie.

În acelaşi timp, o parte a valului migraţionist colonizează regiunea dintre Tisa şi Dunăre. Pe parcursul întregului secol VI, sunt consemnate conflicte între triburile slave şi bizantini. Urmare a caracterului militant al slavilor, împăratul bizantin Maurikios trimite împotriva acestora, spre sfârşitul secolului, o armată condusă de generalii Priscus şi Petros, care vor reuşi să înfrângă la nord de Dunăre o serie de căpetenii slave: Dauritos, Rodogast, Piragast şi Musokios. Victoria se dovedeşte a fi trecătoare, pentru că, în anul 602 slavii reuşesc să pătrundă masiv în sudul Dunării, în contextul general creat de ambiţiile imperiale ale centurionului Phokas, ce conduce la slăbirea drastică a capacităţii de apărare a liniei dunărene.

Incapacitatea autorităţilor bizantine în faţa tumultului slav permite acestora din urmă să se stabilească în număr mare pe teritoriul bizantin, reuşind să ocupe nordul şi chiar centrul Peninsulei Balcanice, adevărate rampe de lansare a atacurilor asupra Peloponesului şi a insulelor egeene.

Superioritatea militară a slavilor le permite să atace, în perioada 616-618 regiunea Thessalonic, după ce reuşiseră se devasteze Macedonia, Thracia şi Moesia. În perioada imediat următoare sunt atacate teritorii din Grecia (Attica, insulele Ciclade şi Eubeea) , precum şi din Asia Mică. Expansiunea slavă atinge Creta şi o serie de oraşe: Singidunum, Viminacium, Naissus, Serdica. Direcţiile de ofensivă apusene se extind spre Dalmaţia (Istria şi Alpi), în general teritorii aflate în afara sferei de competenţe a bizantinilor.

Prima jumătate a secolului VII îi surprinde pe slavi stabiliţi pe Drava Superioară, la Trieste, şi în zona Munţilor Jula, populaţia colonizată aici reprezentând în fapt baza etnică pentru formarea poporului sloven de astăzi.

Din imensitatea valului slav se detaşează, către mijlocul secolului VII, croaţii, care – cu permisiunea împăratului Heraclius (610- 641) – se opresc din migraţia dinspre regiunea nordică a Carpaţilor, stabilindu-se la vest de Dunăre. Alături de aceştia, în teritoriile situate la sud de cele ocupate de croaţi, se stabilesc sârbii, un alt popor desprins din valul migrator slav.

Situaţia noilor sosiţi, potrivit izvoarelor vremii, este una de subordonare faţă de împăratul bizantin. Lucrurile se schimbă în timpul domniei lui Constans al II-lea, care reuşeşte să distrugă un număr de sclavini din Balcani, transferând o mare parte a populaţiei slave de aici în Asia Mică, înrolând-o în rândurile trupelor imperiale. În ciuda unei politici ferme, Constantin al IV-lea (668 – 685) nu reuşeşte să împiedice apariţia în sudul Dunării a unei noi populaţii, bulgarii, veniţi din regiunea cuprinsă între Nistru, Dunăre şi Marea Neagră. Bulgarii, populaţie de origine türcică, beneficiau de o anumită consistenţă în planul organizării politice, dat fiind faptul că puseseră bazele unei mari uniuni de triburi, numită Bulgaria Mare, în zona Caucazului.

După moartea hanului Kubrat, această formaţiune se destramă. O parte a triburilor bulgare, sub conducerea lui Asparuch, pornesc spre sud-est, stabilindu-se la gurile Dunării, de unde vor ataca în permanenţă posesiunile bizantine. În replică, bizantinii organizează o expediţie de pedepsire a acestora (680), care nu va reuşi să-şi atingă scopul, bulgarii repurtând o însemnată victorie.

Bulgarii continuă înaintarea în Balcani şi în Thracia, unde reuşesc să pună bazele unui stat, fiind asimilaţi rapid de populaţia slavă majoritară în acest spaţiu. Pus în imposibilitatea de a împiedica acest lucru, Bizanţul se va mulţumi să recunoască Munţii Balcani drept graniţă între cele două state . Noua formaţiune apărută se întinde între Timoc, la vest, Balcani, la sud, Marea Neagră, la est, şi Dunărea, în nord. Ofensiva continuă prin apariţia unui alt stat bulgar, în jurul Thessalonicului de către triburile aflate sub conducerea fratelui lui Asparuch, Kuber.

Diversitatea etnico-politică a spaţiului în discuţie este accentuată şi de apariţia unor alte formaţiuni statale (sclavinii) cum ar fi: la est de Thessalia, formaţiunea condusă de Pârvud (Macedonia), cnezat independent. Între Balcani şi Dunăre exista, la mijlocul secolului al VII-lea, Uniunea celor şapte triburi slave. Acestora li se adaugă organizările statale create de sârbi şi croaţi înglobând perimetrele teritoriale menţionate mai sus.

Aşezarea în masă a slavilor în teritoriile bizantine din sudul Dunării, determină transformarea efectivă a structurii etnice a Peninsulei Balcanice, populaţia romanizată fiind dislocată din provinciile dunărene — Scythia Minor, Moesia, Daciile aureliene, Dalmaţia, Dardania şi Pannonia — şi împinsă spre sudul şi vestul Peninsulei Balcanice. O parte a acesteia se refugiază pe coasta dalmată, alta în teritoriile controlate de bizantini sau la nord de Dunăre. Teritoriul ocupat de populaţia grecofonă din sudul Peninsulei Balcanice a fost mult micşorat, dar nu a putut fi slavizat deoarece elementul grec se va dovedi îndeajuns de puternic şi, în egală măsură, superior elementelor slave.

În planul organizării politico-administrative, slavii erau conduşi, în cadrul jupanatelor autonome, de către şefi de trib sau jupani, secondaţi de un aşa-numit sfat al bătrânilor. Din secolul IX, formaţiunile politice slave din regiunile sud-dunărene îşi pierd autonomia, intrând sub stăpânirea francilor, bulgarilor şi bizantinilor. Populaţia romanică, refugiată în zonele muntoase din Thessalia, Pind, Istria, Dalmaţia şi litoralul Mării Adriatice, va reuşi să-şi conserve obiceiurile şi mai ales limba latină.

Se va bucura de autonomie şi privilegii (jus valachicum), acordate de către bizantini sau căpeteniile locale slave. Modelul organizatoric era cel al romaniilor (vlahiae) conduse de archonţi sau comites, ce erau integrate sistemului politic şi cultural bizantin sau sud-slav. Din secolul al X-lea, aceşti vorbitori de limbă romanică încep să fie desemnaţi de izvoare cu numele de vlahi. Stelian Brezeanu împarte romanitatea balcanică în trei ramuri: ramura nordică, situată în Munţii Haemus, cea sudică în Macedonia Meridională, Thessalia şi Epir, căreia se adaugă ramura de vest, ce popula Serbia, Muntenegru, Bosnia, Dalmaţia şi Croaţia.

Dintre acestea, cea mai importantă este ramura de nord, care va sta la baza creării Ţaratului vlaho-bulgar, din rândurile ei formându-se dinastia Asăneştilor.

Anții au fost o ramură a slavilor timpurii. Au avut o organizare statală tribală care a existat în secolul al VI-lea în regiunea dintre Dunărea de Jos și în nord-vestul Mării Negre (Republica Moldova de azi și centrul Ucrainei). Ei sunt menționați pentru prima dată în 518. Au invadat Dioceza Tracia undeva între 533 și 545.

La scurt timp după aceea, au devenit foederati bizantini (adică aliați ai Bizanțului), primind plăți în aur și un fort numit Turris, undeva la nord de Dunăre (unii cercetători identifică Turris cu Cetatea Albă din Ucraina), într-o poziție de importanță strategică, care să prevină atacurile barbare.

Astfel, între 545 și anii 580, mulți anți au luptat ca soldați în diverse campanii bizantine. Anții au fost în cele din urmă atacați și distruși de avarii panonici, la începutul secolului al VII-lea.Situația Politică din sud-estul Europei ~ 520 e.n. – perioada post-hunică și înainte de recucerirea bizantină a Italiei Gotice.

În secolul al VI-lea (în jurul anului 560), scrierile lui  Iordanes și Procopius,  au fost văzuți ca surse extrem de importante în localizarea anților cu o mai mare precizie. Jordanes (Getica 25) afirmă că au locuit „de-a lungul curbei Mării Negre”, de la Nistru până la Nipru.

 

În contrast, Procopius le localizează doar dincolo malurile de nord ale Dunării (Războaiele V, 27,1–2) (adică Valahia). Lipsa de coerență și erorile evidente în geografia lor dovedește că autorii aveau  cunoștințe geografice vagi despre „Sciția.

Procopiu,  vorbeşte despre „nenumăratele popoare ale anţilor” şi indică drept teritoriu populat de ei „cele mai îndepărtate regiuni situate la nord de golful Meotic”, adică de Marea de Azov.

 

Procopius din Caesareea, în Războiul cu goţii afirma că anţii şi sclavinii trăiesc în „rânduială democratică” şi cred într-un singur zeu, „singurul stăpânitor al tuturor lucrurilor. În afară de acesta, mai cred şi în alte zeităţi ale râurilor şi în nimfe. Locuiesc în colibe jalnice, răzleţiţi unii de alţii, şi se mută foarte des dintr-un loc în altul. Sunt înalţi şi voinici, cu pielea oacheşă şi părul roşcovan, unii cu o îmbrăcăminte extrem de simplă — numai nişte pantaloni până în părţile ruşinoase — şi duc o viaţă aspră şi neîngrijită, mereu fiind plini de murdărie. Luptau mai ales pedeştrii, armele lor constând în lănci şi scuturi mici, şi nu folosesc platoşe”.

„… Anţii se adunară atunci şi-l siliră pe omul acela să spună că e Chilbudios, comandantul armatei romane. Îl ameninţau cu pedeapsa dacă va zice că nu. În timp ce la ei se petreceau acestea, împăratul Iustinian trimise o solie la acei barbari, cerându-le să se aşeze cu toţii într-o cetate veche, cu numele de Turris care se afla dincolo de Istru şi fusese zidită pe vremuri de împăratul roman Traian, dar rămăsese părăsită de mult timp, căci o pustiiseră barbarii localnici. Iustinian făgăduia că le va dărui cetatea, împreună cu teritoriul din jurul ei, deoarece aparţinea romanilor încă de la început; că va face tot ce-i va sta în putinţă ca să-i adune laolaltă şi să le mai dea şi o sumă mare de bani, numai să-i fie de acum înainte aliaţi şi să-i împiedice pentru totdeauna pe huni de a mai cotropi împărăţia romană aşa cum îşi puseseră în gând. Auzind aceasta, barbarii se învoiră şi făgăduiră că vor face totul, numai să-l numească din nou pe Chilbudios comandant al armatei romane şi să-l lase să locuiască în mijlocul lor, zicând că acela era Chilbudios pe care-l voiau ei.” Despre războaie (scrisă între 540–553).

 

 

 

 

 

Mauricius, scriitor bizantin (sec. VII p. Chr.), în lucrarea sa cu privire la Arta Militară, scria despre slavi şi obiceiurile lor:

„Neamurile slavilor şi anţilor au traiul şi obiceiurile la fel şi sunt slobode: ele nu rabdă nicidecum să fie robite sau stăpânite şi mai cu seamă în ţara lor. Au mulţi bărbaţi şi sunt suferitoare, îndurând cu uşurinţă căldura, frigul, ploaia, goliciunea trupului şi lipsa de hrană. Sunt blânzi şi binevoitori cu oaspeţii şi-i duc pe rând din loc în loc unde au nevoie. Dacă întâmplător străinul a fost păgubit din lipsă de grijă a celui care l-a primit, vecinul acestuia porneşte cu război împotriva lui, socotind drept o datorie sfântă să-şi răzbune oaspetele. Pe cei care se află prizonieri la ei nu-i ţin ca sclavi până la nesfârşit, ca celelalte neamuri, ci le hotărăsc un anumit timp şi lasă în seama lor dacă doresc să se întoarcă în ţinuturile de baştină, plătind o răscumpărare oarecare, sau rămân acolo slobozi şi prieteni. Au o mulţime de animale de tot felul şi de roade, care zac în grămezi, mai ales mei şi părâng.

Femeile lor sunt de o cuminţenie mai presus de firea omenească, aşa încât multe din ele cred că moartea bărbaţilor e şi moartea lor şi se lasă sugrumate de bunăvoie, deoarece nu mai socotesc viaţă traiul petrecut în văduvie.

Locuiesc în păduri şi pe lângă râuri, mlaştini şi bălţi greu de pătruns şi îşi fac mai multe ieşiri din locuinţele lor, de bună seamă din pricina împrejurărilor în care se află. Lucrurile de trebuinţă le ţin ascunse în pământ şi nu agonisesc nimic de prisos, să se vadă.

Duc o viaţă de jaf şi le place să-şi încerce duşmanii în locuri încurcate, înguste şi întunecoase. Folosesc cu pricepere năvălirile repezi, înfruntările pe neaşteptate şi loviturile pe furiş, ziua şi noaptea, şi născocesc multe căi de înfruntare. Sunt iscusiţi şi în trecerea râurilor, mai mult ca toţi, şi se împotrivesc cu tărie în apă: de pildă, de multe ori unii dintre ei, când se află în locurile lor şi sunt luaţi pe neaşteptate de jur împrejur, se cufundă în apă, apucă în gură trestii mari, crescute în apă şi goale peste tot, care se întind până deasupra apei, şi stând la fund, cu faţa în sus răsuflă prin el şi ajung de le ţin multe ceasuri, încât nici nu-i bănuieşti; cu toate că văd întâmplător trestiile, cei neştiutori le cred crescute în locurile acelea. Cei ce se pricep la asta, cunosc trestiile după tăietură şi aşezare; ei le înţeapă cu ele gurile sau le smulg din gură şi-i scot afară, pentru că nu mai pot sta după aceea în apă.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE:

 

Sursa primară:

Enciclopedia Arheologiei şi istoriei vechi a României, vol.I, A-C, coord. Constantin Preda, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p.75.

Bibliografie suplimentară:
Florin Curta, Apariţia slavilor, traducere de Eugen S. Teodor, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2006;
Maria Comşa, Directions et étapes de le pénétration des Slaves vers la Péninsule Balkaniques aux VIe-VIIe siècles, in Balcanoslavica, Belgrad, 1, 1972, p.9-28;
Lucien Musset, Invaziile. Al doilea asalt împotriva Europei creştine (secolele VII -XI), vol.II, Bucureşti, 2002, p.70;
Gheorghe Teodor, Unele consideraţii privind originea şi cultura anţilor, în Arheologia Moldovei, 16, 1993, p. 205-212;
Alexandru Madgearu, Continuitate şi discontinuitate culturală la Dunărea de Jos în secolele VII -VIII, Bucureşti, 1997, p.168;
Igor Corman, Migraţiile din teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru în sec. V-VII. Problema anţilor, în Revista Arheologică, Chişinău, 1, 1993, p.93-99;
Maria Comşa, Slavii pe teritoriul RPR în sec. VI-IX, în lumina cercetărilor arheologice, în SCIV, 10, 2, 1959, p.66-68.

Vezi şi:

Sorin Paliga, Eugen Teodor, Arheologia şi lingvistica slavilor timpurii. O altă vedere de la Dunărea de Jos, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2009;
Vasile Mărculeţ, Dacia în cadrul politicii dunărene a lui Justinianus I, în Dacoromania, 35, 2008, p.48-52;

http://arheologie.ulbsibiu.ro
http://www.descopera.ro
Veneti, anti sau sclaveni?

https://ro.wikipedia.org/wiki/An%C8%9Bi

http://www.enciclopedia-dacica.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=697%26Itemid=365

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Slavi

09/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: