CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Dezvăluiri despre „Formula Dominației ruse” – de la Ecaterina a II-a la „Vladimir al II-lea”, făcute de istoricul Vlad Mischevca

 

 formula_dominatiei_ruse_Basarabia-Crimeea_romaniabreakignews_ro

 Formula Dominației ruse – de la Ecaterina a II-a la „Vladimir al II-lea”
(Paralele istorice actuale: Crimeea VS Moldova)
dr. conf. Vlad MISCHEVCA (Chișinău)

Ocuparea și anexarea peninsulei ucrainene Crimeea, în martie 2014, sunt exemplele cele mai recente și elocvente pentru a ilustra politicile expansioniste ale Moscovei, care nu ezită să pună în aplicare operațiuni militare sub pretextul protejării etnicilor ruși și a intereselor supreme „de readucere” a teritoriilor pierdute în sânul „lumei ruse”.

Luând în considerare analogiile istorice – Federația Rusă acționează în secolul XXI, precum Imperiul Rusiei în secolele XVIII-XIX când își argumenta expansiunea prin misiunea de „eliberare” de sub jugul păgân a popoarelor din spațiul Caucazian și Sud-Estul Europei.

Modalitatea executării „fără salve de tun” a acestei acțiuni agresive este similară unor anexări de teritorii, obținute pe cale „pașnică”, în ajunul Celui De Al Doilea Război Mondial: celebrul Anschluss, când Austria a fost anexată la Germania de către Hitler, la 13 martie 1938;

Anexarea de catre Germania, în 1939, a Sudettenlandului, Boemiei și Moraviei – regiuni ale fostei Cehoslovacii; Ca urmare a prevederilor pactului de neagresiune sovieto-german (faimosul tratat Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939), în urma ultimatumurilor din septembrie și octombrie 1939 Estonia, Letonia și Lituania au fost invadate de trupe sovietice și anexate (transformate în republici sovietice în august 1940) până în anul 1991;

De asemenea și Basarabia a fost anexată de către URSS, în iunie 1940, de la România (amenințată ultimativ, în cazul unui refuz, cu recursul la forță).

Anexarea acestor state și teritorii a avut loc când se credea că tratatele internaționale și alianțele politico-militare stau la „straja securității” colective și regionale, garantându-se pacea.

Pentru a nu cădea, din nou, într-o amnezie colectivă e cazul să înțelegem adecvat trecutul istoric care, pe bună dreptate, mai „este viu” și ar trebui să discernem exemplele oferite din abundență de istoria relațiilor internaționale, mai mult sau mai puțin îndepărtată – punând în capul locului primatul dreptului poporului la Libertate și Independență.

Cea mai mare greșeală este să spui și chiar să crezi, că cel din urmă război, care a fost pe pământul tău – este, într-adevăr „ultimul”. Un bun politician, care are cunoștințe istorice, ar trebui permanent să ia în calcul, că acea „ultimă” conflagrație poate oricând să devină – penultima. Iar războiul de pe Nistru, din 1992, s-a terminat doar cu „pacificarea ambelor maluri”, dar nu și cu soluționarea definitivă a diferendului, prin împăcarea părților…

Marcând 22 de ani de la desfășurarea acestor tragice evenimente este cazul să ne punem un șir de întrebări ce țin, atât, de trecutul istoric, cât, și de viitorul nostru. A fost oare acel război Pentru Apărarea Patriei, din 1992 – „ultimul război” purtat pe pământul nostru?

Cine poate garanta astăzi „neutralitatea” și pacea Republicii Moldova? Este oare un caz ieșit din comun anexarea unui teritoriu suveran de către Rusia? Suntem noi oare în stare să prognozăm evoluția expansiunii colosului din Est?

Iată de ce, avem convingerea că, pentru elucidarea Formulei dominației imperiale a Rusiei, este absolut necesar să se abordeze de pe poziții științifice și să se efectueze o cercetare complexă a acestui fenomen tragic și plin de mister, precum a fost ultimul război purtat pe pământul Moldovei în secolul XX, reievaluând, totodată, șirul tuturor războaielor întreprinse de Rusia pe teritoriul nostru național.

Aruncând o privire retrospectivă asupra istoriei civilizației umane, prin prisma conflictologiei, constatăm, că studierea istoriei „artei războiului”, precum și a „războiului” ca instituție dezvoltată, permite a elucida, atât schimbările de ordin tehnic, social și economic, cât și a mutațiilor de frontiera în cadrul cercetării istoriei universale.

Iar influența celor mai numeroase și de lungă durată războaie purtate cândva pe teritoriul Țărilor Române – celor ruso-austro-turce – în care Rusia a jucat, tradițional, rolul „eliberatorului”, a fost incontestabilă, din punctul de vedere al impactului acestora, asupra unității teritoriale a românilor. Ele au alcătuit o adevărată „epopee” militară, cu implicații de ordin politico-administrativ, diplomatic, economic, cultural, al mentalităților etc. – în istoria politică și a relațiilor internaționale din S-E continentului Europei de la sfârșitul secolului al XVII-lea până la începutul secolului al XX-lea.

13 invazii ale Rusiei peste teritoriului național românesc, inclusiv războiul de pe Nistru din `92.

armata transnitreană

Armata transnitreană

În acest context, anul 1711 marchează acel rubicon, când pentru prima dată un împărat (țarul Petru I) al Rusiei a trecut Nistrul și a pășit în fruntea armatei rusești pe teritoriul Țării Moldovei.

Începând din 1711, când trupele rusești și-au făcut pentru prima data apariția pe pământ românesc până în 1944, acestea au invadat teritoriul nostru de 12 ori. Iar dacă vom lua în calcul și războiul de la Nistru, când, la 1992, armata rusă (adică ofițerii și armele din dotarea Armatei a 14-a) a participat la acțiuni militare împotriva Republicii Moldova, atunci această cifră se estimează la 13 invazii.

Pe parcursul a 525 de ani (1368-1893) Rusia a purtat războaie timp de 353 ani, practic două treimi din tot parcursul istoric. După moartea lui Petru I (1672-1725) Rusia a fost în stare de beligeranță 160 ani, dintre care 98 ani au alcătuit războaiele purtate cu Turcia, Crimeea, Iranul și în Caucaz (direcția sudică).

Din păcate, astăzi în geopolitică nu mai contează cine a „descălecat” sau a fost „primul” într-o regiune sau alta, căci are „drepturi” doar acel care a intrat „utimul” pe un anumit teritoriu și posedă destule forțe pentru a-l anexa și stăpâni. Iar politica actuală a Rusiei lui Putin (care poate fi numit al Doilea Vladimir, după Vladimir Lenin) plonjează direct nu în secolul XX, ci în secolul XVIII – dorind să rezolve pe cale armată sau diplomatică anexarea Crimeei, ieșirea la Nistru, ocupând tot țărmul Nord Pontic, la fel ca în timpurile Ecaterinei II (1762-1796).

Politectonica lumii s-a schimbat radical în ultimele două secole, dar unul din protagoniștii principali care influențează poziția geopolitică a spațiului românesc din centrul și sud-estul Europei a rămas același – Rusia (care s-a afirmat plenar ca mare putere continentală încă în sec. al XVIII-lea).

Câteva secole despart epoca împăraților ruși, care și-au stabilit capitala imperiului la St. Petersburg de liderii actuali ai Kremlinului, dar constantă rămâne tendința Rusiei de a controla teritoriul nord-pontic. În orice caz, până astăziistoria  a confirmat supoziția profetică a geopoliticii lui S. Mehedinți:Meridianul istoriei se mută iarăși spre răsărit”. În acest context, ponderea geostrategică a Țărilor românești a fost și rămâne statornică.

Vom menționa, că impactul raporturilor internaționale asupra Principatelor Române este legat de apariția și dezvoltarea Problemei Orientale. Punctele de reper ale fazelor dezvoltării Problemei Orientale rămân, incontestabil, anii: 1699 (Tratatul de la Carloviț) – 1711 (Campania de la Prut) – 1774 (Tratatul de la Kuciuk-Kainargi) – 1783 (Anexarea Crimeei) – 1792 (Tratatul de la Iași) – 1812 (Tratatul de la București)…

Cu părere de rău, politica marelor puteri la adresa Moldovei și Țării Românești în această perioadă continua să se bazeze, în fond, pe „dreptul celui mai puternic”, prevalând, mai ales, din partea Imperiului Rusiei, argumentul forței și nu forța argumentului.

Dihotomia: state puternice – state slabe sau țări independente – țări dependente poate fi considerată una din axele principale ale raporturilor internaționale și, în general, universale ale dezvoltării istorice a societății umane.

Astfel, evoluția situației politice a Principatelor Române în cadrul relațiilor internaționale a fost determinată, în mare măsură, de factori geopolitici.

Bazându-ne pe supoziția că esența geopoliticii rezidă în controlul asupra spațiului (în primul rând politic, militar, economic etc.), vom menționa că Principatele se aflau pe parcursul secolului al XVIII-lea într-un câmp încrucișat, adică erau într-un spațiu la care pretindeau mai multe imperii: otoman, țarist, habsburgic.

Țările Române, deși alcătuiau, de fapt, fără nici un echivoc, conform terminologiei geopolitice, un câmp endemic, adică un teritoriu pe care comunitatea națională s-a constituit, ca atare, și care în procesul formării sale s-a aflat sub controlul său, erau considerate ca fiind incluse, conform unui șir de tratate internaționale, în așa-zisul câmp total al Porții Otomane.

Adică, se aflau sub suzeranitatea totală a otomanilor, fiind sub multiple forme de control: politic, militar, comercial, logistic ș.a. Însă acest teritoriu era disputat din ce în ce mai mult atât de unele puteri limitrofe (Austria și Rusia – vecină de la 1792), care întreprindeau o expansiune directă asupra posesiunilor otomane, cât și de altele mai îndepărtate (Franța), care, neavând căi de comunicații directe cu Principatele Române, încercau să-și stabilească aici un punct de reper geopolitic, fapt ce a provocat adevărate cutremure politice (folosind expresia lui Mehedinți) atât la 1774-1775, 1791-1792, dar, mai ales, la 1812, deoarece Principatele, în calitatea lor de zonă de interferență, au fost un măr al discordiei între imperiile rivale.

 

Charles Maurice de Talleyrand

 

Vom aminti, în acest context, că diplomatul francez Parant, relatându-i lui Talleyrand, în mod special, despre Moldova, la sfârșitul anului 1805, menționă că atunci când „invincibilul împărat” francez deține în mâinele sale soarta Europei întregi, iar statele continentului deveniseră „elemente ale marilor combinări” napoleoniene, „micul Principat al Moldovei” „ar putea, de asemenea, să suscite un anumit interes și să reclame numaidecât atenția” Franței.

Chiar dacă „națiunea moldavă”, adică poporul de rând, „era absolut pasiv”, totuși, unii boieri, care nu numai că erau, pur și simplu, „prieteni”, ci, în general, entuziaști chiar ai „numelui francez”, erau gata a arunca brațele unei „puteri protectoare, dezinteresate”, spre deosebire de cea actuală (Rusia), sub tutela cărei se afla Moldova.

Aspirațiile autohtone constând, în fond, în restabilirea „vechilor privilegii și restituirea Bucovinei…” Astfel, dacă la începutul secolului al XIX-lea moldovenii doreau să-și recapete Bucovina anexată – apoi la începutul secolului al XXI-lea nu pierdem speranța să redobândim Transnistria.

Revenim, în această ordine de idei la Anul 1774, considerat drept începutul unor schimbari calitative în raporturile Principatelor Române cu Sublima Poartă, favorizând creșterea rolului acestora pe arena internațională. Totodată, Poarta acceptase dreptul Rusiei de a „vorbi în favoarea lor”.

După Pacea de la Kuciuk-Kainargi (iulie 1774), devenind protectorul Moldovei, și, în general, al creștinilor ortodocși din Imperiul otoman, Rusia, reieșind din interesele sale politice, intervenea pe lângă Poartă în favoarea Principatelor. Toate acestea n-au putut să nu inspire anumite speranțe, contribuind la creșterea influenței politico-ideologice a Rusiei în Principate.

Preoții greci, agenții secreți ai Rusiei care „lucrau” conștiințele românilor

Referindu-se la aceste aspecte ale problemei influenței Rusiei în sud-estul Europei, istoricii au constatat că „influența rușilor în principate, după tratatul de la Iași, a fost foarte mare. Acum începe a se accentua și mai mult influența rusească foarte puternică, mai ales, în Moldova”.

Despre influența predominantă a Rusiei la acea vreme relatează și viceconsulul francez de la Iași, Parrant (în iunie 1798): „Rușii au cucerit în aceste țări toate spiritele și aceasta nu este de mirare; religia – acest mijloc întotdeauna efectiv, ce stă alături de ignoranță, a deschis toate inimile”.

În continuare, el menționa că anume preoții greci sunt acei care, fiind agenți secreți ai Rusiei în Imperiul otoman, prin predicile lor insuflă dragostea față de moscoviți și ura față de musulmani, fapt ce, firește, contribuie la aceea că fiecare grec și, mai cu seamă grecul din Moldova („Grec moldave”), vede întotdeauna în fiecare rus un prieten natural, un frate.

Aceasta se referă însă, după cum susținea diplomatul francez, mai puțin la țărani, căci „dragostea lor nu este generală”, deoarece rușii au provocat „unele nemulțămiri și amăgeli, ce au servit drept exemplu pentru alții”, fapt ce ne demonstrează, încă o dată, importanța factorului religios. Bukowina_1914

La 1775 s-a produs un grav rapt teritorial al Moldovei, când Austria, în urma unei înțelegeri cu Poarta (pentru serviciile făcute pe lângă Rusia) a ocupat nordul țării, numit ulterior Bucovina.

Poarta acceptă, prin convenția de la 7 mai 1775 această anexare, care s-a produs în mod conștient și cu consimțământul Rusiei.

 

De la Ecaterina a II-a la Vladimir al II-lea (Putin)

 

 

Conjunctura internaționala de la sfârșitul anilor ’70-începutul anilor ’80 ai sec. XVIII-lea, fiind favorabilă Rusiei, precum și victoriile obținute in ultimul război cu turcii (1768-1774), au dat naștere, in mediul cercurilor guvernamentale ale imperiului, unor largi planuri expansioniste. Calculele Ecaterinei II privind împărțirea posesiunilor otomane au fost dezvăluite în timpul întrevederilor sale personale cu Iosif (Joseph) al II-lea la începutul anilor ’80, fiind formulate și disputate în continuare de către împărăteasa rusă în faimoasa sa corespondență cu împăratul Austriei.

Este vorba de vestitul „Proiect grecesc”, ce prevedea crearea, în urma distrugerii otomanilor și alungării lor din Europa, a unui Imperiu Grec („Oriental”), în frunte cu nepotul Ecaterinei II – marele duce Constantin Pavlovici și transformarea Moldovei și Țării Românești într-un stat pseudoindependent – Dacia, al cărui suveran trebuia să fie de religie ortodoxă și cu domnie ereditară (preconizându-se candidatura lui Gr. Potemkin). Granițele noului stat al Daciei urmau să fie marcate de – Nistru, Marea Neagră, Bucovina, Olt și Dunăre, până la vărsare.

Totodată, Dunărea urma să delimiteze hotarele dintre noul Imperiu Grec (ce ar include și insulele Arhipelagului) și Dacia. În septembrie 1782 Ecateria II se „limita” a dori doar alipirea la Rusia a cetății Oceakov și a pământurilor cuprinse între Bug și Nistru.

Astfel, obținându-și mână liberă din partea Austriei Rusia a rezolvat inițial o parte din planurile urzite. Pentru Ecaterina II mult mai stringentă s-a dovedit a fi la începutul anilor optzeci ai sec.XVIII – „problema Crimeei”, care fiind declarată, cu puțin timp înainte (1774), independentă, a și fost anexată, la 1783, de către Rusia.

În 1782, în onoarea cneazului Rusiei kievene Vladimir I (moare la 28.07.1015, ulterior este canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă), împărăteasa Ecaterina a II-a a fondat decorația Ordinul Sf. Vladimir.

 

 

de la Ecaterina a II-a la Vladimir al II-lea (Putin)

 

Iar în aprilie 2014 Vladimir Putin a introdus noua decorație pentru militarii ruși – medalia „Pentru reîntoarcerea Crimeei” («За возвращение Крыма», indicându-se clar data petrecerii acestei operațiuni militare: 20.02.14 – 18.03.14), ceea ce este, de jure, un document oficial și o sursă istorică importantă, ce demonstrează că Ministerul Apărării al Federației Ruse a introdus în circulația științifică a științei istorice și diplomației (probabil, fără o coordonare cu alte ministere relevante, care dau o interpretare foarte diferită a cronologiei acestor evenimente din februarie – aprilie 2014, http://inforesist.org/eksperty-nazvali-12-faktov-kak-medal-za-vozvrashhenie-kryma-podstavila-rf/ ).

 

 

Medalia pentru reîntoarcearea Crimeei

„Pentru reîntoarcerea Crimeei” «За возвращение Крыма»

 

Astfel, cel puțin la capitolul „cronologia evenimentelor” din Ucraina și a pierderii peninsulei Crimeea, în baza datelor înscrise în noul însemn faleristic, rezultă că istoricii sunt obligați să se refere la data de „20 februarie” ca dată când a început „reîntoarcerea Crimeei”.

Astfel, se dă o lovitură serioasă pozițiilor „istoriografiei oficiale” sau, mai bine zis propagandei, de la Kremlin, dovedindu-se că decizia lui Vladimir Putin de a anexa Crimeea a fost luată numai după obținerea datelor cu privire la starea de spirit a localnicilor, înfuriați de „lovitură de stat de la Kiev” – 22 februarie 2014.

Vehiculând o astfel de abordare va fi necesar să se precizeze sursele istorice ce ar documenta începutul „întoarcerii Crimeei” cu 2 zile înainte de îndepărtarea (ințial autoînlăturarea) din funcție a președintelui  V. Ianukovici de către majoritate constituțională a Radei Supreme a Ucrainei! Aceasta este o condiție obligatorie pentru oricare dintre cei care pretind că s-a săvârșit un act „democratic”, de „restabilire a voinței poporului”.

Atestând că rolul Rusiei în raporturile internaționale din sud-estul Europei, în general, și, în Principate, în special, a fost către începutul sec. al XIX-lea predominant, vom scoate în evidență etapele de realizare a acestei politici. Astfel, considerăm că algoritmul politicii externe al Rusiei în ecuația Problemei Orientale poate fi exprimat prin următoarea formulă, care nu este o expresie matematică tipică, ci, mai mult, un silogism:

 formula_dominatiei_ruse_istoric_Vled-Mischevca_romaniabreakingnews_ro

Unde F,F1,F2 – sunt factorii externi și interni, care influențează procesul dat. Această formulă a „Dominației Imperiului Rusiei” asupra țărilor din calea expansiunii sale are la baza sa, practic, permanent, elementul acțiunii militare violente – „m” (războaiele ruso-turce), conjugat cu cel al luptei diplomatice – „d”. Formula dată a expansiunii ruse putea fi aplicată în forma ei deplină: prin cele 3 etape (A, B, C ) și asupra Moldovei, așa cum s-a petrecut și în „cazul Crimeei” în sec. al XVIII-lea (culminând la 1783 până la „D” – Dominația Imperiului Rusiei). Dar evoluția rapidă a raportului de forțe pe arena internațională – ascensiunea Franței napoleoniene ș.a. – a înaintat, la 1812, în fața Curții de la S.Petersburg realizarea parțială a planurilor sale agresive (anexarea Moldovei dintre Prut și Nistru), adică direct de la etapa „A” la „C”, omițându-se etapa intermediară – „B”, cea a „Cvasiindependenței” Moldovei (spre deosebire de cazul Crimeei). (Vlad Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea, Chișinău: Civitas, 1999, p. 34.)

Formula nu este un secret pentru diplomația Europeană

De remarcat că pentru diplomația europeană această strategie a politicii externe a Rusiei în raporturile internaționale din sud-estul Europei (pe care noi am redat-o prin formula menționată) n-a prezentat un secret. Fapt confirmat și de documentele diplomatice de epocă, căci diplomatul francez Roux raporta ministrului de externe al Franței despre discuția avută la Constantinopol, în care el a scos în evidență că politica Rusiei în ultimii 50 de ani demonstrează agresivitatea ei la adresa Porții. „Independența” Principatelor Române, pentru care St.Petersburgul luptă, este o ficțiune, doar o etapă pentru anexarea lor ulterioară. Exemplu elocvent ne poate servi Crimeea, care a fost la început declarată „independentă” – la 1774, sub cârma dinastiei hanilor Ghirei, ca, la puțin timp după aceea, – la 1783 – să fie anexată total Rusiei.

Până la reanexarea din 18 martie 2014 a peninsulei Crimeea zona costieră a Mării Negre era repartizată astfel: Ucraina – 36,6 %, Turcia – 33,2 %, Rusia – 9,4 %, Georgia – 8,1 %, Bulgaria – 6,7 %, România – 6 %. După ocuparea Crimeei Marea Azov devine, practic, închisă de ruși.  Astfel, ocupând fără luptă armată Crimeea, la fel ca și în 1783, Rusia și-a extins teritoriul de coastă maritimă din contul Ucrainei – concurând de acum încolo doar cu Turcia.

Marea Neagră reprezentând miza europeană pentru realizarea punții euroasiatice devine, ca și pe timpul Ecaterinei II, un bazin al confruntării, în care Marile puteri, asociate în alianțe politico-militare, sunt chemate să se confrunte cu expansiunea rusă în încercarea sa de refacere a unui nou Imperiu Oriental (alias Sovietic).

Rezumând cele enunțate sumar cu privire la situația geopolitică a Moldovei în contextul Problemei Orientale la cumpăna sec. XVIII-XIX e necesar de a evidenția următoarele concluzii:

  • Ponderea geopolitică a Principatului Moldovei a căpătat în epoca Ecaterinei II o valoare considerabilă, sub impactul situației geostrategice la hotarul a trei imperii: otoman, habsburgic și țarist; iar în actualul coraport de forțe pe segmentul geografic al Prutului – ca hotar al UE – rolul Republicii Moldova va spori considerabil.

  • Expansiunea Imperiului Rusiei în sud-estul Europei a avut câteva faze deosebite: de la influență politică predominantă, la cea a acțiunilor militare deschise asupra Porții Otomane (inclusiv a statelor din cadrul Imperiului otoman), în care locul și rolul Principatelor a fost deosebit de important, în calitate de obiecte de partaj teritorial; Republica Moldova, devenind încă din 1991-1992 un subiect al agresiunii militare, este actualmente un impediment în calea noilor extinderi expansioniste rusești.

  • Crizele Problemei Orientale au determinat permanent agravarea poziției internaționale a Principatelor de la nord de Dunăre, iar criza Ucraineană va determina accelerarea schimbării statutului de „neutralitate” al Republicii Moldova pe harta politică a Europei și în cadrul coraportului de forțe ale Marilor puteri.

  • Rivalitatea Marilor puteri europene la Dunărea de Jos permitea domnilor Moldovei să profite, în anumite circumstanțe, de internaționalizarea acestor dispute politico-diplomatice, pentru a-și consolida propriile poziții; iar în prezent – disputa cu Federația Rusă în bazinul Pontic poate să ne acorde o șansă unică pentru definitivarea vectorului proeuropean al Republicii Moldova sau chiar izbânda reunificării cu România.

(Chișinău, mai 2014)

Publicat de romaniabreakingnews.ro – autor Vlad MISCHEVCA

Istoric Vlad MISCHEVCA

 

Vlad MISCHEVCA este un istoric român, născut în Moldova din stânga Prutului în anul 1963. Este cercetător științific coordonator al Institutului de Istorie al Academiei de Științe a Republicii Moldova., doctor în istorie (1997), conferențiar cercetător (1999, Associate professor, Ph.D.), membru al Comisiei Naționale de Heraldică.

Domeniile sale principale de cercetare vizează perioada de trecere de la medieval la modern:  istoria relațiilor internaționale din sud-estul Europei (secolul XVIII – începutul secolului al XIX-lea), genealogia domnilor fanarioți, vexilologia heraldică națională, raporturile istorice româno-elene (în special cu Sfântul Munte Athos).

Este membru al mai multor societăți științifice internaționale, autor a 12 cărți (monografii) publicate la Chisinau, Iași, Atena și Salonic. În anul 2012 în procesul de documentare  asupra subiectului tratatului de pace de la București din 1812, într o lucrare mai puțin cunoscută, care cuprindea documente publicate la Moscova în anul 1944, a descoperit și readus în circuitul istoriografiei române importanta existentei unui Tratat ruso-turc, datat 1921, prin care cele două puteri declarau NULE juridic orice tratate anterioare dintre fostele imperii – țarist și otoman, rezultând, deci, și anularea Tratatului de pace ruso-turc de la București, din 1812, prin care Rusia și-a alipit jumătate din Principatul Moldovei, sub numele de Basarabia.

Dezvăluiri privitoare la deja celebrul (pentru noi românii) Tratat ruso-turc din 1921 și la conținutul acestuia, sunt disponibile în articolul scris de Vlad MISCHEVCA preluat si de blogul nostru cu titlul :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/26/rusia-nu-mai-are-niciun-drept-istoric-asupra-basarabiei-despre-tratatul-de-pace-ruso-turc-de-la-bucuresti-din-16-mai-1812-care-a-fost-anulat-in-1921/

03/03/2016 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Tratatul de la Bucuresti, mai 1812

 Click pentru a vedea documentul pe Scribd

 

Pe 16/28 mai 1812 la Bucureşti, în Hanul lui Manuc, s-a semnat Tratatul încheiat în urma războiului ruso-turc al perioadei napoleoniene, potrivit caruia partea estica a Principatului Moldovei (cunoscuta mai tarziu ca Basarabia) a fost anexată la Imperiul Ţarist.

La 200 de ani de la acel moment, expoziţia care se va vernisa pe 17 mai la MNIR va aduce în prim plan, prin intermediul hărţilor, documentelor, imaginilor, publicaţiilor, principale trasee diplomatice, evoluţia frontierelor şi societăţii acestei provincii.

Subiectele abordate sunt: cartografia istorică a Basarabiei înainte de 1812; anexarea Basarabiei prin Tratatul de la Bucureşti din 1812, realipirea sudului Basarabiei în urma Războiului Crimeei prin Congresul de la Paris (1856); pierderea sudului Basarabiei prin deciziile Congresului de la Berlin (1878) ce a urmat războiului ruso-româno-turc; unirea Basarabiei cu România (1918), tratatul de recunoaştere de către principalele Puteri Aliate a unirii Basarabiei la Regatul Român (1920), perioada interbelică – oameni şi locuri; ocupaţia sovietică din 1940 în urma Pactului Molotov – Ribbentrop şi campania de eliberare a Basarabiei (1940-1941); Conferinţa de pace de la Paris 1946-1947 şi Tratatul de pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate. DM

Anexarea de la 1812, urmată apoi de o ocupaţie seculară ţaristă (1812-1917), a fost oare o eliberare de sub turci, un gest uman şi progresist al Rusiei, un act de dezrobire a poporului, aşa precum pretind istoriografia sovietică şi cea rusă?

Sau Pacea de la Bucureşti semnifică un act de acaparare pe cale militară a unor noi teritorii şi împărţirii Europei în sfere de influenţă în urma unor războaie imperialiste?

Un răspuns parţial îl putem găsi chiar în Manifestul lui Alexandru I, din 12(24) decembrie 1806, adresat locuitorilor Principatelor Române la începutul acelui ordinar război ruso-turc, în care se menţiona că „această trimitere a oştirilor noastre nu numai că nu este întovărăşită cu nici o necuviinţă de războiu străin, dar încă are temeiu a întâmpina şi a apăra interesurile noastre şi ale voastre…

Ori şi cum vor fi întâmplările, noi făgăduim a vă pricinui desfătare în toate privilejiurile înaltei noastre ocrotiri, …vă veţi arăta vrednici întru toate soartei ce vă găsim”.

Iar „soarta i-a găsit” pe români, în acea epocă, în calea expansiunii Rusiei pravoslavnice, care a invadat Moldova şi Ţara Românească.

Ca apoi, în cadrul tratativelor diplomatice franco-ruse de la Tilsit şi Erfurt, să fim plasaţi în „sfera de influenţă” a Rusiei, care şi-a dobândit „dreptul” de a acapara ceea ce era deja în mâinile proprii – Principatele de la Dunăre. La 15 aprilie 1810, cancelarul rus aducea la cunoştinţa Franţei că „Majestatea sa imperială (Alexandru I) consideră Moldova şi Valahia ca nişte provincii ce fac parte din imperiul său”.

Acest război (1806-1812) a fost cel mai lung conflict militar dintre cele două mari imperii, însă trăsătura lui principală au constituit-o nu atât operaţiile militare, cât, în mod deosebit, contactele diplomatice care s-au soldat, în final, cu semnarea păcii de la Bucureşti.

La 16/28 mai 1812, în incinta Hanului lui Manuc a avut loc procedura oficială a semnării Tratatului de pace ruso-turc de către împuterniciţii celor două imperii.

El includea 16 articole de bază şi, separat, încă două articole secrete, dintre care articolele 4 şi 5 vizau direct destinul Principatului Moldovei.Menţionăm o „legitate” a extinderii teritoriale a Imperiului Rus în sud-estul Europei.

Este vorba despre un principiu, ce a stat la baza definitivării tratatelor ce marcau anumite cuceriri noi – „principiul” stabilirii graniţelor pe cursul fluviilor! Astfel, etape ale unei „faimoase” expansiuni din secolele XVIII-XIX au devenit râurile: Nipru – Bug – Nistru – Prut şi Dunărea.

Încă în planul secret al lui Z. G. Cernîşev, adresat Ecaterinei II la 1763, se anunţa teza: imperiul are nevoie să fie înconjurat la hotare de râuri.

Criteriul a stat, practic, şi la baza stabilirii graniţelor în urma războiului din 1806-1812, când s-a acceptat din capul locului înţelegerea „principială” de a se desemna noul hotar în modul cel mai arbitrar – pe „un fluviu care să merite să fie hotar între cele două părţi”.

Guvernul ţarist, fiind presat de pericolul iminent al conflictului militar cu Franţa, de opunerea marilor puteri occidentale realizării planurilor sale expansioniste şi de rezistenţa diplomaţiei otomane, şi-a redus substanţial pretenţiile teritoriale: de la ambele Principate la cel al Moldovei, apoi de la Moldova până la Siret, la Moldova dintre Prut şi Nistru, în final.

Conchidem că soarta Principatelor Române în acea perioada hotărâtoare a fost totalmente pusă la discreţia marilor puteri care disputau spinoasa chestiune orientală.

În acest context, menţionăm că, netăgăduind imperialismul Franţei, Austriei şi Marii Britanii faţă de Imperiul Otoman şi statele suzerane lui, nu putem omite că rezultatele practice ale expansiunii ţariste în bazinul pontic, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, au fost destul de concludente: Crimeea, Caucazul, Moldova răsăriteană (gurile Dunării).

Dar, în pofida statutului său internaţional şi a declaraţiilor din Manifestul ţarului rus de la începutul războiului – „de a vă păzi de toate relele”, Principatul Moldovei a fost exclus din procesul soluţionării litigiului ruso-otoman, plătind, pe nedrept, prin rapturi teritoriale (45630 km²) disputele internaţionale, generându-se, astfel, la 1812, în cadrul chestiunii orientale o nouă problemă – cea basarabeană.

Efectele imediate ale anexării

* Scindarea Ţării Moldovei în jumătate, deoarece teritoriul anexat (48%) era cu 7400 km2 mai mare decât ceea ce rămăsese sub oblăduirea domnului Moldovei (41%). Bucovina anexată de habsburgi la 1775 alcătuia 11% din suprafaţa Principatului.

Autocraţia ţaristă a „deosebit… din trupul Moldovei, – precum deplângeau boierii pământeni, – partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei şi împuternicirea, …îndemânarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirii lor, şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune… poate… mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt, tot câmpul şi inima ţării”.

Această parte a Moldovei număra cinci cetăţi întărite: Hotin, Bender (Tighina), Ismail, Chilia, Akkerman (Cetatea Albă) la care se mai adaugă şi cea a Sorocii, 17 oraşe şi târguri, 683 sate. Numărul populaţiei Moldovei Pruto-Nistrene la acea dată poate fi estimat la cca 340 mii de oameni.

* Principatele Române au ieşit din acest război economic ruinate, populaţia fiind sărăcită la maximum. Însăşi oficialităţile ruse recunosc, la 1813, că „această ţară… jefuită şi pustiită de operaţiile militare… prezintă un pustiu vast şi nepopulat”.

De aceea, scutirea de impozite a populaţiei din ţinut pe o perioadă de trei ani a fost acordată nu numai în virtutea respectării clauzelor tratatului de pace, ci şi „…în scopul de a aduce locuitorilor Basarabiei o uşurare, destul de necesară la terminarea războiului de şase ani, pe parcursul căruia ei au suportat multe greutăţi fără murmur şi cu sârguinţă în folosul Rusiei”.

* Moldovenii au avut de suferit drama familiilor despărţite şi a averii pierdute prin stabilirea hotarului arbitrar pe Prut.

„Sosind ziua fatală, după cum ne descrie Manolache Drăghici, a expirării convenţiei, după tractat ce trebuieşte fieşte care să trăiască unde să rămâie definitiv, ceasurile acelea au fost de plângeri un timp de neuitat, pentru că poporul cu cârdul, ca turmile de oi, încinsese toată marginea Prutului, de la un capăt până la altul, mergând şi viind de prin sate şi de prin târguri săptămâni încheiate, cu luarea de ziua bună de la părinţi cu care crescuse şi vieţuise dimpreună, până în vremea aceea când se despărţi unii de alţii pentru totdeauna…”.

* Ca un răspuns direct la politica anexionistă a Rusiei a fost exodul populaţiei româneşti peste Prut (doar până la 1815, au fugit mai mult de 5 mii de familii din Basarabia).

Efectele de lungă durată ale anexării

 

* Timp de 105 ani, românii din Moldova din partea stângă a Prutului, transformată ulterior într-o unitate ordinară administrativă rusă – gubernia Basarabia, s-au aflat sub ocupaţia străină a regimului autocratic ţarist, al cărui impact s-a răsfrânt asupra vieţii politice, economice, sociale, spirituale etc.

 

* Din punct de vedere economic, teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost izolat de piaţa economică unică internă românească, care se constituia pe măsura afirmării epocii moderne. Au fost întrerupte până la sfârşitul anilor ’20, prin instalarea cordoanelor vamale pe Prut şi Nistru, nu numai relaţiile tradiţionale cu centrele economice româneşti de peste Prut, ci şi cu piaţa europeană. Ţarismul a creat condiţii favorabile populaţiei urbane alogene pentru acapararea de către ei a industriei şi comerţului basarabean.

* Din punct de vedere politic, pe teritoriul anexat, deşi temporar (1813-1828) a fost păstrată o anumită autonomie internă, care treptat a fost substituită prin introducerea instituţiilor administrative şi judiciare străine tradiţiei istorice acestui pământ, specifice Imperiului rus şi conduse de funcţionari ţarişti.

Populaţia băştinaşă a fost privată de dreptul de a participa la crearea unor instituţii, organizaţii şi mişcări politice împreună cu întregul neam românesc. Ţarismul a reţinut pentru un anumit timp includerea românilor basarabeni în opera de edificare a naţiunii moderne şi statului modern român.

* Politica socială promovată de ţarism a schimbat în mod arbitrar structura socială a populaţiei ţinutului: s-a strămutat intensiv populaţie alogenă, care au format o categorie privilegiată aparte, cea a coloniştilor; în proprietatea nemijlocită a statului rus au fost acaparate imense teritorii din sudul Basarabiei. Nobilimea locală a fost divizată după principiile şi gradaţiile existente în Imperiul Rusiei, chemate să asigure constituirea unei baze sociale a dominaţiei ţariste în regiune.

* Cultura şi spiritualitatea basarabenilor a avut, poate cel mai mult, de suferit, deoarece s-a promovat o rusificare intensă a populaţiei băştinaşe, mai ales după lichidarea autonomiei Basarabiei (1828). Limba română a fost interzisă în instituţiile de stat, apoi şi în şcoală. Guvernul rus promova în Basarabia o politică reacţionară, înăbuşind orice încercare de afirmare a culturii şi spiritualităţii naţionale.

Credincioşii ortodocşi basarabeni au fost rupţi de biserica Principatului Moldovei şi înglobaţi Patriarhiei ruse. Sinodul rus a format abuziv eparhia Chişinăului şi Hotinului, cu rang de mitropolie şi exarhat, având centrul de reşedinţă la Chişinău.

Cărţile bisericeşti în limba română au fost înlocuite cu cele în limba rusă. Biblioteca publică din Chişinău, deţinând în fondurile sale cca 15000 volume (către sfârşitul sec. XIX), nu poseda nicio carte în limba română. La 1897 doar 10,5% din bărbaţii şi 1,4% din femeile de origine română ştiau să scrie şi să citească (cca 94% de moldoveni erau analfabeţi), în comparaţie cu proporţia din Moldova din partea dreaptă a Prutului – unde la 1899 erau 21%, iar la 1912 – 39% de ştiutori de carte.

* Pe tot parcursul dominaţiei ţariste, Basarabia a fost supusă unei colonizări intense. Astfel, situaţia demografică a ţinutului a suferit mari schimbări.

Dacă la 1817 populaţia Basarabiei includea cca 500 mii persoane, din care 420 de mii erau români (86%), ucraineni (6,5%), evrei (4,2%), lipoveni sau ruşi (1,5%), greci (0,7%), armeni (0,6%), bulgari şi găgăuzi (0,4%), apoi către 1856 în Basarabia locuiau peste 990 mii de locuitori, din care 738 mii erau români (74%).

Către 1862 moldovenii reprezentau 68,5% din populaţie, procent ce se va diminua, fără să schimbe radical raportul dintre majoritatea românească şi minoritarii de diverse etnii.

 

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinte a Moldovei

Basarabia literara md.

19/05/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: