CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O ISTORIE MAI PUTIN CUNOSCUTA : DUPA PRIMUL RAZBOI MONDIAL ROMANIA A REFUZAT SA OCUPE UCRAINA.

 1 decembrie (18 noiembrie s.v)- Intrarea in Piata Palatului  din Bucuresti a familiei regale si a generalului Berthelot pe sub un arc de triumf construit langa hotelul Athenee Palace (foto:art-historia.blogspot.com).

Dupa redobândirea independentei (11 noiembrie 1918), Polonia a promovat o politica de recâstigare a întregului „spatiu al polonitatii”, adica a tuturor teritoriilor pierdute începând cu anul 1772 prin cele trei împartiri succesive ale tarii între Rusia, Prusia si Austria.

Elitele politice si intelectuale polone aveau în vedere realizarea unei formatiuni statale cuprinse între Marea Baltica, Muntii Carpati, Nipru si Dvina, înglobând însa – pe lânga teritoriile polone – si parti însemnate din Lituania, Bielorusia si Ucraina.

La începutul anului 1919, guvernul din Varsovia nu avea înca o armata regulata, nu detinea un buget, nu înfiintase structuri administrative locale si centrale reprezentative si nici macar nu stia peste ce anume teritorii îsi putea extinde efectiv autoritatea.

Lituania refuza cu obstinatie orice sugestie de a participa la o uniune cu Polonia, iar presiunile acesteia în vederea integrarii prin orice mijloace a Lituaniei sau macar a orasului Vilnius au obligat guvernul baltic sa gaseasca refugiu într-un tratat de alianta cu Rusia Sovietica.

El a fost încheiat în iulie 1920 si garanta apartenenta Vilniusului la statul lituanian independent. Dupa izbuc-nirea razboiului po-lono-sovietic (25 aprilie 1920), un corp de oaste polon a ocupat Vilniusul în octombrie si a proclamat uni-lateral Republica (po-lona) a Lituaniei Mijlocii. Ea nu a fost recunoscuta de nici un stat. In ianuarie 1922, Polonia a anexat-o.

Situatia din Bielorusia – a carei anexare integrala o doreau polonezii – era la fel de complicata. Incapacitatea militara si politica a Varsoviei, ca si opozitia violenta a Rusiei Sovietice au condus tot spre o solutie de compromis: orasul Minsk si Bielorusia rasariteana au format R.S.S. Bielorusa, în vreme ce Grodno si teritoriile bieloruse occidentale au intrat direct în componenta Poloniei, conform prevederilor tratatului de pace sovieto-polon semnat la Riga în 18 martie 1921.

Cât priveste Ucraina, guvernul polon a stabilit de la bun început anexarea Galitiei (cu orasul Lvov) si a zonelor de pe malul Niprului. Cum, pentru 1919 cel putin, nimeni nu parea a detine initiativa actiunilor politice si militare în spatiul ucrainean, Polonia a cautat sa convinga guvernul român sa accepte o actiune militara comuna în Ucraina, pentru a împarti si administra un teritoriu cât mai întins.

Care era însa realitatea din Ucraina?

Dupa abdicarea tarului Nicolae II, în martie 1917, la Kiev s-a constituit Rada Centrala (autonoma) a Ucrainei, sub conducerea nationalistului Mihailo Hrusevski. In iulie 1917, Rada Centrala i-a încredintat lui Vladimir Vinnicenko sarcina de a forma un guvern national, cu Semion Petliura ca ministru pentru probleme militare.

Cucerirea puterii de catre bolsevici, la 25 octombrie/7 noiembrie 1917, si presiunile germane asupra factorilor politici de la Kiev de a se desprinde de Rusia au determinat Rada Centrala sa proclame, la 25 decembrie 1917, independenta Republicii Populare Ucrainene.

Inca la sfârsitul anului 1917, în cadrul conducerii Republicii Populare Ucrainene s-au accentuat disputele dintre liderii traditionalisti ai Radei Centrale, înclinati mai mult spre o autonomie, si cei din jurul hatmanului Pavel Skoropadski, sprijinit direct de germani. Hatmanul, devenit lider al Ucrainei în perioada martie-noiembrie 1918, urmarea sa asigure independenta deplina fata de Rusia si sa reconstituie „patrimoniul teritorial istoric” al Kievului.

In paralel, cu putin timp înainte de semnarea pacii separate de la Brest-Litovsk între Rusia Sovietica si Puterile Centrale (3 martie 1918), armata rosie a impus la Harkov un „guvern sovietic ucrainean” si a proclamat Republica Sovietica Socialista Ucraineana, iar trupele acesteia au trecut la ofensiva, la sfârsitul lunii februarie 1918 reusind sa ocupe Kievul.

 Prin tratatul semnat la Brest-Litovsk, Puterile Centrale au impus Rusiei Sovietice recunoasterea independentei R.P. Ucrainene si retragerea trupelor bolsevice de pe teritoriile acesteia.

O propunere surprinzatoare

Prabusirea militara a Puterilor Centrale, dezmembrarea Austro-Ungariei si retragerea trupelor germane din Ucraina au atras si teritoriile administrate pâna atunci de Austro-Ungaria în conflictul de interese. In noiembrie 1918, nationalistii ucraineni proclamasera o „republica ucraineana” cu capitala la Cotmani, în nordul Bucovinei, si cerusera integrarea în Ucraina.

 Proiectul a fost zadarnicit prin intrarea trupelor române în Bucovina. Un alt proiect viza proclamarea unui stat ucrainean în Galitia, cu capitala la Lvov si care includea si Bucovina; în fruntea lui ar fi trebuit sa vina arhiducele Wilhelm de Habsburg, varul ultimului împarat austro-ungar. Interventia rapida a trupelor române si polone în Pocutia în mai-august 1919 (Magazin istoric, nr. 1/1995) a pus capat acestei încercari, iar arhiducele Wilhelm a fost arestat de români.

Dupa retragerea trupelor germane din Ucraina, hatmanul Skoropadski nu s-a mai putut mentine la putere si la sfârsitul lunii noiembrie 1918 conducerea a fost preluata la Kiev de un Directorat în frunte cu Semion Petliura, adept convins al independentei tarii sale, dar incapabil sa propuna un program coerent de organizare interna a statului.

Profitând de slabiciunile noului regim de la Kiev, la sfârsitul anului 1918, armata rosie a declansat o ofensiva generala. Directoratul R.P. Ucrainene a declarat oficial razboi Rusiei Sovietice, la 16 ianuarie 1919, mizând pe ajutorul trupelor aliate (în special franceze) – debarcate în Crimeea pentru a-l sprijini pe generalul alb-gardist Denikin – si chiar pe concursul Poloniei.

 Lipsiti de sprijin, nationalistii n-au putut rezista si, la 5 februarie 1919, armata rosie a ocupat din nou Kievul, instaurând un Consiliu al Comisarilor Poporului al R.S.S. Ucrainene, condus de Cristian Rakovski. La sfârsitul lui aprilie 1919, bolsevicii au ocupat si Odessa.

Acestea au fost împrejurarile în care guvernul polon a propus României o solutie surprinzatoare: împartirea si administrarea Ucrainei!

 

 

pe front

Primele referiri la o actiune comuna româno-polona în spatiul ucrainean dateaza din decembrie 1918: câteva mesaje trimise, prin Paris, catre generalul Constantin Prezan, seful Marelui Cartier General al armatei române, de catre liderii Comitetului National Polon din Franta si Marea Britanie.

 Putin mai târziu, în primavara lui 1919, organizatorul Ministerului de Externe polon, contele Aleksander Skrzynski, i-a adresat premierului român I.I.C. Bratianu alte mesaje referitoare la aceeasi problema.

In aprilie 1919, delegatiei române la Conferinta de pace de la Paris i-a fost remis, prin intermediul aceluiasi Skrzynski, un document din partea primului ministru si ministru de Externe polon Ignacy Paderewski, în care erau prezentate principalele obiective ale diplomatiei poloneze în Rasarit. Potrivit textului respectiv, Polonia era interesata sa reintegreze teritoriile care îi apartinusera înainte de 1772 si avea nevoie de ajutor în „efortul coplesitor” de a pune bazele unui stat ucrainean puternic, capabil sa reziste ofensivei militare si propagandistice a Rusiei Sovietice.

 Paderewski facea apel la întelegerea deplina si participarea României la acest „proces” – singurul care ar fi garantat apartenenta definitiva a provinciilor recent unite cu teritoriile lor nationale: Galitia Orientala (Polonia) si Basarabia (România).

Incurajari nemotivate

Bazându-se pe acceptul neconditionat al partii române de a participa la actiunea militara din Pocutia (mai-august 1919), dar care, pentru partea româna, izvorâse din cu totul alte ratiuni, guvernul polon, prin acelasi Skrzynski, a reluat propunerea privind o mai buna administrare a teritoriilor ucrainene amenintate de invazia bolsevica; sugestia a fost lansata pe diferite canale atât lui Ionel Bratianu, cât si regelui Ferdinand.

Nu avem însa nici o dovada documentara privind raspunsul partii române, daca acesta a existat. Putem afirma însa ca la Bucuresti nu se putea vorbi despre o atitudine categorica, iar partea polona a interpretat tacerea drept o încuviintare.

Astfel, la 16 august 1919, cu stiinta maresalului Jozef Pilisudski si a lui Ignacy Paderewski, contele A. Skrzynski a prezentat partii române prima propunere concreta si oficiala privind ocuparea militara imediata a Ucrainei de catre trupele române si polone.

Partea polona preconiza instalarea unei administratii dualiste, statul român putând primi în administrare proprie un teritoriu cuprins între Nistru, Nipru si Marea Neagra, fara a se face si o delimitare nordica, dar ea nu ar fi depasit o linie imaginara, pornind din dreptul orasului Lvov.

Acest proiect – explica oficialul polon – urmarea sa „organizeze serios” viitorul stat ucrainean, în conditiile în care Directoratul din Kiev se dovedise incapabil sa reziste în fata ofensivei armatei rosii. România si Polonia erau interesate sa actioneze în Ucraina pentru a evita o „invazie bolsevica” si sa asigure „stabilitatea la frontierele rasaritene”.

Daca „efortul civilizator” ar parea costisitor pentru români, partea polona avansa ideea ca „teritoriile ocupate si administrate” sa fie folosite, în viitor, ca „zone de tampon”.

Stim cu siguranta ca propunerea polona a fost cunoscuta factorilor politici si militari din Bucuresti. Marele Stat Major român si unii lideri politici, precum generalul Averescu si Take Ionescu, au optat însa pentru neutralitatea cea mai adânca, în vreme ce regele Ferdinand si unii fruntasi liberali pareau sa încline spre o interventie militara. Cert este ca nu a existat un raspuns oficial din partea României. De aceea, probabil, Varsovia s-a considerat încurajata în demersurile sale.

Intre timp, contele Skrzynski a fost numit ministru plenipotentiar al tarii sale la Bucuresti. Tot la initiativa maresalului Pilsudski, la 20 septembrie 1919, Skrzynski i-a oferit sefului guvernului român un proiect de colaborare care prevedea: Ucraina sa fie ocupata militar de catre cele doua tari, dupa care România si Polonia sa stabileasca acolo un protectorat sub egida Societatii Natiunilor. La acea data, Polonia era deja angajata în conflicte militare cu Rusia Sovietica si în disputa diplomatica cu Lituania pentru Vilnius.

 Constienta ca nu va putea atrage România de partea sa în astfel de conditii periculoase, Varsovia s-a straduit sa dea impresia Bucurestilor ca ar fi obtinut asentimentul prealabil al Aliatilor, asa cum se întâmplase în cazul actiunii armatei române împotriva revolutiei bolsevice din Ungaria.

Nici pâna azi însa nu exista o dovada documentara ca ar fi existat un asemenea asentiment din partea Frantei sau a Marii Britanii.

De data aceasta, primul ministru Ionel Bratianu a respins oficial o astfel de colaborare si a încercat sa-l lamureasca pe ministrul polon ca „România nu doreste aventura”, ca o solutie mai buna ar fi intensificarea negocierilor pentru stabilirea termenilor unei aliante politico-militare româno-polone.

In paralel, Ionel Bratianu a cerut ministrului român la Varsovia, Alexandru Florescu, sa sondeze terenul spre a da lamuririle necesare cu privire la proiectele polone. Dupa discutii cu maresalul Pilsudski si alti lideri politici poloni, ministrul Florescu a ajuns la concluzia ca toti dovedeau „o imprecizie si o fantezie pe care socotesc ca se cuvine a nu le lua în seama decât sub beneficiu de inventar”.

 In octombrie, Bucurestii transmiteau, prin „canalul” Skrzynski, ca România nu dorea teritorii ucrainene si ca o interventie militara în Rasarit nu era de dorit atâta vreme cât Polonia se afla angajata în mai multe conflicte cu vecinii sai. Mai mult (si acest lucru a deranjat cercurile politice din Varsovia), guvernul român dorea sa sprijine o Ucraina independenta prin stabilirea de „raporturi directe” cu Directoratul din Kiev.

La aflarea acestui raspuns, maresalul Pilsudski l-a chemat pe ministrul Florescu, împartasindu-i îngrijorarea Poloniei fata de intentia României de a „abandona o politica rasariteana comuna”.

Partea româna ar trebui sa înteleaga ca ocuparea si administrarea în comun a Ucrainei ar fi solutia cea mai potrivita pentru a se ajunge la o alianta româno-polona „de neclintit”, ar aduce „pacea si securitatea” în zona si ar spori prestigiul celor doua tari în fata altor „pretendente” la rolul de „lideri regionali” (maresalul nominalizase în mod explicit Cehoslovacia).

Amplul raport expediat în 7 noiembrie 1919 la Bucuresti de catre ministrul Florescu este însa deosebit de limpede: „Polonia – aprecia el – nu s-a decis înca sa renunte la niste visuri de marire pe care le hranesc amintirile unui trecut glorios si un sovinism exagerat.Polonia, în momentul de fata, nu pare a fi înca destul de coapta pentru a oferi un reazem de asa natura încât sa poata fi transformat în alianta.”

Refuz categoric. Primavara anului 1920 a adus evolutii spectaculoase. In spiritul „ideii federaliste”, dar si ca o masura de aparare în fata tot mai deselor provocari politice si militare bolsevice, maresalul Pilsudski a ordonat declansarea ofensivei generale contra armatei rosii. In paralel, Varsovia a demarat negocieri cu Directoratul din Kiev, sprijinindu-l pe Petliura, cu conditia ca acesta sa accepte un control aproape total al polonezilor asupra problemelor administrative, economice, politice si militare din Ucraina.

In aprilie 1920 s-a încheiat un tratat de alianta între cele doua tari, în baza caruia multe din atributele suveranitatii ucrainene (concesionarea porturilor maritime si a transporturilor, controlul direct asupra armatei si al unor ministere etc.) fusesera cedate Varsoviei.

Mai mult, trupele polone au ocupat, la 7 mai 1920, orasul Kiev.La sfârsitul lunii aprilie 1920, într-un mesaj trimis premierului român Al. Averescu, maresalul Pilsudski revenise cu propunerea de a „pregati” o „alianta” cu România, pentru a „ocupa, împarti si controla” teritoriile ucrainene, pentru ca „nimeni nu mai stie ce este acolo�. Pilsudski îi acuza pe Aliati ca, la Versailles, nu asigurasera de jure frontierele rasaritene ale Poloniei si acelasi lucru îl facusera, dupa parerea lui, si în problema Basarabiei.

„Daca Aliatii nu au politica în rasaritul Europei – transmitea el guvernului din Bucuresti – s-ar cuveni ca România si Polonia sa aiba o politica si sa o impuna.”Dupa aceasta discutie, pe care maresalul Pilsudski a avut-o cu ministrul român la Varsovia exact în momentele în care trupele polone ocupasera Kievul, partea polona a facut o ultima propunere de împartire a Ucrainei; oferta avea în vedere de asta data doar o mica portiune din litoralul Marii Negre, cu portul Odessa, si regiunea dintre Nistru si Bug, ca o zona tampon împotriva atacurilor bolsevice.

Inainte de a transmite refuzul sau categoric de a participa la orice proiecte de acest fel, guvernul român a informat diplomatia franceza.

 Ministrul francez la Praga a fost înstiintat de ministrul român de Externe Take Ionescu si, desi Parisul nu a dat nici un semn ca s-ar fi opus planurilor poloneze, pozitia generalului Averescu a ramas ferma: respingerea oricaror planuri de participare a României la conflictele din rasarit si stoparea negocierilor româno-polone în vederea încheierii aliantei bilaterale, pâna la rezolvarea deplina a disputelor militare polono-sovietice.

 

457px-Alexandru_Averescu_-_Foto01

Foto: Generalul Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele din jud.Ismail,in sudul Basarabiei , astazi in Ucraina – d.3 octombrie 1938, Bucuresti) ,comandantul Armatei Române în timpul Primului Razboi Mondial.

Pe 14 iunie 1930 i s-a conferit demnitatea onorifică de mareșal. A fost de asemenea prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost membru de onoare al Academiei Romane și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul.

Cum a pierdut Romania Odessa in 1920.

 

Polonezii au încercat să convingă guvernul român să accepte acţiunea militară comună în Ucraina.

Lituania s-a dovedit o nucă tare pentru poloni si au ajuns ca soluție extremă la anexarea ei 1922, după izbucnirea războiului polono-sovietic.

Anexarea completă a Bielorusiei nu a putu fi atinsă, ajungându-se la soluția de compromis ce presupunea ca Grodno și teritoriile bieloruse occidentale să intre direct în componența Poloniei. Varșovia era în incapacitate politică și militară în 1918, nu avea buget și nu înființase structuri administrative locale și centrale reprezentative.

În ceea ce privește Ucraina, polonii au căutat în 1919 să convingă România să participe la o acțiune militară comună împotriva Kievului, pentru a împărți și administra un teritoriu cât mai întins.

Ucraina reușise să impună Uniunii Sovietice în 1918 recunoașterea independenței R. P Ucraina și retragerea armatei roșii de pe teritoriul acesteia.

La cinci februarie în 1919 sovieticii au ocupat însă din nou Kievul, instaurând un Consiliu al Comisarilor Poporului al R.S.S. În condițiile acestea guvernul polon a propus României împărțirea și administrarea Ucrainei.

În 1918 și 1919 oficiali ai Poloniei au trimis României mai multe mesaje în acest sens. Prima propunere concretă a fost făcută pe 16 august 1919, atunci când contele A. Skyrzynski a prezentat părții române prima propunere concretă privind ocuparea militară imediată a Ucrainei de către trupele române și polone.

Autoritățile române au respins însă propunerea Poloniei, ministrul român la Varșovia, Alexandru Florescu, concluzionând după discuții cu lideri politici polonezi că planurile lor dovedeau ”o imprecizie și o fantezie pe care socotesc că se cuvine a nu le lua în seamă decât sub beneficiu de inventar”.

După ce trupele polone au ocupat, la 7 mai 1920 orașul Kiev, propunerea acțiunii militare comune cu România a fost retrimisă guvernului de la București. Oferta Varșoviei presupunea de data aceasta ca României să-i revină o porțiune din litoralul Mării Negre, cu portul Odessa și regiunea dintre Nistru și Bug,ca o zonă tampon împotriva atacurilor bolșevice.

Diplomații români au ales să informeze Parisul în legătură cu acest subiect, iar Franța nu a dat semne că s-ar opune planurilor poloneze. Poziția României însă, prin generalul Alexandru Averescu, a hotărât să respingă orice planuri de participare a României la conflictele din răsărit și stoparea negocierilor româno-polone în vederea încheierii alianței bilaterale, până la rezolvarea deplină a conflictului militar polono-sovietic.

Surse:  Ionuţ Iordăchescu – DeCeNews si Florin Anghel – Magazin istoric

Publicitate

14/06/2010 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , | 9 comentarii

FOTO: EFECTELE FOAMETEI IN HAITI, DUPA CUTREMUR.

 Citez din articolul Chaotic scramble as UN peacekeepers fire pepper spray on thousands of hungry  Haitians waiting for food :Mii de haitieni flamanzi raspanditi pe strazi biruind sarma ghimpata si un micut contingent de casti albastre apartinand luptatorilor pentru pace ai ONU care distribuie alimentele.

 Scena haotica a avut loc in afara palatului prezidential naufragiat din Port-au-Prince, unde agentiile de ajutorare s-au luptat pentru a controla o masa puternica de 4000 de haitieni disperati, la doua saptamani dupa cutremurul devastator.

   Fortele de securitate au imprastiat gaze pe baza de piper in efortul de a potoli miile de barbati, femei si copii ce se inghesuiau pentru a obtine alimente.

UN peacekeepers struggle to control the thousands of desperately hungry Haitians outside the wrecked presidential palace in Port-au-Prince

   Inghesuiala: Militantii pentru pace ai ONU se lupta pentru a controla miile de haitieni infometati si disperati aflati in exteriorul palatului prezidential esuat din Port-au-Prince.

   Pe masura ce soldatii coplesiti s-au retras, oamenii s-au inghesuit pentru a apuca sacii de boabe de fasole pinto (naut) si de orez, saci ce poarta steagul Statelor Unite.

   O femeie insarcinata ce vomita, inca aratand prin gesturi ca ii este foame, este carata de trupele ONU dupa ce s-a prabusit din multimea de corpuri.

   Soldatii au facut tot posibilul pentru a se pregati sa faca fata acestei incercari. Ei au intins sarma ghimpata pentru a separa strada de portiunea in care se afla orasul de corturi.

   Apoi au poruncit oamenilor sa se alinieze pe patru cozi, la o distanta de 20 de yarzi de locul in care erau impartite alimentele.

Haitians push forward despite security forces firing warning shots and pepper spray into the air

Mainile sus: Haitineii forteaza, in ciuda faptului ca fortele de securitate trag focuri de avertizare. 

One peacekeeper (far right) can be seen using pepper spray to try and keep crowds under control

   Incercare zadarnica: Un soldat (in dreapta) poate fi vazut folosind spray cu piper, in incercarea de a tine multimea sub control.

   Doua camioane au fost parcate intre multime si alimente, in timp ce o masina blindata ONU pazeste, parcata intr-o parte.

   Dar chiar si luptatorii inarmati cu bastoane si  scuturi nu au putut face fata multimii agitate.

   De fiecare data cand un soldat trage un foc de avertizare, multimea se retrage pentru un moment, apoi se imbulzeste din nou, strigand.

   Aceste episod s-a desfasurat la doua zile dupa ce au avut loc scene similare in zona Point Rouge, cand militantii brazilieni pentru pace ai ONU au fost fortati sa traga focuri de avertizare si sa foloseasca spray-uri cu piper pentru a risipi multimea nedisciplinata.

  ‘Din cauza fortelor militare insuficiente folosite pentru a asigura securitatea in zona distribuirii alimentelor, populatia a incercat sa prade, punand in pericol vietile soldatilor si ale membrilor World Food Program’, scrie intr-un raport brazilian al ONU.

A young man's eyes light up as he sees dozens of sacks of rice and pinto beans

   Multimea in crestere: Ochii unui tanar s-au luminat cand a vazut zecile de saci de orez si de naut

Thousands of people were left without food after the chaotic scramble

   Retragerea: Miile de oameni lasati fara hrana dupa lupta haotica
   Avand mii de haitieni ramasi fara hrana in urma busculadei, presedintele Rene Preval a facut apel pentru a se aduna mai multe corturi pentru cei ramasi fara casa. 

   In jurul pietei Champs de Mars, haitienii traiesc sub cerul liber, multi fara nimic altceva decat o bucata de plastic pentru a-i proteja de soare si ploaie.

   ‘Traim precum cainii’, a afirmat Espiegle Amilcar, de 34 de ani. ‘Dormim, mancam si ne facem necesitatile in acelasi loc.’

   Agentia globala ce aprovizioneaza cu corturi a afirmat ca deja a trimis 10 000 de corturi in Haiti si vor mai sosi cel putin 30 000.

Children hold up placards demanding help in Leogane, one of the towns worst hit by the earthquake

Saccsiv blog

28/01/2010 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: