Luptătorii anticomunisti romani din munţi .

În 1948, de-a lungul şi de-a latul ţării, din Banat până în Vrancea şi din Maramureş până în codrii Dobrogei, s-au înfiinţat grupări de rezistenţă anticomuniste. Fie ele efemere sau longevive, organizaţiile, denumite “subversive” de propaganda comunistă, au menţinut printre români speranţa vremelniciei regimului comunist.

 

AU MURIT CU ARMA ÎN MÂNå.   În 1948, de-a lungul şi de-a latul ţării, din Banat până în Vrancea şi din Maramureş până în codrii Dobrogei, s-au înfiinţat grupări de rezistenţă anticomuniste. Fie ele efemere sau longevive, organizaţiile, denumite “subversive” de propaganda comunistă, au menţinut printre români speranţa vremelniciei regimului comunist.

 

 După arestările masive din rândurile legionarilor (15 mai 1948), membrii “Mişcării” s-au ascuns în zone greu accesibile forţelor de represiune. Li s-au alăturat ofiţeri alungaţi din “Armata Populară”, ţărănişti, liberali. Departe de Bucureşti, în provinciile de margine ale ţării, dar şi în inima României, în Munţii Făgăraş, grupările anticomuniste s-au luptat cu trupele de Securitate.

Gruparea Vatamaniuc. În Bucovina, rezistenţa anticomunistă a început la finele celui de-al doilea război mondial, când Vladimir Macoveiciuc, cu sprijin logistic de la trupele germane din regiune, a condus o grupare paramilitară împotriva Armatei Roşii. După 23 august 1944, Ion Vatamaniuc, Constantin Cenuşă şi Vasile Motrescu, care scăpaseră de represaliile sovieticilor, au continuat lupta. Din 1948, Gavril Vatamaniuc, fost sergent major de jandarmi disponibilizat, fratele lui Ion, a “închegat” un grup de rezistenţă în zona Obcinei Mari, între Gura Humorului şi Vatra Dornei.

Gruparea lui Vatamaniuc a fost “neutralizată” în 1955, liderul ei fiind condamnat la 40 de ani de închisoare. Dintre grupurile mici de partizani bucovineni pot fi menţionate cele ale locotenentului Jenică Arnăutu (pe versantul nordic al Obcinei Mari) şi a lui Ghimici (în oraşul Gura Humorului). Vasile Motrescu, arestat de Securitate abia în 1958, a fost condamnat la moarte şi împuşcat la Botoşani.

“Haiducii” din Făgăraş. Situaţi în centrul României, Munţii Făgăraş au adăpostit mişcări de partizani în versantul sudic şi nordic. Imediat după arestările masive din rândurile legionarilor (15 mai 1949), câţiva membri tineri ai “Mişcării Legionare”, originari din Făgăraş, foşti elevi ai Liceului “Radu Negru” din localitate, au fugit în munţi, stabilindu-şi tabăra pe versantul nordic al masivului muntos Făgăraş. Liderul lor era Ioan Gavrilă-Ogoranu, student la Facultatea de Agronomie a Universităţii din Cluj. Urmând strict regulile nescrise ale supravieţuirii în munţi, membrii mişcării ce se autointitulase “Grupul Carpatin” s-au ascuns de trupele Securităţii până în 1955.

 Atunci au fost capturaţi, condamnaţi la moarte şi executaţi ultimii şase membri ai grupării. Doar Gavrilă-Ogoranu a scăpat, ascuns la un “tăinuitor” de încredere din satul Galiu, judeţul Alba. Acolo a rămas până în 1976, când s-a predat de bunăvoie autorităţilor, cerând şi primind în schimb graţierea.

Pe versantul sudic acţiona în acelaşi timp pe valea Râul Doamnei organizaţia “Haiducii Muscelului”, condusă de ofiţerii de carieră Gheorghe Arsenescu şi Toma Arnăuţoiu. Primul ajunsese la rangul de colonel în armata română, în timp ce Arnăuţoiu servise în Garda regală ca ofiţer de cavalerie. Cei doi au stabilit la Rucăr “statul major” al organizaţiei. Cum influenţa organizaţiei creştea de la zi la zi, Securitatea a mobilizat în vara anului 1949 trupe numeroase pentru a-i “anihila” pe “haiducii Muscelului”. Abia scăpaţi din încercuirea Securităţii, au decis să se împartă în două grupuri, conduse unul de Arsenescu şi altul de Arnăuţoiu.

Timp de zece ani, partizanii din Făgăraş au continuat să sfideze autorităţile, îndemnând populaţia din zonă la revoltă contra regimului comunist. În toată acea perioadă au fost sprijiniţi de săteni din comuna Nucşoara. Abia în 1959 au fost arestaţi în comuna Corbşori, datorită trădării prietenului lor Grigoruţă Poenăreanu, care i-a adormit cu somnifere, “predându-i” căpitanului de Securitate Cârnu. Tribunalul Militar din Bucureşti i-a condamnat la pedepse grele, 12 dintre ei fiind condamnaţi la moarte. Printre ei se aflau şi fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu. Gheorghe Arsenescu, celălalt iniţiator al mişcării, a fost şi el arestat (1960), fiind executat doi ani mai târziu.

Gruparea Popşa. În nordul ţării, aproape de frontiera româno-sovietică, în judeţul Maramureş, fraţii Vasile (legionar) şi Ioan Popşa (fost secretar judeţean al tineretului PNŢ) au înfiinţat în vara anului 1948 o grupare anticomunistă. Fraţilor Popşa li s-au alăturat studenţii legionari Mihai Sofron şi Ioan Rusu, membri ai Frăţiei de cruce “Emil Stancu” din Sighet şi “manistul” Hotea Vasile Hrincu. Gruparea figura în “scriptele” Securităţii, sub titlul “banda” Popşa.

Preotul catolic Ioan Dulca Joldea a devenit îndrumătorul moral al organizaţiei, iar călugăriţele din comuna Ieud asigurau serviciile de curierat ale organizaţiei. În martie 1949, Securitatea a dat prima lovitură grupării, arestându-l pe Mihai Sofron. La puţină vreme după aceea au fost prinşi ceilalţi membri ai grupării, aflaţi în comuna Ieud. În schimbul de focuri ce a avut loc, Vasile Popşa a murit. În august 1949, Securitatea arestase deja 70 de membri ai grupării şi simpatizanţi ai acestora.

Din lotul Popşa, cea mai mare condamnare a primit-o Ioan Popşa (20 de ani de muncă silnică), el murind în 1952 în detenţie, la Tg. Ocna.

“Frontul Apărării Naţionale”. În Munţii Apuseni, pe raza judeţelor Cluj, Alba şi Turda, s-au înfiinţat mai multe grupări de rezistenţă, dintre care cea mai cunoscută a fost “Frontul Apărării Naţionale – Corpul de Haiduci”. Organizaţia a fost înfiinţată de maiorul Nicolae Dabija (născut în 1907, la Galaţi). După arestarea fratelui său Mircea, şi el ofiţer de carieră, s-a alăturat fraţilor Macavei, partizani din Munţii Zarandului. În apropiere de Bistra, pe Muntele Mare, organizaţia şi-a creat un stat major.

 Cei 22 de membri ai mişcării au fost încercuiţi în martie 1949 de Batalionul Floreşti de Securitate. Şapte dintre ei au fost executaţi, printre ei aflându-se şi Dabija (1949).

Grupul Paragină. În 1948, în Munţii Vrancei, în preajma localităţii Panciu, studentul legionar Ion Paragină, împreună cu fraţii Voinea, a înfiinţat o grupare de rezistenţă. Li s-a alăturat Mihai Timaru, devenit în scurt timp adjunctul lui Ion Paragină, datorită pregătirii militare. Pe locul său de pădure de la Tihăraia, unde avea şi o stână, Paragină a stabilit tabăra grupării.

Aveau bordeie şi în pădurea deasă de molid de pe Pârâul Porcului. Stareţii de la schitul Moşinoaiele le dădeau mâncare şi îmbrăcăminte. În octombrie 1949 au fost prinşi de Securitate. Metoda infiltrării securiştilor în rezistenţă dăduse roade! Membrii grupării luaseră legătura cu Nicolae Anghel, fost căpitan de armată, intrat între timp în slujba “puterii populare”.

Acesta i-a recomandat lui Paragină şi pe doi “fraţi de-ai săi”, în realitate, tineri ofiţeri de Securitate. Partizanii vrânceni au căzut în capcana celor trei, fiind arestaţi împreună cu liceenii legionari pe care îi “racolaseră” în Panciu şi Focşani. Tribunalul Militar din Galaţi i-a condamnat pe cei aproape 70 de inculpaţi la ani grei de închisoare (1950), trimiţându-i la Aiud şi Gherla.

Şi în alte provincii. Documentele de arhivă menţionează existenţa unor grupuri anticomuniste şi în celelalte provincii (Oltenia, Banat, Dobrogea). În Oltenia a acţionat gruparea Carlaonţ, grupul Arnota şi “Mişcarea Română de Rezistenţă”. În Banat, colonelul Ion Uţă, membru al PNŢ, a iniţiat “Blocul Naţional” (1949), dar a fost ucis de trupele de Securitate.

În 1948, aromânul Gogu Puiu, fiul unui preot din comuna Mihai Kogălniceanu, Nicolae Fudulea şi Nicolae Ciolacu au înfiinţat o mişcare de rezistenţă în Dobrogea. După un an, gruparea a fost distrusă, Gogu Puiu sinucigându-se cu ultima grenadă din dotare. Rămăşiţele grupării au fost dispersate în 1952.

Surse:Jurnalul .ro,Wikipedia

Publicitate

Asasinii lui Ion Iliescu

Marturia incendiara a supravietuitorului oribilei diversiuni „Trosca”, din 23 decembrie 1989, regizata de generalul Militaru, ministrul Armatei numit de emanatul numarul „0.         Foto: generalul spion sovietic Nicolae Militaru         Generalul Militaru a fost pus in fruntea Armatei de catre ION ILIESCU. Protejat de procurorii politici din Parchetul General, Ion Iliescu continua sa minta cu privire la implicarea sa in actiunile din decembrie 1989, care au umplut strazile marilor orase de sute de morti. Nu mai departe de cateva saptamani, Ion Iliescu declara ca n-a aflat niciodata cine au fost „teroristii”, precum si faptul ca datorita actiunilor acestora el si „emanatii” sai nu ar fi reusit formarea unui centru de putere decat abia in 27 decembrie 1989 cand s-ar fi definitivat constituirea plenului CFSN Cotidianul  ZIUA a publicat  o noua marturie, care demonstreaza ca Ion Iliescu si complicii sai cu studii la Moscova, controlau in totalitate Armata, inca din 22 decembrie 1989. Povestea asa-zisilor teroristi nu a fost decat o sinistra diversiune menita sa-i legitimeze la Putere pe „emanati”. Cazul uciderii cu premeditare a fostului colonel Gheorghe Trosca (fost sef al statului major al Unitatii Speciale de Lupta Antiterorista – USLA), in seara zilei 23 decem­brie 1989, in fata sediului Ministerului Apararii Nationale, demonstreaza ca oamenii pusi de Ion Iliescu in fruntea Armatei i-au omorat cu sange rece pe militarii care le stiau trecutul KGB-ist. Dupa macel, Trosca si militarii sai au fost prezentati tarii intregi drept „teroristi”, cu ajutorul Televiziunii Romane controlata de „emanati”. Sadis­mul diversiunii „Trosca” releva modul in care unitati ale Armatei primeau ordine criminale de a mitralia fara motiv tot ce misca (civili si militari laolalta) pentru a face populatia sa creada ca „teroristii care trag din toate pozitiile” exista aievea.  Cateva vehicule ARO blindate (ABI), supranumite „cutii de conserve”, pline cu uslasi condusi de col. Trosca au fost chemate in fata sediului MApN de insusi generalul Nicolae Militaru, cel care a fost pus ministru al Apararii in 23 decembrie chiar de Ion Iliescu. Militaru, aflat in sediul MApN, a ordonat spulberarea ABI-urilor, dupa ce el le chemase pentru a-l apara de „teroristi”. Ordinul efectiv de tragere a fost transmis tancurilor din fata MApN de col. Safta (avansat ulterior general) cu urmatorul text: „Nimiciti prin foc si calcare cu senile”. Dupa ce militarii din ABI-uri au fost ciuruiti de mitralierele jumelate de pe tancuri, cadavrele acestora au fost tinute in strada sase zile, cu pancarte pe care scria „teroristi” pentru ca trecatorii sa le scuipe, sa le arda cu tigara ori sa urineze pe ele. Capul colonelului Trosca, desprins de trup, a fost asezat in batjocura, cu o tigara in gura, infipt pe osia rotii unui ABI rasturnat. Deloc intamplator, Trosca a fost ofiterul de contrainformatii care in anii ’80 l-a depistat pe generalul Nicolae Militaru (pus in functia de ministru) drept colaborator al fostului KGB, motiv pentru care Nicolae Ceausescu l-a trecut pe „linie moarta”. Diversiunea Trosca a fost si o razbunare. Iliescu detinea Puterea din 22 decembrie Constantin Isac (unul dintre revolutionarii care in 22 decembrie 1989 s-a dus la Televiziune) a nimerit in valtoarea evenimentelor printre „emanatii” lui Ion Iliescu, care se erijau in liderii Revolutiei vorbind natiunii pe micile ecrane. Isac a devenit in 22 decembrie membru al CFSN si este persoana care l-a arestat pe Ilie Ceausescu (fratele dictatorului). El s-a aflat in primele zile de dupa fuga Ceausestilor langa Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican, dar si generalii Victor Stan­culescu, Dan Voinea si Mihai Chitac, atat la TVR, cat si la MApN.  Isac relateaza ca in ziua de 22 a ajuns de la TVR, la sediul MApN, cu o Dacie in care se mai aflau Petre Roman si generalii Voinea si Chitac. Isac arata: „In jurul orei 16.00 si-au facut aparitia, sosind de la TVR Ion Iliescu, Gelu Voican, Mihai Ispas, Mihai Montanu, cpt. Lupoi si gen. Militaru. Dupa ce acestia au luat loc, gen. Victor Stanculescu a comu­nicat masurile luate pana atunci. Discutia a fost intrerupta de aparitia gen. Stefan Guse si el venind de la TVR. Intreband cum ne numim, gen. Militaru a spus ca Frontul Salvarii Nationale, fiind sustinut de Iliescu”. Isac atesta ca la MApN s-a luat decizia ca cei prezenti sa faca parte din Consiliul FSN si sa se elibereze legitimatii de membri ai CFSN, iar conducatorul militar al Revolutiei sa fie gen. Stefan Guse (seful Marelui stat Major), dupa care echipa de la MApN s-a deplasat la sediul CC al PCR. Aici, Iliescu a prezentat multimii, din celebrul balcon, masurile luate, dupa care s-a redactat vestita lista a CFSN in care Ion Iliescu a fost adaugat primul pe lista, la pozitia „0”.  De mentionat ca in seara zilei de 22, la TVR s-a anuntat ca gen. Nicolae Militaru este noul ministru al Apararii. Constantin Isac mai declara ca in ziua urmatoare – 23 decembrie, deoarece se imprastiase la nivelul conducerii CFSN zvonul ca USLA ar lupta impotriva Revolutiei, a incercat sa dovedeasca falsitatea acestor informatii, dupa ce avut mai multe intalniri cu sefii USLA. Isac a stabilit o intalnire cu seful USLA – col. Ardeleanu (trecut si el pe lista CFSN), pentru a merge impreuna la Ministerul Apararii si a prezenta situatia reala. Intrucat accesul spre sediul MApN era blocat de tancuri, a prezentat legitimatia de membru al CFSN si a telefonat la USLA pentru a fi preluat spre destinatia sa de un echipaj al acestei unitati. Au sosit doua ABI-uri ale USLA. Isac s-a urcat in cel condus de col. Gheorghe Trosca. Isac nu stia la acel moment ca gen. Militaru ordonase expres ca blindatele usoare ale USLA sa fie conduse personal de Trosca, pe motiv ca trebuiau eliminati „teroristi” care trageau de la Restaurantul Orizont spre sediul MApN. Macelul In fata sediului MApN (strajuit de numeroase tancuri) Isac relateaza ca „tancul din spatele nostru lateral stanga a tras o rafala de mitraliera. Gloantele au ciuruit ABI-u ranind doi ocupanti… Trosca a luat legatura radio cu unitatea comunicand ca se trage asupra noastra, ca avem raniti… ni s-a comunicat sa ne apropiem de tancul din fata, sa oprim sa asteptam trei semnale luminoase si apoi sa-l urmam… ni s-a semnalizat… dupa care tancul din fata noastra a tras o rafala de mitraliera, mi-am dat seama ca ne vor macelari. I-am spus lui Trosca: Stai jos ca astia ne omoara!”. Isac mai arata ca supravietuitorii, printre care si Trosca au coborat repede din blindate, pentru a se pune la fereala in unghiul mort de tragere al tancului, iar el a scapat de lumina reflectoarelor, a fugit dupa un bloc, si s-a ascuns sub o Skoda, unde a stat nemiscat o parte din noapte, fara sa fie dibuit de militarii inarmati trimisi sa-l caute. A doua zi, dupa ce i s-a acordat ajutor medical la o policlinica pentru ranile suferite, a revenit la locul faptei: „ABI-urile era asezate impreuna, desi ele se aflasera cam la 20 m unul de altul, indreptate catre MApN, cu inscrisul <<Teroristi>>. Trosca impreuna cu inca doua cadavre se aflau decheiati la vestoane si erau scuipati de cetateni, arsi cu tigarile. Pe Trosca il lasasem viu. Tot aranjamentul era creat sa dea impresia de lupte indarjite”. Sapte morti, 11 orfani, nicio ancheta Revoltat de cele intamplate, Isac marturiseste ca in 26 decembrie si urmatoarele zile a incercat sa ajunga la Iliescu si Roman pentru a-i informa despre diversiune, insa militarii din anturajul acestora l-au indepartat. Generalul Militaru, dar si alti „emanati” ai Revolutiei au incercat sa-l discrediteze in anii care au urmat, acreditand ideea ca ar fi „nebun” sau ar „inventa”. Procurorii militari au musamalizat cu nesimtire dosarul penal prin 1992. Nici un alt procuror nu a catadicsit pana in prezent sa redeschida aceasta ancheta in care toti autorii sunt cunoscuti. „Diversiunea Trosca” s-a soldat cu sapte cadavre. Unsprezece copii au ramas orfani de tata.  Ziua.ro

Eroul martir col. Gheorghe Trosca