CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

LA CUMPĂNA ANILOR 2021-2022 în estul Ucrainei se ciocnesc două țări, două interese internaționale diferite, dar și două mentalitați opuse și două lumi incompatibile

CONFLICTUL RUSO-UCRAINIAN LA CUMPĂNA ANILOR: 2021-2022. REINTEGRAREA MOLDOVEI

Dima N

Foto: Prof. Dr. Nicholas Dima, fost analist la Vocea Americii.

Ucraina reprezinta pentru Rusia o mare dilema; Rusia reprezinta pentru Ucraina un mare coșmar.

In prezent, in estul Ucrainei se ciocnesc două țări, dar si două interese internationale diferite; două mentalitati opuse si două lumi incompatibile.

Pe de o parte, lumea Occidental-Americana bazata pe interese materiale si profit, dar din ce in ce mai rupta de traditiile moral-crestine ale Europei.

Pe de alta, noua Rusie care se intoarce la vechile valori pravo-slavnice si la traditii agresive.

Conflictul este agravat de expansiunea chineza la nivel global. Ce vrea fiecare dintre jucatorii geopolitici de pe tabla actuala de sah a lumii?
Federația Rusă, condusa in prezent in mod autocratic de Vladimir Putin, urmarește in linii mari refacerea Rusiei țariste.

In acest scop, noua Rusie se prevaleaza de vechea religie ortodoxa si pe afinitatea de cultura si limba dintre rusi, ucrainieni si belorusi si urmareste sa readuca cele trei natiuni sub tutela ei.
Ca mentalitate, rusii mostenesc tipul razboinic nordic de la vikingi, tipul abuziv oriental de la mongoli, si tipul blajin al slavilor autohtoni.

Populatia care a rezultat din aceasta combinatie genetica locueste pe o imensitate spatiala care se intinde de la St. Petersburg pana la Vladivostock si din peninsula Kola pana in muntii Caucaz.

Majoritatea locuitorilor federatiei ruse sunt slavi, dar in mijlocul si la periferia lor convituesc mai multe minoritati etnice, rasiale si releigioase. Unele minoritati sunt pe punctual de a fi asimilate, dar altele isi cer independența.

Pentru a stapani imensul ei spatiu cucerit in evul mediu, dar anacronic in lumea de azi, Moscova trebue sa controleze atat minoritatile interne cat si tarile vecine.

Si daca Belorusia ii este mica, supusa si aliata, Ucraina ii creiaza probleme.
Rusia nu va accepta ca Ucraina sa fie cooptata in Uniunea Europeana si cu atat mai putin in alianta Nord Atlantica.

Pentru Kremlin asa ceva ar fi o provocare la razboi; casus beli. Si totusi Ucraina incearca sa iasa de sub tutela Moscovei si sa se apropie de occident. Si aici incep complicatiile.

In estul Ucrainei si in Crimea locuiesc foarte multi etnici rusi care prefera probabil Rusia.
In 1991 cand Uniunea Sovietica s-a dezintegrat nimeni nu i-a intrebat pe rusii din Ucraina ce preferinte au si din ce tara vor sa faca parte.

In urma protocolului semnat la Budapesta în 1994, Ucraina a cedat Rusiei aresenalul nuclear aflat pe teritoriul ei și în schimb Moscova a recunoscut oficial frontierele si integritatea Ucrainei.

In 2014 însă Rusia a anexat Crimea și a instigat regiunile Lugansk si Donetsk din bazinul Donbas sa-și declare autonomia.

Cele doua regiuni din estul Ucrainei sunt locuite in mare masura de etnici rusi si sunt foarte importante din punct de vedere economic si strategic. Pierdera Crimeei a declansat ostilitatea Ucrainei si opozitia occidentului.

Acum, Ucraina urmăreste sa-si recupereze teritoriul, dar Rusia o tine sub amenintarea unei agresiuni care ar putea sa o coste si alte pierderi.
Conflictul actual din estul Ucrainei este deocamdata local, dar se poate extinde oricand. Intre timp, Ucraina a inceput sa primeasca ajutoare si incurajeri din occident, desi America si NATO nu s-au angajat sa intervina militar.

Occidentul doreste sa atraga Ucraina de partea sa fara sa riste un razboi care ar putea ameninta echilibrul geopolitic mondial.

În Republica Moldova ia amploare fenomenul mercenarilor care luptă în  Ucraina de partea separtiştilor din Donbass şi Lugansk. VIDEO | CER SI  PAMANT ROMANESC

Foto: Trupe ruse desfășurate în jurul Ucrainei

Rusia intelege jocul occidentului si a iesit la atac. Si are si motive. In circa 20-30 de ani, populatia nerusa si in special cea musulmana din actuala federatie va continua sa se inmulteasca in timp ce etnicii rusi sunt in declin demografic.

Cecenia si alte mici natiuni mululmane din Caucaz sunt deja gata sa-si revendice independenta. Moscova trebue sa actioneze inainte de a fi prea tarziu.

In acelasi timp, Ucraina se inarmeaza si in viitor, dupa ce Putin se va retrage, nu stie ce atitudine vor adopta urmatorii lideri din Kremlin.
Dupa anexarea Crimeei de catre Rusia in 2014 in jurul Ucrainei s-a declansat o atmosfera de neincrede si de conflict iminent sau potential.

Statele Unite au trimis nave militare in Marea Neagra in apropierea Crimeei.

NATO si-a intarit flancul estic. Rusia considera aceste masuri drept provocari si a trecut la contra masuri. Moscova a remilitarizat Crimea si a conectat-o cu restul Rusiei printr-un pod nou peste stramtoarea Kerch.

Si pentru a contracara prezenta Americana in Marea Neagra, Rusia a adus nave de război din Marea Caspica prin canalul Volga Don.
Situatia prezenta la granita Ruso-Ucrainiana este incordata si riscanta. Ucraina se poate opune Rusiei in cazul unui conflict major, dar nu are nici o sansa de izbanda. Rusia poate invinge, dar riscurile economice si politice sunt mari si imprevizibile.

Se pare ca in conjunctura actuala Rusia stie ce poate, si intr-adevar inca mai poate, dar nu stie exact ce vrea.

Sa destabilizeze Ucraina, sa o dezmembreze, ori sa o reanexeze? Ucraina la randul ei stie ce vrea; sa devina membra a Europei, dar nu poate din cauza Rusiei.

Personal, cred ca actuala criza va fi depasita fara consecinte grave pentru ca nimeni nu e dispus sa-si asume riscul unui mare razboi. Si totuși, evenimentele pot scapă de sub control.

Tensiunea actuala este deasemenea agravata de provocarile Belorusiei la frontiera cu Polonia si de reapropierea politica, economica si militara dintre Rusia si China.

In asemenea conditii, un mic conflict local se poate transforma intr-o mare catastrofa. Nu cred ca se va intampla de data aceasta, dar in 10-15 ani va fi probabil inevitabilă.


PS: Pentru Romania conflictul Ruso-Ucrainian are o importanta deosebita pentru ca Kievul deține vechile provincii românesti Bucovina de nord, Herța si Bugeacul de la gurile Dunarii.

27/12/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Influența reanexării Crimeei de către Rusia asupra limitelor zonelor economice exclusive ale statelor riverane Mării Negre

Războiul Ucraina-Rusia se mută în instanță. Ce riscă Putin după ce a anexat  Crimeea – Evenimentul Zilei

Reanexarea Crimeei de către Rusia

Influența reanexării Crimeei de către Rusia asupra limitelor zonelor economice exclusive ale statelor riverane Mării Negre – Scurtă retrospectivă istorică asupra apartenenței țărmurilor Mării Negre între principalii actori locali.

După destrămarea Uniunii Sovietice și apariția Ucrainei ca stat independent și încheierea în iunie 1997 a Tratatului de bună vecinătate dintre România și Ucraina (Tratatul Trădării Naționale semnat de Președintele Emil Constantinescu și Ministrul de Externe Adrian Severin – n.r)  negocierile pentru delimitare au durat aproape opt ani deși printr-un document subsecvent Tratatului (Acord conex, semnat de miniștri de externe) se prevedea că negocierile vor fi încheiate în termen de doi ani.

După acest termen oricare dintre aceste state, în calitate de reclamant, putea supune cauza jurisdicției C.I.J.

Negocierile cu Ucraina au fost și mai dificile decât cele cu Uniunea Sovietică întrucât aceasta, fără bază juridică și fără a-și argumenta poziția, solicita aproape dublu decât precursoarea sa.

Probalil, ucrainenii mizau pe faptul că, solicitând mai mult, după negocieri vor obține măcar tot atât cât dorea anterior fosta Uniune Sovietică, scrie Contraamiral (r) Eugen Laurian în https://www.art-emis.ro/istorie/reanexarea-crimeei-de-catre-rusia-2

În primii trei ani de negocieri aceștia nici nu au vrut (putut?) să aducă vreun argument în sprijinul solicitării lor.

Pur și simplu spuneau că acea porțiune de mare li se cuvine și nu este cazul să justifice pretenția lor.

Abia către jumătatea duratei negocierilor au propus o metodă de delimitare neuzitată vreodată pe plan internațional, „croită artificial” doar pentru a motiva linia cerută. Evident, nici România, nici C.I.J. nu au putut fi de acord cu asemenea aberații care contraveneau flagrant prevederilor dreptului mării.

Ucrainenii vroiau o linie mediană dintre linia echidistantă la Insula Șerpilor (așa cum au solicitat anterior și sovieticii) și linia care ar fi împărțit marea conform proporției lungimii țărmurilor celor două state (adică opt părți să revină Ucrainei și o parte României).

Văzând că ucrainenii nu doresc să aplice prevederile dreptului internațional al mării și că în negocieri nu fac nici un pas înapoi din atingerea pretențiilor lor absurde, România a decis să se adreseze C.I.J. (septembrie 2004).

După patru ani și jumătate, cât a durat procesul, C.I.J. a decis o linie de delimitare maritimă echitabilă ambelor părți.

C.I.J. nu a ținut cont de pretențiile exagerate ale Ucrainei și a decis împărțirea mării pe principiile prevăzute în dreptul mării denumite și „echidistanță – circumstanțe speciale”. 

Astfel, României iau revenit 9.700 km(80%) din cei 12.250 kmaflați în dispută, adică o suprafață egală cu dublul suprafeței județului Brașov.

Față de pretențiile anterioare ale Uniunii Sovietice și Ucrainei linia stabilită de Curte este mult mai favorabilă României.

Astfel, la momentul actual, delimitarea zonelor economice exclusive și a platourilor continentale ale statelor din bazinul de vest al Mării Negre se prezintă conform Schemei nr. 25, cu precizarea că linia dintre România și Bulgaria nu a putut fi convenită, încă.

Deși discuțiile cu partea bulgară trenează de peste 22 de ani, neconvenirea unei linii de delimitare se datorează unei pretenții aberante a Bulgariei care nu acceptă utilizarea liniei de echidistanță la cele două țărmuri și susține ca delimitarea să se realizeze pe paralela geografică a ultimului punct de frontieră terestră (paralela Vama Veche).

În acest mod, contrar principiilor dreptului mării, Bulgaria ar obține o sufrafață suplimentară de peste 1.700 kmîn detrimentul României (din care 30 kmdin marea teritorială!). Ori acest lucru este total inacceptabil!

Influența trecerii Crimeei sub autoritatea Rusiei asupra raportului de forțe, delimitărilor și traseelor energetice din Marea Neagră.

Încorporarea peninsulei Crimeea de către Federația Rusă în urma acțiunilor destabilizatoare promovate de către aceasta în anul 2014 și a referendumului organizat privind dorința locuitorilor săi, referendum recunoscut și aprobat de către Duma de stat de la Moscova, a schimbat substanțial raportul de forțe din zona Mării Negre, precum și dimensiunea zonelor economice exclusive ale statelor riverane mării. Astfel, prin preluarea peninsulei, Rusia stăpânește centrul geografic al Mării Negre și redevine dominatorul și supraveghetorul absolut al tuturor mișcărilor navale din mare.

În ceea ce privește puterea militară din zona Mării Negre, constatăm o sporire accentuată a forțelor rusești instalate în peninsula Crimeea, atât referitor la armammentul terestru cât și la mijloacele de luptă navale și aeriene, unele dintre acestea mărindu-se de 4-5 ori. De asemenea, numărul militarilor ruși aproape că s-a triplat față de perioada anterioră ocupației. Prin instalarea acestora, raza de acțiune a armamentului rusesc asupra țărilor europene a sporit considerabil, atingând state precum Germania, Elveția și Italia.

În ceea ce privește o posibilă delimitare a zonelor economice exclusive dintre Rusia și Ucraina în bazinul de vest al Mării Negre, o eventuală înțelegere dintre acestea nu se va putea realiza decât tot pe principiul echidistanței la cele doul țărmuri, care sunt atât adiacente cât și situate față în față. Pe partea adiacentă linia de echidistanță se va stabili între capul Tarhancut, aflat pe partea rusă și întinsura Tendra, pe cea ucraineană, iar pentru țărmurile situate față în față, între același cap Tarhancut și capul Burnas, situat la sud de limanul Nistrului. În felul acesta Ucraina ar pierde aproximativ 75% din întinderea zonei economice exclusive pe care o avea înainte de evenimentele din 2014 prin care i s-a răpit peninsula Crimeea.

Pentru a arăta posibila delimitare ruso-ucraineană, există două mari inadvertențe. Așa-zișii specialiști americani nu au trasat corect nici liniile echidistante dintre Rusia și Ucraina și nici pe cele dintre România și Bulgaria, favorizând astfel, conștient sau nu, atât Ucraina cât și Bulgaria și dezavantajând România și Rusia. Trasarea corectă a acelor linii de echidistanță este prezentată în Schema nr. 31.

Referitor la influența schimbării statutului Crimeei asupra zonei economice exclusive a României trebuie să constatăm că linia de delimitare stabilită de către CIJ (Haga – 2009) a ținut cont de situația țărmurilor situate față în față ale României și Crimeei, utilizând aceeași linie de echidistanță. Cu alte cuvinte Rusia, ca posibilă succesoare a Ucrainei, nu ar avea nici un argument de drept pentru a solicita modificarea acestei delimitări hotărâtă cu 12 ani înainte. În plus, toate hotărârile CIJ se aplică imediat, fără nicio posibilitate de eludare, sub sancțiunile intervenției forței Consiliului de Securitate al O.N.U.. Istoria a cunoscut doar o singură excepție în acest sens (statul care a câștigat atunci la C.I.J. – Nicaragua – a renunțat la despăgubirile care i se cuveneau din partea S.U.A.).

În același timp, Rusia și-a mărit zona economică exclusivă din Marea Azov de la 35% la 65% din întreaga suprafață a acestei mări, iar pe cea din Marea Neagră aproape că și-o triplează.

Dacă la această situație mai adăugăm și partea de zonă maritimă care revine Abhaziei în urma declarării independenței acesteia față de Georgia și a tendinței sale de a se alătura Rusiei, constatăm că Federația Rusă își extinde zona economică exclusivă în Marea Neagră de la 45.000 kmla aproximativ 160.000 km2, egalând Turcia privind dimensiunile acestor zone.Desigur, pentru delimitarea corectă și exactă a zonei sale economice exclusive, Rusia va trebui să negocieze și să convină un acord de delimitare atât cu Ucraina, cât și cu Georgia.

Mai devreme sau mai târziu acest fapt se va întâmpla din următoarele argumente (cel puțin în cazul Crimeei!):- există precedentul istoric prin care marile democrații din vest (inclusiv Statele Unite ale Americii) au încurajat populația din Kosovo la acțiuni de secesiune față de Serbia, Kosovo declarându-și independența în anul 2008, iar astăzi este recunoscut ca stat independent de peste 100 de state. Acest mod de acțiune se consideră a fi un model care poate fi urmat și în alte situații, dacă populația dorește prin referendul „schimbarea stăpânului”!

Așa a procedat și Rusia surprinzând întreg mapamondul!

– Crimeea a fost eliberată de sub ocupație tătară /musulmană de către Rusia și nu de Ucraina iar trecerea acesteia de la Federația Rusă la Ucraina (ambele componente ale aceluiași stat, U.R.S.S.) s-a făcut în anul 1954 la voința Moscovei.

Și tot prin voința Moscovei s-a întâmplat și reversul (procedura inversă);- populația Crimeei (în majoritate de origine rusă!) a conviețuit 173 de ani sub oblăduirea Moscovei și doar 60 de ani sub cea a Kievului (din care efectiv doar 25 de ani cu Ucraina, ca stat independent!), având afinități infinit mai mari pentru apartenența la Rusia (putere nucleară și economică) decât la Ucraina;

– majoritatea populației din Crimeea (și cu precădere, cea din orașe – Sevastopol și Simferopol) provine din întinsa zonă a Rusiei, mai mult decât din aceea a Ucrainei, având legături de rudenie și de interese economice cu Federația Rusă;

– din punct de vedere economic, cultural și social Rusia este net superioară Ucrainei, de aici decurgând și o mai mare atracție a populației către o societate mai dezvoltată;salariul mediu și pensia medie a lucrătorilor din Rusia sunt de aproximativ trei-patru ori mai mari decât cele din Ucraina, explicând astfel tentația populației spre un statut economic superior;

– chiar dacă majoritatea statelor nu a recunoscut și nu vor recunoaște anexarea Crimeei de către Rusia, timpul lucrează în favoarea acestei treceri, atât prin investițiile pe care Rusia le implementează în peninsulă (desigur, nu numai militare!), cât și prin creșterea afinităților și legăturilor cu partea rusă;

– Rusia a construit un pod rutier și feroviar peste strâmtoarea Kerci pentru a evita tranzitarea teritoriului ucrainean și pentru a facilita legăturile cu partea continentală. Este posibil ca tot prin aceeași strâmtoare să instaleze și conductele de apă potabilă și hidrocarburi care să alimenteze populația peninsulei. De acum încolo intrarea din Marea Neagră în Marea Azov este doar la latitudinea Moscovei;

Ocuparea Crimeei va determina și schimbarea traseelor conductelor energetice care facilitează transportul hidrocarburilor din Rusia către Balcani. Conducta „South Stream”, care a fost concepută să ocolească zona economică exclusivă a Ucrainei, va putea fi trasată direct din Crimeea către țărmul Bulgariei (sau al României!), și nu din zona Novorosiisk, micșorându-se astfel traseul acvatic cu câteva sute de kilometri și instalând conductele marine la adâncimi mult mai acceptabile.

Oare ce ar trebui făcut ca acest traseu al conductelor „South Stream” să tranziteze și teritoriul României?

Întrucât, conform ultimelor date, traseele prevăzute pentru conductele „South Stream” și „Nabuco” au fost abandonate, ar trebui efectuate demersuri pentru proiectarea unei conducte petroliere între litoralul Crimeei și cel românesc!

Concluzii

De-a lungul istoriei am asistat la o „continuă luptă oarbă” a deținătorilor țărmurilor din nordul și sudul Mării Negre pentru a-și extinde influența și posesiunea teritoriilor adiacente mării, până la a transforma acest perimetru acvatic la stadiul de „apă interioară” a respectivei Puteri. Chiar dacă în ultima sută și ceva de ani atât pe flancul vestic cât și pe cel estic al mării au apărut anumite state tampon între cele două puteri ale zonei (România și Bulgaria, în vest; Georgia și Armenia, în est), apreciem că nici Rusia și nici Turcia nu se vor crampona de existența acestora pentru a-și atinge țelurile geopolitice de dominație locală, dacă situația internațională le va fi favorabilă. Așadar, este de așteptat ca într-o perspectivă medie una din cele două state să încerce preluarea controlului.

Ca oriunde pe meridianele globului, și în Marea Neagră tendința de heghemonie a țărilor mari este dificil de stăpânit. Dacă timp de câteva sute de ani un imperiu a fost obișnuit să dicteze în zona sa de autoritate și dominație, este puțin probabil ca o etapă de câteva zeci de ani, în care a fost nevoit să se replieze, să-i schimbe ambițiile și comportamentul. Doar așa putem înțelege conduita din ultima perioadă a celor două puteri din zona noastră (una din nord nordul mării și cealaltă din sud).

Pe căi diferite, ambele state încearcă și vor încerca să-și extindă influența în regiunile care le-au fost până de curând vasale. Rusia continuă dezvoltarea tehnologiile militare într-un ritm amețitor și am asistat deja la anexări teritoriale în Ucraina și Georgia. Ce ne-ar putea determina să credem că aceste anexări se vor fi terminat doar la limita istmului Perekop, când, dincolo de acesta, există teritoriul pe care Moscova Ecaterinei cea Mare îl denumise „Noua Rusie”? Turcia, pe de altă parte, evoluează economic și militar cum nu ne-am fi imaginat cu 30 de ani înainte.

În plus, musulmanismul tinde să devină politică de stat și de aici până la încercarea de reimplantare în Europa, a urmașilor celor peste patru milioane de turci retrași din zona europeană în Anatolia la finalul Primului Război Mondial, nu mai este cale lungă. Susținerea de către Turcia a statelor cu o majoritate musulmană din Europa (Albania, Kosovo, Bosnia și Herțegovina) poate fi considerată viitoarea lor portiță de pătrundere către nordul și vestul Balcanilor.

Întrucât este de așteptat ca actuala situație a peninsulei Crimeea să fie una de foarte lungă durată (schimbarea statutului ei neputând fi realizat decât pe cale armată – și un al doilea „război al Crimeei” este aproape de neconceput!), România ar trebui să încerce să se obișnuiască cu actuala stare de fapt, să-și armonizeze relațiile cu toți riveranii mării și să-și reorienteze prioritățile pentru ca acestea să coincidă cu interesele de durată ale țării.

Dacă până în prezent acțiunile și declarațiile internaționale promovate de către unii conducători ai statului au lezat relațiile politice și economice cu diferiți actori statali (vezi ocolirea teritoriului României de către principalele căi energetice!), poate este cazul să ne reanalizăm poziția și să adoptăm o politică deschisă, omnidirecțională, precum cea promovată de alte state europene și membre ale NATO precum Germania, Franța, Italia, Grecia, Ungaria, Cehia, etc. Adeseori, să fi doar la mâna unui singur partener economic și politic poate fi extrem de riscant și chiar dăunător!

Deși au trecut mai mult de zece ani de când România a câștigat acea importantă suprafață de zonă economică exclusivă, cu însemnatele sale resurse de hidrocarburi, beneficiul pentru societatea românească se lasă prea mult așteptat. Lipsa unei industrii extractive și prelucrătoare care să poată utiliza această resursă (deși înainte de anul 1990 dispuneam de așa ceva!), precum și incapacitatea noastră de a selecta cei mai profitabili actori internaționali pentru exploatarea acestor zăcăminte vor duce, cu siguranță, la vânzarea lor „pe nimic”!

Se impune o deschidere internațională în care criteriul principal de selecție a alegerii partenerului cu care să exploatăm resursele de hidrocarburi din Marea Neagră să fie cel al eficienței economice și al beneficiului statului român. Reamintesc faptul că, dacă Marea Britanie și Norvegia obțin redevențe de aproximativ 40% din valoarea exploatărilor lor de petrol marin, România se mulțumește cu mai puțin de 5%! Putem continua în același mod?

Așa cum ne învață istoria, alianțele și parteneriatele se fac și se desfac. Uneori chiar foarte repede, așa cum a fost și cazul celor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și după acesta, când aliații au devenit dușmani neîmpăcați, și invers. Ele nu sunt veșnice. Veșnice sunt doar interesele naționale!

De acest adevăr ar trebui să ținem cont în permanență! Probabil, pentru a face plăcerea unor parteneri străini, de foarte multe ori am promovat în zona Mării Negre o politică de concurență, ațâțare și neîncredere.

Sigur, o cale amiabilă de parteneriat local cu toate țările riverane ar fi o soluție mai potrivită intereselor noastre strategice! Iar comportamentul statal ar trebui să fie conform acestor interese!

Cuvintele colaborare, conlucrare și încredere ar trebui să fie așezate cu mult înaintea celor ca neîncrederea și confruntarea.

CITIȚI ȘI:

https://www.art-emis.ro/istorie/reanexarea-crimeei-de-catre-rusia-1

NOTĂ

Trebuie să observăm că în momentul de față, după anexarea Crimeei de către Rusia, problema limitelor zonelor economice exclusive rămâne nerezolvată în cazul multora dintre statele riverane la Marea Neagră.

Spaţiul românesc?  „Imaginaţi-vă un anunţ venit de la Moscova prin care, în baza noilor drepturi suverane asupre Crimeei, aceasta va reînvia disputa maritimă a deceniului trecut, folosind revendicarea iniţială a Zonei Economice Exclusive ucrainene ca fiind şi a sa.

Circa 40% din rezervele de petrol ale României din Marea Neagră se află în această zonă. Chiar dacă revendicarea ar eşua, ar putea afecta investiţiile străine şi chiar pune în pericol planurile României privind independenţa energetică. (…)

În viitor, România trebuie să se aştepte la încălcări frecvente ale spaţiului său aerian, la hărţuirea navelor şi platformelor energetice din propria sa Zonă Economică Exclusivă.“

– Wess Mitchell, preşedintele Center for European Policy Analysis (CEPA).

03/04/2021 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , | Un comentariu

De ce nu iubim Rusia? Un documentar terifiant, despre modul în care Rusia a interferat permanent cu istoria românilor și o face în continuare. VIDEO

 

 

 

 

Imagine similară

 

 

 

 

 

De ce nu iubim Rusia 

 

Rusia este o ţară care nu poate trăi decât prin prisma războiului. De câteva sute de ani conflictul a reprezentat starea sa de normalitate. Acest lucru se întâmplă şi astăzi, când prin forţa armelor Rusia încearcă destabilizarea zonelor limitrofe, cum ar fi cazul Georgiei sau al Republicii Moldova, scrie activistul unionist Lulea Marius Dorin, în cartea sa  ”De ce nu iubim Rusia”în care descrie documentat modul în care acest  imperiu a interferat permanent cu istoria românilor și o face în continuare.  

 Intimidarea şi forţa au reprezentat instrumentele de lucru ale Rusiei timp de o sută de ani, iar în ce privește arta diplomaţiei a rămas cu mult în urma Europei.

Sentimentul este unul care vine din experienţa relaţiilor permanente cu acest stat, relaţii care au demonstrat că singura intenţia a acestuia este anihilarea statului român, un stat creat în mod intenţionat pentru a deveni o stavilă în faţa expansiunii ruseşti.

Forţa brută reprezintă instrumentul cel mai utilizat în politica externă rusă, însă fără succese prea mari în păstrarea zonelor de influenţă. Rusia este un imperiu care se zbate aşa cum a făcut şi Turcia înainte de a renunţa la statutul de mare putere mondială, şi care iroseşte resurse imense de dragul unei amintiri.

Rusia este o ţară bolnavă, care nu poate trăi decât prin război, şi asta pentru că se încearcă astfel deplasarea atenţiei publice interne spre alte probleme decât cele reale ale ţării.

Cu un teritoriu imens şi o populaţie în continuă scădere, Rusia are mari probleme.

Cea mai scurtă cale de soluţionare este mascarea lor în faţa unor inventate pericole externe.

Inclusiv enclavele separatiste din Federaţia Rusă sunt invenţii ale serviciilor ruse de securitate, dornice de a-şi justifica bugetele mari şi resursele imense consumate.

Situaţia din aceste teritorii ar fi putut fi rezolvată pe plan economic cu uşurinţă, prin plasarea de investiţii masive, prin acordarea de drepturi, prin instalarea unei stări de normalitate.

Dar generalii ruşi au nevoie de putere, şi pentru a o avea este nevoie să existe războaie. Un general pe timp de pace nu are puterea unui general pe timp de război.

Încercând să fure un model cultural european, conducătorii de la Kremlin nu reuşesc să îl ducă până la capăt. O struţo-cămilă cu gândire primitivă, care se află acum cu aproape 100 de ani în spatele occidentului capitalist.

Rusia nu mai este o mare forţă dar tânjeşte după ea. Se pare că abia acum înţelege că puterea nu mai este una fizică, armată, ci una economică, doctrinară, culturală.

Iată cum America a reuşit să cucerească cea mai mare parte a lumii prin impunerea pe cale paşnică a propriilor valori, prezentând avantajele acestora. Forţa armelor reprezintă o modalitate primitivă care generează o reacţie puternică.

O impunere forţată se aseamănă cu o răceală puternică. Cu cât virusul este mai făţiş, cu atât organismul reacţionează mai dur iar sistemul imunitar manifestă opoziţie faţă de intrus.

Există câteva evenimente majore care aveau să ducă inevitabil la formarea statului român şi a conceptului de naţiune română. Unitatea de secole a populaţiei din cele trei principate româneşti avea la un moment dat să răbufnească.

Românii aveau nevoie de un spaţiu care să le ofere securitatea unei dezvoltări normale. Timp de câteva secole evoluţia a fost frânată de tendinţele expansioniste ale marilor imperii.

Porniţi doar pe spolierea teritoriului locuit de români, luptele continue au dus la un blocaj temporal. De aici şi diferenţele vizuale de manifestare culturală. Spun vizuale, deoarece în realitate românii se dezvoltau spiritual pe o cale diferită de cea occidentală.

Ce rost avea să construieşti biserici pe care cotropitorii să ţi le doboare? Bisericile erau în sufletele oamenilor locurilor, atât de sinceri, blajini şi primitori.

Ce rost avea să acumulezi lucruri pe care alţii ţi le puteau lua? Iată că românii au găsit o valoare de mai mare preţ decât cea materială: spiritualitatea. Acesta era un bun pe care nu puteau să ni-l confişte.

Ea a fost atât de adânc înfiptă în mentalul social al poporului român, încât oricare ar fi fost tipul de propagandă utilizat, nu am putut fi forţaţi să renunţăm la cultura noastră.

Rusia a încercat mai bine de 200 de ani să anihileze, să extermine identitatea românească din Basarabia şi iată că nu a reuşit. Acest lucru s-a întâmplat pentru că spiritul românesc este atât de bine înfipt genetic, încât el nu poate fi decât adormit, dar nu şi distrus.

Românitatea basarabenilor este cea mai bună dovadă. Mulţi din ei nu au putut să se manifeste ca români mult timp, dar când au avut ocazia, au făcut-o.

Războiul ruso-turc 1768-1774. Ruperea Moldovei prin anexarea zonei de Nord de către Imperiul Habsburgic

Pe fondul unei profunde crize a Imperiului Otoman, Imperiul Ţarist şi-a manifestat tendinţele expansioniste. Acestea au fost ascunse sub propaganda protecţionismului creştinilor ortodocși din Imperiul Otoman, în plasa acestui discurs căzând şi românii care vedeau în Imperiul Rus un adevărat salvator.

Pe fondul domniilor fanariote care anihilau puterea boierilor locali, dar care şi secătuiau cele două ţări, românii îşi îndreptau din ce în ce mai mult ochii spre Rusia.

Ulterior, istoria va dovedi că întotdeauna intenţiile acesteia au fost acelea de anexare şi asimilare şi nu de eliberare.

 

 

 

 

 

Cea mai bună dovadă, care provine chiar din acea perioadă, este obţinerea Independenţei (1774) faţă de Imperiul Otoman a  Hanatului Crimeii. În realitate acesta a intrat sub influenţa Rusiei pentru ca în 1783 să fie anexat făţiş în Imperiul Ţarist.

Aceasta a fost politica dusă în mod continu de către Rusia, care s-a înfăţişat ca un mare eliberator, dar doar pentru a-şi masca tendinţele expansioniste.

Cu un teritoriu întins peste două continente şi mult peste capacitatea demografică a Imperiului Rus, ea a manifestat o continuă atracţie faţă de Europa.

 Interesul Rusiei era acela de a îngloba în propriul teritoriu cât mai mult din lumea aflată sub influenţa Imperiului Otoman.

Dominaţia asupra celor două principate române, Ţara Românească şi Moldova, a fost una din mizele principale. De altfel, mare parte din ostilităţi s-au purtat pe teritoriul românesc şi cu resurse româneşti. Acest lucru a dus la înrăutăţirea puternică a situaţiei celor două provincii.

Războiul a fost încheiat prin Tratatul din data de 21 iulie 1774 de la Kuciuk-Kainargi. Dincolo de prevederile ce priveau alte provincii, Rusia se retrăgea din ţările române şi le lăsa la îndemâna turcilor, dar cu dreptul de a interveni pentru a „apăra” pe creştinii ortodocși din Imperiu.

Era vorba de fapt de o primă etapă, astfel încât Rusia să poată interveni în treburile interne ale celor două principate.

În urma acestui tratat Rusia obţinea ieşirea la Marea Neagră, o parte din Caucaz, suveranitatea nelimitată asupra portului Azov şi porturile Kerci si Enikale, ca şi teritoriul cuprins între râurile Bug şi Nipru.

În 1774 trupele austriece profită de situaţia îndelungată de război şi ocupă o parte a Moldovei. Această ocupaţie este reglementată juridic în 1775 în urma Convenţiei turco-austriece din 7 mai.

Deci, în 1775 partea de Nord-Vest a Moldovei este anexată de către Imperiul Habsurgic. Aceasta avea să fie denumită ulterior Bucovina. Rusia, deşi ar fi trebuit să fie garantul integrităţii, a acceptat această cedare.

Scopul era de a face concesii pentru a-şi aduce mai aproape pe austrieci în lupta antiotomană. De asemenea, după anii de război purtaţi cu Turcia, imperiul rus avea nevoie de o perioadă de refacere.

Se va dovedi că atunci când e vorba de reciprocitate, conceptul nu există în diplomaţia marilor imperii.

Ulterior austriecii îşi vor urmări doar propriul interes făcând excepţie de la mâna pe care ruşii le-o întinseseră.

Ulterior chiar Rusia avea să anexeze o altă parte din Moldova.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Iată că fragmentarea moştenirii lui Ştefan cel Mare a început încă de la sfârşitul secolului al- XVIII-lea. Vecinul de la răsărit nu a putut lipsi nici de la această etapă. Părţi din viitoarea Românie erau folosite ca bunuri de schimb, fără a exista un drept juridic asupra acestora.

Nici Rusia şi nici Imperiul Otoman nu erau proprietari peste Moldova, iar acestea nu aveau nici un drept legal pentru a semna tratatul care a dus la pierderea Bucovinei.

A urmat un şir întreg de acţiuni, care a dus la slăbirea principatului Moldovei, pentru ca în final ceea ce a rămas să se unească cu Ţara Românească în vederea formării statului român.

   

Este binecunoscut că formarea statului român în 1859 a avut loc cu sprijinul direct al puterilor occidentale, cu precădere a Franţei lui Napoleon, care au dorit să formeze o cetate demografică şi culturală care să împiedice accesul Rusiei spre Europa Occidentală.   

Din acel moment Rusia a dus în mod constant o politică continuă de subminarea a statului român şi de încercare de distrugere a identităţii comune române a cetăţenilor acestuia.

Pentru acest lucru ea nu s-a dat niciodată în lături în a cuceri teritorii româneşti și de la a se implica şi dicta politica internă a statului și  a distruge identitar populaţia românească din teritoriile locuite de români şi cucerite de către Rusia.  

Aceasta nu a văzut niciodată România ca un partener şi i-a tratat pe români ca pe nişte slugi.

Iată câteva exemple succinte care demonstrează cum Rusia, în mod constant, s-a implicat astfel încât să submineze proiectul românesc.  

 

 

 

 

 

 

 

 

Războiul ruso-turc: 1768-1774 – scopul Rusiei a fost acela de a pune mâna pe Ţările Române. Acest lucru nu a reuşit însă, în 1774, Austria, cu sprijinul nemijlocit al Rusiei, rupe o parte din moştenirea lui Ştefan cel Mare şi face ca partea de Nord-Vest a Moldovei să fie ocupată de către Imperiul Austriac.

Rusia venea cu propaganda de mare eliberator al popoarelor creştine, însă istoria a dovedit că aceste cuvinte erau doar vorbe în vânt. Românii au crezut în ele până pe la 1812 când Rusia a dat lovitura fatală Moldovei. Cedarea Bucovinei către austrieci era un compromis pe care Rusia îl făcea cu gândul că îşi va găsi în aceştia un aliat în lupta antiotomană.  

Războiul ruso-turc: 1806-1812 – scopul Rusiei a fost similar- dominaţia asupra Ţărilor Române. Acest război s-a purtat cu resurse româneşti şi pe teritoriul românesc, lucru care a dus la sărăcirea populaţiei.

Deşi iniţial a câştigat războiul, la presiunea Franţei care se pregătea de război, Rusia a trebuit să renunţe la poziţia sa iniţială de a ocupa ambele ţări româneşti şi s-a mulţumit cu ruperea Moldovei în două, linia de demarcaţie fiind reprezentată de către râul Prut.

Lovitura a fost una fatală după ce mai înainte Rusia cedase Austriei Bucovina. La doar câţiva ani după ocuparea Basarabiei s-a început un proces dur şi lung de desnaţionalizare care s-a dus prin crime, arestări, deportări, interzicerea limbii române etc. Acest proces a fost unul continuu şi reprezintă o crimă a Rusiei împotriva poporului român.  

Asasinarea lui Tudor Vladimirescu: 1821- câţi dintre voi ştiu că asasinarea lui Tudor Vladimirescu de către Eterie s-a făcut la comanda ţarului? Scopul lui Tudor nu era să înlocuiască o ocupaţie turcească cu una mai dură rusească, ci să obţină drepturi pentru români. Acest lucru l-a costat viaţă după ce la un moment dat şi el a crezut în cuvântul de mare eliberator al Rusiei şi a participat la războiul din 1806-1812, când a fost de altfel şi decorat de către ţar.  

Cum a stopat Rusia elanul revoluţionar al Paşoptiştilor:

1848- Revoluţiile române nu au fost înfrânte de către otomani, ci de către ruşii care vedeau în acestea un preambul în consolidarea unui viitor stat român. În Moldova implicarea a fost una directă, domnul Moldovei acţionând împotriva paşoptiştilor la presiunea Rusiei şi a agenţilor pe care aceasta îi avea la Iaşi.

Acelaşi lucru s-a întâmplat inclusiv în Muntenia unde iniţial Turcia se înţelesese cu nemulţumiţii pentru ca ulterior Rusia şă ameninţe că va ocupa Ţara Românească dacă Turcia nu o va face. Pentru a evita acest lucru Turcia a fost nevoită a interveni în forţă dar numai pentru ca Rusia să nu o facă.  

Războiul Crimeii: 1853- Rusia a încercat să profite de revoluţiile europene care au slăbit marile puteri, pentru a da o lovitură decisivă Turciei. Planurile ei au fost zădărnicite de faptul că Europa întreagă s-a aliat împotriva sa considerând expansiunea rusească principalul pericol pentru civilizaţia europeană. În 1853 aceasta ocupă principatele române, dar este forţată până în final să le părăsească datorită faptului că a pierdut războiul împotriva puterilor europene.  

Formarea statului român 1859 – Încercarea Rusiei de stopare – după războiul Crimeii marile puteri europene au ajuns la concluzia că singura modalitate de a stopa Rusia este aceea de creare a unui puternic stat românesc în această parte a Europei.

Dubla alegere a lui Cuza nu a fost deloc una întâmplătoare, ci o strategie pe care marile puteri au acceptat-o mai ales sub presiunea Franţei.

Iniţial în Moldova, sub directa coordonare a consului rus de la Iaşi, Rusia a încercat blocarea votării unui candidat unionist prin falsificarea listelor pe care a pus în marea majoritate anti-unionişti. Franţa a intervenit pe lângă Poarta Otomană, iar Noul Divan Ad-Hoc avea să fie unul unionist.

În 1857 cele două adunări votează pentru Unirea Principatelor lucru care avea să se facă în 1859. Dubla alegere a lui Cuza a determinat proteste ale Rusiei care a comasat forţe militare pe graniţă şi a ameninţat cu intervenţia armată. Aceeaşi Franţă a fost cea care a dictat salvator păstrarea dublei alegeri.  

Domnia lui Cuza: 1859-1866- la toate reformele propuse de Cuza pentru a consolida statul român Rusia a vrut să intervină militar şi s-a opus vehement. Interesul Rusiei nu era acela de a consolida un stat românesc care să îi stea ghimpe. Franţa a urmărit permanent ca toate doleanţele românilor să fie acceptate la nivel mondial, iar fără de aceasta, cu siguranţă statul român nu ar fi existat astăzi.

În opoziţie cu Rusia care a încercat să distrugă, Franţa a construit la fiecare pas alături de români lucru de care diplomaţia română ţine şi astăzi cont, tot aşa cum ţine cont şi de experienţa istorică cu Rusia.  

Plecarea lui Cuza şi venirea lui Carol: 1866- Rusia nu este departe nici de implicarea în căderea lui Cuza. Aceasta a susţinut permanent pe perioada domniei orice forţă care s-a opus acestuia numai cu scopul de a destabiliza noul stat.

Imediat după demisia lui Cuza Rusia a cerut energic desfacerea Unirii pe motiv că aceasta este recunoscută doar pe timpul lui Cuza. Ea chiar a încercat la Iaşi o lovitură de stat însă Unioniştii au dejucat-o iar ulterior Rusia s-a dezis de tulburări şi de încercarea de lovitură.

Aducerea lui Carol a stârnit iar nemulţumirea Rusiei care vedea în acesta o consolidare a protecţiei pe care România o primea din partea puterilor europene, lucru care s-a dovedit real.   Războiul de Independenţă 1877-1878 – României i s-a promis că Rusia  îşi va retrage trupele de pe teritoriul românesc şi nu vor exista amputări teritoriale.

Acest lucru nu s-a întâmplat deoarece Rusia a anexat partea de sud a Basarabiei, teritoriu care revenise Moldovei în 1856. Iată că şi atunci când am întins o mână de ajutor fără de care războiul ar fi fost pierdut, Rusia ne-a tratat aşa cum permanent a făcut-o.

Cum poţi să te încrezi într-o putere care permanent a dovedit reavoinţă? Este evident că politica Rusiei reprezintă o constantă şi atunci să nu ne mire dacă şi în viitor va încerca acelaşi lucru.  

Primul război mondial – 1914-1919- Scopul participării României l-a război l-a reprezentat Transilvania. Rusia s-a opus intrării ţării noastre considerând că poate obţine singură o victorie împotriva aliaţilor Germaniei.

În 1916 la presiunea puterilor occidentale Rusia cedează şi recunoaşte dreptul României asupra Transilvaniei. A urmat însă revoluţia bolşevică când armata rusă a devenit din aliat duşman iar noi am fost nevoiţi să luăm măsuri pentru  a neutraliza aceste efective lucru care a dus la ruperea relaţiilor diplomatice.

Ulterior prin voinţa comună, Basarabia avea să se alipească la România lucru care avea să constituie piatră de moară a relaţiilor bilaterale dintre cele două state până astăzi.

Pe toată perioada interbelică relaţiile au fost foarte reci, Rusia acuzând permanent România că a anexat Basarabia.   Pactul Ribbetrop-Molotov: 23 august 1939- Acest Pact a stat la baza declanşării celui de al doilea război mondial. Cei doi tirani ai Europei s-au înţeles ca să împartă Europa, iar într-o anexă secretă Stalin îşi manifesta interesul special faţă de Basarabia.

Un an mai târziu, pe 28 iunie 1940 Rusia avea să ocupe Basarabia în urma unui ultimatum transmis cu câteva zile înainte. Un an mai târziu, atunci când contextul i-a permis, România a intrat în războiul sfânt de eliberare a Basarabiei, dar care, în final, nu va avea sorţi de izbândă, Basarabia rămânând la URSS.

În perioada de după 1940, ocupaţia rusă a adus un număr de peste 300 000 de victime în Basarabia, lucru fără de precedent reprezentând un adevărat genocid asupra poporului român.

  Revoluţia română: 1989 Regimul comunist instalat în România s-a distanţat repede de linia impusă de la Moscova ceea ce a determinat nemulţumirea Rusiei.

Ceauşeascu a fost cel care a dus independenţa României la cel mai mare grad de libertate din tot spaţiul sovietic.

Acest lucru avea să  îl coste viaţa în 1989, atunci când a fost condamnat la moarte şi asasinat fără o judecată corectă.  

După 1989 soarta României trebuia să fie tot sub mâna Rusiei, însă voinţa de libertate şi democraţie a românilor au făcut ca jocurile de la Moscova să nu mai fie valabile.

Intrarea în NATO şi EU reprezintă garanţia pe care românii o pot avea în faţa unui monstru din Est, care permanent a dat să ne înghită.

Fără acest scut , România nu se va putea dezvolta şi ar fi fost nevoită să stea iar permanent pe baricade.

În această lume a globalizării România nu putea alege decât între Est şi Vest şi a ales libertatea.

 

 

 

 

 

Surse:

 

http://www.centrul-cultural-roman.ro/

adev.ro/pbgnx9

18/12/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 7 comentarii

%d blogeri au apreciat: