CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

RUSIA ÎNCEARCĂ SĂ IMPUNĂ PROIECTELE SALE DE FEDERALIZARE REPUBLICII MOLDOVA ŞI UCRAINEI. VIDEO

 

 

 transnistria 2

 

 

 

 

ALERTĂ MAXIMĂ: RUSIA URMĂREŞTE  ÎN EUROPA DOUĂ PROIECTE DE FEDERALIZARE  – PENTRU Republica Moldova ŞI UCRAINA 

 

Rusia urmăreşte două proiecte de federalizare în Europa, pentru Republica Moldova şi pentru Ucraina, a declarat analistul Vladimir Socor, la dezbaterea organizată de Fundaţia Universitară a Mării Negre cu tema „Moscova nu crede în lacrimi. Dar nici America. Cum va arăta frontiera estică a României?”.

„Rusia urmăreşte două proiecte de federalizare în Europa: pentru Republica Moldova şi pentru Ucraina. Posibil acum şi în Siria, eu mă aştept să văd o propunere de federalizare a Siriei.

Pentru Republica Moldova, proiectul se numea federalizare începând cu 2003, cu Memorandumul Kozak; Federaţia Rusă a insistat până foarte recent să reactualizeze Memorandumul Kozak, acuzând Moldova şi Occidentul de a-l fi respins; acolo Rusia foloseşte cuvântul ‘statut special’ pentru Transnistria”, a spus Socor.

El a vorbit despre cum va arăta vecinătatea estică a României în perspectiva viitorului apropiat sau pe termen mediu.

„Cred că trebuie să privim această vecinătate estică prin prisma noţiunii de ‘istmul baltic-pontic’. Este linia de demarcaţie între Rusia şi Europa, între două concepte de civilizaţie antagonice, care se înfruntă de-a lungul istmului baltic-pontic, începând cu, cred eu, secolul XIV”, a susţinut Socor.

În opinia sa, este foarte important, pentru toate ţările din zonă, să evite apariţia unor tensiuni între Ucraina şi vecinii săi vestici, fie că e vorba de Polonia, Ungaria sau România, deoarece numai Rusia poate profita de pe urma unor asemenea tensiuni.

„Zona Mării Negre a fost, începând cu, practic, 1991-1992, epicentrul conflictelor pe care le numim îngheţate. Toate aceste conflicte au loc în regiunea extinsă a Mării Negre. Indiciu în plus de vulnerabilitate, indiciu al unei zone în care Rusia, practic, a suspendat aplicarea dreptului internaţional.

El nu se aplică acolo unde Rusia întreţine conflicte îngheţate. Tot în zona Mării Negre, în afară de ameninţările convenţional militare tradiţionale, am constatat primele experimente cu războiul hibrid. El a început de fapt în Transnistria, fapt în general ignorat de cancelariile occidentale şi de mulţi alţi factori implicaţi. Războiul hibrid l-am văzut în Transnistria, în 1991-1992, într-o formă rudimentară, încă nedezvoltată”, a explicat analistul.

Socor este de părere că în Republica Moldova, dacă în perioada 2002-2005, când se vehicula federalizarea la nivel oficial, era vorba despre federalizarea între Transnistria şi restul Republicii Moldova, acum situaţia s-a schimbat.

„Acum putem prevedea o reacţie în lanţ, în Republica Moldova, în care un statut special, fie el deja convenit, fie el proiectat şi discutându-se despre el în mod serios, ar putea să declanşeze o reacţie în lanţ în alte părţi ale Republicii Moldova – enclavele etnico-lingvistice: Găgăuzia, Bălţi, Taraclia”, a mai declarat Socor.

El a adăugat că Moldova este mai vulnerabilă decât Ucraina, deoarece conştiinţa naţională este subdezvoltată.

 „Nu avem sentimentul patriotic la dezvoltarea căruia am asistat în Ucraina. Dacă în Ucraina cedări în problema Donbasului ar conduce la o reacţie patriotică, şi guvernarea se teme de ea, în Republica Moldova nu are a se teme de aşa ceva”, a mai spus Socor.

Analistul a arătat că persoanele din conducerea Găgăuziei afirmă că, în cazul obţinerii unui statut special pentru Transnistria, Găgăuzia va insista să obţină un statut echivalent şi va repeta o consultare populară în acest sens, în Moldova existând o politică a „paşilor mici” în vederea federalizării.

Proiectul de federalizare a Republicii Moldova pe care încearcă să-l reanimeze  Moscova  prin preşedintele slugă rusească  al Republicii Moldova, Igor Dodon, avantajează doar interesele Rusiei în această regiune. 

O eventuală federalizare ar îngloda Republica Moldova în datorii imense, iar regiunea transnistreană ar obține drept de veto și ar bloca toate inițiativele de reformă și parcursul european al acestei republici post sovietice.

Este opinia directorului executiv al IDIS „Viitorul”, Igor Munteanu, ex-ambasador al Republicii Moldova la Washington, care a răspuns la întrebările Report.md.

 Propuneri despre un model federalist salvator, care ar „rezolva” în mod magic problema conflictului înghețat din Republica Moldova au existat și anterior

Să ne amintim de conceptul de ”stat comun” introdus în vocabularul negocierilor dintre Moscova și Chișinău de Evghenii Primakov prin anul 1997. Președintele P.Lucinschi era în al 9-lea cer de bucurie că i-a convins pe ruși să-i dea dreptate.

În realitate, Moscova își promova cu insistență proiectul de consolidare a enclavei separatiste în raport cu Chișinăul. Concomitent, s-a trecut la prelucrarea elitelor găgăuze, care au revenit la subiectul competențelor după modelul unei feude teritoriale.

În anul 2003, președintele comunist  de atunci, Vladimir Voronin, parafase fiecare filă a Planului cunoscut drept ”Memorandumul Kozak”, după numele oficialului rus, însărcinat cu negocierea acestui document, dar inițiativa nu a prins.

A existat o rezistență puternică din partea societății civile, a opoziției politice și a comunității internaționale. Și atunci, și acum, un element toxic al acestui proiect politic de pretinsă reglementare a ținut de obstinația cu care Moscova promova ideea de a menține trupele sale militare în calitate de ”garant al reglementării” pe teritoriul Republicii Moldova.

În anul 2003, Dmitri Kozak izbutise să introducă în textul faimosului său document o menține după care aceste trupe s-ar fi aflat pentru încă 40 de ani ca garanție a respectării obligațiilor părților.

Nici în acest moment nu există certitudinea că o reglementare politică după model federalist ar fi precedată de o retragere imediată și necondiționată a trupelor rusești,  care reprezintă, în opinia mea, singurul obstacol al reglementării conflictului.

 Rusia este statul care și-ar dori foarte mult ca Republica Moldova să accepte Transnistria în calitate de subiect al unei posibile federații, ceea ce ar genera numeroase efecte juridice și politice. Dintr-un foc, Rusia ar obține acceptarea de către Chișinău a obligației de a achita datoriile uriașe acumulate de regimul separatist transnistrean, aproape 6 miliarde de dolari SUA, pentru consumul de gaze naturale.

În al doilea rând, Rusia ar rezolva pentru sine și problema finanțării acestei regiuni, care-și cere lunar retribuția, în condițiile în care bugetul federal al Rusiei plesnește din toate încheieturile, iar răbdarea oamenilor sfâșiați de impactul dezastruos al aventurilor separatiste din stânga Nistrului, pare să aibă anumite limite.

Or, se știe foarte bine că de-a lungul ultimilor 25 de ani, singurul factor major, care a menținut pe linia de plutire acest regim separatist a fost sponsorizarea necondiționată a Federației Rusie în plan  militar, economic, financiar, diplomatic și în multe alte chipuri..

Acum, am ajuns la o etapă în care contextul regional de securitate s-a schimbat brusc ca urmare a războiului din Ucraina. Povara finanțării acestui separatism regional a devenit prea grea chiar și pentru fanteziile geopolitice ale Moscovei. Cum le spune și premierul D.Medvedev rușilor din Crimeea: ”bani nu sunt, dar voi țineți-vă!”.

Peste 80% din exporturile transnistrene merg astăzi spre piața comună a UE și consumatorii din Republica Moldova. Și este absolut evident că nu mai putem vorbi despre faptul că Rusia ar putea, economic, să reancoreze economic dinamica regiunii separatiste.

Despre unirea cu Federația Rusă – aceasta n-o mai cred nici măcar slugile plătite de Putin.

Așa-zisa federalizare ar însemna de fapt o ”transnistrizare” accelerată, urmând ca disputele să fie soluționate de către trupele militare rusești ori de către emisari ai Federației Ruse, cum este Dmitrii Rogozin, „reprezentant special al președintelui Putin pentru Transnistria”, fost ”mercenar” cu toate actele în regulă în războiul din 1992. 

În plus, motivul pentru care Moscova propune cu foarte multă insistență modelul său federalist este de a încorpora în structura politică a statului național Republica Moldova un subiect statal cu drept de veto pentru a bloca orice decizie, care ar devia de la conceptul de ”suveranitate limitată” pe care Moscova o aplică în raport cu fostele republici sovietice.

Ne amintim că V.Putin afirma în 2008 că Ucraina nu este un stat și că deciziile suverane ar trebui să fie luate nu la Kiev, ci în altă capitală.

Mai târziu, tot Moscova cerea Kievului să accepte ideea unui format trilateral de negocieri înainte de a semna Acordul de Asociere cu UE.

În 2016, Igor Dodon propune exact acest format trilateral din care să facă parte UE și Rusia pentru a ”revizui” defectele Acordului de Asociere RM-UE, pe care l-a criticat neobosit în ultimii 2 ani.

Moscova ar fi foarte interesată ca asemenea aranjament de stat să anuleze angajamentele  internaționale ale R.Moldova față de UE, deja ratificate de toate parlamentele statelor membre ale UE, pentru ca să reducă la zero marele succes pe care l-a avut Moldova atunci când a semnat Acordul de Asociere cu UE și cel de liberalizare a regimului de vize din 2014.

Pe scurt, printr-un proiect stupid de federalizare, Rusia și-ar rezolva câteva mari probleme:

1. cea legată de finanțarea separatismului transistrean – va pune această povară pe contul Guvernului de la Chișinău și ar folosi slăbiciunile economice ale Republicii Moldova pentru a inteveni de câte ori va avea chef;

2. ar distruge statul Republica Moldova în formula în care îl cunoaștem noi, mobilizându-se să elimine din structurile sale de putere elitele prooccidentale și în special cele naționale;

3. ar compromite relațiile Moldovei cu UE și ne-ar bloca parcursul european, provocând crize succesive de funcționare, dezastrul bancar provocat în 2015 fiind o acțiune deliberată de compromitere a cursului pro-UE.

După cum vedeți, scenariul este sumbru, pentru că nu se leagă sub nici o formă cu interesul național al Republicii Moldova. Asta nu poate însemna progres, bunăstare și nu poate asigura un viitor predictibil cetățenilor acestei țări.

Dacă ar reuși să federalizeze R.Moldova, același model ar fi propus ca exemplu pozitiv pentru reglementarea conflictului militar din Estul Ucrainei. Prin urmare, orice guvern normal și sănătos la Kiev nu ar accepta o asemenea federalizare după rețetă rusească iar   ucraineni nu ar sprijini sub nici o formă o politică de concesionare a suveranității către subiecți federali, pentru că din această situație ar apare următoare mișcare – transportarea acestui model ”proxi” pe teritoriul minat de ostilități militare al Ucrainei.

Nu ar fi favorabil nici Occidentul unui asemenea model, care ar servi doar intereselor imperiale rusești și nicidecum populației din regiune sau statului de drept Republica Moldova, care are nevoie imperativă de întărire, reanimare, consolidare, europenizare și nu de transnistrizare.

Nu mai vorbim aici de interesele  României, care are un interes strategic de a contribui la bunăstarea și stabilitatea democratică a Republicii Moldova, nu de ruinarea și înfeudalizarea acesteia după rețete rusești.

Nu ar trebui să subestimăm nici  faptul că România are obligații directe prin faptul că a recunoscut independența Republicii Moldova, în 1991 și are, în acest moment obligații față de peste jumătate de milion de cetățeni români care locuiesc în Republica Moldova, iar între timp are și niște cetățeni ai săi, care au cerut și au primit cetățenia Republicii Moldova.

Ei sunt cei care au nevoie de protecție și salvgardare contra oricăror fantezii politice pe care unii politicieni ar trebui să le experimenteze la început pe cobai.

 

 

 

 

Surse:

 http://basarabialiterara.com.md/?p=30618

http://www.report.md/politic/Igor-Munteanu-O-federalizare-de-tip-rusesc-ar-oferi-separatistilor-un-statut-de-jucator-cu-drept-de-veto-intr-un-stat-care-nu-ne-ar-mai-apartine-375

23/03/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

O comemorare tristă – Împlinirea a 205 ani de la anexarea Basarabiei la Imperiul Rus. VIDEO

 

 

 

 

 

Image result for basarabia 1812 photos

 

 

 

 

 

 

În data de 16 mai 1812, la încheierea războiului ruso-turc, când a fost semnată Pacea de la București, o parte însemnată a Moldovei, respectiv teritoriul situat între Prut şi Nistrua fost anexată la Imperiul Țarist. Scopul Rusiei imperiale în războiul cu Imperiului Otoman, desfăşurat între anii 1806 și 1812, era întărirea influenței sale în peninsula Balcanică.

Prutul nu era un fluviu de frontieră, era un râu intern, şi existau chiar localități unde jumătate de sat se afla  pe partea dreaptă,  iar cealaltă jumătate pe partea stângă a acestuia. Drept urmare, s-au decimat proprietăți, s-au destrămat familii, rudele au fost despărțite forţat de o parte și de alta a noii graniţe.

Peste puţină vreme, acest străvechi pământ răpit Moldovei avea să fie numit de cotropitorii ruşi gubernia Basarabia.

Etnonimul ”Basarabia”, folosit până atunci timp de secole doar pentru sud-estul regiunii, a fost extins de Rusia asupra întregului teritoriu dintre Prut și Nistru, cu scopul de a șterge din memorie apartenența acestuia la Moldova şi implicit la spațiul românesc.

Au fost înregistrate acţiuni de rezistență atât din partea boierimii pământene şi a clericilor, cât și a țăranilor, amintește istoricul  Ion Varta.

”S-au manifestat de o manieră admirabilă o bună parte din boierimea noastră, așa numita partidă națională care s-a opus vehement, mai ales la etapa inițială, dar și ulterior, în următoarele decenii. Țăranii au protestat așa cum au găsit ei de cuviință, prin plecări haotice, sporadice, prin abandonarea satelor lor și stabilirea în localitățile de pe partea dreaptă a Prutului. Există chiar câteva cazuri când s-a plecat cu satele”.

După răpirea Basarabiei ruşii au urmat o politică de intensă deznaţionalizare a băştinaşilor români moldoveni trăitori pe aceste meleaguri, cărora li s-a interzis să înveţe în limba maternă şi  accesul la  cărțile şi publicaţiile care proveneau din cealaltă parte a Prutului. 

Datorită ocupaţiei ruse, populația din Basarabia a întârziat în dezvoltarea sa culturală, la aceasta adăugându-se şi politica de colonizare masivă a unor populaţii aduse aici din străfundurile imperiului rus, cu scopul de a schimba structura şi echilibrul etnic a populației.

Istoricul Ion Negreia subliniat că anexarea Basarabiei ”este o problemă care durează și astăzi din cauza că a scindat un stat – Principatul Moldovei, și a separat de la trunchiul firesc de dezvoltare a etniei românești segmentul dintre Prut și Nistru pe care l-a anexat la o altă structură politică, la Imperiul Rus.

Am stat  timp de 100 de ani sub țarism și mai bine de 50 de ani sub a doua ediție de ocupare a Basarabiei din 1940, având o dezvoltare nefirească.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse: 

http://radiochisinau.md/205-ani-de-la-anexarea-basarabiei-la-imperiul-rus-sau-decimat-proprietati-sau-destramat-familii–50478.html; http://orasulmeu.md

23/05/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

TRANSILVANIA SI OCUPATIA MAGHIARA

Fişier:Siebenbuergen Karte.jpg

 

 

Unităţile administrative ale Transilvaniei din prima jumătate a secolului XIX

 

 

Scurta istorie a Ungariei

 

Teritoriul Ungariei de astazi era locuit in trecut de triburi dacice, tracice si ilire. Imperiul Roman a cucerit acest teritoriu in anul 35 i.e.n, transformandu-l in  provincie sub numele de Panonia.

Intre anii 400 – 600 e.n., Panonia a fost invadata de popoare migratoare, precum hunii, ostrogotii, lombarzii, iar mai apoi de avari.

 Hunii, condusi de Attila, au facut alianta cu Imperiul Roman, care i-a  folosit in luptele impotriva galilor.

In anul 453 Attila moare, o data cu el dezmembrandu-se si imperiul sau , iar hunii au fost alungati de catre triburile germanice ale lombarzilor si  gepizilor, care au pus stapanire pe acest teritoriu.

In jurul anului 560, avarii il cuceresc si il pastreaza sub controlul lor timp de 200 de ani.

A urmat o perioada de dominatie a francilor, a regatului slav Moravia Mare si a principatelor Balatonului pana in secolul IX, cand maghiarii au pastruns in Panonia.

 

 

  Invazia maghiarilor

 

Ungurii descind din ramura ugrica a familiei de triburi fino-ugrice,fiind  originari din Asia, din regiunea muntilor Altai.

 Erau mici de statura cu  pometii obrajilor iesiti in afara, ochii putin oblici, pielea de culoare mai inchisa, iar parul il purtau de obicei impletit in cozi.

Au patruns in Europa pe cursul mijlociu al Volgai si muntii Urali, iar mai apoi, in jurul anului 830 au trecut intre Don si Nipru , intrand in Campia Panonica prin trecătorile Carpaţilor Păduroşi din Nord, urmând văile cursurilor de apă din acea regiune.

Cele şapte triburi maghiare şi-au stabilit aşezările definitive pe locurile de la şes, ocolind regiunile muntoase, puţin prielnice felului lor de viaţă.

S-au asezat in campia Tisei in anul 896, unde au intalnit o populatie de limba latina, dar si sclavi aproape asimilati.

Acestia s-au autodenumit „maghiari”, insemnand „om / fiinta umana”.

Etimologia cuvântului folosit în limba română, isi are originea in limba turcă veche, On-Ogour, care se traduce prin Zece săgeţi.Etnonimul a aparut in diverse izvoare medievale  sub mai multe forme precum: „Uggroi”, „Ugry”, „Ungari”, „Hungari”.

 

 

 

Fişier:Hungarian migration.png
Harta migratiei ungurilor

 

 

I. Alföldul

 

Pe câmpiile întinse ale Panoniei – Alföldul cum îl numesc maghiarii – străjuite la răsărit şi la miază-noapte de munţii Bihorului şi ai Maramureşului, strămoşii ungurilor de azi au găsit cadrul cel mai prielnic  pentru  dezvoltarea lor  istorică.
„Pe această câmpie unită cu marea – zice marele poet naţional ungur Petöfi – mă simt acasă”, iar francezul Sayous prezintă următorul tablou sugestiv al legăturii inextricabile între unguri şi vastele câmpii ocupate de ei: „Adevărata patrie a maghiarului este Alföldul, câmpia joasă.

Acolo şi-au stabilit populaţiile cuceritorilor aşezările lor compacte sub Arpad; acolo, mai ales, trebuia să se împlinească, în cursul secolelor, istoria lor; acolo, această istorie, trăieşte şi astăzi în plenitudinea ei.”

 

 

II. …Şi Transilvania

 

Transilvania, cu platoul ei, cu depresiunile muntoase şi cu şirurile de munţi ce o înconjoară, din toate părţile, nu a fost deci, pentru poporul ungar – popor al şesului, popor al pustei – o împlinire geografică, după cum ea nu a fost nicio împlinire istorică.
În viaţa poporului ungar, Transilvania a fost un accident. De acest ţinut îi despărţeau pe unguri munţii acoperiţi de păduri.

Pentru ei, ţara Transilvaniei era un ţinut  aflat peste munţii acoperiţi de păduri: Ultrasilvaniae = Erdély (erdö = silva şi elu = ultra).
Dacă ungurii ar fi fost mai norocoşi în expediţiile lor din Apus, desigur că niciodată Transilvania nu ar fi ajuns sub stăpânirea lor.

Pentru români, în schimb, el era însăşi inima Daciei, prin care pulsa de mii de ani acelaşi sânge.

Ceea ce Alföldul reprezenta pentru strămoşii ungurilor de azi, pământul Transilvaniei reprezenta pentru strămoşii românilor, o citadelă de aparare împotriva atacurilor din afară.

În munţii împăduriţi şi în cetăţile de pe coline au rezistat populaţiile paşnice din Dacia Traiana invaziilor care s-au succedat în cursul veacurilor. Acolo s-a zămislit însăşi fiinţa neamului românesc.

 

 

III. Cucerirea Transilvaniei

 

Întreaga istorie a acestui ţinut, din clipa în care cuceritorii unguri şi-au întins stăpânirea asupra lui şi până în epoca contemporană, este un exemplu viu al voinţei sale neclintite de a-şi păstra nealterată românitatea.

Cucerirea Transilvaniei este cu mult ulterioară cuceririi Panoniei de către triburile maghiare.

Ea s-a înfăptuit în etape şi a fost urmarea unor lupte crâncene purtate de populaţiile româneşti cu noii năvălitori.
Aceste lupte, care s-au terminat cu actele de supunere ale populaţiilor româneşti din cele trei voievodate din Transilvania – sunt amintite pe larg în cântecele şi baladele populare ungare străvechi.

Timp de un secol au dus lupte aprige cu romanii pentru cucerirea Transilvaniei.
In Crisana era voievodatul condus de Menomorut, in Banat era voievodatul lui Glad, iar in Transilvania de nord–est cel al  lui Gelu Romanul.

Abia sub Ladislau cel Sfânt, care a domnit între anii 1077-1095, Transilvania a fost înglobată Ungariei (Röesler).
În voluminoasele memorii prezentate de unguri la Conferinţa de Pace din 1920, se spune textual: „Istoria Transilvaniei, după moartea Sfăntului Ştefan până în epoca Sfântului Ladislau, este învăluită într-o mare întunecime”.
Vechile cronici ungureşti au înlăturat în mare parte negura care învăluia acele timpuri, dar, fapt curios: tocmai ungurii se ocupă mai puţin de vechile lor cronici, adică de primele surse naţionale ungare privitoare la cucerirea Panoniei şi la supunerea teritoriilor de la răsărit.

 

 

IV. Luptele cu românii

 

Mult hulitul notar anonim al regelui Bela ne oferă o descriere, bogată în detalii, cu privire la luptele pe care cele trei triburi ungare ale lui Tuhutum, Tosu şi Eleud le-au purtat cu ducii provinciilor româneşti pe care le-au supus: Menumorut (în Dacia Porilissensis), Gelu (în Dacia Apulensis) şi Glad (în Dacia Malvensis).

Părerile ungurilor cu privire la valoarea istorică a operei lui Anonymus sunt împărţite, tocmai din cauza extinderii pe care notarul anonim al regelui Bela o dă descrierii populaţiilor autohtone româneşti găsite de unguri în Transilvania.
Indiferent de părerea ungurilor asupra valorii operei lui Anonymus, fapt cert este că, în secolul al XII-lea, un scriitor ungur afirma în mod categoric că românii erau prezenţi pe teritoriul Transilvaniei în clipa în care ungurii invadau această provincie.
Istoricii unguri trec cu vederea faptul ca „Gesta Hungarorum” ale notarului anonim, nu sunt singurele cronici care relatează despre existenţa românilor în Transilvania în momentul invaziei ungare.

Avem mărturii precise despre existenţa românilor în Transilvania în acele timpuri si  în cronica lui Simonis de Kéza (Chronicon Hungaricum), în cronica pictată de la Viena, în cronica germană de la Hildesheim şi în toate diplomele regilor unguri în care se  menţioneaza   Transilvania.

 

 

V. Bloc maghiar pe fundament românesc

 

Maghiarizarea românilor din sud-estul Transilvaniei nu este rezultatul unui proces natural, ci consecinţa deznaţionalizării forţate a românilor din aceste regiuni.

Iată un adevăr de care  s-a tinut  prea puţin   seamă atunci când s-a procedat la ciuntirea ţinuturilor româneşti, împlântându-se pintenul maghiar în inima românismului .
După una sau două generaţii de la secuizare, românul secuizat îşi renegă obârşia, sau dacă nu şi-o renegă, îşi împroşcă cu noroi foştii conaţionali .
Ar fi, desigur, imposibil să se stabilească, pe bază de simple mărturii şi de  documente genealogia românească a fiecărei familii secuizate de mai bine de două generaţii.S-a recurs atunci la metoda ştiinţifică.

„Într-o conştientă acţiune de deznaţionalizare – spunea profesorul Iuliu Mordovan din Cluj-Napoca -, secuii şi-au sporit forţa lor numerică şi cu sânge românesc.”
S-a procedat deci, pe cale ştiinţifică, la cercetarea originii etnice pe baza compoziţiei serologice a sângelui. Experienţa a îmbrăţişat un număr fără precedent de mare în istoria medicinii.

Doctorii P. Rîmneanţu şi P. David, care au întreprins această vastă experienţă, au efectuat 10.600 analize serologice asupra secuilor şi 3.856 asupra românilor.

Rezultatul  are  deci, tăria unei certitudini . Cercetătorii au ajuns la următoarele concluzii: indicele sanguin al românilor din secuime este egal cu acela al românilor de dincoace de Carpaţi şi, ceea ce este mai concludent încă, în quasiunanimitatea cazurilor, el este egal cu cel al secuilor şi diferă radical de cel al ungurilor propriu-zişi.

Din rezultatele obţinute s-a putut trage concluzia că secuizarea românilor datează din secolul al XII-lea.
Iată un auxiliar al istoriei, pe care nu îl puteau, desigur, prevedea ungurii la începutul operei lor nefaste de transformare a unui pământ curat românesc, într-unul cu aspect „curat maghiar”.
O altă dovadă peremptorie a obârşiei româneşti a unei părţi importante din masa secuiască de astăzi, o formează numele de localităţi, de văi, de dealuri, lunci, câmpii din această regiune. Cităm, printre altele, numele topice: Desiş, Coasta, Frumoasa, Fântâna, Zăpada, Lunca, Vadu, Murgu, Izvor, purtând pecetea indiscutabilă a românismului.
Odată cu românii au intrat în secuime şi multe cuvinte din limba românească de origine latină.

Pentru multe dintre aceste cuvinte împrumutul este direct, iar pentru altele, el trece prin filiera slavă.
Dar în ce domeniu oare nu se oglindeşte influenţa veche românească?

În artă avem construcţii de lemn, copii fidele ale construcţiilor caracteristice românilor; avem motivele muzicale care apropie mai mult muzica secuiască de aceea a românilor decât de aceea a ungurilor din Pustă.
Până în ultimul timp, de altfel, secuii se simţeau cu mult mai aproape de români decât de unguri, pe care-i socoteau drept străini.

Este mai presus de orice îndoială că nu ne aflăm în faţa unor cazuri izolate de simpatie faţă de poporul vecin al românilor, ci în prezenţa unor simţăminte (adânc înrădăcinate) de atracţie faţă de poporul ce a servit de element component al maselor secuieşti de azi.
Dacă secuii s-ar fi simţit unguri veritabili, desigur că nu am fi asistat la atâtea manifestări net anti-ungureşti, din partea lor, şi desigur că nu ne-ar fi fost dat să citim într-o cronică secuiască străveche o frază ca aceasta:

„NENOROCIREA TRANSILVANIEI, TOTDEAUNA DIN ŢARA UNGUREASCĂ ŞI DE LA UNGURI S-A TRAS”.

În diferitele armate recrutate pe teritoriul Transilvaniei în secolul al XIII-lea, trupele de secui sunt menţionate în mod separat de cele ale ungurilor.

În însuşi actul de bază al guvernării Transilvaniei, faimoasa „Unire a celor trei naţiuni” încheiată în 1437 („cea mai atroce dintre conspiraţiile de care pomeneşte istoria”, cum o numeşte ardeleanul G. Moroianu), secuii apar din nou ca o naţiune distinctă de cea a ungurilor, părţile contractante fiind ungurii, saxonii şi secuii.
Ar fi să enumerăm absolut toate documentele istoriei Transilvaniei, dacă am vrea să cităm toate mărturiile acestui adevăr, azi incontestabil: ungurii şi secui sunt două naţiuni cu totul distincte pe care le uneşte doar limba, dar pe care le desparte tot ce separă un neam de celălalt.

Ne vom mărgini să cităm numai ultimul document maghiar asupra Transilvaniei, şi anume memoriul prezentat de delegaţia ungară la Conferinţa de Pace de la Paris.

Citim acolo că „secuii sunt de origine avară”, deci, ei nu sunt unguri propriu-zişi, şi mai citim că „în Evul Mediu ei au încheiat cu ungurii şi cu saşii, CELELALTE două naţiuni cu care conlocuiau pe pământul Transilvaniei, un fel de contract social, fiecare dintre ele fiind stăpână pe propriul ei teritoriu”.
Aşadar, în virtutea cărui principiu pot ungurii reclama reîntoarcerea secuilor la… Patria-Mamă? A identităţii de limbă?

Dar atunci, Belgia şi Elveţia romană ar trebui încorporate Franţei, Zurich-ul şi Berna anexate Germaniei şi vaste porţiuni din sudul Peninsulei Balcanice alipite României.
Când o construcţie politică se sprijină pe un asemenea pilon şubred, este fatal ca într-o zi sau alta, ea să se prăbuşească cu zgomot.

În viaţa popoarelor, ca şi în viaţa indivizilor, nedreptatea şi situaţiile false nu pot da naştere decât la provizorate, care întotdeauna se termină cu triumful dreptăţii… chiar atunci când unele dintre ele durează un mileniu.

 

NU TOATE PROVIZORATELE, ÎNSĂ, DUREAZĂ UN MILENIU…!

 

„Nu ne putem mira îndeajuns care e pricina că voi ungurii ne-aţi apăsat pe noi într-atâta şi ne-aţi aruncat după cap şi jugul iobăgiei, când noi suntem şi am fost întotdeauna mai mulţi decât ungurii şi, ce e mai mult, suntem şi mai demult decât voi în această ţară, căci suntem rămăşiţele încă a vechilor daci.”
Memoriul unor ţărani ardeleni, circa 1770 (după D. Prodan, Supplex…, p. 220).

 

 

Fişier:Flag of Transylvania (1350).svg

Drapelul Transilvaniei pe la 1350

 

In anul 1301 au inceput luptele pentru ocuparea tronului Ungariei, nobilii profitand de acestea pentru a-si consolidanda puterea.

In 1308 Carol Robert de Anjou, sustinut de Papa, de clerul catolic si de o parte din nobilime, a reusit sa urce pe tronul Ungariei si a  incercat sa-si extinda stapanirea asupra Tarii Romanesti si a Moldovei, insa a fost invins,

In 1330 este intemeiata Tara Romaneasca, iar in 1359, Moldova.

In secolul al XV-lea expansiunea otomana ameninta si Ungaria. Conducatorul luptei anti-otomane, Iancu de Hunedoara,era de origine romana .

Dupa moartea lui Iancu de Hunedoara, la conducerea Ungariei a venit fiul acestuia Matei Corvin (1458 – 1490), care a continuat lupta dusa de tatal sau..

La trei decenii dupa moartea lui Matei Corvin,in 1525, dupa batalia de la Mohacs, turcii i-au zdrobit pe unguri, Ungaria incetand sa existe ca stat.
Partea de mijloc a Ungariei cu capitala la Buda a devenit pasalac turcesc, adica provincie turceasca, iar nordul si vestul Ungariei au fost anexate de Habsburgii austrieci .

Din anul 1541 voievodatul Transilvaniei a devenit principat autonom, sub suzeranitate turceasca.

In 1683 turcii asediaza fara succes Viena. In urma infrangerii otomanilor, prin Tratatul de la Karlowitz din 1699, Imperiul Habsburgic anexeaza Ungaria si Transilvania .

In timpul revolutiei de la 1848  revolutionarii au incercat sa obtina  independenta Ungariei.

Din pacate,ei au inteles libertatea doar pentru natunea maghiara, nu si pentru romani sau celelalte natiuni traitoare pe cuprinsul Ungariei.

 Revolutionarii romani au trecut de partea Imparatului Habsburgic iar acesta a cerut  ajutorul Imperiului Rus si inabusa revolutia .

In 1867 Austria  incheie un pact dualist cu  Ungaria, aceasta devenind regat in cadrul Imperiului Austro-Ungar,cu imparatul Austriei  rege  Ungariei.

Primul recensamânt oficial din Transilvania în care s-a facut distincţie între naţionalităţi (distincţie făcută pe baza limbii materne), a fost efectuat de către autorităţile austro-ungare în 1869.

Pentru perioada anterioară acestui an există doar estimări ale proporţiilor diverselor etnii din Transilvania. Astfel, Elek Fényes, statistician maghiar din secolul al XIX-lea, estima în 1842 că populaţia din Transilvania anilor 1830-1840 era compusă în proporţie de 62,3% români şi 23,3% maghiari.

Rezultatele recensămintelor oficiale efectuate din 1869 şi până în prezent sunt prezentate în tabelul de mai jos:

 

An

Total

Români

Maghiari

Germani

1869

4.224.436

59,0%

24,9%

11,9%

1880

4.032.851

57,0%

25,9%

12,5%

1890

4.429.564

56,0%

27,1%

12,5%

1900

4.840.722

55,2%

29,4%

11,9%

1910

5.262.495

53,8%

31,6%

10,7%

1919

5.259.918

57,1%

26,5%

9,8%

1920

5.208.345

57,3%

25,5%

10,6%

1930

5.114.214

58,3%

26,7%

9,7%

1941

5.548.363

55,9%

29,5%

9,0%

1948

5.761.127

65,1%

25,7%

5,8%

1956

6.232.312

65,5%

25,9%

6,0%

1966

6.736.046

68,0%

24,2%

5,6%

1977

7.500.229

69,4%

22,6%

4,6%

1992

7.723.313

75,3%

21,0%

1,2%

2002

7.221.733

74,7%

19,6%

0,7%

 

 

 

In martie  1919 puterea este preluata in Ungaria infranta in Primul  razboi mondial, de bolsevicii lui Bela Kun,unul din apropiatii lui  Lenin , acesta proclamand „Republica sovietica Ungara”
Bela Kuhn a profitat  de conditiile mult prea tolerante ale armistitiului acordate Ungariei de generalul Franchet Esperey , care oprise inaintarea trupelor romane in Ardealul reunit cu Romania la 1 decembrie 1918,actionand pentru recuperarea teritoriilor pierdute de Ungaria odata cu declararea independentei popoarelor care faceau parte din Imperiul Austro-Ungar.
Primele luni ale lui 1919 au insemnat un sir neintrerupt de atacuri ale bandelor armate unguresti asupra trupelor romane, terorizarea permanenta a populatiei romanesti din teritoriul neocupat inca de Armata Romana , dar si o agresiva campanie de propaganda bolsevica.

 La 20 iulie 1919 au fost atacate unitatile romanesti de pe malul stang al Tisei, bolsevicii unguri repurtand chiar si unele succese.

Contraofensiva romaneasca declansata in noaptea de 30/ 31 iulie-12/ 13 august a insemnat sfarsitul tristei aventuri  a lui Bela Kuhn.Acesta s-a refugiat in Rusia lui Lenin,iar Budapesta a fost ocupata de Armata Romana.

Romania Mare proaspat infaptuita fusese amenintata simultan, pret de o clipa, atat la est de Sovietele rusesti, cat si la vest de Sovietele unguresti.

 

Scurta istorie a Transilvaniei

 

Pe teritoriul Transilvaniei s-a aflat in antichitate centrul politic al regatului Dacia, Sarmizegetusa Regia. Acum aproximativ 2400 de ani, venind dinspre apus, s-au stabilit pe acest teritoriu primele comunitati de celti.

Multiple dovezi arheologice din acea perioada atesta convietuirea pasnica dintre populatiile de daci autohtone si celti. In numeroase morminte celtice a fost descoperita ceramica dacica, dar si invers.

 

Chiar si podoabele au fost adoptate, dacii din Transilvania purtand podoabe celtice cum ar fi torcul, precum si diverse modele  decorative aplicate pe ceramica. GE de presupus ca gradul de asimilare reciproca dintre daci si celti a fost destul de mare.

 

 

 

 

In imagine, harta Daciei in perioada lui Burebista.In  centru, Romania de astazi.

In anul 106 e.n., teritoriul Daciei a fost cucerit partial  de catre Imperiul Roman sub conducerea imparatului Traian. Transilvania a fost organizata si inclusa in provincia Dacia Superior. Asezarile mai importante au fost ridicate la rangul de colonii si municipii.

Cateva dintre asezarile importante din Transilvania de astazi erau: Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, Apulum, Napoca, Potaissa Porolissum, Aquae.
Dupa numeroasele atacuri ale dacilor liberi (carpilor) si  a gotilor, in anul 271 imparatul Aurelian a decis retragerea administratiei si a legiunilor romane in sudul Dunarii.
Teritoriul Transilvaniei a fost invadat succesiv pana in secolul X de catre goti, huni, gepizi, slavi, protobulgari si pecenegi,maghiari.

Unele popoare migratoare au reusit sa creeze structuri politice relativ stabile, cum a fost in cazul gepizilor.
Din anul 271 pentru Transilvania a inceput „mileniul intunecat”, un subiect de controversa cu caracter nationalist, iar continuitatea romanilor pe acest teritoriu este pusa la indoiala.

In secolul al X-lea maghiarii au inceput ocuparea Transilvaniei, procesul terminandu-se abia la sfarsitul secolului al XII-lea, in timpul regatului lui Bela al III-lea al Ungariei (1172 – 1196).
In paralel cu ocuparea, s-a desfasurat intre secolele XI-XIII un amplu proces de colonizare. Dificultatile nu au intarziat sa apara, in special din pricina impotrivirii ndelungate a populatiei romanesti autohtone .

In urma  marii invazii mongole din primavara anului 1241, organizarea politica si colonizarea Transilvaniei au inregistrat un recul semnificativ.

Izvoarele istorice contemporane ofera la mijlocul secolului al XIII-lea imaginea unei Transilvanii pustiite. Dupa retragerea trupelor mongole, Bela al IV-lea initiaza un program de refacere a regatului si in special a Transilvaniei, dezvoltand unele orase (Sibiu, Cluj, Brasov, Bistrita si Sighisoara) si constructia unor cetati de piatra.

 

In 1541, Principatul Transilvaniei a fost recunoscut de Imperiul  Otoman ca stat independent, care platea totusi otomanilor un tribut  anual destul de redus.

In acea perioada principatul nu includea Banatul, acesta  aflandu-se  sub stapanire otomana.

In secolul al XVIII-lea au fost adusi colonisti svabi, si au fost admisi in Ardeal romani din Moldova si Tara Romaneasca, imigrati din cauza exploatarii fanariote. In acelasi secol, au avut loc si valuri de exod ale populatiei romanesti din Ardeal in sens opus, spre Tara Romaneasca si Moldova.

Intre anii 1867 si 1918 Transilvania a fost incorporata partii maghiare a Imperiului Austro-Ungar. In aceasta perioada s-au intensificat masurile discriminatorii si de maghiarizare fortata impotriva romanilor, svabilor, slovacilor, sarbilor si chiar a sasilor.

La incheierea Primului Razboi Mondial, Ungaria isi proclama independenta, incluzand in teritoriul sau si Transilvania. Partidul National Roman si Partidul Social Democrat  infiinteaza Consiliul National Roman la Arad, in data de 3 noiembrie 1918 si cer desprinderea Transilvaniei de Ungaria si Unirea cu Tara Mama-Romania.

Guvernul Ungariei semneaza armistitiul cu Antanta.
Dupa armistitiu, romanii organizeaza o Adunare Nationala la Alba Iulia, la care sunt alesi 1228 delegati si la care au participat au participat aproximativ 100.000 de romani intr-o atmosfera sarbatoreasca,entuziasta.

Adunarea Nationalae la Alba Iulia a  hotarat unirea cu Romania a teritoriilor locuite de romani. Dupa unirea din 1918 cu Romania, Transilvania ramane o perioada scurta  autonoma in cadrul statului roman, fiind condusa de un Consiliu Dirigent.
Regele Ferdinand  sanctionat  unirea cu Romania, dar  cu toate acestea, autoritatile romane nu-si exercita controlul asupra tututor teritoriilor respective deoarece  armata romana se oprise pe linia Muresului, iar la nord de aceasta nici Consiliul Dirigent, nici Regatul Romaniei nu exercitau o autoritate efectiva.
Puterile Antantei ordonasera incetarea oricaror operatiuni militare in vederea negocierii pacii cu Ungaria.
In anul 1919, puterea  a fost preluata in Ungaria de comunisti, proclamand Rebublica Sovietica Ungaria, condusa de Bela Kun,un evreu  originar din Cluj.

In 1919 Antanta solicita armatei romane ofensiva contra fortelor maghiare.

Maghiarii au atacat atat trupele cehoslovace cat si trupele romane de pe teritoriul Transilvaniei, in speranta de a face jonctiunea cu trupele sovietice, care la randul lor, au atacat Basarabia si Ucraina.

 

 

 Armata romana in Budapesta.

 

Cucerirea Budapestei

Riposta armatei romane a venit in dimineata zilei de 24 iulie 1919 cand a fost declansat contraatacul care a distrus armata ungara bolsevica.
In fata ofensivei victorioase a Armatei Regale Romane,Bela Kun a parasit Ungaria pe data de 2 august.

Primul detasament romanesc condus de colonelul Gheorghe Rusescu a patruns in capitala Ungariei pe 3 august, iar pe data de  4 august 1919  intreaga  Budapesta a fost cucerita de Armata Romana aflata sub comanda generalului Gheorghe Mardarescu, regimul comunist fiind astfel inlaturat.

 Pe 16 noiembrie 1919 amiralul maghiar  Horthy intra in Budapesta si isi stabilea centrul de comanda  la hotelul Gellert.

La data de 25 februarie 1920 armata romana a parasit teritoriul ungar la solicitarea Antantei.

In timpul stationarii pe teritoriul Ungariei, armata romana a actionat pentru restabilirea ordinii, pentru combaterea anarhiei,pentru revenirea tarii la normalitate  si a  distribuit alimente populatiei maghiare infometate.

In 1940,Germania nazista si Italia fascista forteaza Romania prin Dictatul de la Viena,sa cedeze Ungariei Nordul Transilvaniei.

Autoritatile maghiare au savarsit in  Transilvania in timpul ocupatiei  atrocitati de nedescris  impotriva romanilor si a minoritatilor evreiasca,sarba,tiganeasca.

In Conventia de armistitiu semnata in 1944 de Romania cu Puterile Aliate, dupa lovitura condusa de regele Mihai, se prevedea ca statele aliate „sunt de acord ca Transilvania sa fie restituita Romaniei, cu conditia confirmarii prin Tratatul de Pace”.

In perioada dintre 1945 si 1947, pana la incheierea tratatelor de pace dintre Aliati si Romania si Ungaria, au existat demersuri ale Ungariei de a pastra chiar si o mica parte a teritoriului, fiind vizata in special zona actualului judet Satu Mare.
Cu toate acestea, tratatele de pace de la Paris din 1947 confirma revenirea la frontiera existenta la 1 ianuarie 1938 intre Romania si Ungaria si nulitatea dictatului de la Viena.

Astazi, pe teritoriul Transilvaniei, conform rezultatelor oficiale ale recensamantului din 2002, traiesc 74,7 % romani, 19,6 % maghiari si 0,7% germani,totalizand o populatie de 7.221.733 locuitori.

 

 

 

 Surse:

 

Marius Ignatescu , http://www.descopera.org si

Anca Bârlă   (Covasna) – „Transilvania după năvălirea ungurilor”

 
 
 

 

CITITI SI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/08/23/video-rani-care-nu-se-vindeca-masacre-in-transilvania-de-nord-1940-1944/

http://www.descopera.org/descopera-romania-transilvania/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Transilvania

04/08/2014 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: