DOUĂ VERSIUNI ale escaladării primejdiei unui atac nuclear sovietic asupra Chinei în 1969

În 1969, lumea era în pragul unui război nuclear între URSS și China. Fostul consul sovietic la Shanghai, Titarenko spune că secretarul de stat american, Kissinger,l-a avertizat pe Mao punându-i la dispoziție documente despre atacul atomic iminent al Uniunii Sovietice asupra Chinei.

Istoricii americani Zhang și Holliday cred că în 1969, China a intrat în conflict cu URSS pentru a rezolva problemele sale interne, iar Moscova se pregătea ca răspuns să declanșeze un război nuclear.

Ambele versiuni sunt de acord însă că aceste conflicte din 1969 au aruncat China în brațele Statelor Unite, iar Beijingul a început să considere URSS/Rusia drept principalul său inamic, constată publicația de limbă rusă http://ttolk.ru/articles/dve_versii_vozmozhnogo_yadernogo_udara_sssr_po_kitayu_v_1969_godu

În jurnalul „Procese internaționale”, nr. 4, 2014, fostul consul al URSS la Shanghai, consultantul șef pentru China în Comitetul Central al PCUS, Mihail Titarenko, a prezentat versiunea sa despre conflictul dintre URSS și China din 1969.

(Mikhail Titarenko a studiat la Universitatea din Beijing în 1957-1958, iar din septembrie 1959 a studiat la Facultatea de Filosofie a Universității Fudan din Shanghai, a cărei diplomă a primit-o în 1962.

În anii 1961-1965 a desfășurat activitate diplomatică în reprezentanțele Ministerului Afacerilor Externe al URSS la Beijing și Shanghai.

În 1965-1985, a fost asistent, consultant pentru China și Orientul Îndepărtat al Comitetului Central al PCUS, iar din 1985, director al Institutului Orientului Îndepărtat al Academiei Ruse de Științe).

În 1969, la inițiativa lui Mao Zedong, a fost organizată o provocare pe insula de graniță Damansky. Evenimentele au arătat că acest lucru a fost făcut pentru a arăta poporului chinez și americanilor (a fost conceput în primul rând pentru ei) că URSS este un dușman atât al Chinei, cât și al Statelor Unite, că Tratatul sovieto-chinez de alianță, prietenie și Cooperare este o bucată de hârtie goală.

Mao a decis, potrivit cuvintelor sale, să „simtă fundul tigrului”, dar într-un mod care să nu provoace un mare război. Militarii au făcut-o și apoi au decis să o repete.

Pentru că prima nu a fost suficient de convingătoare au organizat o a doua provocare în Kazahstan, în regiunea Zhelanashkol. Aproximativ 3.000 de oameni au fost arși și doar un chinez a supraviețuit.

Americanii au evaluat situația și intențiile lui Mao, iar Henry Kissinger a predat chinezilor „documente secrete” fabricate de CIA, care afirmau că Uniunea Sovietică urma să lanseze o lovitură atomică preventivă asupra centrelor nucleare chineze din regiunea Xinjiang situată în nord-vestul Republicii Populare Chineze.

Când mareșalul Lin Biao și apropiații au aflat că se pregătește o vizită a lui Richard Nixon în China, auîncercat să prevină acest lucru.

A devenit clar că Lin Biao și grupul militar nu împărtășeau intenția președintelui Mao de a se apropia de SUA împotriva URSS.

Mao Zedong avea o sănătate precară iar medicii au făcut totul pentru a-l aduce în stare să poată vorbi cu Nixon cel puțin 30 de minute. Au vorbit totuși aproape o oră.

În timpul vizitei lui Nixon, Mao Zedong a propus de fapt o alianță chino-americană împotriva Uniunii Sovietice.

La momentul respectiv, conducerea sovietică a luat foarte în serios pericolele care ar putea apărea din această alianță.

Moscova a fost nevoită să-și revizuiască toate planurile de dezvoltare a economiei naționale, a renunțat la planurile de creștere a nivelului de trai și a concentrat toate forțele de care dispunea pentru crearea parității cu Statele Unite în domeniul rachetelor nucleare și în vederea consolidării granițelor de est.

Au fost de asemenea întărite forțele armate din Orientul Îndepărtat.

Prin urmare, când vine vorba de China, sr poate spune fără a greși că prăbușirea Uniuni Sovietice este datorată și contribuției președintelui Mao.

Statele Unite, împreună cu Mao, au târât URSS într-o cursă epuizantă a înarmărilor. Americanii au profitat de oportunitățile care li s-au deschis în cooperare cu China, în care scop s-au făcut eforturi pentru a crea un curent pro-american în interiorul Chinei și de a educa masa intelectualității în spiritul sistemului de valori american. Statele Unite au reușit mult în acest sens.

Istoricii americani Yun Zhang și John Holliday au înfățișat în cartea Unknown Mao (Necunoscutul Mao) publicată în Statele Unite în 2005 și în Rusia în 2007, (încă interzisă în China), versiunea lor despre motivele unui posibil atac nuclear sovietic asupra Chinei.

Mao a imaginat „revoluția culturală” ca o mișcare de a scăpa China de stilul revizionist sovietic de guvernare.

Înainte de epurarea partidului și a celui de-al 9-lea Congres al Partidului Comunist Chinez, Mao avea nevoie de o victorie asupra URSS.Pentru viitorul conflict, China a mizat în martie 1969 pe micuța insulă nelocuită Zhenbao (sau Damansky, în rusă), situată pe râul Ussuri de la granița dintre cele două state comuniste.

Rezultatul acestui conflict este cunoscut: aproximativ 60 de ruși și 800 de chinezi au fost uciși. Respingerea hotărâtă a forțelor chineze de către sovietici l-a speriat pe Mao. A început să-și facă griji că acum rușii vor riposta invadând China.

Mao avea acum o idee despre puterea (mai precis, slăbiciunea) armatei sale – pierderile rușilor împotriva chinezilor de 1:12 erau evidente.

O săptămână mai târziu, premierul sovietic Kosîghin a sunat la Beijing, în ciuda faptului că atunci URSS și China nu mai aveau relații diplomatice de trei ani, însă operatorul a refuzat să se conecteze de la „blestematul de revizionist sovietic”.

A doua zi, chinezii au observat o mișcare masivă a trupelor sovietice la granița de nord-est.

Mao, în panică, a ordonat Ministerului său de Externe să informeze Moscova că este gata să negocieze și că nu vrea război. El se temea mai ales că rușii vor face un raid aerian masiv asupra delegaților celui de-al 9-lea Congres de la Beijing, care urma să se deschidă în zece zile.

Congresul Partidului Comunist Chinez s-a deschis totuși – într-o atmosferă de secret fără precedent și nu a fost anunțat decât după ce s-a terminat.

Două mii dintre delegații săi au fost închiși în camere de hotel cu draperiile bine închise.Mao avea motive să fie alarmat. La 13 august 1969, rușii au lansat un atac la granița dintre URSS (în Kazahstan) și în provincia Xinjiang.

Zeci de tancuri rusești și vehicule blindate de transport de trupe au pătruns adânc în teritoriul chinez, înconjurând și înfrângând trupele.

China lui Mao nu avea o apărare eficientă împotriva tancurilor sovietice, dacă rușii decideau să se îndrepte spre Beijing.

La sfârșitul anului 1964, mareșalul Malinovsky le prezentase deja unor apropiați ideea unui marș rapid cu blindate către capitala chineză (din Mongolia ar fi ajuns la Beijing în două zile traversând stepa goală).

Mao a emis un ordin de a se crea obstacole artificiale împotriva tancurilor sovietice. Fiecare dintre ele trebuia să aibă 20-40 de metri înălțime și 250-400 de metri lățime, șanțuri de 120 de metri adâncime. Din depărtări au fost transportate volume uriașe de pământ și piatră, s-au creat structuri defensive în interiorul „munților”.

De asemenea, Mao se temea de un atac cu arme atomice asupra instalațiilor nucleare și a altor facilități strategice ale Chinei.

În septembrie 1969, Kosîghin s-a întâlnit pe aeroportul din Beijing cu al doilea om în stat, Zhou Enlai, dar chinezii nu au primit garanții că URSS nu va lansa o lovitură nucleară.

O săptămână mai târziu, Zhou i-a scris o scrisoare lui Kosîghin, prin care i-a cerut să fie de acord cu o renunțare la un atac nuclear, dar Moscova a ignorat acest document.

Între timp, într-un ziar londonez a fost publicat un articol de către jurnalistul internațional Victor Louis, care avea legături cu KGB, a susținut că la Kremlin s-a discutat despre posibilitatea unui bombardament nuclear asupra Chinei și că se intenționa după aceea să se creeze o „conducere alternativă” pentru China.

Mao a intrat în panică și a fost de acord ca o delegația sovietică să vină în vizită în China. Rușii trebuiau să sosească pe 18 octombrie 1969, însă președintele Mao și cercul apropiaților lui se temeau că avionul de la bord nu va transporta vizitatori, ci bombe atomice, așa că el și adjuncții săi au plecat de la Beijing spre sud.

Zhou Enlai s-a adăpostit și el într-un buncăr nuclear din Xishan, unde a stat până în februarie 1970. Această psihoză de război în China a durat patru luni. Întreaga armată chineză a fost pusă în alertă. Zeci de milioane de chinezi obișnuiți au construit febril buncăre nucleare în toată țara.

În mai 1970, relațiile diplomatice dintre URSS și China au fost restabilite, iar rușii au promis că nu vor lansa lovituri nucleare.

Cu toate acestea, teama de amenințarea sovietică l-a aruncat pe Mao în brațele Statelor Unite iar rușii, pentru o lungă perioadă de timp, au rămas principala amenințare la adresa regimului de la Beijing.

Publicitate

Două variante din 1969 ale unui plan de atac nuclear sovietic asupra Chinei

 

 

 

 

 

 

În 1969, lumea era în pragul unui război nuclear între URSS și China. Fostul consul sovietic din Shanghai, Titarenko, spune că Henry Kissinger, fost secretar de stat american,  a vorbit despre îngrijorarea  lui Mao despre o lovitură atomică sovietică asupra Chinei.

La rândul lor, istoricii americani Zhang și Holliday consideră că în 1969, China  a intrat în conflict cu URSS pentru a rezolva gravele sale probleme interne, iar Moscova ca răspuns se pregătea să declanșeze un război atomic scrie publicația de limbă rusă http://www.ttlok.ru

Ambele versiuni sunt însă de acord că această conjunctură a aruncat în 1969 China în brațele Statelor Unite, iar Beijingul a început pentru o lungă perioadă de timp să considere URSS / Rusia ca principalul său inamic.

În revista International Processes, nr. 4, 2014, fostul consul sovietic din Shanghai, consultantul principal pentru China al Comitetului Central al PCUS, Mikhail Titarenko, a prezentat versiunea sa despre conflictul dintre URSS și China în 1969.

(Mikhail Titarenko a studiat la Universitatea Peking în 1957-1958, din septembrie 1959 a studiat la Facultatea de Filosofie a Universității Fudan din Shanghai, a cărei diplomă a primit-o în 1962. În 1961-1965, a lucrat în misiuni diplomatice la misiunile Ministerului Afacerilor Externe ale URSS de la Beijing și Shanghai În anii 1965-1985 – referent, consultant pentru China și Extremul Orient al aparatului Comitetului Central al PCUS. Din 1985 – director al Institutului Extremului Orient al Academiei Ruse de Științe).

În 1969, la inițiativa lui Mao Zedong, a fost organizată o provocare chineză pe insula de frontieră Damanski. Evenimentele au arătat că acest lucru a fost făcut pentru a arăta poporului chinez și americanilor (mai ales acestora), că URSS este inamicul atât al Chinei, cât și al SUA și că Tratatul de alianță, prietenie și cooperare sovietico-chinez este o bucată de hârtie fără valoare .

 

Apoi  pentru că au considerat că prima acțiune nu a fost suficient de convingătoare, chinezii au organizat o a doua provocare în Kazahstan în districtul Jelanashkoly.  

 

 

 

 

 

 

Americanii au apreciat situația creată și intențiile lui Mao, iar Henry Kissinger a înmânat chinezilor „documentele secrete” ale CIA, din care reieșea că Uniunea Sovietică urma să dea un atac atomic preventiv la Xinjiang,asupra centrului nuclear  chinez .

Mareșalul Lin Biao a aflat că era pregătită o vizită a președintelui Richard Nixon însă el și oamenii lui doreau să o oprească.

 A devenit clar că Lin Biao și grupul militar nu  împărtășea intenția președintelui Mao de a se apropia de Statele Unite împotriva URSS.

Deși din  punct de vedere al sănătății, Mao era într-o formă proastă, medicii au făcut totul pentru a-l aduce într-o stare aptă  să poată discuta cu Nixon cel puțin 30 de minute. Au stat de vorbă aproape o oră.

În timpul vizitei lui Nixon, Mao Zedong a propus de fapt o alianță  sino-americană împotriva Uniunii Sovietice. Conducerea sovietică de atunci a apreciat ca foarte serioase  pericolele care ar fi  putut apărea în urma unei astfel de alianțe.

Moscova a fost forțată să- și revizuiască toate planurile de dezvoltare a economiei naționale, a întârziat planurile existente de creștere a nivelului de trai al populației  concentrându-și eforturile bugetare pe susținerea cheltuielilor pentru crearea unei parități între arsenal  său de rachete nucleare și cel al Statele Unite și consolidarea frontierelor sale de est, iar forțele armate din Orientul Îndepărtat au fost întărite considerabil.

Prin urmare, vorbind despre  China, se poate spune că președintele Mao a avut o importantă contribuție pe termen lung în prăbușirea URSS.

Statele Unite, împreună cu Mao, au forțat Uniunea Sovietică să intre  într-o cursă armamentară istovitoare.

În același timp, americanii au profitat de oportunitățile care s-au deschis pentru ei în cooperarea cu China, pentru a crea o soft power în China și de a o apropia de  sistemului de valori american. Statele Unite au înregistrat progrese mari în acest sens.  

Istoricii americani Yoon Zhang și John Holliday în cartea Mao necunoscut Unknown Mao (publicată în SUA în 2005 în Rusia în 2007; încă interzisă in China).

 

 

 

 

 

Mao descria „revoluția culturală” ca o mișcare concepută pentru a scăpa China de stilul de conducere al revizionistilor sovietici. Înainte de epurarea partidului și al nouălea Congres al Partidului Comunist Chinez, Mao avea nevoie de o victorie  asupra URSS.

Pentru conflictul care urma,  în martie 1969 China a ales mica insulă nelocuită din Zhenbao (sau Damansky, în rusă), situată pe râul Ussuri. Rezultatul acestui conflict este cunoscut: aproximativ 60 de ruși și 800 de chinezi au fost uciși.

 Mao avea acum o idee despre puterea (sau mai bine zis, slăbiciunea) armatei sale – pierderile rușilorcomparativ cu ale chinezilor (1:12) fiind mai mult decât  evidente.

O săptămână mai târziu, premierul sovietic Kosîghin a sunat la Beijing, cu toate că cele două țări comuniste nu mai aveau relații diplomatice  de trei ani dar chinezii  au refuzat să discute cu  „blestematul revizionist sovietic”. A doua zi, s-au înregistrat mișcări importante de trupe sovietice pe granița de nord-est.

Intrat în panică, Mao a ordonat Ministerului său de Externe să informeze Moscova că este gata să negocieze și că nu dorește război. Mao se temea mai ales că rușii vor întreprinde un atac aerian masiv asupra sălii în care se aflau delegații la cel de-al IX-lea Congres de la Beijing, care urma să se  deschidă zece zile mai târziu.

Cu toate acestea, congresul s-a deschis – într-o atmosferă de secret fără precedent. Conduita sa nu a fost raportată până la sfârșitul acesteia. Două mii dintre delegații săi au fost închiși în camere de hotel cu perdele bine trase.

Mao avea motive să fie alarmat. La 13 august 1969, rușii au lansat un atac la granița URSS (în Kazakhastan) și Xinjiang. Zeci de tancuri rusești și transportoare blindate au pătruns adânc în în teritoriul chinez, încercuind și  masacrând  trupele chineze.

 

La sfârșitul anului 1964, mareșalul sovietic Malinovski  vorbea deja apropiaților săi despre ideea unui atac fulgercătre capitala chineză (ar fi ajuns în Beijing de-a traversând stepa goală din Mongolia în două zile ).

La acel moment, China nu ar fi avut o apărare eficientă împotriva blindatelor sovietice dacă rușii ar fi  decis să continue înaintarea  spre Beijing.

De aceea Mao a ordonat crearea unor obstacole artificiale de 20-40 de metri înălțime și 250-400 de metri lățime și șanțuri antitanc de 120 de metri împotriva tancurilor sovietice . Au fost transportate în acest scop de la mari depărtări, cantități  enorme de pământ și piatră .

 

 

 

 

 

De asemenea, Mao se temea de un atac nuclear asupra Chinei și a altor facilități strategice.

În septembrie 1969, Kosîghin s-a întâlnit pe aeroportul din Beijing cu al doilea om în ierarhia de conducere a Chinei, Zhou Enlai.

Chinezii nu au primit garanții că URSS nu va aplica lovituri nucleare asupra țării lor. O săptămână mai târziu, Zhou a scris o scrisoare către Kosyghin cerându-i să fie de acord cu renunțarea la un atac  nuclear, dar Moscova a ignorat documentul.

Între timp, un articol al lui  Victor Louis, un jurnalist   internațional cu  legaturi în  KGB, a fost publicat într-un ziar din Londra. În articol  Louis a susținut că Kremlinul discuta despre posibilitatea unui bombardament nuclear asupra Chinei și că intenționează după aceea să susțină  o „conducere alternativă” pentru China.

Mao a intrat în panică și a fost de acord că o delegația sovietică ar trebui să vină în vizită în China. Rușii trebuiau să sosească la 18 octombrie 1969.

Mao și cercul său de apropiați  se temeau că avionul care va veni în China nu va avea la bord înalți demnitari sovietici ci bombe atomice, așa că el și adjuncții săi au plecat la  sud de Beijing, iar Ciu En lai s-a adăpostit  într-un buncar nuclear din Xishan, în care a rămas până în februarie 1970. Mao a părăsit adăpostul după ce s-a convins pe 18 octombrie că demnitarii ruși au coborât din  avion.

Această psihoză de război a durat în China patru luni. Întreaga armată a fost pusă în alertă și zeci de milioane de chinezi  au fost mobilizați la nivel național să construiascî buncăre antiatomice.  

 

 

 

 

În mai 1970, relațiile diplomatice dintre URSS și China au fost restabilite, rușii au promis să nu recurgă la bombardamente nucleare. Totuși, frica de amenințarea sovietică l-a aruncat atunci pe Mao în brațele Statelor Unite – iar rușii mult timp (dacă nu pentru totdeauna) au rămas pentru Beijing principala amenințare.

 

 

+++

  

În loc de încheiere 

 

Richard Pipes, un academician american care se specializase în istoria Rusiei și  în special a Uniunii Sovietice, fost  membru al administrației Reagan, a vizitat China în 1977, ajungând la concluzia că în China principalul inamic al acestei țări era considerată Uniunea Sovietică .

 

„Împreună cu SUA, vom rupe ursul polar” spuneau chinezii.

 

Richard Edgar Pipes (  11 iulie 1923 – 17 mai 2018) a  de – a lungul întregii sale cariere un anticomunist convins . În 1976, a condus echipa B , o echipă de analiști organizată de Agenția Centrală de Informații care a analizat capacitățile și obiectivele strategice ale conducerii militare și politice sovietice.  Din 1958 până în 1996, Pipes a lucrat la Universitatea Harvard .

Pipes a fost din 1976 șeful echipei B , compus din experți civili și ofițeri în retragere și un apropiat al  directorului CIA de atunci George H. Bush.

Echipa B a fost creată la inițiativa  secretarului apărării de atunci, Donald Rumsfeld, ca o structură paralelă cu grupul de oficiali ai informațiilor CIA, cunoscută sub numele de echipa .

Scopul a fost acela de a se  face  o evaluare mult mai profundă a capacităților militare ale Uniunii Sovietice. 

Nu este surprinzător, că Estimarea Națională de Informații a Uniunii Sovietice și evaluările  anuale ale  CIA, au  subestimat atât strategia militară sovietică, și ambițiile acestei țări, interpretând greșit intențiile sovietice.

Echipa B  a ajuns la concluzia că sovieticii au dezvoltat mai multe arme noi,  o flotă submarină dotată cu armă nucleară, care folosea un sistem care nu depindea de sonar activ, fiind astfel nedetectabil de tehnologia existentă.

Potrivit lui  Pipes, „Echipa B a fost desemnată să examineze probele și să vadă dacă se poate concluziona că strategia sovietică reală este diferită de cea americană în privința capacității de distrugere. Acum s-a demonstrat în totalitate că a fost”. 

În 1986, Pipes a susținut că echipa B a a furnizat factorilor de decizie americani estimări și analize de apărare mai realiste.

De asemenea, el a fost convins că principalul pericol pentru Rusia era reprezentat de  China și de islamismul militant.

 

 

 CITIȚI ȘI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/07/12/un-plan-american-de-ocupare-a-urss-la-sfarsitul-anilor-50/