CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Similitudini între invadarea Ucrainei de către Rusia lui Putin și ”Anschluss“-ul lui Hitler din 1938

Invazia Ucrainei, care se petrece chiar sub ochii noştri, are o sumedenie de similitudini cu evenimentele din perioada 1937-1939, din centrul Europei.

De la pretextele Rusiei până la ezitările Occidentului, de la nerespectarea angajamentelor şi a tratatelor semnate de marile puteri la neputinţa organismelor internaţionale, de la ruperea de realitate a liderului Rusiei până la negocierea peste capul victimelor, totul induce un deja-vu.

chamberlain2

Foto: 1938: Momentul în care, întors de la Munchen, premierul britanic Neville Chamberlain flutura tratatul prin care puterile occidentale cedau în faţa presiunii lui Hitler, consfinţea dezmembrarea Cehoslovaciei şi, credea politicianul britanic, „pacea timpurilor noastre“

Occidentul pare să repete, în cazul crizei majore izbucnite în Ucraina, greşelile comise în urmă cu 75 de ani, greşeli care – sunt acum de acord toţi istoricii serioşi – au dus la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, scrie publicistul  Matei Udrea în https://adevarul.ro/international și pe blogul https://mateiudrea.wordpress.com.
Politica de conciliere şi de cedare în faţa presiunii puse de un dictator hotărât ajuns în fruntea unei superputeri este principala metodă prin care SUA şi puterile europene grupate sub egida UE încearcă, în ultimii ani, să tempereze elanul Rusiei. Invazia Ucrainei, care se petrece chiar sub ochii noştri în acest moment, are o sumedenie de similitudini cu evenimentele din perioada 1937-1939, din centrul Europei.

„Pacea timpurilor noastre“

Prevalându-se de pretextul „protejării minorităţii germane“ împotriva „abuzurilor comise de extremişti“ şi de „apărarea intereselor strategice ale Germaniei“, Adolf Hitler începea, în a doua jumătate a anilor 1930, reclădirea Imperiului German.

În martie 1938, după o îndelungată campanie în care conducătorii Reichului susţinuseră pe toate căile ideea „unificării“, avea loc Anschluss-ul: anexarea Austriei de către Germania.

Puterile occidentale Marea Britanie şi Franţa – cele care contau, la acel moment, în balanţa de forţe a Europei – n-au avut nimic de comentat. Câteva luni mai târziu, Hitler a testat din nou hotărârea învingătorilor în Primul Război Mondial şi, folosind pretextul persecuţiilor la care ar fi fost supusă comunitatea germană din regiunea sudetă a Cehoslovaciei, a demarat o campanie care viza ocuparea completă a acestei ţări. De data aceasta, britanicii şi francezii – care garantaseră frontierele Cehoslovaciei, ai cărei aliaţi erau – au reacţionat, ameninţând Germania cu represalii.

Aşa s-a ajuns în septembrie la „arbitrajul“ de la München, unde Marea Britanie, Franţa, Italia şi Germania au negociat, FĂRĂ A LE CERE PĂREREA cehoslovacilor, soarta acestei ţări. Guvernul ceh a fost forţat să accepte de către aliaţii săi pierderea regiunii sudete, care a fost anexată de Germania. Neville Chamberlain, premierul britanic, a fost întâmpinat cu ovaţii la Londra, el fluturând în faţa mulţimii acordul cu Hitler prin care proclama că obţinuse „pacea timpurilor noastre“. 6 luni mai târziu, în martie 1939, Germania invada şi ocupa întreaga Cehoslovacie. Au urmat atacul asupra Poloniei şi Războiul Mondial.

Harta dezmembrării Cehoslovaciei în 1938-1939, în urma „arbitrajului“ de la Munchen. Germania a ocupat mai întâi regiunile de graniţă, apoi întreaga Cehie. Slovacia a devenit un stat-marionetă, Ungaria a invadat şi anexat o parte a teritoriului acesteia. La fel, Polonia.

Acum, Ungaria are pretenţii asupra aceleiaşi regiuni anexate în 1939

Olimpiada lui Hitler, Olimpiada lui Putin

Ştim acum că Vladimir Putin, autocratul din fruntea Rusiei, lucrează de ani buni la renaşterea imperiului rus, întreaga politică a ţării fiind subordonată acestui scop.

De la folosirea intensivă a „coloanei a cincea“ – KGB-ul renăscut – în ţările vizate până la pârghiile economice şi de la reînarmarea şi modernizarea forţelor armate până la campaniile de imagine (ca o curiozitate, Hitler a obţinut organizarea Olimpiadei la Berlin în 1936, în timp ce Putin a adus Olimpiada de Iarnă la Soci în 2014 şi Cupa Mondială la fotbal în Rusia în 2018).

Vladimir Putin la Olimpiada de la Soci (2014)

Foto: Hitler la Olimpiada de la Berlin (1936)


În ultimii ani, Rusia a făcut paşi hotărâţi pe calea acaparării teritoriilor pierdute după destrămarea URSS.

A fost iniţiată Uniunea Euroasiatică, o organizaţie care se doreşte replica la Uniunea Europeană, în care au fost atrase, de voie sau de nevoie, o parte dintre ţările care reuşiseră să-şi recapete independenţa în 1991. Statele care se opun înfruntă presiunea armată a Kremlinului. În 2008, motivând „protejarea minorităţii ruse ameninţate“ din regiunile Abhazia şi Ossetia, Rusia a invadat Georgia, ţară care încerca, pe atunci, să adere la NATO.

Flota rusă a instituit blocada ţărmului georgian, tancurile ruseşti au ajuns la 50 de kilometri de Tbilisi, iar aviaţia rusă a bombardat capitala gruzină. SUA şi Uniunea Europeană au protestat, Putin şi-a oprit trupele înainte ca acestea să ocupe întreaga ţară, dar Rusia a obţinut ceea ce şi-a propus: Georgia n-a fost invitată să adere la NATO, perspectiva intrării în UE s-a amânat pe termen nedefinit, iar guvernul pro-occidental a pierdut alegerile, fiind înlocuit cu unul pro-rus.

ONU, UE, garanţiile SUA – aceeaşi eficienţă ca cele date de Liga Naţiunilor şi garanţiile Aliaţilor în 1938-1939

Bundesarchiv_Bild_183-H13160,_Beim_Einmarsch_deutscher_Truppen_in_Eger

Foto: 1939- Etnice germane din regiunea sudetă întâpinându-l pe Hitler cu lacrimi în ochi şi cu salutul nazist după ocuparea zonei în urma „arbitrajului“ de la Munchen. FOTO: Bundesarhiv

_73303798_73303797

Foto: 2014 – Etnicii ruşi din Crimeea au întâmpinat cu entuziasm intrarea trupelor Moscovei în Ucraina

Criza Ucrainei, pe care o trăim acum la graniţele noastre, este similară. Folosind pretextul „minorităţii ruse periclitate de regimul fascist venit la putere la Kiev“, Moscova a invadat de facto Ucraina, fără avertismente sau vreo declaraţie prealabilă de război.

Trupele Kremlinului au „răspuns“ cererii „ruşilor oprimaţi“ din Crimeea, peninsulă pe care au ocupat-o.

În paralel, propaganda rusă le cere „fraţilor ucraineni“ să nu opună rezistenţă, iar dezertarea comandantului flotei ucrainene, care a trecut de partea ruşilor cu tot cu vasele de luptă ale ţării sale, arată cât de adânc este penetrată structura statală a Ucrainei de spionajul rusesc. De acum, este evident că Vladimir Putin nu vizează doar câteva puncte strategice, ci chiar un „anschluss“: anexarea Ucrainei – sau, în cel mai rău caz, instalarea în fruntea acestui stat a unui guvern-marionetă.
În faţa acestei demonstraţii de forţă, pe parcursul căreia Rusia a călcat în picioare toate tratatele şi normele internaţionale, amintind puternic de practica Uniunii Sovietice din anii 1939-1940 (URSS a atacat Polonia, Finlanda, Letonia, Lituania, Estonia şi România fără vreun argument legal şi fără ca garanţii din Vest să poată face ceva), Occidentul a reacţionat ezitant.

Hitler demonstra, în urmă cu şapte decenii, ineficienţa sistemului de securitate internaţional în faţa agresiunii unei forţe hotărâte şi bine înarmate.

Protestele din Liga Naţiunilor şi garanţiile oferite de Marea Britanie şi Franţa n-au făcut nici cât o ceapă degerată când Germania, Italia, Japonia şi URSS şi-au început expansiunea. Acum, ONU aproape că nici n-a contat, Uniunea Europeană s-a dovedit o construcţie lipsită de forţă, iar protestele puterilor europene au fost ignorate de Rusia.

Ucraina beneficiază, încă din 1994, de o înţelegere scrisă şi fermă cu SUA şi Marea Britanie, care îi garantează securitatea, suveranitatea şi integritatea teritorială după ce a renunţat de bunăvoie la armamentul nuclear.

În aceste zile, toate tratatele s-au dovedit maculatură: nici SUA, nici Marea Britanie nu au putut (şi nici nu au dorit cu adevărat) să împiedice invazia trupelor ruseşti.

Rusia însă a înaintat Ucrainei în 2014 un ultimatum: dacă forţele acestei ţări din Crimeea nu se predau, va începe ofensiva. Imediat, Putin a trecut la anexarea Ucrainei.

putin

Vladimir Putin, autocratul de la Kremlin care a ordonat invadarea Ucrainei

Rusia a înaintat Ucrainei un ultimatum: dacă forţele acestei ţări din Crimeea nu se predau, va începe ofensiva. Este imposibil ca aceste evenimente să nu ne ducă gândul la „negocierea” URSS-ului din iunie 1940, când România a fost somată să evacueze Basarabia în 24 de ore…

Foarte-foarte târziu, treptat, occidentalii au început să se dezmeticească. „Putin a pierdut contactul cu realitatea“, i-a comunicat cancelarul german Angela Merkel preşedintelui american Barack Obama, după ce a discutat cu liderul de la Kremlin.

În România şi nu numai, toată lumea miza pe faptul că Rusia nu va escalada violenţa. Că noi nu vom fi atinşi, pentru că stăm sub umbrela NATO. Că Putin va da înapoi, că se va mulţumi, probabil, cu jumătate de Ucraina (sau, în cel mai rău caz, cu Ucraina întreagă), pentru că „nu poate fi chiar atât de inconştient“.

„Nu va intra în nicio ţară NATO. Nu va îndrăzni.“. Şi despre Hitler s-a spus la fel. Că nu va îndrăzni. Cea mai mare greşeală pe care au făcut-o occidentalii în anii 30 ai secolului trecut a fost aceea de a-i judeca pe Hitler şi Stalin după sistemul de referinţă al democraţiilor occidentale. Să-i creadă întregi la minte. Acum, se mizează din nou pe conştiinţa inconştienţilor.

Ce urmează? Putin, asemenea lui Hitler în 1938, a observat că Occidentul n-are chef să intre într-un conflict riscant.

Germania a propus (iar Putin – câtă mărinimie! – a acceptat) o comisie care să medieze criza din Ucraina.

Nici Marea Britanie şi Franţa, acum opt defcenii, nici SUA şi Germania în acest moment, n-au ce negocia din perspectivă legală cu un stat agresor, care a invadat fără motiv teritoriul unui alt stat.

01/06/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Despre diferendul moldo-rus pe axa Moscova–Berlin, anschluss-ul Moldovei, sau înghiţirea Chişinăului de către Tiraspol

 

 

 

ARANJAMENTELE PRIETENILOR NOȘTRI RUȘI CU PRIETENII NOȘTRI GERMANI

Despre diferendul moldo-rus din Transnistria pe axa Moscova–Berlin sau despre „compromisul” politic spre care suntem împinşi din două părţi.

Conflictul transnistrean a revenit în atenţia experţilor ruşi şi germani, dar şi a factorilor de decizie de la Moscova şi Berlin. Ultimele declaraţii ale ministrului rus de Externe, Serghei Lavrov, au trezit reacţii diverse la Chişinău şi Tiraspol, dar şi la Kiev, Bucureşti şi Berlin. Să vedem două opinii particulare exprimate zilele acestea în Rusia şi Germania. Le-am ales pe acestea în funcţie de relevanţa lor pentru situaţia în care ne aflăm, nu pentru numele celor care le-au emis.

Unison ruso-german

„Moscova slăbeşte frontul transnistrean. Medvedev nu doreşte să se certe cu Occidentul”, acesta este titlul unui material apărut zilele acestea în prestigiosul ziar „Nezavisimaia gazeta” de la Moscova. Autoarea articolului, Svetlana Gamova, opinează că „acceptând transformarea misiunii de pacificare din Transnistria în una internaţională, Moscova îşi poate consolida încrederea în raporturile cu Uniunea Europeană. Şi, totodată, să-i dea Uniunii Europene o mână de ajutor la lichidarea ultimei aşchii a Războiului Rece, cum este numită la Bruxelles nerecunoscuta republică de pe Nistru”.

În acelaşi timp, Alexander Rahr, directorul Centrului Berthold Beitz de pe lângă Consiliul German pentru Politică Externă, a declarat pentru publicaţia moscovită că „este prematur să tragem concluzii, însă tendinţa poate fi observată de pe acum, în special pe exemplul Libiei – Medvedev nu vrea să se certe cu Occidentul. Dacă Moscova are un plan căruia i-a dat glas Lavrov, înseamnă că înregistrăm un progres în realizarea înţelegerilor dintre Merkel şi Medvedev”.

În continuare, expertul german a ţinut să arate că „Medvedev nu doreşte o confruntare critică cu Occidentul şi face un pas hotărâtor în direcţia acestuia – în Transnistria. Dacă este aşa, declaraţia lui Lavrov devine clară”.

Ce vrea şi ce poate oferi Moscova?

Aşadar, vedem din aceste două opinii, dar sesizăm şi din evoluţiile contextului, că punctele de vedere ale Moscovei şi Berlinului s-au apropiat în ultimii ani în atâtea probleme de politică externă, încât au ajuns uneori să se suprapună. Ceea ce spun experţii şi comentatorii deschis gândesc şi discută responsabilii ruşi şi germani. Moscova vrea liberalizarea regimului de vize pentru cetăţenii săi care călătoresc în UE, vrea un parteneriat strategic ruso-comunitar şi ruso-german de modernizare şi mai declară că vrea o nouă arhitectură de securitate pe continent.

Logica elementară ne spune că Moscova ar trebui să ofere ceva în schimb. Ce anume? Concentrarea pe gravele ei probleme interne în detrimentul insistării pe conceptul absurd, de esenţă imperială, al aşa-zisei „vecinătăţi apropiate”.

De dragul adevărului trebuie să constatăm însă că Moscova nu s-a retras niciodată de bună voie din zonele în care şi-a exercitat controlul militar şi economic.

Judecând după mai multele precedente istorice, nu putem şti cât este în noua conjunctură sinceritate, interes meschin, încercare de a trage pe sfoară, profitând de încrederea partenerilor externi etc., etc.

În această situaţie trebuie să adoptăm o atitudine moderată şi realistă, rezervată chiar, fără prea mare entuziasm, dar şi fără respingerea din pornire a ideii de compromis politic între Moscova şi Chişinău în problema diferendului care le opune de aproape două decenii în Moldova de dincolo de Nistru. Despre ce compromis ne vorbeşte domnul Lavrov, în calitate de purtător de cuvânt al regimului de la Tiraspol?

Pacte – nu, dar înţelegeri există…

Impresia generală este că Moscova nu şi-a abandonat vechea poziţie şi că doreşte acum, într-un context aparent schimbat, să-şi promoveze interesele prin complicitatea Uniunii Europene, mai exact a celui mai mare şi mai influent membru al ei – Germania. Multă lume s-a temut anul trecut, după întâlnirile de la Ekaterinburg dintre cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele rus Dmitri Medvedev, că referinţa din declaraţia lor comună la diferendul moldo-rus din partea de răsărit a Moldovei ar echivala cu existenţa unui adevărat Pact ruso-german încheiat dintr-un reflex care sugera analogii cu Pactul Ribbentrop-Molotov.

Nu am subscris atunci acelor temeri şi nu suntem, în general, adepţii teoriilor conspiraţioniste, dar, constatăm acum, din declaraţiile publice ale domnului Serghei Lavrov, existenţa cel puţin a unor înţelegeri ruso-germane, de natură geopolitică, privind Republica Moldova şi viitorul ei.

Dincolo de recentele declaraţii oficiale ale părţii ruse şi dincolo de comentariile din presa apropiată puterii de la Moscova şi celei de la Berlin, un şir de elemente noi se ridică în faţa noastră asemenea unor drastice semne de întrebare.

Astfel, sursele noastre diplomatice de la Bruxelles şi de la Berlin comunică, întâmplător sau nu, că Moscova revine asupra planurilor sale mai vechi de preluare a controlului asupra Republicii Moldova prin federalizarea statului, în care Tiraspolul să aibă drept de veto în politica internă şi, mai ales, în cea externă şi de securitate a Chişinăului.

Semnale ruseşti de la Berlin

Este interesant să observăm că, în ultima vreme, oficiali din Ministerul german al Afacerilor Externe discută intens cu omologii lor din Ministerul rus de Externe pe marginea diferendului transnistrean. Chiar dacă nu-şi creează iluzii în legătură cu pretinsa turnură în poziţia MAE-ului rus privind aparenta distanţare de capul regimului separatist Igor Smirnov şi disponibilitatea afişată a Moscovei de a purcede la evacuarea definitivă a muniţiilor din estul Moldovei, Berlinul transmite şi el către Chişinău o serie de semnale neliniştitoare. Care sunt aceste semnale?

Unu. În dialogul cu reprezentanţii Chişinăului, oficialii germani nu ezită să insiste diplomatic asupra distanţării Republicii Moldova de Legea despre prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria) adoptate în 22 iulie 2005. Berlinul ne sugerează ca, cel puţin, să instituim un „moratoriu” asupra acestei legi.

Potrivit reprezentanţilor diplomaţiei germane, legea din 2005, de altfel, votată unanim de membrii forului nostru legiuitor, ar suferi de un handicap congenital major. Vă rog să nu zâmbiţi, dar partea germană consideră că legea din 22 iulie 2005 nu e bună pentru că… (sic!) „nu a fost discutată cu transnistrenii”.

Prietenii noştri de la Berlin, parcă făcând pe placul prietenilor noştri de la Moscova, ne dau de înţeles că o eventuală anulare a legii din 2005 sau măcar o eventuală distanţare de ea ar constitui o probă de bunăvoinţă atât faţă de Rusia, cât şi de Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană, demonstrând „seriozitatea” Chişinăului. Nu comentăm aici şi acum această poziţie germană, esprimată în mod repetat şi accentuat în discuţiile cu reprezentanţii Chişinăului, ci doar arătăm că ea ne este cunoscută în detalii. Subiectul este atât de serios, încât merită o dezbatere amplă la scara întregii societăţi.

Doi. Berlinul, în consens cu aspiraţiile Moscovei, readuce în discuţie ideea de federalizare a ţării noastre. Mai mulţi oficiali germani susţin că Republica Moldova ar reacţiona maladiv la orice amintire a conceputului de federalizare şi că acest fapt s-ar datora ignoranţei noastre, „necunoaşterii sau slabei cunoaşteri” a respectivului concept.

Prietenii noştri germani pun semnul egalităţii între conceptul federal german, conceptul federal rus şi conceptul federal… Kozak pregătit ţării noastre, din afară, în 2003. Drept argument ne este servit faptul că federaţiile şi-ar fi demonstrat fiabilitatea în foarte multe state, mai cu seamă în Germania. Şi ni se spune că dacă Republica Moldova va insista asupra identificării unei alte soluţii a diferendului moldo-rus decât federalizarea, dacă nu vom renunţa la principiul constituţional al statului unitar şi indivizibil, atunci nu avem nici o şansă ca Rusia să-şi retragă trupele şi arsenalul din ţara noastră.

Trei. Fără a aştepta un răspuns din partea Chişinăului, prietenii noştri de la Berlin marşează pe ideea de federalizare, grăbindu-se să formuleze, pentru noi şi în locul nostru, imperativele majore de moment. Ni se arată că este necesar „în mod imperativ” ca Republica Moldova „să se descotorosească de federalismofobie”! (Doamne, ce mai termeni, ce mai noţiuni!) Şi iarăşi, fără a aştepta să ne „descotorosim” de respectiva „federalismofobie”, prietenii noştri de la Berlin îşi oferă generos şi insistent serviciile pentru identificarea variantelor de federaţie pe care ar trebui să o îmbrăţişăm cu recunoştinţă, topindu-ne de fericire.

Patru. Mai mult, Berlinul şi-a anunţat deja, pe canale diplomatice, foarte amabila disponibilitate de a primi vizite de informare (sau de formare?) şi documentare pentru „experţii în drept constituţional” de la Chişinău… şi Tiraspol, care, consideră prietenii noştri germani, ar trebui să constituie o „echipă comună” de lucru „pentru elaborarea proiectului unei noi Constituţii federale” a statului „reunit cu Transnistria”. Reunit, evident, sub auspiciile celor mai mari federaţii din Eurasia: Federaţia Rusă şi Federaţia Germană…

În concluzie, prietenii noştri germani, la unison cu prietenii noştri ruşi, vor să punem cruce pe legile consensuale din 2005 privind soluţionarea diferendului moldo-rus din stânga Nistrului, să nu mai fim atât de „ignoranţi” în materie de federalism, să ne debarasăm de „fobia” federalismului, să anulăm Constituţia actuală în favoarea alteia „federale”, scrisă în consens cu Smirnov, Antiufeev şi ceilalţi reprezentanţi ai serviciilor ruse delegaţi în Moldova de dorul şi de dragul realizării visului multisecular al „reunirii” noastre cu regimul banditesc din Transnistria.

Nemţii vor ce n-au putut nici americanii…

Toate aceste demersuri ale Berlinului ne amintesc de cele ale Washingtonului dintr-o perioadă anterioară. Buna şi vechea prietenă a moldovenilor, ambasadorul Pamela H. Smith, a fost o habă de vreme promotoarea activă şi la fel de insistentă a conceptului federaţiei moldo-transnistrene. Abia când responsabilii de la Departamentul de Stat şi Casa Albă au înţeles că o federalizare cu Tiraspolul înseamnă, de fapt, o federalizare cu Moscova, ambasadorul a fost rechemat în ţară înainte de termen, iar ideea de federaţie a fost abandonată, cum era şi firesc.

Statele Unite au renunţat la insistenţele lor profederalizare, întrucât au înţeles că o construcţie federală Chişinău-Tiraspol nu este una viabilă şi funcţională, iar Washingtonul nu şi-ar fi putut asuma în nici un fel şi în nici un caz responsabilităţi reale pentru a asigura caracterul viabil, durabil şi funcţional al unui asemenea model de organizare statală impus Republicii Moldova din afară.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru harta r moldova si transnistria

 

 

Acest vechi cuvânt Anschluss…

 

Înghiţirea Chişinăului de către Tiraspol sau anschluss-ul Moldovei, ca să evocăm un termen german, nu este pentru noi o soluţie bună şi nici una de durată. Regimul de la Tiraspol există exclusiv datorită staţionării ilegale a armatei, finanţărilor substanţiale, sprijinului logistic şi prezenţei masive a serviciilor secrete ale Moscovei în partea de răsărit a ţării noastre.

Retragerea necondiţionată a armatei ruse şi a serviciilor secrete din zonă sau curmarea fluxului financiar dinspre Moscova spre Tiraspol ar face ca diferendul să dispară, să nu mai aibă obiect. Regimul de la Tiraspol îşi are cauza şi sursa la Moscova. Buba este acolo. Şi dacă prietenii noştri de la Berlin doresc sincer să trateze această bubă, trebuie să trateze Moscova, nu Chişinăul.

Berlinul cere mult şi nu garantează nimic

Insistând tot mai apăsat pe federalizarea Republicii Moldova, poate garanta astăzi Berlinul viabilitatea unui stat federal prin federalizarea Chişinăului cu Tiraspolul, recte cu Moscova? Poate garanta Berlinul ceea ce nu a putut garanta nici măcar Washingtonul? Credem că nu. Şi nemţii, oricât de nemţi ar fi, pot greşi uneori. Mai ales atunci când, mânaţi de propriile lor interese economice şi de putere, cad lesne pradă ispitei ruse, după cum nu o singură dată s-a văzut în istorie.

Şi cum Europa întreagă, implicit motorul ei germano-francez, nu a putut garanta nimic, acum doi ani, în Georgia şi nu şi-a asumat nici un fel de răspunderi pentru soluţii viabile şi de durată, este greu să admitem că Berlinul s-ar putea dezminţi acum în cazul micii Republici Moldova cu armata şi serviciile ruseşti pe capul ei.

Compromisul compromiţător

Berlinul, ca şi Moscova, ne vorbesc acum despre compromis. Evident, despre compromisul pe care trebuie să-l facă doar Chişinăul. Ceea ce nu ni se spune este că acest compromis, cerut ba în rusă, ba în germană, este unul… compromiţător. Odată acceptat, el poate compromite iremediabil însăşi noţiunea de stat funcţional, aruncându-ne cu două decenii înapoi, dar, mai ales, poate compromite pe termen foarte lung şansa noastră de integrare europeană. Nu ar fi oare cel mai bun compromis şi dovadă de respect pentru ordinea internaţională ca mai întâi şi-ntâi de toate Moscova să se retragă, cu armată şi servicii, din Republica Moldova?

Sigur că da! Numai că Berlinul uită să înceapă cu începutul când abordează problema.

Impresia pe care ne-o lasă cântecul duetului diplomatic ruso-german este că ascultăm o melodie veche şi foarte bine cunoscută auzului nostru. Subtila melodie cântată acum nemţeşte în urechile noastre nu este decât un nou aranjament al unei melodii ruseşti mai vechi, chiar dacă ni se prezintă cu un nume nou şi ceva mai lung decât „memorandumul Kozak”: Nici un fel de integrare europeană fără federalizarea şi transnistrizarea întregii voastre ţări!

Tare mă tem că oficialii de la Chişinău, mulţi dintre ei de extracţie sovietică şi, de ce să nu o spunem, securistică, şi-au cumpărat deja partitura acestei melodii şi s-au pus de zor pe repetiţii… Timpul va arăta dacă avem sau nu dreptate.

 

02/03/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Ofensiva statelor revanșarde totalitare în perioada interbelică. Frăția de arme sovieto-nazistă

 

 

 

 

 

 

Relaţiile internaţionale între cele două războaie mondiale. Agresiunea statelor totalitare.

În primii ani ai perioadei interbelice, s-au depus eforturi pentru păstrarea păcii şi securităţii în lume:

Și-a început activitatea Societatea Naţiunilor;

S-au încheiat tratate de alianţă între diferite state;

S-a semnat Pactul de la Locarno, prin care Germania şi vecinii săi, Franţa şi Belgia, îşi garantau frontierele;

Franţa şi Statele Unite ale Americii, au încheiat, în 1928, Pactul Briand-Kellogg (semnat apoi de 63 de state), prin care propuneau eliminarea războiului din relaţiile internaţionale.

 

 

 

kellogg-briand-pact

 

 

 

Pacea şi frontierele nu au putut fi păstrate multă vreme după tratatele de pace de la Paris, din cauza statelor revizioniste, care au declanşat acţiuni agresive de politică externă.

Începutul a fost făcut prin nerespectarea condițiilor specificate de tratatele semnate la sfârșitul Primului Război Mondial.

Astfel, la 16 aprilie 1922, Germania și Rusia, foști adversari din timpul Primului Război Mondial, semnau, în orașul italian Rapallo, un tratat prin care fiecare renunța la pretențiile teritoriale și financiare stabilite în 1918 prin Tratatul de la Brest-Litovsk.

Tratatul de la Rapallo marchează, oficial, normalizarea relațiilor dintre Germania și Rusia, care se pun de acord să „coopereze în spiritul bunăvoinței reciproce pentru satisfacerea nevoilor economice”. La prima vedere, nimic nu părea în neregulă cu această înțelegere amiabilă ce respecta spiritul Ligii Națiunilor.

În spatele ei se afla însă un acord secret ce-i va permite Germaniei să-și încalce obligațiile impuse prin tratatul de pace de la Versailles. Era primul pas în drumul Germaniei spre remilitarizare ce se va sfârși cu un conflict și mai sângeros decât cel care tocmai se încheiase.

Înțelegerea dintre Germania și Uniunea Sovietică nu este deloc surprinzătoare. Cu toate că cele două țări luptaseră una împotriva celeilalte în timpul Marelui Război, dar în 1919 ambele se regăseau în tabăra învinșilor. 

După război, ambele țări au fost izolate diplomatic de către celelalte țări: Germania, ca stat învins, pentru că era considerată unicul vinovat pentru conflagrația mondială și merita, așadar, pedepsită, iar Rusia din cauza regimului criminal bolșevic care se instalase la putere în urma unei revoluții sângeroase.

Ca atare, cele două țări, rupte de restul Europei, nu se puteau baza decât una pe cealaltă.

Tratatul de la Rapallo a fost foarte important pentru Rusia, al cărei guvern sovietic nu fusese recunoscut până atunci de niciun stat. Prin semnarea tratatul, Germania recunoștea guvernul sovietic drept conducerea de drept a Rusiei, scoțând astfel Uniunea Sovietică din izolarea diplomatică în care aceasta se afla din 1918.

Încheierea tratatului germano-sovietic a fost privit scepticism de statele occidentale, dar și de Polonia și statele baltice, situate în cele două state.

Potrivit clauzelor secrete ale tratatului de la Rapallo, Rusia permitea germanilor să-și antreneze soldații pe teritoriul său. În schimb, Germania trimitea în Rusia ofițeri pentru instruirea Armatei Roșii. La prima vedere, Germania pare a fi partea mai avantajată de acest acord. Însă Uniunea Sovietică a tras multe beneficii de pe seama înțelegerii secrete, profitând la maxim de expertiza oferită de ofițerii germani și specialiștii în industria de armament. Asta s-a văzut foarte clar în timpul celui de-Al doilea Război Mondial.

Dacă mulți dintre ofițerii sovietici formați de specialiștii germani nu aveau să apuce războiul, pierind în timpul Marii Terori, progresul din industria de armament avea să-i pregătească pe sovietici pentru lupta împotriva fostului său Aliat.

Comisia Aliată de Control, care trebuia să se asigure că Germania nu încălca clauzele păcii, mai ales pe cele privind armata, nu avea cum să controleze ce făceau germanii pe teritoriul altui stat.

Teoretic, Armata germană era limitată la 100.000 de soldați. Pe hârtie, ea era formată din 24.000 de ofițeri, 38.000 gefreiter(fruntași) și 38.000 de soldați. Germanii au găsit însă modalitatea de a depăși limita impusă la Versailles. Astfel, în Germania au fost înființate mai multe organizații paramilitare precum gărzile patriotice, organizațiile de tineret, patrule de graniță etc.  Aceste organizații nu puteau fi controlate de Comisia Aliată, așa că Germania a putut să antreneze ilegal zeci de mii de ofițeri. Acestora li se adaugă oamenii pregătiți în secret în Uniunea Sovietică.

În anul 1931, Japonia a atacat China, iar în 1933, atât Japonia, cât şi Germania s-au retras din Societatea Naţiunilor.

În anii 1935-1936, Italia a desfăşurat un război, în Africa, împotriva Abisiniei (Etiopiei), pe care a ocupat-o.

 

 

 

 

DC-1936-52-d

 

 

Germania nazistă, Italia fascistă şi Japonia imperială au format o alianţă numită Axa Berlin-Roma-Tokyo, în anii 1936-1937, iar eşecul Societăţii Naţiunilor de menţinere a păcii şi securităţii în lume s-a observat în martie 1938, când Germania a ocupat Austria (Anchluss).

Italia a ocupat Albania, în aprilie 1939.

 

 

 

 

anschuluss

 

 

 

Conciliatorismul puterilor occidentale în faţa acţiunilor agresive, revizioniste, l-au încurajat pe Hitler în realizarea planurilor sale de cucerire de noi teritorii. Prin Conferinţa de la Munchen(29-30 septembrie 1939), Marea Britanie, Franţa şi Italia au permis ca regiunea sudetă a Cehoslovaciei să fie cedată Germaniei, crezând că vor linişti pretenţiile agresive ale lui Hitler.

 

 

 

 

 

munich

 

 

La 23 august 1939, Germania şi U.R.S.S. semnau un pactul Ribbentrop-Molotov prin care Hitler şi Stalin îşi promiteau că nu se vor ataca reciproc. Prin protocolul secret la acest tratat, cele două ţări îşi împărţeau sferele de influenţă în estul Europei.

 

 

 

 

accc32a35aa0d921caa6d2c3b46c885b

 

 

 

După numai câteva zile, la 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia,urmată pe 17 septembrie de Armata Roșie sovietică. 

În urma invaziei, Hitler și Stalin și-au împărțit frățește Polonia, lichidând-o ca stat. A fost semnalul  declanșării celui de-Al Doilea Război Mondial.

 

 

 

 

 

 

 

19/01/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: