CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O selecție de citate cu o valoare extraordinară pentru istoria și identitatea noastră

1. Sumerologul rus A. Kifisim: „Strămoşii rumânilor au exercitat o influenţă puternică asupra întregii lumi antice, respectiv a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului şi chiar a Chinei”
2. Pitagora (580 î.H – 495 î.H), face zece referiri la valorile superioare ale geţilor. În „Legea 1143” el spune: „Călătoreşte la geţi nu ca să le dai legi, ci să tragi învăţăminte de la ei. La geţi toate pamânturile sunt fără margini, toate pamânturile sunt comune.
3. Homer: „Dintre toate popoarele geţii sunt cei mai înţelepţi.”
4. Platon (427 – 347 î.H.), elev a lui Socrate şi profesor al lui Aristotel, surprinde în dialogul „CARMIDES” o discuţie între Socrate şi Carmides, în care profesorul îi spune lui Carmides ce l-a învăţat un medic trac când a fost la oaste: „Zamolxe, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit, neţinându-se seama de corp. Tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli. Pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său, vin de la suflet şi de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales şi în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, sufletul se vindecă prin descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete ÎNŢELEPCIUNEA”. Uimitoare aceasta viziune asupra medicinei lui Zamolxe acum mai bine de 2400 de ani!
5. Dionisie Periegetul (138 d.H.): „În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară, care se întinde din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până în SCANDIA, ţara imensă a dacilor.”
6. Marco Merlini, arheolog italian (n. 1953), spunea referitor la plăcuţele de la Tărtăria: „Oasele ca şi plăcuţele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Este rândul nostru să gândim că scrierea a început în Europa cu 2000 de ani înaintea scrierii sumeriene. În România avem o comoară imensă, dar ea nu aparţine numai României, ci întregii Europe.”
7. Friedrich Hayer 1899 – filozof austriac: „Rumunii sunt poporul din Europa care s-a născut creştin” (ambasadorul Vaticanului la Bucureşti spunea în aula Academiei acelaşi lucru, şi asta acum câţiva ani).
8. Alfred Hofmann 1820 – în Istoria Pământului: „Într-adevăr nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli la cel din urmă rumun. Acest popor ridicat prin instrucţie ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii. Şi ca o completare, limba sa este atât de bogată şi armonioasă, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pamânt. Rumania nu este buricul Pământului, ci Axa Universului.
9. Marija Gimbutas – Profesor la Universitatea California din L.A.-Civilizaţie şi Cultură: „România este vatra a ceea ce am numitVechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.H., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători din epoca bronzului şi epoca fierului. A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.”
10. Louis de la Valle Pousin: „Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi strămoşii Omenirii.”
11. Gordon W. Childe: „Locurile primare ale dacilor trebuie căutate pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul şi la sudul Dunării de Jos.”
12. Eugene Pittard: „Strămoşii etnici ai Rumunilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale Umanităţii, civilizaţia neolitică reprezintă doar un capitol recent din istoria ţării”.
13. Daniel Ruzzo – arheolog sud-american: „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi”
14. William Schiller – arheolog american: „Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul rumun, răspândindu-se apoi spre răsărit şi apus”.
15. John Mandis: „Cele mai vechi descoperiri ale unor semne de scriere au fost făcute la Turdaş şi Tărtăria”.
16. Olof Ekstrom: „Limba rumună este o limbă-cheie care a influenţat în mare parte limbile Europei”.
17. Universitatea din Cambridge:– În mileniul V î.H. spaţiul carpatic getic era singurul locuit în Europa;
– Spaţiul carpatic, getic, valah a reprezentat în antichitate OFFICINA GENTIUM, a alimentat cu populaţie şi civilizaţie India, Persia, Grecia, Italia, Germania, Franța şi aşa-zisul spaţiu slav;
– VEDELE (RIG V)EDA cele mai vechi monumente literare ale umanităţii au fost create în centrul Europei. Fostul Prim-Ministru al Indiei, Jawaharlal Nehru a scris că: „Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei”.
18. Bonfini: „Limba rumunilor n-a putut fi extirpată deşi sunt asezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât nu s-ar lupta pentru o viaţă cât pentru o limbă”.
19. Ludwig Schlozer (Russische Annalen-sec XVIII): „Aceşti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wolsche, ci VLAHI (RUMUNI), urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”.
20. Michelet, Paris 1859, către trimisul lui Cuza: „Nu invidiaţi vechile popoare, ci priviţi pe al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc, cu atât veţi vedea ţâşnind viaţa”.
21. Andre Armad: „Într-adevăr acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa…fie că este vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică – era pietrei şlefuite – până în zilele noastre, susţinând astfel printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii continuitatea unui neam”.
22. D’Hauterive (Memoriu asupra vechii şi actualei stări a Moldovei, 1902): „Limba latinească în adevăr se trage din acest grai (primodial), iar celelalte limbi, mai ales rumuna sunt acest grai. LATINEASCA este departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc astăzi (aşa zisele limbi latine), aş zice că ea latina, este cea mai nouă dintre toate”.
23. Huszti Andras: „Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”.
24. Bocignolli (1524): „Rumunii despre care am spus că sunt daci”.
25. L.A. Gebhardi: „Geţii vorbeau aceeaşi limbă ca dacii şi aveau aceleaşi obiceiuri. Grecii dădeau atât geţilor din Bulgaria, cât şi dacilor din Moldova, Valahia, Transilvania şi Ungaria acelaşi nume şi credeau că şi geţii şi dacii provin de la traci”.
26. Martin Hochmeister (Siebenburgische Provinziaal Blatter, 1808): „În cele mai vechi timpuri cunoscute, în Transilvania şi în ţările învecinate locuiau dacii, care mai erau numiţi şi geţi şi de la ei a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova, Muntenia şi regiunile învecinate din Ungaria numele de Dacia”.
27. Abdolonyme Ubicini (Les origines de l’histoire roumaine, Paris, 1866): „Dacii sunt primii strămoşi ai rumunilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii par să se confunde cu geţii, aceeaşi origine, aceeaşi limbă. Asupra acestui punct de vedere toate mărturiile din vechime concordă”.
28. Universitatea din Cambridge (1922, The Cambridge History of India): „Faza primară a Culturii Vedice s-a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial în Haar-Deal”.
29. Jakob Grimm (Istoria limbii germane, 1785-1863): „Denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius şi Nero) pot fi găsite şi în fondul limbii germane”.
30. Cronicile spaniolilor 25 (pag.179): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii spaniolilor”.
31. Carol Lundius (Cronica ducilor de Normandia): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice”.
32. Leibnitz (Collectanea Etymologica): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor (daci) şi ai anglilor”.
33. Miceal Ledwith (Consilier al Papei Ioan Paul al II-lea): „Chiar dacă se ştie că latinaesca e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba rumună este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba rumună sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers! Cu alte cuvinte, nu limba rumună este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă rumună. Aşadar, vreau sa-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale”.
34. Daniel Ruzo (1968): „Am cercetat munţi din cinci continente, dar în Carpaţi am găsit monumente unice dovedind că în aceste locuri a existat o civilizaţie măreaţă, constituind centrul celei mai vechi civilizaţii cunoscute astăzi”.
35. Carlo Troya (1784-1858, istoric italian): „Nici un popor din cele pe care grecii le numeau barbare nu au o istorie mai veche şi mai certă ca a geţilor sau goţilor. Scopul lucrării mele, Istorie Getică sau Gotică se împarte în două părţi şi una din ele arată că geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Teodoric din neamul Amalilor.”
36. Harald Haarman (specialist în istoria culturii): „Cea mai veche scriere din lume este cea de la Tărtăria (cu mult înainte de scrierea sumeriană;), iar civilizaţia danubiană este prima mare civilizaţie din istorie.”
37. Paul Mac Kendrick: „Burebista şi Decebal au creat în Dacia o cultură pe care numai cei cu vederi înguste ar putea-o califica drept barbară”. „Rumunii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile state creatoare ale antichităţii.” „Sus în Maramureş există un loc marcat drept centrul bătrânului continent” (Europa de la Atlantic la Urali).
38. William Ryan şi Walter Pitman (geologi, 1995): „Locul descris de Vechiul Testament ca fiind inundat de potop este cel al Mării Negre”.
39. Robert Ballard (explorator, 1999), confirmă cele spuse de Ryan şi Pitman.
40. Cavasius (De la Administratione Regni Transilvaniae): „În Italia, Spania şi Galia, poporul se slujea de un idiom de formaţie mai veche sub numele de lingua rumunească, ca pe timpul lui Cicero”.
41. G. Devoto, G. Wilkie, W. Schiller: „Barbarii n-au fost numai descoperitorii filosofiei, ci şi descoperitorii tehnicii, ştiinţei şi artei… Trebuie să merg mai departe şi să arăt lămurit că filozofia greacă a furat din filozofia barbară. Cei mai mulţi şi-au făcut ucenicia printre barbari. Pe Platon îl găsim că laudă pe barbari şi aminteşte că atât el cât şi Pitagora au învăţat cele mai multe şi mai frumoase învăţături trăind printre barbari”.
42. Clement Alexandrinul (Stromatele): „În sfârşit o altă greutate de interpretare cu această metodă a unor învăţături din Scriptură constă în aceea că nu le avem şi în limba în care au fost scrise întâia oară… Apoi limba e păstrată şi de popor, nu numai de învăţaţi, pe când înţelesul şi textele le păstrează numai învăţaţii şi tocmai de aceea putem să concepem uşor că aceştia au putut să falsifice înţelesul textelor vreunei cărţi foarte rare pe care o aveau în stăpânire”.
43. Emmanuel de Martone (profesor la Sorbona, 1928, în interviul dat lui Virgil Oghină): „Nu pot să înţeleg la rumuni mania lor de a se lăuda că sunt urmaşi ai coloniştilor romani ştiind foarte bine că în Dacia nu au venit romani, nici măcar italici, ci legiuni de mercenari recrutaţi din toate provinciile estice ale imperiului, chiar şi administraţia introdusă de cuceritori avea aceeaşi obârşie. Voi rumunii sunteţi daci şi pe aceştia ar trebui să-i cunoască rumunii mai bine şi să se laude cu ei, pentru că acest popor a avut o cultură spirituală şi morală înaltă”.
44. Marc Pagel (profesor, şef al laboratorului de bio informatică la Universitatea Reading, Anglia): „Acum 10.000 de ani în spaţiul carpatic a existat o cultură, un popor care vorbea o limbă unică şi precursoare a sanscritei şi latinei”.
45. Clemance Royer (în Buletin de la Societe d’Antropologie, Paris, 1879): „… celţii, germanii şi latinii vin din estul Europei… iar tradiţiile arienilor istorici din Asia îi arată venind din Occident… noi trebuie să le căutam leagănul comun la Dunarea de Jos, în această Tracie pelasgică a cărei limbă o ignorăm”.
46. Jean Laumonier (în cartea „La nationalite francaise”, Paris, 1892): „Românul sau dacul modern este adevăratul celt al Europei Răsăritene”.
47. Andre le Fevre (în lucrarea „Les races et les langues”, Paris 1893): „Celţii bruni cărora etnografia le relevă urma din Dacia pâna în Armric (Bretania) şi Irlanda, galii blonzi… populaţii care vorbeau dialecte indo-europene”.
48. Împăratul Iosif al II-lea: „Aceşti bieţi supuşi rumuni, care sunt fără îndoială cei mai vechi şi mai numeroşi în Transilvania, sunt atât de de chinuiţi şi încercaţi de nedreptăţi de oricine, fie ei unguri sau saşi, că soarta lor, dacă o cercetezi este într-adevar de plâns…”

Selecție de citate adunate de cercetătorul Marius Fincă., publicate de https://arhiva-romanilor.blogspot.com.

21/02/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | 4 comentarii

Poetul Publius Ovidius Naso, Tristele și dacii. VIDEO

Imagine similară

 

 

 

Poetul roman Publius Ovidius Naso s-a născut pe 20 martie, 43 î.Hr., la Sulmo, provincia Aquila, în zona central-sudică a Italiei.

Provenea dintr-o familie de cavaleri, astfel că  tatăl său și-a permis să-l trimită la cele mai de seamă școli ale vremii.

Ovidius era un poet cu faimă  atunci când a izbucnit la Roma un mare scandal, în urma căruia împăratul Augustus a hotărât să-l exileze la Tomis, la țărmul Pontului Euxinus, Marea Neagră de azi.

 „Greșeala” lui Ovidius, de care amintește de mai multe ori, a fost aceea de a fi participat la o petrecere unde Iulia, nepoata împăratului  și-a etalat trupul nud. Gestul impudic al nepoatei împărătești a fost viu comentat în capitala imperiului, împăratul interpretând acest gest ca un act de rebeliune împotriva sa.

 Iulia și ceilalți sunt exilați, iar în anul 8 d. Hr, ”Ars Amandi” a lui Ovidius este declarată o operă coruptă. Poetul nu avea vreo vină exactă, dar trebuia dat exemplu, astfel încât, grație celebrității sale primește o pedeapsă mai ușoară, este doar relegat, ”retrogradat” la Tomis, fără a fi însă declarat  „proscris în afara legii” și i se permite să-și păstreze averea, care oricum nu era cine știe ce.

Pleacă la Tomis la sfârșitul lui noiembrie, descriindu-și despărțirea de Roma, cu soția care leșină în fața celor doar doi prieteni care veniseră să-și ia adio.

Despre Tomis și ținuturile sale, locuite de daci, dar și de alte neamuri, are cuvinte triste. Motivul nu era neaprărat nemulțumirea de locuri și oameni, ci de schimbarea statutului.

 Tristele (Tristia în latină) este o operă a poetului Publius Ovidius Naso, cunoscut și ca Ovidius, scrisă după ce fusese exilat din Roma în anul 8 al erei noastre.

Poetul utilizează în aceste poeme de forma elegiei, o metrică tipică pentru lamentarea mizeriei exilului în orașul antic Tomis, la țărmul Mării Negre (Pontus Euxin) și al dorului său față de Roma mult iubită.  

Scrierile poetului conțin informații atât despre  condițiile exilului, cât și despre populația daco-getică locală. Într-una dintre epistolele sale, poetul descrie cimpoiul getic ca fiind „o bășică din piele de oaie, fără păr, cu două flaute de lemn, din care acești barbari cântă zi și noapte, împiedicând un om bine crescut să doarmă la orele la care trebuie”; nefiind obișnuit cu astfel de instrumente, sunetul i se părea „oribil”.

Ovidiu a făcut numeroase încercări, prin scrisori trimise la Roma, să obțină grația lui Augustus. Toate au rămas fără succes: chiar după moartea lui Augustus, urmașul său, Tiberius, nu a anulat edictul imperial și nu l-a rechemat la Roma.

Conform cronicei lui Heronim,  Ovidiu ar fi murit în anul 17 d.Hr. la Tomis (Constanța de azi), unde a fost și înmormântat, dar această dată nu este sigură. Din poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223-226, rezultă că în primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viață.

Pentru piatra sa funerară, Ovidiu a compus  următorul text, păstrat în forma unei scrisori trimise soției sale (Tristia, III, 73-76):

„Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum
Ingenio perii, Naso poeta meo.
At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,
Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.”

Literal:

„Aici, eu [sufletul] care am lăudat drăgăstoasele iubiri jucăușe, pierit din [cauza] talentul[ui] poetului meu Naso, pe tine care treci, dac-ai iubit vreodată, [te rog] pune culcuș moale sub oasele lui Naso.”

În cunoscuta traducere liberă a lui Teodor Naum:

„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul
Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.”

OVIDIU – TRISTELE

I,5,61-62. După ce am străbătut mări îndepărtate, pe sub atîtea stele,
am fost adus pe meleagurile îndepărtate ale geţilor de mînia cezarului.

I,10,13-14. Mă rog şi acum să treacă în siguranţă prin gurile Pontului celui întins
Şi să intre în apele geţilor, către care trebuie să se îndrepte.

I,11,31-42. Ţărmul stîng [al Pontului] este barbar şi deprins cu prădăciunile lacome:
omorul, măcelurile şi războaiele sînt veşnice aici.
Marea este agitată de valuri în timpul iernii,
dar inima-mi din piept este şi mai tulburată decît însăşi marea.

De aceea, cititorule nevinovat, trebuie să mă ierţi şi mai mult
că versurile acestea sînt mai prejos de aşteptările tale, cum şi sînt de fapt.
Acestea nu le-am scris în grădinile mele, ca odinioară,
şi nici tu, pătuşorul meu drag, cu care eram obişnuit, nu-mi odihneşti trupul.
Sînt aruncat încoace şi încolo deasupra unei genuni sălbatice, cu neguri şi lumină puţină,
unde însăşi hîrtia este bătută de apele întunecate ale mării,
Furtuna neînduplecată se luptă cu mine şi este înfuriată că îndrăznesc
să scriu sub ameninţările ei năpraznice.

II,185-206. Dacă îmi dai un exil mai blînd şi mai aproape pentru mine, rugător,
o mare parte a pedepsei mele va fi uşurată.
Sufăr îngrozitor, aruncat fiind în mijlocul unor duşmani.
Nimeni nu este surghiunit mai departe de patrie decît mine.
Numai eu am fost trimis la gurile Istrului cu şapte braţe
şi mă chinuiesc în zona îngheţată a fecioarei din Parrhasia.
Iazigii, colhii, gloata meterilor şi geţii
cu greu pot fi opriţi de apele Dunării.

Au fost şi alţii surghiuniţi de către tine pentru vină mai grea,
dar nimănui nu i s-a dat un loc mai îndepărtat decît mie.
Dincolo de locul acesta nu-i altceva decît frig, duşmani
şi apa mării, care îngheaţă, înţepenită de ger.
Pînă aici se întinde stăpînirea romană pe ţărmul stîng al Pontului Euxin:
ţinuturile vecine le stăpînesc bastarnii şi sarmaţii.
Regiunea aceasta a intrat foarte de curînd sub jurisdicţia ausonică şi cu greu
se menţine la marginea împărăţiei tale.
De aceea, te rog, te implor, trimite-mă într-un loc mai sigur,
să nu-mi fie răpită şi liniştea o dată cu patria,
să nu mă tem de neamurile pe care abia le poate opri Istrul,
să nu fiu luat prizonier de către duşman, eu cetăţeanul tău.
Legile sfinte nu îngăduie ca cineva născut din sînge latin
să îndure lanţurile barbarilor, cît timp trăiesc împăraţii.

III,3,1-14. Dacă din întîmplare te miri de ce aceasta scrisoare a mea,
e scrisă de mîna altuia: sînt bolnav.
Sînt bolnav pe meleagurile îndepărtate ale unui ţinut necunoscut
şi nu sînt sigur dacă voi ajunge să mă fac sănătos,
Te gîndeşti care este starea mea sufletească, cînd zac într-un ţinut aspru,
printre sarmaţi şi geţi?
Nu suport nici clima, nu m-am putut obişnui nici cu apa
şi, nu ştiu de ce, nici pămîntul nu-mi place.
N-am o locuinţă potrivită şi nici hrană folositoare unui bolnav,
Nu există nimeni aici care să-mi uşureze suferinţa cu ajutorul artei lui Apollo,
N-am un prieten care să mă mîiigîie şi
să-mi povestească ceva, înşelînd timpul care trece atît de încet.
Zac istovit, la capătul pămîntului, între neamurile şi în locurile cele mai îndepărtate
Şi acum cînd sînt bolnav, îmi vine în minte tot ce-mi lipseşte.

III,9,1-10. Şi aici aşadar există oraşe greceşti – cine ar crede-o? –
între populaţii necivilizate, cu nume barbare.
Şi aici au venit coloni trimişi din Milet
şi au construit locuinţe greceşti printre geţi.
Însă se ştie că numele acestui loc, mai vechi decît aşezarea cetăţii,
a venit de la uciderea lui Absirt.
Căci pe o corabie făcută prin grija războinicei Minerva,
cea dintîi a străbătut ape neumblate
nelegiuita Medeea, fugind de tatăl ei părăsit
şi se zice că a vîslit pe aceste valuri.

III,10,1-78. Dacă cineva îşi mai aminteşte încă de Naso, care a fost smuls de acolo,
şi dacă numele meu mai este pomenit la Roma în lipsa mea,
să ştie acela că eu trăiesc în mijlocul unei lumi barbare,
aşezat sub nişte stele care nu ating niciodată marea.
Mă înconjoară sarmaţii, neam de oameni sălbatici, besii şi geţii,
nume atît de nedemne de a fi pomenite de talentul meu.
Cîtă vreme suflă un vînt mai cald, Istrul care ne desparte, ne apără de ei;

cînd curge, respinge cu apa lui năvala acelora.
Cînd însă trista iarnă îşi arată hîda ei faţă
şi pămîntul s-a făcut alb de gerul ca marmura,
cînd se dezlănţuie şi Boreas şi se aşterne zăpada sub Ursă,
populaţiile acestea par strivite de axa polului care tremură.
Peste tot e zăpadă; nici soarele, nici ploile nu o pot topi pe cea care a căzut;
Boreas o întăreşte şi o face să dăinuiască veşnic.

Încă nu s-a topit una, cade alta
şi de obicei, în multe locuri, zăpada rămîne de la an la an.
Şi puterea crivăţului, cînd e dezlănţuit, este atît de mare,
încît face una cu pămîntul turnurile şi duce departe acoperişurile pe care le smulge.
Oamenii se feresc de gerurile grele îmbrăcînd piei de animale şi pantaloni cusuţi;
numai faţa li se vede din tot trupul.
Deseori auzi sunînd firele de păr cînd sînt mişcate din pricina gheţii ce atîrnă de ele
şi barba cea albă le străluceşte din pricina gerului care a pătruns-o.
Vinul păstrează forma vasului şi rămîne solid atunci cînd îl scoţi din el;
aici nu este băut ca vin curat, ci în bucăţele pe care şi le trec unii altora.

Ce să mai spun? Cum se întăresc rîurile cînd frigul le uneşte ţărmurile, îngheţîndu-le apele,
şi cum din lac, cînd spargi gheaţa, iese deasupra apa în bucăţi?
Chiar Istrul, care nu-i mai îngust decît fluviul producător de papirus
şi care îşi amestecă apele cu marea cea întinsă prin mai multe guri,
deoarece vînturile fac să se întărească undele albastre ale mării,
îngheaţă şi el şi se scurge în mare cu apele acoperite.
Pe unde merseseră corăbiile, mergi acum cu piciorul,
şi copita calului izbeşte undele încremenite de ger;
pe aceste noi poduri de gheaţă, pe sub care se scurge apa,
boii sarmatici trag carele barbare,
Cu greu voi fi crezut! Dar, pentru că nu-i nici o răsplată pentru cel ce depune mărturie mincinoasă,
trebuie să accepţi că martorul este de bună credinţă.

Am văzut cum marea, cît este de mare, stă nemişcată din pricina îngheţului
şi cum un acoperiş lunecos îi apasă apele care nu se mai pot mişca.
Nu numai că am văzut, am călcat pe apă întărită
şi nu s-a udat piciorul de apa mării.
Dacă odinioară tu, Leandre, ai fi avut parte de o astfel de strîmtoare,
n-ar fi fost vinovată de moartea ta o apă atît de îngustă.
Atunci nici delfinii cu spinarea încovoiată nu mai pot face
sărituri în aer; aspra iarnă îi opreşte cînd încearcă;
şi, deşi crivăţul şuieră cu aripile lui întinse,
pe apele împresurate ale mării nu se mişcă nici un val;
corăbiile prinse de ger stau ca în marmură
şi vîsla nu mai poate spinteca apele încremenite.

Am văzut peşti stînd prinşi în gheaţă;
unii din ei mai erau încă în viaţă.
Ca urmare, cînd puterea sălbatică a lui Boreas
fixează pe loc apa mării sau pe cea care curge în fluvii,
pe dată – tocmai pentru că vînturile uscate au făcut Istrul la fel cu pămîntul –
duşmanii barbari năvălesc pe caii lor iuţi;
duşmanii sînt călăreţi destoinici, trag bine cu săgeata
şi pustiesc pînă departe tot ţinutul vecin.
Localnicii fug în toate părţile; nimeni nu mai păzeşte ogoarele
şi avutul lor nepăzit cade pradă jafului;
bogăţii mici, ca la ţară: vite şi care ce scîrţîie,
şi avutul ce-l are un locuitor sărman.

Unii sînt duşi ca prizonieri cu mîinile legate la spate
şi zadarnic mai privesc înapoi la ţarinele şi casele lor.
Alţii cad, nenorociţii, străpunşi de săgeţi cu cîrlig la vîrf,
căci şi fierul zburător e uns cu otravă.
Ceea ce [năvălitorii] nu pot lua şi duce cu ei, distrug;
şi flacăra duşmană mistuie nevinovatele colibe.
Chiar cînd e pace, lumea tremură de groaza războiului
şi nimeni nu mai brăzdează pămîntul, cu mîna pe plug.
Aici, fie că îl vezi, fie că nu-l vezi, tot te temi de duşman.
Ţarina părăsită şi nelucrată ajunge pîrloagă.

Aici nu stă ascuns la umbra viţei de vie strugurele dulce,
iar mustul ce fierbe nu se adună în căzi înalte.
Nu sînt fructe în acest ţinut. Acontius nu ar fi avut
pe ce să scrie cuvintele pe care să le citească stăpîna inimii lui.
Cît poţi vedea cu ochii, numai cîmpii goale fără frunziş, fără arbori;
locuri pe unde nu trebuie să vină un om fericit.
Deci din tot pămîntul, cît se întinde el de mult,
un astfel de Ioc a fost găsit ca pedeapsă pentru mine.

III,12,13-16. Mugurul odrăsleşle în locurile pe unde creşte viţa de vie,
căci ea se află departe de ţărmul getic.
Ramurile cresc pe arbori acolo unde sînt arbori,
căci ei se află departe de hotarele geţilor.

III,14,37-50. Aici nu-i belşug de cărţi care să mă atragă şi din care să-mi hrănesc
mintea; în locul cărţilor răsună arcul şi armele.
Nu-i nimeni ale cărui urechi ar putea să-mi înţeleagă poeziile,
dacă i le-aş citi.
Nici n-am un loc potrivit unde să mă retrag. Paznicii de la zid
şi poarta închisă depărtează pe duşmănoşii geţi.
Adesea întreb despre vreo vorbă de un nume sau loc,
dar nu-i nimeni care să mă poată lămuri.
Cînd încerc să spun ceva, deseori îmi lipsesc cuvintele;
mi-e ruşine s-o mărturisesc – m-am dezvăţat să vorbesc.
În jurul meu glăsuiesc aproape numai guri tracice şi scitice.
Îmi pare ca aş putea scrie în versuri getice.
Crede-mă, mi-e teamă că s-au strecurat printre cele latineşti
şi ca în scrierile mele vei citi cuvinte pontice.

IV,1,67-96. Cît e de nenorocit să trăiască între besi şi geţi
acela al cărui nume a fost mereu pe buzele poporului.
Cît de nenorocit lucru este ca viaţa să i-o apere poarta şi zidul cetăţii,
iar siguranţa să-i fie cu greu păzită de forţele locale.
în tinereţe am fugit de asprele lupte ostăşeşti;
şi doar pentru joc am pus mîna pe arme.
Acum, la bătrîneţe, ţin la şold sabia, în stînga scutul
şi-mi ascund sub cască părul cărunt,
căci îndată ce-a dat semnalul de alarmă paznicul din locul de strajă
repede punem mîna tremurătoare pe arme.
Duşmanul crunt, care are arcuri şi săgeţi unse cu otravă,
dă tîrcoale zidurilor pe calul în spume;
întocmai cum lupul hrăpăreţ ia şi tîrăşte
peste semănături şi prin păduri vreo oaie care nu s-a adăpostit în ţarc,
aşa face barbarul duşman, dacă prinde pe cineva pe cîmp,
care nu s-a refugiat încă în dosul porţilor;
aceluia i se aruncă laţul de gît şi e dus rob
sau piere de suliţă înveninată.

Aici stau eu, locuitor de curînd al acestui loc zbuciumat.
Vai! Soroc hotărît de soarta mea, de ce vii atît de domol?
Şi totuşi muza, musafira mea chiar în mijlocul unor necazuri atît de mari,
mă îndeamnă stăruitor să mă întorc la versuri şi la vechiul ei cult.
Nu e însă nimeni pe aici căruia să-i recit poeziile mele;
nimeni care să asculte cu urechile lui vorbe latineşti.
Scriu şi-mi citesc mie însumi; căci ce să fac?
Scrisul meu este deci asigurat că are cine să-l judece.
Adesea mi-am zis: de ce să mă chinuiesc cu această grijă?
Citi-vor oare poeziile mele sarmaţii sau geţii?
Deseori am vărsat lacrimi cînd am scris
şi am udat scrisul cu plînsul meu.

IV,4,55-66. Sînt ţinut pe loc de friguroasele ţărmuri ale Pontului Euxin,
numit de cei vechi Axenus,
căci apele sînt bătute de vînturi aspre
şi tu, corabie care vii în vizită, nu găseşti aici porturi liniştite.
Sînt împrejur populaţii care caută prada prin vărsare de sînge.
Deci uscatul nu este mai puţin de temut decît apa înşelătoare.
Acei de care auzi că le place sîngele de om
trăiesc aproape sub acelaşi cer cu mine.
Nu-i departe locul în care altarul tauric
al crudei zeiţe înarmate cu tolbă se hrăneşte cu sînge vărsat acolo.
Se spune că aceste locuri erau iubite de cei nelegiuiţi,
dar nu erau dorite de oamenii cumsecade; ele se aflau în stăpînirea lui Thoas.

IV,6,45-48. Îmi lipseşte chipul Romei, îmi lipsesc prietenii, grija mea,
şi ceea ce mi-e mai scump ca orice, îmi lipseşte soţia.
Este de faţă norodul scitic şi mulţimea geţilor îmbrăcaţi cu pantaloni.
Astfel mă tulbură şi ceea ce văd şi ceea ce nu văd.

IV,8,25-26. Ar fi timpul să nu îndur un climat străin mie
şi să nu-mi astîmpăr setea uscată dintr-un izvor getic.

IV,10,109-114. După lungi rătăciri am atins, în sfîrşit,
ţărmul care uneşte pe geţii şi sarmaţii purtători de tolbe.
Aici, deşi aud zăngănind în juru-mi armele,
pe cît pot îmi uşurez soarta tristă cu poezia.
Deşi nu am pe nimeni cui să i-o citesc,
totuşi astfel îmi petrec şi îmi înşel timpul.

V,1,1-2. Această carte, care vine şi ea de pe ţărmul getic, cititorule preocupat de mine,
adaug-o la cele patru pe care ţi le-am trimis mai-nainte.

V,1,45-46. Voi cînta tot ce va fi pe placul lui, numai să-mi uşureze o
parte din pedeapsă, să pot scăpa de barbarie şi de geţii sălbatici.

V,1,72-74. [Poeziile] nu sînt mai barbare ca locul [în care au fost scrise].
Roma nu trebuie să mă compare cu poeţii ei,
dar între sarmaţi sînt un poet de mare talent.

V,2,61-72. Surghiunindu-mă, mi-ai poruncit să văd regiunile Pontului
şi să despic cu nava marea scitică.
Supunîndu-mă poruncii am venit pe ţărmurile urîte ale Euxinului.
Ţinutul acesta se află sub polul cel îngheţat.
Nu mă chinuieşte atît clima mereu friguroasă
şi pămîntul veşnic ars din pricina gerului alb,
nici faptul că barbarii nu cunosc limba latină,
iar limba greacă a fost învinsă de limba getică,
dar mă îngrozeşte faptul că sînt ameninţat din toate părţile
de Marte, care se află foarte aproape de mine,
iar zidul mic cu greu ne poate apăra de duşman.
? totuşi şi linişte din cînd în cînd, dar niciodată nu există siguranţa ei.
Aşa sînt locurile acestea: sau îndură războiul sau se tem de el.

V,3,7-12. Sub stelele Carului Mic, mă ţine acum pe loc
ţărmul care uneşte pe geţi cu cruzii sarmaţi.
Eu, care mai-nainte am dus o viaţă uşoară şi lipsită de oboseală
în studii şi în corul Pieridelor,
acum mă aflu departe de patrie şi aud în jurul meu zăngănind armele getice,
după ce am îndurat multe, pe uscat şi pe mare.

V,3,21-22. Tu n-ai rămas în patrie, ci ai venit pînă la Strimonul plin de zăpadă
şi la getul care se închină lui Marte.
Eu, scrisoarea lui Naso, am venit de la ţărmul [Pontului] Euxin
obosită de drumul făcut pe uscat şi pe mare.

V,5,27-28. Nu există nimic sigur pentru om: cine s-ar fi putut gîndi
că într-o zi eu voi serba această aniversare în mijlocul geţilor?

V,7,9-20. Eşti curios să ştii ce populaţie se află în ţinutul tomitan
şi ce obiceiuri au oamenii printre care locuiesc?
Deşi în acest loc sînt amestecaţi greci şi geţi,
ţărmul ţine mai mult de geţii nedomoliţi.
Sarmaţii şi geţii sînt mai numeroşi.
Îi vezi călări, venind şi ducîndu-se prin mijlocul drumurilor.
Între ei nu-i nici unul care să nu poarte tolbă, arc
şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei.
Au glas aspru, chip sălbatic şi sînt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte.
Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată.
Mîna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul,
pe care îl are legat la şold orice barbar.

V,7,41-60. Ce-aş putea face mai bun eu, care sînt părăsit aici pe ţărmuri singuratice?
Ce leac să încerc pentru a-mi uşura necazurile?
Dacă privesc acest loc, el îmi apare neprietenos şi nicăieri,
în toată lumea, nu poate fi altul mai trist.
Dacă privesc oamenii, căci abia sînt vrednici de acest nume,
văd la ei mult mai cumplită sălbăticie decît la lupi.
Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în faţa forţei
şi zace la pămînt învinsă de sabia cu care se duc luptele.
Se apără împotriva frigului năpraznic cu piei de animale şi cu pantaloni largi,
iar feţele lor aspre sînt acoperite cu păr lung.

La puţini dintre ei se mai păstrează urme ale limbii greceşti,
iar aceasta a devenit şi ea barbară din pricina accentului ei getic.
În această mulţime nu-i nimeni care întîmplător să ştie latineşte
şi care să poată rosti măcar cîteva cuvinte.
Chiar eu, poet roman – iertaţi-mă Muzelor! –
sînt silit să vorbesc de cele mai multe ori după obiceiul sarmatic.
Iată, mi-e ruşine, dar mărturisesc: din cauza dezobişnuinţei îndelungate,
chiar mie îmi vin cu greu în minte cuvintele latine.
Nu mă îndoiesc că în astă cărţulie s-au strecurat multe
din limba barbarilor: nu-i vina omului, ci a locului.

V,10,1-52. De cînd mă aflu în Pont, de trei ori îngheţul a ţintuit pe loc Istrul,
de trei ori valurile Mării Euxine au încremenit.
Dar mie mi se pare că sînt departe de patrie de atîţia ani
cîţi a stat Troia dardanică sub ameninţarea duşmanului grec.
Crezi că vremea stă pe loc, aşa de încet trece
şi anul îşi străbate calea cu paşi domoli.
Nici solstiţiul nu scurtează cu ceva nopţile,
nici iarna nu-mi face zilele mai scurte.

De bună seamă în mintea mea lucrurile se înfăţişează altfel
şi o dată cu grijile mele toate par lungi.
Oare vremea, aceeaşi pentru toţi, se mişcă ca de obicei
şi numai pentru viaţa mea este mai aspră,
pentru mine pe care mă ţine aici ţărmul, cu numele mincinos de Euxin
şi pămîntul mării scitice în adevăr sinistru?
În jur ne ameninţă cu războaie pline de cruzimi nenumărate neamuri,
care nu cred că-i ruşinos să trăiască din jaf.

În afara cetăţii, nimic nu-i sigur: colina însăşi e apărată
de întârituri slabe şi de aşezarea locului.
Cînd te aştepţi mai puţin, duşmanul în număr mare vine în zbor ca o pasăre
şi nici nu l-ai văzut bine, că a şi înhăţat prada.
Deseori, măcar că sînt porţile închise,
culegem de pe străzi, dinăuntrul cetăţii, săgeţi otrăvite, venite pe deasupra.
Aşadar rar vezi pe cineva care îndrăzneşte să cultive ţarina şi acesta,
nefericitul, cu o mînă ară, cu cealaltă ţine arma.
Păstorul cîntă din fluierele lui lipite cu smoală, ţinînd coiful pe cap,
iar fricoasele oi se tem (aici) de războaie, nu de lup.
De-abia sîntem apăraţi de întăritura făcută şi chiar înăuntrul cetăţii
gloata barbarilor, amestecată cu greci, provoacă teama;
căci ei locuiesc împreună cu noi, fără deosebire,
şi ocupă cea mai mare parte din case.

Chiar dacă nu ţi-ar fi frică de ei, i-ai putea urî, văzîndu-le
trupurile acoperite cu piei şi părul lung.
Şi acei pe care îi crezi că se trag din oraşe greceşti
se îmbracă cu pantaloni persani, în loc de portul străbun.
Ei vorbesc între ei o limbă pe care o înţeleg;
dar eu trebuie să mă înţeleg prin semne.
Eu sînt aici barbarul, căci nu sînt înţeles de nimeni:
cînd aud cuvinte latineşti, geţii rîd prosteşte;
cu siguranţă că deseori vorbesc rău despre mine pe faţă;
poate îmi reproşează că sînt un surghiunit;
şi dacă, aşa cum se întîmplă, eu fac vreun gest de dezaprobare sau de aprobare,
cînd vorbesc ei ceva, îl răstălmăcesc împotriva mea.
Mai află că ceea ce numeşte nedreptate devine dreptate pentru cel care biruie cu sabia
şi deseori se rănesc bătîndu-se în mijlocul pieţii.
O nemiloasă Lachesis, care nu mi-ai tăiat mai scurt firul vieţii,
ca unuia care sînt născut sub o grea zodie.
Mă plîng că sînt lipsit de chipul patriei şi de al vostru, prieteni,
şi că mă aflu aici, între neamurile scitice;
amîndouă pedepse sînt grele; am meritat să fiu alungat din Roma
dar poate n-am meritat să fiu [exilat] într-un astfel de loc.
Ah! ce vorbesc eu? Sînt nebun? Meritam să mi se ia chiar viaţa,
fiindcă am ofensat divinitatea cezarului.

V,12,10. Eu căruia i s-a poruncit să plec singur la îndepărtaţii geţi.

V,12,51-62. Fără îndoială însă, dacă aş încerca iarăşi, ca un nebun, îndeletnicirea care mi-a fost fatală,
ţinutul de aici va oferi arme poeziei mele.
Nu-i nici o carte pe aici, nu-i cine să-şi aplece urechea
şi să înţeleagă cuvintele mele.
Peste tot, numai barbari cu glasul lor sălbatic,
toate locurile sînt pline de teama glasului duşman.
Eu însumi am impresia că m-am dezvăţat de limba latină;
căci am învăţat să vorbesc limba getică şi sarmatică.
Totuşi, ca să-ţi mărturisesc adevărul,
muza mea nu se poate abţine de a nu mai compune versuri,
scriu şi ard în foc cărţile pe care le scriu:
rezultatul muncii mele este un pic de cenuşă.

V,13,1-2. Din ţara geţilor îţi trimite Naso al tău urări de sănătate,
dacă cineva poate să trimită ceva de care el însuşi duce lipsă.

V,13,5-6. De multe zile simt cum mă arde în coastă,
deoarece iarna crudă cu frigul ei nemăsurat m-a vătămat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

Izvoare privind istoria Romîniei, Editura Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964

https://ro.wikipedia.org/wiki/Publius_Ovidius_Naso

 

07/04/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O lespede cu numele ultimilor regi traci ai Odrisului descoperita in Bulgaria

 Bulgarii au descoperit o lespede cu numele ultimilor regi traci ai Odrisului

Arheologii care efectau săpături in situl roman Aquae Calidae din Burgas, de pe coasta bulgară a Mării Negre, au descoperit o lespede de marmură cu o inscripție care menționează ultimii regi din dinastia Sapaean, ultima familie care a condus anticul Regat Odris din Tracia.

Regatul Odris este o veche formațiune statală a tribului tracic al odrisilor, constituită în a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr. și care se întindea de pe țărmul Mării Egee până la Dunăre.

Inscripția a fost sculptata in greaca veche, între anii 26 și 37 d.Hr.

Inscriptia se referă la un sanctuar pentru Demeter, construit de Apollonius Eptaikentus, strateg (guvernator militar) al orașului si al regiunii, condus de regele Rhoemetalces II. Lespedea este parte din complexul sanctuarului și arheologii spera ca alte artefacte similare sa fie găsite în situl Aquae Calidae, din care doar 10% au fost cercetat.

Inscripția este o dedicatie si enumeră numele ultimelor trei regi odris din Tracia și conexiunile lor dinastice.

Este prima sursă de remarcat pentru numele lui Rhoemetalces II (r. 18-38 d.Hr.) și al sorei sale Pythodoris II (r. 38-46 d.Hr.).

Confirmă de asemenea o legătură familială care era nesigură anterior: că Pythodoris II a fost fiica regelui Cotys III/VIII (r. 12-18 d.Hr.), fiul lui Rhoemetalces I (r 12 î.Hr. – 12 d.Hr.).

Traducerea textului este urmatoarea: „Apollonius, (fiul) lui E(p)taikenthos, guvernator militar al Anchialos, (dedică) acest altar lui Demeter, pentru bunăstarea / mântuirea stăpânilor lui: Regele Rhoemetalces (II) si (sora sa) Pythodoris (II), fiica lui Cotys (III/VIII), fiul regelui Rhoemetalces (I); si copiilor săi”.

Cotys III/VIII a fost ucis de unchiul său Rhescuporis II, astfel încât înseamnă că Pythodoris II, care s-a căsătorit cu vărul ei Rhoemetalces III, a fost căsătorită cu fiul asasinului tatălui ei.

Se crede ca ea a dat ordin insurgentilor sa il ucida pe soțul ei, în anul 46 d.Hr.

Nu se stie ce s-a întâmplat cu ea, dar Roma a profitat rapid de vidul de putere de după moartea lui Rhoemetalces III și si-a asigurat o nouă provincie.

Sursele istorice sunt oarecum putine pentru această perioadă, asadar aceasta este o informație importantă despre lideri antici, care erau dovediti în principal numismatic.

Situl Aquae Calidae (numele său înseamnă „apa caldă”) a fost cercetat în ultimii șase ani. Săpăturile au fost finanțate de către orașul Burgas, ca parte a construirii de noi sisteme de canalizare și apă pentru raioanele vecine, astfel încât situl Aquae Calidae poate sa fie parțial restaurat si sa devina o destinație atractivă pentru turism.

Descoperirea inscripției va determina probabil realizarea de săpături suplimentare, în încercarea de a găsi sanctuarul lui Demeter, precum și alte artefacte care care asteapta sa vada din nou lumina zilei.

Arheologii care efectau săpături in situl roman Aquae Calidae din Burgas, de pe coasta bulgară a Mării Negre, au descoperit o lespede de marmură cu o inscripție care menționează ultimii regi din dinastia Sapaean, ultima familie care a condus anticul Regat Odris din Tracia.

Regatul Odris este o veche formațiune statală a tribului tracic al odrisilor, constituită în a doua jumătate a secolului al V-lea î.Hr. și care se întindea de pe țărmul Mării Egee până la Dunăre. Inscripția a fost sculptata in greaca veche, între anii 26 și 37 d.Hr.

Inscriptia se referă la un sanctuar pentru Demeter, construit de Apollonius Eptaikentus, strateg (guvernator militar) al orașului si al regiunii, condus de regele Rhoemetalces II.

Lespedea este parte din complexul sanctuarului și arheologii spera ca alte artefacte similare sa fie găsite în situl Aquae Calidae, din care doar 10% au fost cercetat.

Inscripția este o dedicatie si enumeră numele ultimelor trei regi odris din Tracia și conexiunile lor dinastice.

Este prima sursă de remarcat pentru numele lui Rhoemetalces II (r. 18-38 d.Hr.) și al sorei sale Pythodoris II (r. 38-46 d.Hr.). C

Ea confirmă de asemenea o legătură familială care era nesigură anterior: că Pythodoris II a fost fiica regelui Cotys III/VIII (r. 12-18 d.Hr.), fiul lui Rhoemetalces I (r 12 î.Hr. – 12 d.Hr.).

Traducerea textului este urmatoarea: „Apollonius, (fiul) lui E(p)taikenthos, guvernator militar al Anchialos, (dedică) acest altar lui Demeter, pentru bunăstarea / mântuirea stăpânilor lui: Regele Rhoemetalces (II) si (sora sa) Pythodoris (II), fiica lui Cotys (III/VIII), fiul regelui Rhoemetalces (I); si copiilor săi”.

Cotys III/VIII a fost ucis de unchiul său Rhescuporis II, astfel încât înseamnă că Pythodoris II, care s-a căsătorit cu vărul ei Rhoemetalces III, a fost căsătorită cu fiul asasinului tatălui ei.

Se crede ca ea a dat ordin insurgentilor sa il ucida pe soțul ei, în anul 46 d.Hr.

Nu se stie ce s-a întâmplat cu ea, dar Roma a profitat rapid de vidul de putere de după moartea lui Rhoemetalces III și si-a asigurat o nouă provincie. Sursele istorice sunt oarecum putine pentru această perioadă, asadar aceasta este o informație importantă despre lideri antici, care erau dovediti în principal numismatic.

Situl Aquae Calidae (numele său înseamnă „apa caldă”) a fost cercetat în ultimii șase ani.

Săpăturile au fost finanțate de către orașul Burgas, ca parte a construirii de noi sisteme de canalizare și apă pentru raioanele vecine, astfel încât situl Aquae Calidae poate sa fie parțial restaurat si sa devina o destinație atractivă pentru turism.
Descoperirea inscripției va determina probabil realizarea de săpături suplimentare, în încercarea de a găsi sanctuarul lui Demeter, precum și alte artefacte care care asteapta sa vada din nou lumina zilei.

Sursa : hartacomorii.blogspot.ro/2015/09/bulgarii-au-descoperit-o-lespede-cu.

10/10/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: