CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Pactul Molotov-Ribbentrop într-o viziune diferită de cea a propagandei istorice ruse și sovietice (III)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Acordul de la Munchen și pactul Molotov-Ribbentrop într-o altă viziune 

http://euromaidanpress.com/2017/04/19/munich-molotov-ribbentrop-pact-revisited-3-way-european-catastrophe/

 

Partea 3: Calea către catastrofa europeană

 

  


 Urmare a articolului : https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/08/29/pactul-molotov-ribbentrop-intr-o-viziune-diferita-de-cea-a-propagandei-istorice-ruse-si-sovietice-ii/


 

 


 Rusia lui Putin dă o interpretare propagandistică tendențioasă acordului de la München dintre Germania și puterile occidentale, încercând să justifice încheierea de către Hitler și Stalin a pactului Molotov-Ribbentrop în urma căruia cei doi dictatori și-au împărțit Europa, aruncând în aer pacea mondială.

Analizele imparțiale pentru a înțelege  evenimentelor cu care se confrunta omenirea în acele vremuri, spun că este absolut necesar să înțelegem contextul diplomatic al anilor 1930.


În Occident, era răspândită în vremea aceea opinia  că tratatul de la Versailles tratase Germania cu asprime. De aceea exista credința că  acordul de la München îi restituia lui Hitler ceea ce mulți credeau că aparținea de drept Germaniei.

La 26 septembrie 1938, Hitler a pretins că  teritoriul cehoslovac al Sudeților  (Sudetenland) era „ultima sa cerere teritorială din Europa” și cu toate că această cerere amenința să ducă la un război pe care nu-l doreau nici britanicii, nici francezii, prim-ministrul britanic Neville Chamberlain a consimțit , numind soluția  „pace pentru timpul nostru”.

Guvernul cehoslovac, rămas fără sprijin din partea Occidentului, s-a văzut forțat să accepte acordul de la München, chiar dacă  restul țării a devenit vulnerabil.

Uniunea Sovietică nu a fost invitată la discuții și acest lucru a suscitat multe comentarii. Conform interpretării unei oficine de propagandă ruse , acest lucru „a dovedit” că Occidentul  crease un bloc conspirativ de tip NATO, pentru a amenința URSS.

 

 

 

 

 

Hitler la Praga, 15 martie 1939

 

 

Foto: Hitler la Praga, 15 martie 1939

 



Pentru dictatorul sovietic, aceasta era o dovadă că Occidentul nu era serios, nici cu  Hitler, nici cu el. La 10 martie 1939, Stalin a  ținut un discurs în care a susținut (fără a se  referi direct la Hitler) că lumea era împărțită în sfere de influență și că Marea Britanie și Franța făceau concesiuni după concesiuni agresorilor, deoarece erau dornice să declanșeze un război al statelor agresoare împotriva Uniunii Sovietice,  până la punctul în care aceasta ar fi nevoită să accepte dictatele capitalismului. [1]

Această retorică nu era decât o imagine în  oglindă a politicii duse de el .

Încă la 19 ianuarie 1925,  Stalin ținuse un discurs în care susținea că sunt întrunite condițiile pentru un nou război, analog Primului  Război Mondial, generat de  disensiunile puterilor capitaliste și că „ dacă va izbucni războiul, nu vom putea a sta cu brațele încrucișate. Va trebui să luăm măsuri , dar vom fi ultimii care o vor face. Și vom face acest lucru pentru a arunca greutatea decisivă pe cântar, cea care poate înclina balanța ”pentru instaurarea  orînduirii sovietice în toată Europa. [2]

 

Simon Sebag-Montefiore în cartea sa despre Stalin, a ajuns la concluzia că dictatorul sovietic considera diplomația ca un „joc de poker”, în care fiecare jucător (URSS, Germania nazistă, Franța împreună cu Marea Britanie) își propunea să-i lase pe ceilalți să se distrugă reciproc,  pentru a colecta câștigul.

În acel discurs din 10 martie 1939, Stalin a avertizat Occidentul că URSS nu va scoate „castanele din foc” pentru nimeni.

Din nou, a fost un semn că Stalin era dispus să conlucreze cu cei care i-ar promova cel mai bine interesele. La 3 mai 1939, Stalin a anunțat că l-a dat afară pe ministrul de externe Maxim Litvinov, care era de origine evreiască și l-a înlocuit cu ideologul  Vyaceslav Molotov .
 
La 15 august 1939, Stalin a propus   britanicilor și francezilor o alianță antigermană, cu numai 8 zile înainte de semnarea Pactul Molotov-Ribbentrop, chiar după ce Cehoslovacia fusese dizolvată!

Cea mai importantă cerere pe care Stalin a făcut-o britanicilor și francezilor era aceea că Armata Roșie trebuia să traverseze teritoriul polonez, un detaliu semnificativ pentru că  privind  retrospectiv, știm că, odată ce Kremlinul își trimitea armata pe teritoriul altui statat, încearca să rămână acolo pentru totdeauna .  

După cum știm, britanicii și francezii nu au dat atunci  un răspuns concret cerințelor sovietice. Reprezentantul britanic Sir Reginald Aylmer Ranfurly Plunkett  fusese de fapt trimis la Moscovafără grabă, cu un vapor,  și fără autoritatea de a duce tratative, ceea ce l-a determinat pe Stalin să comenteze: „Nu sunt serioși. Acești oameni nu pot avea autoritatea necesară. Londra și Parisul joacă din nou poker … ” [3]
 

În orice caz, era clar că nici britanicii, nici francezii nu aveau poftă să satisfacă  cererile lui Stalin în privința Poloniei.

Pe 14 martie 1939, Hitler a  anexat restul Cehoslovaciei, creând „Protectoratul Boemiei și Moraviei” și  lansând  minciuna  propagandistică că expansiunea Germaniei avea doar scopul de a „proteja” germanii. Marea Britanie și Franța au fost astfel obligate să dea pe 31 martie garanții pentru independența Poloniei. 

La 6 aprilie Londra și Varșovia s-au angajat să oficializeze o alianță militară, semnând un pact pe 25 august, iar după atacarea Poloniei de către Hitler, Marea Britanie și Franța au înaintat o declarație de război Germaniei la 3 septembrie 1939 .

Chiar și astăzi, există în  Rusia lui Putin numeroși apologeți ai pactului Molotov-Ribbentrop  și în străinătate  forțe politice pro-ruse , care încearcă să pretindă existența unui un echivalent moral între alianța nazisto-sovietică și politica împăciuitoristă anglo-franceză în problema  Cehoslovaciei.

Este total greșit  dacă se are în vedere că după München, guvernul britanic a acordat guvernului cehoslovac împrumuturi și donații substanțiale și a înființat, de asemenea  un „ Trust pentru refugiații cehoslovaci ”,  pentru ajutorarea persoanelor care fugiseră în Cehoslovacia pentru a scăpa de persecuțiile din Sudeții ocupați de  Germania nazistă.

Evident, aceste acțiuni nu puteau  atenua consecințele politicii lui Hitler, dar ele ilustrează o diferență fundamentală de atitudine între britanici în ceea ce privește Cehoslovacia și URSS, aliată cu Germania nazistă.

La urma urmei, când Hitler și-a trimis armata să ocupe toată  Cehoslovacia, aceasta nu au fost întâmpinată de armata britanică pentru a organiza o paradă comună a victoriei într-un oraș simbolic, așa cum a procedat URSS la Brest- Litovsk, după zdrobirea Poloniei cot la cot cu Germania.

În fapt, atât URSS cât și Germania nazistă au avut în vedere în septembrie 1939 cuceriri  teritoriale pe cale militară, în vreme ce implicarea  Marii Britanii în criza Sudetenland a fost un efort fundamental nechibzuit de a păstra pacea cu un dictator. 

 

 

 

 

index_clip_image004.jpg

 

 

 

 O fotografie legată de anexarea Sudeților, este „Femeia care plânge” la venirea armatei germane , preluată de revista Time în 1945 din ziarul de  propagandă nazistă Völkischer Beobachter . 

 

 

Propaganda nazistă a susținut că anexarea Sudeților a fost un triumf  al Fuhrerului și a voinței sale, deși în particular Hitler se plângea că Chamberlain l-a înșelat. Indiferent, anexarea Sudetenland-ului a alimentat doar pofta lui Hitler de extindere. Într-un discurs adresat unui grup select de jurnaliști din 10 noiembrie 1938, Hitler spunea:

„Circumstanțele m-au obligat să vorbesc aproape exclusiv despre o  pace pentru zeci de ani. Doar subliniind în mod constant dorința Germaniei de pace și intenții pașnice, a fost posibil să câștig poporului german  ca premisă pentru următorul pas. Este evident că o astfel de propagandă pentru pace  are și aspectele sale dubioase, căci poate duce cu ușurință la fixarea în creierul multor persoane a ideii că regimul actual este animat de dorința de a păstra pacea în toate circumstanțele.
 Acum a devenit necesar să schimbămg radual psihologia poporului german l și să-l facem treptat să-și dea seama că există lucruri care dacă nu pot fi puse în practică  prin mijloace pașnice, să fieimpuse prin metode de forță și violență …  . ” [4].

 

 

 

 

61bfc64d4af9aefcea0b029b783a265e.jpg

 

 

 

 

Chamberlain (foto sus) dând mâna lui Hitler în speranța că situarea relațiilor anglo-germane deasupra  angajamentelor internaționale va salva Europa de război.

 

Despre criza Sudeților, Chamberlain a făcut odată o declarație infamă : „Cât de oribil ar fi dacă ar trebui să săpăm tranșee și să purtăm măști de gaze aici, din cauza unui conflict dintr-o țară îndepărtată, între oameni despre care nu stim nimic”.

 



Polonia între ciocan și nicovală


Politica externă poloneză a intrat, de asemenea, în atenție. S-ar putea crede că munții Carpați au furnizat întotdeauna o graniță naturală pentru polonezi la nord și cehi / slovaci la sud, dar trecerile de munte, cum ar fi la Cieszyn / Těšín, erau etnic amestecate. Acest lucru a dat locunor  revendicări  teritoriale .

La 23 ianuarie 1919, Cehoslovacia a invadat și a luptat un scurt război cu Polonia pentru trecătorile montane pe care Polonia le-a pierdut . Relațiile Varșoviei cu Praga au fost marcate de revanșism care a motivat la 1 octombrie 1938 confiscarea de către Polonia a unei părți din teritoriul statului cehoslovac slăbit.

De remarcat sunt  jurnalele lui Jan Szembek , subsecretar polonez pentru afaceri externe la acea vreme, și ale lui Józef Beck , ministru de externe de mult timp sub Józef Piłsudski, din lectura cărora se înțelege că anexarea de către Polonia a teritoriului „Cieszyn-Silezia” era  legată de salvarea acestei regiuni ,care aparținea Cehoslovaciei, de ocupația germană.

 

 

 

 


Despărțirea Cehoslovaciei ca urmare a Acordului de la Munchen

                  Harta: Dezmembarea Cehoslovaciei ca urmare a Acordului de la Munchen

 

 

 

Szembek   menționa că Beck avea în urma dezintegrării Cehoslovaciei,  ideea pe termen lung a unui baraj anti-german în Balcani.

Poate că aceasta nu poate fi o explicație convingătoare având în vedere că crearea acestui baraj anti-german s-a bazat pe scenarii care nu au avut loc. Dar apologeții sovietici au tendința de a merge mai departe și de a asocia acest lucru cu semnarea de către Józef Piłsudski încă în 1934, a unui pact de neagresiune al Poloniei cu Hitler .

În 2009, la televiziunea rusă a fost difuzat un documentar intitulat Secretele protocoalelor secrete, în care se  susținea că pactul cu Germania lui Hitler din 1934 conținea protocoale secrete îndreptate împotriva URSS, care ar fi restructurat granițele întregii  Europe .   

Ar trebui să spunem însă că pactul polono-german din 1934 a fost un tip de tratat diferit de cel încheiat de URSS cu Hitler în 1939 și că  de fapt, era mai asemănător cu  pactul polono-sovietic din 1932.

Ceea ce se știe mai puțin despre diplomația poloneză din  acea epocă este despre existența unei dovezi  circumstanțiale a faptului că, înainte de semnarea pactului polon-german, Piłsudski a supus francezilor ideea unui război preventiv împotriva germanilor, pe care francezii l-au respins, determinându-l pe Piłsudski să semneze acordul cu Germania.

Józef Beck remarca  :

„După cum mi-a spus mareșalul [Piłsudski], el a examinat în profunzime argumentele pro și contra și toate șansele unui război preventiv, înainte de a lua decizia de a negocia cu Germania … În sfera militară, mareșalul a calculat că cel mai slab punct din forțele noastre armate era comanda superioară. Slăbiciunea eventualilor noștri aliați din acea perioadă ne-a făcut să abandonăm ideea unui război preventiv ”.

Indiferent de platitudinile publice pe care le-au generat cele două pacte cu Germania și URSS, este clar că, în particular, Piłsudski și succesorul său, Edward Rydz-Śmigły, au văzut atât Germania nazistă cât și URSS ca pe o amenințare la adresa statului polonez.

Drept urmare, au fost elaborate două planuri militare distincte pentru a face față  acestor amenințări: Planul Zachód pentru a face față Germaniei naziste și Planul Wschód pentru a face față URSS.

Niciunul dintre planuri nu a anticipat că ambele țări ( Germania și URSS) vor fi aliați. Planul Zachód, planul adoptat în septembrie 1939 se învârtea în jurul menținerii Poloniei de Sud-Est (Ucraina de Vest), astfel încât proviziile și ajutoarele occidentale să poată fi aduse din portul românesc Constanța. Polonezii s-au bazat pe promisiuni din partea Franței și a Marii Britanii că vor primi ajutor în cazul unui atac german, dar în realitate, niciun  ajutor nu a venit și invazia sovietică a făcut ca Planul Zachód să fie inaplicabil.

 

 

 

 

 

Puterile europene și despărțirea Poloniei între Germania nazistă și Uniunea Sovietică în septembrie 1939

 



Harta: Puterile europene și împărțirea Poloniei între Germania nazistă și Uniunea Sovietică în septembrie 1939.
 

 

 



Stâlpii „prieteniei” nazisto-sovietice

 

 

La 19 august 1939, Stalin ar fi susținut un discurs în care a declarat că „ scopul nostru este să ne asigurăm că Germania poate continua să lupte cât mai mult timp posibil, pentru a epuiza și ruina Anglia și Franța. Astfel, poziția noastră este clară … rămânând neutri, ajutăm Germania economic, cu materii prime și produse alimentare. Pentru noi este important ca războiul să continue cât mai mult posibil, pentru ca ambele părți să-și epuizeze forțele. ”

În timp ce acest lucru concordă cu ceea ce știm despre motivele lui Stalin și ideologia sovietică, însăși existența acestor cuvinte a fost pusă în discuție de către istoricii ruși. Dacă sunt sau nu cuvintele lui Stalin  rămâne în discuție. Ceea ce știm este că, la 1 iulie 1940, Stalin i-a spus ambasadorului britanic de atunci la URSS Stafford Cripps :

„În timpul negocierilor de dinainte de război cu Anglia și Franța, URSS a dorit să schimbe vechiul echilibru … Anglia și Franța au vrut să-l păstreze. Germania a dorit, de asemenea, să facă o schimbare în echilibru, iar această dorință comună de a scăpa de vechiul echilibru a creat o bază pentru apropierea de Germania „. [5]

Molotov în ultimii ani a comentat în contextul diplomației timpurii a Războiului Rece: „ Sarcina mea ca ministru al afacerilor externe era să extind cât mai mult posibil granițele patriei. Și se pare că eu și Stalin am făcut față acestei sarcini destul de bine. ”

Alianța sovietică cu Germania nazistă trebuie văzută și în acest fel. Pofta lui Stalin de pământ și de a-l determina pe Hitler să se întoarcă spre vest ar trebui să fie luată în considerare ca fiind principalul  motiv  pentru care acesta a fost de acord cu pactul Molotov-Ribbentrop.


De ce Hitler a fost de acord cu o astfel de alianță cu Stalin este pare mult mai simplu. Deși Von Ribbentrop a afirmat „ca idee a sa”, că l-a convins pe Hitler să o urmărească, el a recunoscut: „ pentru că am căutat să creez o contrapondere pentru Occident și pentru că am vrut să asigur neutralitatea rusă în cazul unui  conflict germano- polonez. ” [6]

Indiferent dacă Von Ribbentrop știa sau nu, această linie l-a servit pe Stalin.

Război hibrid, 1939


În perioada premergătoare declanșării războiului cu Polonia, Hitler a folosit aceleași tactici ca și înainte de criza Sudeților, încercând să-și convingă propriul popor și Occidentul că este un om al păcii și că Danzigul ar fi ultima sa cerere.

Curios, dar germanii au folosit și o versiune prototip a ceea ce numim acum „război hibrid”. La 4 august 1939, „ criza vamală din Danzig ” a izbucnit după ce a fost formată și susținută o miliție germană de către Albert Forster, care la rândul său primise ordine  de la Berlin pentru a încuraja agitația germano-poloneză.

Până la sfârșitul lunii iulie, această miliție fusese susținută de trupele SS, care intraseră în oraș sub pretextul că toți participau la un concurs sportiv.

Intenția lor era de a  forța oficialii vamali polonezi care monitorizau importurile, astfel încât armele germane să poată să ajungă liber în mâinile rezidenților  germani din Danzig. Între timp, armata germană a început să se mobilizeze la graniță. Pe 4 august,  Varșovia l-a sunat pe  Hitler, amenințând că va închide  portul Danzig pentru toate livrările germane, inclusiv pentru importurile de produse alimentare. Bineînțeles,  propaganda nazistă, a folosit acest lucru ca pe  un exemplu de „teroare poloneză” împotriva germanilor din Danzig.
 

De-a lungul anului 1939 și, în special, până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, propaganda nazistă împotriva polonezilor s-a intensificat  , culminând cu ceea ce este  numită în mod obișnuit „Operațiune Conserve de carne” sau „Operațiunea Himmler”.

Simultan, regimul lui Hitler a încurajat tensiuni etnice între germani și lituanieni asupra regiunii Klaipeda (Memel) ca preludiu al ultimatumului emis pe 20 martie 1939 guvernului lituanian.

Ultimatul a cerut să renunțe la regiunea Prusiei și să se asigure că germanilor din restul Lituaniei li se va acorda protecție deplină în schimbul unei zone libere lituaniene.

Până la 22 martie, Lituania a capitulat la aceste solicitări constatând că Regatul Unit și Franța (semnatari ai unui acord din 1924 care afirmă că Klaipeda era lituaniană) erau încă în modul de apariție și că germanii amenințau invazia dacă nu-și croiau drum.

Klaipėda a fost ultimul câștig teritorial fără a fi tras nici un  foc de armă al lui Hitler, înainte de izbucnirea în septembrie 1939 a războiului împotriva Poloniei. Când sovieticii au emis ultimatumul lor pentru restul Lituaniei în iunie 1940, germanii i-au ajutat făcând presiuni asupra lituanienilor să accepte cererile sovietice.

Așadar, propaganda pe care atât Germania nazistă, cât și Uniunea Sovietică au folosit-o pentru a-și justifica cuceririle imperiale în perioada 1939—41 se aseamănă  în mare măsură . Când Stalin a apelat la cucerirea statelor baltice și a Finlandei, Stalin a încurajat rușii etnici și agitatorii comuniști să strige că au nevoie de „salvare” de la fiecare guvern. Diversiunea pe care Stalin a folosit-o pentru a declanșa  războiul de iarnă împotriva Finlandei la sfârșitul anului 1939 – începutul anului 1940 este extrem de asemănătoare  cu operațiunea diversionistă germană de la Radio Gleiwitz pe care Hitler a folosit-o pentru a justifica invazia germană asupta  Polonieila 1 septembrie 1939.

 

 

 

 

 

Privirea caricaturistului de ziar asupra apropierii lui 1939 de către Stalin de naziști

 


                                               Foto. O caricatură din 1939, despre apropierea lui Stalin de naziști   
 

 

În ceea ce privește afirmația că expansionismul  sovietic  a avut pur și simplu un scop de apărare, aceasta ridică mai multe întrebări decât răspunsuri. Cu siguranță ea nu explică profunzimea colaborării regimului lui Stalin cu Germania lui Hitler între 1939-1941. De asemenea, nu explică de ce vechile fortificații precum linia Stalin au fost slăbite în mod deliberat. De asemenea, nu explică de ce Armata Roșie a funcționat atât de prost în toamna anului 1941.


După cum sa dovedit, doctrina sovietică conform căreia Armata Roșie ar fi pregătită să exporte „revoluția mondială” au pus-o  în poziții ofensive, mai degrabă decât în ​​poziții defensive. În ultimă instanță, profunzimea colaborării dintre Germania nazistă și URSS a alimentat direct aceeași agresiune germană .
 

Cenzurarea istoriei în stilul lui Putin


O mare parte din istoriografia rusă contemporană se bazează pe conceptul că URSS a fost întotdeauna angajată într-o luptă eroică și virtuoasă vag definită împotriva fascismului. Putin a făcut demult timp demersuri pentru a declara ilegală criticarea Armatei Roșii , chiar și la nivel tactic .

Chiar și faptul de a relata că  soldați ai Armatei Roșii au jefuit și violat pe parcursul avansului lor în luptele  împotriva Wehrmacht – ului, în special în etapele finale ale războiului, poate atrage acuzația de promovare a propagandei naziste  .
 

Între timp, dictatorul rus a încercat să justifice pactul Molotov-Ribbentrop pe baza falsurilor  propagandistice prezentate mai sus, mergând până la punctul în care susține că URSS nu a invadat Polonia în 1939.

Criticați aceste minciuni ordinare și veți fi acuzați de „diseminare” a unor informații  false în mod deliberat cu privire la eroismul popoarelor  Uniunii Sovietice în timpul celui de-al doilea război mondial „, ceea ce în Rusia este o infracțiune penală, așa cum a aflat bloggerul rus Vladimir Permin , cu sediul în Perm ,silit să plătească o amendă de 200.000 de ruble, când a scris o postare în care prezenta colaborarea sovieto- nazistă.


Chiar dacă acest articol trata, în principal, motivele pentru care a apărut pactul Molotov-Ribbentrop mai degrabă decât consecințele sale, faptul că el  contesta propaganda lui Putin însemns că citirea și distribuirea sau traducerea acestuia este acum ilegală în Rusia .



VA URMA

 

 



[1] Lucrările colecționate ale lui Iosif Stalin , vol. 14 , p. 366.

[2] Ibid. , Vol. 7 , pag. 14.

[3] Citat în Montefiore, Stalin , pag. 273.

[4] Citat în Joachim Fest, Hitler , p. 536-7.

[5] Citat aici

[6] Citat aici

Publicitate

31/08/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

Pactul Molotov-Ribbentrop într-o viziune diferită de cea a propagandei istorice ruse și sovietice (II)

Viena, 14 martie 1938 – Adolf Hitler anunță încorporarea Austriei în Al treilea Reich.  

 

Continuarea articolului anterior: 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/08/28/pactul-molotov-ribbentrop-intr-o-viziune-diferita-de-cea-a-propagandei-istorice-ruse-si-sovietice-i/

 În Rusia lui Putin, acordul de la München din 1938 a fost folosit ca scuză pentru încheierea pactului Molotov-Ribbentrop dintre Germania fascistă și URSS.

Pentru a comenta acest lucru, trebuie să înțelegem contextul diplomatic din anii ’30 și faptul că Stalin avea ambiția cuceririi Poloniei, la fel ca și Adolf Hitler.

Stalin era foarte conștient de ambițiile lui Hitler, citise cartea acestuia Mein Kampf și cântărise argumentele pro și contra unei alianțe sovieto-germane, dar era un om  dispus să colaboreze cu cei care îi sprijineau interesele, scrie http://euromaidanpress.com/ munich-molotov-ribbentrop-pact-revisited-2-hitler-anschluss/

 

Înlăturarea unei bariere la frontiera Austria-Germania, martie 1938

Foto. Înlăturarea unei bariere de la frontiera Austria-Germania, martie 1938

La 12 martie 1938, Hitler a anunțat lumii anexarea (Anschlussul) Austriei la Germania. În timp ce vorbea, trupele sale erau ocupate să demonteze punctele de control ale frontierei austro-germane și să se îndrepte spre Viena. Pentru Hitler, Anschlussul nu a fost decât o altă lovitură dată Tratatului de la Versailles, urât de către naționaliștii germani pentru „divizarea poporului german”.

În iulie 1934, Partidul nazist austriac a încercat un  puci în Austria cu intenția de a forța unificarea austro-germană. 

Acesta a fost lichidat de cancelarul austriac Kurt Von Schuschnigg, fapt care a generat disensiuni majore între guvernul german și cel austriac, Hitler căutând o altă modalitate de a-și atinge obiectivul  reunificării.

La 12 februarie 1938, Von Schuschnigg l-a întâlnit pe Hitler la reședința lui Hitler de la  Berchtesgaden  și a fost presat să accepte o prezență nazistă mai mare în Austria, fiind amenințat că în caz contrar Germania își va trimite trupele în Austria.

Această amenințare cu invazia a fost suficientă pentru ca Von Schuschnigg să-l numească  ministru al poliției naziste pe Arthur Seyss-Inquart, un fidel al lui Hitler.Dar Hitler nu s-a oprit aici…

La 20 februarie, Hitler a ținut un discurs în care a afirma că Germania poate și trebuie să îi protejeze pe cei „în loviți de cea mai grea suferință” pentru credința lor în reunificarea germană.

Pentru naziștii austrieci, acesta a fost un îndemn clar să  înceapă o serie de revolte organizate.

Pe 9 martie, Von Schuschnigg, încolțit de revolte și de agresivitatea lui Hitler, a  decis organizarea  unui plebiscit privind păstrarea independenței Austriei stabilit pentru 13 martie.

Dar chiar a doua zi după ce hotărârea de  plebiscit a fpost făcută publică, Hitler a amenințat din nou cu invazia militară, fapt care  s-a dovedit prea mult pentru Von Schuschnigg, care pur și simplu și-a dat demisia din funcția de cancelar.

Arthur Seyss-Inquart urma să fie numit succesorul său, iar el a făcut imediat un „apel” la Berlin pentru „restabilirea ordinii”. 

Într-un discurs ținut la  Berlin din data de 7 aprilie Seyss-Inquart spunea:

„Partidul Național Socialist din Austria nu a încercat niciodată să-și ascundă înclinația pentru o Germania mai mare. Că Austria s-ar întoarce într-o zi la Reich a fost o chestiune, desigur, pentru toți socialiștii naționali și pentru germanii adevărați din Austria. I-am cerut Fuhrerului ajutor armat pentru a salva Austria de un război civil și de a avea soarta Spaniei…”  

Afiș de propagandă care îi chema pe austrieci să voteze „Marea Germania” la plebiscit

Afiș de propagandă care îi chema pe austrieci să voteze la plebiscit „Marea Germanie”.  

Plebiscitul lui Von Schuschnigg a fost transformat într-un exercițiu în vederea  anexării printr-un referendum, organizat pe 10 aprilie, în urma căruia 99,7% dintre cei prezenți au votat Ja! 

Dar chiar înainte ca rezultatele să fie publicate, Hitler se gândea deja la următoarea cucerire .

Sudeții

După Austria, cea mai mare zonă populată de etnici germani din afara Reichului era  Sudetenlandul din Cehoslovacia.

Pe 23 martie, Hitler, Von Ribbentrop, Rudolf Hess și liderul partidului germanilor sudeți  Konrad Henlein au avut o lungă întâlnire de 3 ore în care „Fuhrerul”, potrivit spuselor al Henlein„a declarat că intenționează să soluționeze problema Sudeților într-un viitor nu prea îndepărtat. El nu mai putea tolera ca germanii să fie oprimați sau împușcați ”.

Konrad Henlein cu Hitler, 1938 

                                Foto: Konrad Henlein și Hitler, 1938

Strategia imediată de soluționare a problemei Sudeților germani , convenită în cadrul acestei reuniuni, era următoarea:

„Partidul sudeților germani trebuia să facă cereri  inacceptabile pentru guvernul ceh [sic]. […]Henlein nu intenționa să ducă lucrurile la limită, ci doar să înainteze cereri  de autoadministrare, urmând  să rezerve pentru mai târziu punerea în aplicare a unei sugestii a  Fuhrerului, ca sudetii-germani din Cehoslovacia să aibă  propriile lor trupe, încadrate cu ofițeri germani, care să  coopereze strâns cu armata Reichului German.

Henlein a rezumat părerile sale către Fuhrer după cum urmează: Trebuie să cerem întotdeauna atât de mult încât să nu putem fi niciodată mulțumiți . Fuhrer-ul a aprobat această părere. „

Această strategie a stat la baza unei serii de opt cereri adresate de Henlein guvernului cehoslovac în timpul unui miting organizat la Karlsbad (Karlovy Vary) în data de 24 aprilie, care a inclus o cerere pentru „libertatea completă de a mărturisi aderarea la elementul german și ideologia germană”. [2]  Pe lângă populația  germană  majoritară în Sudeți,  pe Hitler la atras și  faptul că 70% din capacitatea de producție a fierului și oțelului de care dispunea Cehoslovacia  se afla aici. În plus, Sudetenland a adăpostea și Škodovy závody (Uzinele Skoda) cea mai mare fabrică de armament din Europa Centrală.Cehoslovacia înțelegea importanța regiunii la fel de mult ca germanii și astfel, începând cu 1935, a construit o serie de fortificații asemănătoare Liniei Maginot din Franța, menite să o protejeze  de o invazie germană.

Planurile de apărare cehoslovace se bazau și pe presupunerea că, în cazul unui război cu Germania, francezii vor veni în ajutorul Cehoslovaciei.

Guvernul cehoslovac avea  voință de a lupta, așa cum a fost demonstrat de mobilizările parțiale ordonate  după ce au apărut zvonurile despre mișcările de trupe germane în apropierea frontierei cehoslovace în perioada 19 – 22 mai 1938.

Perdelele de fum ale propagandei naziste

Hitler, a emis la 30 mai o directivă „Către comandanții șefi ai serviciilor armate germane” în care se spunea că :„Este decizia mea inalterabilă de a sparge Cehoslovacia în viitorul apropiat. […] Alegerea corectă și exploatarea hotărâtă a unui moment favorabil este cea mai sigură garanție a succesului. În acest scop, pregătirile trebuie făcute imediat. Înainte de atac sunt necesare următoarele:
a) O scuză convenabilă și, odată cu aceasta,b)  O justificare politică adecvată ,c)  O acțiune neașteptată de inamic, care să-l găsească în cea mai redusă stare de pregătire .
Cea mai favorabilă atât din punct de vedere militar, cât și din punct de vedere politic ar fi o acțiune  fulger ca urmare a unui incident care ar  pune Germania în fața unei provocări insuportabile și care, în viziunea a cel puțin unei părți a opiniei publice mondiale,ar oferi justificarea morală pentru măsuri militare. ” 

Operațiunea Fall Grün, a fost  un plan german care avea drept țintă un război agresiv împotriva Cehoslovaciei.

Planul respectiv a fost analizat de Feldmareșalul german Wilhelm Keitel , care i-a adăugat propriile sale comentarii, conform cărora o invazie a Cehoslovaciei ar trebui privită de lumea exterioară doar ca „ un act de pacificare și nu ca o provocare la război.”La începutul anului, pe 21 aprilie, Keitel a avut o întâlnire cu Hitler, unde amândoi au discutat despre posibilitatea de a folosi asasinarea ambasadorului german la Praga ca pretext pentru invadarea Cehoslovaciei, dar s-a renunțat la această idee .

Drept urmare, propaganda nazistă a insistat pe  o temă periculoasă, conform căreia germanii sudeți  trebuiau salvați de  „barbaria cehă”.

 

VA URMA

[1] Simon Sebag Montefiore, Stalin: Curtea Țarului Roșu , p. 272-3.

[2] După cum subliniază Nizkor , Heinlein, cu ajutorul Berlinului, a permis spionajul, crima și terorismul ca parte a unui efort concertat și deliberat de a submina autoritatea Pragăi în Sudeți, coroborată cu cerințe imperioase.

29/08/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

9 februarie 1934 – România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au semnat Înţelegerea Balcanică

                                                     Gheorghe Tătărescu (Tătărăscu) n.1886-d.1957, prim-ministru al României (1934-1937, 1939-1940)

 

Gheorghe Tătărescu (Tătărăscu) n.1886-d.1957, prim-ministru al României (1934-1937, 1939-1940)

La 9 februarie 1934 România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au semnat  Înţelegerea Balcanică, un tratat cu  caracter defensiv care îşi propunea ca în cazul izbucnirii unui război, ţările semnatare să-şi  apapere reciproc graniţele. Printre principalii săi artizani a fost Nicolae Titulescu, ministru de externe al României 1932-1936.

 

 

 

Mica Înţelegere, alianţa promiţătoare a României care a fost distrusă într-o singură zi

9 februarie 1934: Ministrul de externe român, Nicolae Titulescu, semnează în numele ţării noastre   impreuna cu Iugoslavia, Grecia şi Turcia, Înţelegerea Balcanică.

 
   Pactul Înţelegerii Balcanice avea ca principal obiectiv menţinerea statu-quo-ului teritorial  postbelic în aceasta parte a Europei şi garantarea mutuala a parţilor „faţă de eventualităţile care ar putea afecta interesele lor“.

Primele două articole din Pact sunt edificatoare pentru intenţiile statelor semnatare:

“România, Turcia, Iugoslavia şi Grecia îşi garantează mutual securitatea tuturor frontierelor balcanice” (art.1), “Înaltele Părţi Contractante se angajează a se concerta asupra măsurilor de luat faţă de eventualităţi ce ar putea afecta interesele lor aşa cum sunt definite prin prezentul acord. Ele se angajează a nu întreprinde nicio acţiune politică faţă de orice altă ţară balcanică nesemnatară a prezentului acord, fără aviz mutual prealabil şi a nu lua nicio obligaţiune politică faţă de orice altă ţară balcanică, fără consimţământul celorlalte Părţi Contractante” (art.2).

 

 

 

 

Related image

 

Harta: Ţările membre ale Înţelegerii Balcanice

 

 

Iniţial se preconiza semnarea pactului în cinci, însă Bulgaria a refuzat oferta. Documentul a fost semnat pe timpul Guvernului român Gheorghe Tătărescu, ministru de Externe fiind Nicolae Titulescu.

Odată incheiate acordurile politice, guvernele de la Bucureşti, Belgrad, Ankara şi Atena au elaborat o serie de convenţii militare bilaterale, dupa care, în noiembrie 1935, la prima conferinta militara în trei, cu participarea delegaţiilor statelor majore român, iugoslav şi turc, a fost semnată Convenţia militară între România, Iugoslavia şi Turcia, iar la 10 noiembrie 1936, a fost parafată la Bucureşti, Convenţia militară în patru (Grecia, Iugoslavia, Turcia şi România).

Convenţia militara cvadripartită, urmărea scopuri defensive, de apărare în eventualitatea unui atac neprovocat, din partea Bulgariei sau Albaniei (acţionând singure sau împreuna, sau fiecare din ele, sau amândoua împreuna cu Ungaria).

Dacă unul din adversarii probabili ar fi atacat prin surprindere unul din statele aliate, celelalte trei se angajau ca, la cererea celui atacat, să decreteze mobilizarea forţelor prevazute în convenţie şi să acţioneze cât mai repede posibil impotriva agresorului.

Strategii militari români apreciau cooperarea politica si militara din cadrul Intelegerii Balcanice, nu numai prin prisma unei apărări în comun a membrilor acestui pact, ci şi ca o prelungire în sud-estul Europei a Micii Intelegeri sau a Micii Antante, încheiate în 1921 de România cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, o alianţă defensivă  ale cărei scopuri erau orientate în principal spre temperarea tendinţelor revizioniste ale Ungariei.

La rândul său, scopul principal al Înţelegerii Balcanice fusese reducerea megalomaniei Bulgariei, care avea de asemenea revendicări teritoriale asupra vecinilor săi. 

 

 

 

 

Related image

 

 

Harta: Ţările membre ale Micii Antante

 

Cu toate acestea, Pactul a dovedit încă de la început unele slăbiciuni ca urmare a rezervelor ridicate de unele dintre statele membre. Paşii spre colaborare se efectuaseră dacă luăm în considerare că, după ce Grecia şi Turcia luptaseră într-un lung război de uzură peste un deceniu, ajunseseră aliaţi în Pactul Balcanic, însă aveau interese separate în zona mediteraneană.

Mai mult, pe baza acordurilor turco-ruse, turcii au avertizat Alianţa Balcanică:

“Turcia, în nici un caz nu va admite a se considera angajată să ia parte la niciun fel de acte îndreptate împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste” .

Tot la rezerve, Grecia a anunţat la 4 mai 1936: “nu poate, în niciun caz, în executarea angajamentelor asumate prin Pact, să declare război uneia dintre Marile Puteri”. 

 La 5 iunie 1934 s-a ajuns la semnarea unei Convenţii militare secrete între România şi Turcia: “dacă unul dintre statele semnatare devine, în orice împrejurare ar fi, obiectul unei agresiuni din partea unui stat balcanic, acţionând singur sau împreună cu alt stat balcanic sau nebalcanic, cealaltă Putere contractantă se va considera ca atacată ea însăşi şi va trece imediat la acţiune militară contra statului sau statelor balcanice agresoare, ale căror teritorii au atingere cu ale sale.

În cazul când una din Părţile Contractante devine pe timpul execuţiei obligaţiei prevăzută de articolul precedent, obiectul unei acţiuni de război din partea unui stat nebalcanic, cealaltă putere contractantă va trebui, de asemenea, să intre în război contra acestuia”.

Germania si Italia au acţionat consecvent în direcţia spargerii solidarităţii din cadrul acestei alianţe şi au convins Iugoslavia să semneze pacte separate cu Bulgaria si Italia.

In acest climat tensionat s-a constituit un nou Directorat în patru.

Venirea în fruntea Consiliului de Miniştri ai Iugoslaviei, în iunie 1935, a dr. Milan Stoiadinovici, care a ocupat în acelaşi timp şi funcţia de ministru al afacerilor externe, a marcat începutul slăbirii relaţiilor de prietenie dintre România şi Iugoslavia.

Stoiadinovici, prin politica lui de apropiere de Bulgaria, Italia, Ungaria şi Germania, a dus la deteriorarea relaţiilor dintre cele două ţări.

Astfel, Înţelegerea a fost serios lovită de încheierea Pactului de veşnică prietenie bulgaro-iugoslav, care în  România  a fost privit cu mare dezamăgire, fiind considerat un gest neprincipial din partea Iugoslaviei.

În 1940, Iugoslavia a recunoscut Uniunea Sovietică, cu care a stabilit relaţii diplomatice, tocmai atunci când sovieticii revendicau Basarabia.

În această situaţie, România a ieşit din Înţelegerea Balcanică, alianţă devenită fără nici un fel de consistenţă politică.

 În 1936-1937 Milan Hodža, un politician slovac proeminent, a încercat să lanseze un proiect de înţelegere a Cehoslovaciei, Austriei, României, Ungariei și Iugoslaviei pe baza integrării economice a ţărilor din regiune.  

Cu toate eforturile depuse pentru menţinerea pacii, dupa 1936 Planul Hodza de reconciliere a Europei centrale a fost subminat de marile puteri revizioniste, iar principiul fortei s-a impus definitiv in relatiile internationale.

Sub presiunea Marii Britanii si a Frantei, Romania si Cehoslovacia s-au văzut nevoite sa adopte o atitudine concesiva fata de Ungaria horthystă, sperând astfel sa işi salveze integritatea teritorială.In 1938 Germania a anexat Austria, profitând de aceeaşi politică de concesiuni promovată de Anglia şi Franţa, iar prin Acordurile de la Munchen din 29- 30 septembrie 1938, „regiunea sudeta“ din Cehoslovacia. Directoratul european în patru a reusit sa distrugă Mica Intelegere care constituise  un obstacol real în faţa revizioniştilor.

Pe 15 martie 1939 statul cehoslovac a fost desfiinţat de catre Hitler, Boemia si Moravia fiind ocupate de Germania, iar Ucraina subcarpatica, de Ungaria.

In sfarsit, acordul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, a dus la impartirea sferelor de influenta între Germania si URSS, în partea nordica si central-sud-estica a continentului.

Schimbarea completa a parametrilor geopolitici a afectat considerabil sistemul de aliante romanesc, care a fost practic pulverizat, ceea ce a uşurat dezmembrarea Romaniei Mari.

Mica Inţelegere nu a avut forţa militara necesară susţinerii diplomaţiei sale şi a fost influenţată de contradicţiile şi disensiunile interbalcanice, mai ales dupa 1936, cand a început să se dezintegreze, desființându-se complet dupa ce, bizuindu-se pe politica concesivă a Marii Britanii şi a Franţei, Germania a anexat Austria.

In acest fel a fost deschis drumul larg pentru planurile expansioniste ale Germaniei, care va dezmembra Cehoslovacia şi va atrage mai târziu România în rândurile Axei, dupa ciuntirea teritoriului său de catre URSS, Ungaria si Bulgaria.

În timpul existenţei sale, această alianţă  a contribuit la menţinerea pacii în regiunea central-europeana şi dunareană, la dezvoltarea legaturilor de colaborare pe multiple planuri între statele membre, precum şi cu celelalte state din aceasta arie geografică, a acţionat în direcţia realizării politicii de securitate colectivă şi a întăririi forţei de acţiune a Societăţii Naţiunilor.

Cu toate acestea, Mica Înţelegere nu a reuşit să supravieţuiască acţiunilor contrare ale marilor puteri şi a sfârşit prin a se dizolva, după ce schimbarea completă a parametrilor geopolitici pe continentul european a cauzat destrămarea sistemul de alianţe în care era angrenată ţara noastră, ceea ce a dus într-o perioadă relativ scurtă la dezmembrarea României Mari.

Eșecul sistemului colectiv de securitate din care făcuse parte România poate fi pus pe seama mai multor factori, precum:

– Incapacitatea țărilor partenere de a organiza alianțele din punct de vedere militar, și nu doar diplomatic

– Incapacitatea Franței și Marii Britanii de a descuraja expansionismul german, italian și rus.

– Deteriorarea mediului politic intern, însoțită de apariția unor inițiative destabilizatoare  filo-germane și filo-italiene.

– Interesele divergente ale țărilor partenere.

– Dependența comercială şi în general economică a unor țări, inclusiv a României, de Germania nazistă şi enormele presiuni militare exercitate de URSS.

După căderea aliatului său tradiţional – Franța – în fața invaziei germane din 1940, România s-a văzut în situația ingrată de a alege între protecția lui Hitler sau protecția lui Stalin.

Până la urmă, le-a „încercat” pe amândouă…

 

 

 

 

Surse:

http://istoria.md/articol/726/9_februarie,_istoricul_zilei#1934

http://www.redescoperaistoria.ro/2014/12/27/documentar-colaborarea-militara-in-cadrul-intelegerii-balcanice/

http://ionutcojocaru.ro/2013/11/02/rolul-si-locul-intelegerii-balcanice-in-spatiul-european-negocieri-cooperarea-romano-turca/

http://www.creeaza.com/referate/istorie/Pactul-Intelegerii-Balcanice-f986.php

09/02/2018 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: