Evoluţia problemei Basarabiei în timpul Conferinţei de pace de la Paris. Bătălia diplomatică pentru Basarabia

 

 

 

 

Unirea Basarabiei cu România a avut loc la 9 aprilie 1918 (27 martie pe stil vechi) şi a insemnat în fapt reunificarea cu vechea provincie româneasca  Basarabia, ruptă de Moldova şi alipită de Rusia în 1812. Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România, pentru a forma România Mare. 

Opţiunea Basarabiei pentru reunirea cu România, prin actul din 27 martie 1918, nu a fost numai o problemă strict românească, problema Basarabiei a fost  indiscutabil, în primul rând, o rezultantă a unităţii naţionale româneşti, dar este nu mai puţin adevărat şi una a revoluţiei ruse.

 Consolidarea unităţii româneşti era o problemă de timp, recunoaşterea ei internaţională fiind un prim-pas în acest sens. 

Dezmembrarea Imperiului rus care s-a produs în urma revoluţiei ruse din februarie 1917 a însemnat momentul crucial în care popoarele imperiului au accelerat lupta pentru afirmarea identităţii naţionale şi pentru propria organizare în state naţionale proprii, pe baza principiului autodeterminării.

Basarabia, care fusese ruptă din Moldova în 1812, se găsea în situaţia unică de a se putea desprinde definitiv de Rusia.

Cu toate că suferise un proces brutal de rusificare în cei 100 de ani de dominaţie rusească, fosta provincie continua să fie în marea ei majoritate românească, mai bine de 65% dintre locuitori fiind români.

În aceste condiţii şi făcând apel la dreptul istoric, Basarabia a urmărit mai întâi autonomia faţă de Rusia şi apoi, drept scop final, unificarea cu România.

Aceasta din urmă se afla într-o situaţie extrem de dificilă, fiind nevoită să contracareze ofensiva armatei germane, care ocupase mare parte din România şi viza înaintarea spre est.

Statul român nu avea posibilitatea să vină în sprijinul basarabenilor decât cu sfaturi.

La 25 septembrie/8 octombrie 1917, Sfatul Ţării proclama autonomia Basarabiei. Succesiv, la 2/15 decembrie 1917, a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Noul stat continua să fie legat de Rusia ca stat federativ.

Ca organ conducător executiv a fost ales un „Consiliu al Directorilor” în frunte cu Petre Erhan.

Pentru că în Rusia puterea era preluată de bolşevici, basarabenii au fost nevoiţi să ia o decizie radicală şi, la 24 ianuarie 1918, la scurt timp după ce vecina Ucraina se rupea de Rusia, Republica Democratică Moldovenească şi-a declarat şi ea independenţa.

Preşedintele republicii a fost ales Ion Inculeţ, iar şeful guvernului doctorul Daniel Ciugureanu.

Acutizarea stării de anarhie

 

În iarna anului 1917, starea de anarhie din Basarabia s-a înrăutăţit. Refugiaţii, prizonierii ruşi întorşi din Germania, prizonierii germani în drum spre ţărilor lor, se dedau la acte de vandalism, violenţe, crime, distrugeri, care au destabilizat complet ordinea în Basarabia.

Consiliul Directorilor era incapabil să mai menţină ordinea în nou-proclamata Republică, cu atât mai mult cu cât avea de înfruntat rezistenţa violentă a bolşevicilor instigaţi de Moscova.

În decembrie, cete înarmate de bolşevici se adunaseră la Chişinău şi se dedau la grave provocări la adresa Consiliului.

Atunci când, în 6/19 ianuarie 1918, în Basarabia sosea de la Kiev corpul ofiţerilor prizonieri ardeleni, pregătit să lupte împotriva austro-ungarilor, aceştia erau dezarmaţi de bolşevici.

Câţiva deputaţi în Sfatul Ţării au fost prinşi de forţele militare bolşevice, iar alţi deputaţi au părăsit Chişinăul sub ameninţarea cu moartea.

 

 

Intrarea Armatei române în Basarabia

 

 

În condiţiile dezordinii de nestăpânit, Consiliul Directorilor decide să ceară ajutorul armatei române.

După mai multe apeluri primite cu prudenţă la Bucureşti, guvernul Brătianu a decis să trimită peste Prut două divizii de infanterie şi două de cavalerie, pentru restabilirea ordinii, protejarea populaţiei, apărarea căilor de comunicaţie şi a depozitelor, cu menţiunea că armata română fusese chemată prin comandamentul militar rus.

La trecerea Prutului, armata română a fost întâmpinată cu bucurie. O delegaţie a Sfatului Ţării în frunte cu Pelivan şi Inculeţ a venit în întâmpinarea diviziei a 11-a care se îndrepta spre Chişinău.

La 13/26 ianuarie 1918, armata română, sub conducerea generalului , Ernest Brosteanu a intrat în Chişinău şi a restabilit ordinea.

Unităţile bolşevice s-a retras la Tighina, fără a opune rezistenţă. În acelaşi timp, divizia 13 a trecut Prutul în sudul Basarabiei, unde dezordinea era cu atât mai mare cu cât elementele bulgare, lipovene, tătare, găgăuze, fuseseră incitate la dezordine de bolşevici şi pe care armata rusă le scăpase complet de sub control.

Pacificarea regiunii a fost mai dificilă, dar până la 8 martie, în condiţii de iarnă grea, armata română a intrat în Cetatea Albă.

Totodată, forţele bolşevice retrase la Tighina au fost complet anihilate la 7 februarie.

Puterea sovietică, ignorând principiul autodeterminării pe care aparent îl susţinuse până atunci, a considerat acţiunea drept un act de agresiune pe propriul teritoriu, a rupt relaţiile diplomatice cu România şi a confiscat tezaurul Romaniei aflat atunci la Moscova.

În ianuarie 1918, atât România cât şi Republica Democrată Moldovenească se găseau într-o situaţie extrem de delicată. Guvernul român era presat de Puterile Centrale să negocieze o pace umilitoare, în timp ce Basarabia trebuia să facă faţă unei Ucraine expansioniste. Guvernul Averescu trebuia să facă faţă pretenţiilor Puterilor Centrale care cereau cedarea Dobrogei, modificarea graniţei pe Carpaţi, schimbarea dinastiei, demobilizarea armatei, mari concesii economice, etc. Pe cale diplomatică se reuşise menţinerea statului român.

La 25 februarie/5 martie s-a semnat Protocolul de la Buftea, care prelungea cu 14 zile armistiţiul cu Puterile Centrale, odată cu acordul de satisfacere în masă (în semn de protest) a tuturor pretenţiilor Puterilor Centrale.

La Buftea, Ucraina trimitea o notă prin care susţinea că „Basarabia din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”.

Era aşadar evident că Republica Democratică Moldovenească nu putea rămâne independentă, însă momentul pentru unire nu era oportun. Unirea trebuia amânată pentru a nu periclita soarta Dobrogei, la rândul ei revendicată de Bulgaria şi cerută în schimbul Basarabiei. Generalul Averescu avea să replice delegaţiei austro-ungare:

„Voiţi să ne luaţi ceea ce este al nostru, adică Dobrogea şi să ne daţi în schimb ceea ce nu este al vostru: Basarabia”.

În cursul lunii martie devenea tot mai evident că unirea Basarabiei cu România era singura soluţie pentru tânăra republică moldovenească[9], soarta ei ca stat independent fiind periclitată de intenţiile de anexare a Ucrainei.

Rada ucraineană, care semnase pacea cu Puterile Centrale, făcea presiuni mai ales pentru anexarea unor părţi ale Basarabiei, precum Ţinutul Hotinului şi Cetatea Albă.

Curentul care cerea unirea devenise de nestăvilit.[10] Contactele basarabenilor cu factorii politici şi cu presa de la Iaşi erau tot mai intense, ziare precum „Cuvânt Moldovenesc”, „Ardealul”, „România Mare”, „Sfatul Ţării”, nu conteneau să scrie pe seama unirii, sporind sentimentul de proprie conştiinţă naţională.

Elitele culturale de pe ambele maluri ale Prutului se întâlneau la 1 martie la Iaşi, unde aveau să cadă de acord asupra necesităţii istorice a acestui mare pas.

Zemstva din Bălţi anticipa timpurile şi declara oficial că cere unirea Basarabiei cu Regatul României, chemând şi administraţiile locale să-i urmeze exemplul.

În după-amiaza zilei de 27 martie 1918 s-a deschis şedinţa Sfatului Ţării pentru adoptarea Unirii.

Au luat cuvântul preşedintele Ion Inculeţ şi prim-minstrul român Alexandru Marghiloman, ca reprezentant al guvernului român.

După aceasta, reprezentanţii români s-au retras pentru a permite desfăşurarea nestingherită a lucrărilor.

La propunerea Blocului Moldovenesc, Constantin Stere a fost cooptat în Sfat.

Acesta spunea: „Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi n-o putem ignora cu nici un fel de sofisme”.

După exprimarea părerilor din partea grupurilor politice şi a minoritarilor, care, cu excepţia polonezilor, au declarat că se vor abţine, s-a trecut la vot.

 

 

Unirea a fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri.
„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove.

În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.
Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!
Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan”

În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştiinţa primului ministru Marghiloman, care, în numele poporului român, a guvernului României şi al Regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea.

Era, după cum avea să spună Regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”.

Unirea a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni şi a stimulat lupta de eliberare a românilor aflaţi sub stăpânire străină.

Imediat după declararea Unirii, Rada ucraineană a emis proteste vehemente şi a refuzat să recunoască actul.

Guvernul român a respins pretenţiile acesteia asupra nordului şi sudului Basarabiei, precum şi obiecţiile nejustificate ale Rusiei. Reacţiile ostile au continuat pentru multă vreme, statutul României Mari fiind pus sub semnul întrebării.

Conferinţa de Pace de la Paris din 1920 a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România.

La 28 octombrie 1920 România a semnatat tratatul de la Paris cu Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia care prevedea:

„Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată; Considerând că populaţiunea Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România”, părţile contractante recunoşteau „suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest hotar”.

În primii ani de după unirea cu România, în Basarabia au apărut şi activat mai multe organizaţii pretins revoluţionare care militau pentru ruperea Basarabiei şi anexarea ei la Ucraina sau la Rusia. Multe dintre ele îşi aveau centrul la Odesa.

Spre exemplu, astfel de organizaţii erau „Societatea pentru salvarea Basarabiei”, o organizaţie cu caracter propagandistic sau „Comitetul Militar de Salvare a Basarabiei”, cu caracter militar.

 

 

Preliminarii ale Conferinței de la Paris 1919

Mult mai dificil se prezenta însă procesul revoluţiei ruse. Dificultatea sa reieşea din multitudinea paradoxurilor create de noua orânduire statală sovietică.

După ce avea să nege complet temeiul chestiunii naţionale, Rusia sovietică, prin unul din primele sale acte legislative, proclama dreptul popoarelor din Imperiul Rus la autodeterminare.

Această schimbare de atitudine în problema naţională nu a fost decât o chestiune de oportunitate politică pentru tânărul stat sovietic care a dorit o atenuare a sentimentului naţional, periculos pentru revoluţia comunistă, şi o concentrare a confruntării pe terenul luptei de clasă. Această atitudine nu a fost valabilă şi pentru naţionalităţile fostului imperiu, mai ales pentru cele de la periferiile sale, care au adoptat principiul autodeterminării în toată plenitudinea sa.

Istoria Rusiei ţariste a fost revizuită, iar politica naţională a fost judecată şi condamnată. Naţionalităţile neruse, într-un elan revoluţionar, au procedat la organizarea lor fără aprobarea directă exprimată de centru.

În acest proces a fost antrenată şi Basarabia care, cuprinsă de spiritul revoluţionar, a dorit să condamne trecutul istoric al autocraţiei, căutând să restabilească ceea ce aceasta anihilase prin procedeele sale de asimilare şi optând în cele din urmă, pentru revenirea la România Mare.

Romantismul revoluţionar nu putea fi însă de lungă durată. Lozinca revoluţiei proletare mondiale, proclamată de liderii bolşevici, stabilea începutul împărţirii lumii pe baze ideologice.

Intrarea trupelor române în Basarabia la începutul anului 1918, a fost percepută la Moscova ca prima intervenţie a Antantei împotriva statului sovietic şi prin nota din 26 ianuarie 1918, Consiliul Comisarilor Poporului rupea legăturile diplomatice între Rusia Sovietică şi România.

După unirea cu România, Basarabia a continuat să fie privită de către Moscova ca teritoriu sovietic şi chiar dacă relaţiile diplomatice dintre cele două ţări vor fi reluate în 1934, problema Basarabiei a marcat natura relaţiilor sovieto-române pe parcursul perioadei interbelice. Pentru partea română mai exista un motiv de nelinişte. Acesta viza modul cum urma să fie privită Unirea Basarabiei cu România la apropiata Conferinţă de la Paris.

 

La Paris România urma să trateze problema Basarabiei în mod separat, deoarece teritoriul provinciei nu aparţinuse unui stat inamic Antantei, cum era cazul Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului, teritorii aflate în Imperiul Austro-Ungar, ci unui fost aliat.

Rusia nu participa însă la Conferinţă şi, din acest motiv, în tratativele vizând problema rusă, plenipotenţiarii aliaţi au aplicat o diplomaţie care le-a asigurat iniţial propriile interese şi abia după aceea au procedat la soluţionarea ei propriu-zisă.

Abordarea problemei Basarabiei în timpul Conferinţei de pace a dezvăluit două elemente esenţiale.

 

1.Valorile sale permanente, de ordin istoric, geografic şi etnic, oprimate în secolul XIX, dar care au reapărut în baza puterii naturale odată cu revoluţia rusă, valori care au fost recunoscute de civilizaţia europeană.

2. Consideraţiile de oportunitate politică legate de apartenenţa Basarabiei la problema rusă şi relaţiile României cu Marile Puteri, care au tratat problema Basarabiei în funcţie de interesele sale în alte probleme.

Analiza acestor două aspecte explică de ce într-un stadiu incipient, în ajunul deschiderii Conferinţei de Pace, justeţea alipirii Basarabiei la România nu trezea nicio îndoială Marilor Puteri, iar ulterior, pe parcursul desfăşurării lucrărilor, această problemă a fost transformată într-un caz special. 

 

Aliații și certitudinile recunoașterii unirii Basarabiei

Consimţământul Franţei privind alipirea Basarabiei la România exista încă din momentul intrării trupelor române în această provincie. Georges Clemenceau, primul ministru al Franței, afirma, în ajunul deschiderii Conferinţei, în legătură cu statutul României la viitoarele tratative, că „s-au petrecut evenimente de care nu putem să nu ţinem cont şi faptul, că problema Basarabiei se va reglementa în favoarea României, constituie un element care nu poate fi neglijat”.

La rândul lor, SUA, care s-au prezentat la Paris bine pregătite documentar, opinează în documentul din 21 ianuarie 1919 a Intelligence Section din Comisia Americană de experţi:

„Se recomandă ca întreaga Basarabie să fie alipită la statul român. Basarabia a aparţinut în trecut României şi este predominant românească după caracterul ei”.

Această concluzie venea în urma cercetărilor efectuate de Inqury Commision şi memorandului Cobb-Lippman din 28 octombrie 1918, care recunoşteau caracterul românesc al provinciei.

Un interes deosebit prezenta şi studiul elaborat de Foreign Office-ul britanic, la 10 februarie 1919.

El recomanda ca, în tratativele generale de pace de la Paris, „să se recunoască Unirea deja împlinită a Basarabiei cu România”, invocând următoarele argumente: provincia făcuse parte până la 1812 în componenţa Moldovei; „Sfatul Ţării”, ca instanţă democratic aleasă, declarase independenţa şi stabilise condiţiile de unire cu România; românii constituiau 60-65% din populaţia provinciei”.

Astfel se prezenta Unirea Basarabiei cu România în cercurile competente aliate, însă, evoluţia tratativelor de la Paris au arătat că aceste concluzii veneau în contradicţie cu principiile oportunismului politic.

Dualitatea de atitudine din politica Marilor Aliaţi a creat multiple fluctuaţii dintre care două se desprind tranşant. Parte integrantă a revendicărilor româneşti, problema Basarabiei a figurat, într-o primă etapă, în politica generală a Aliaţilor față de Rusia.

Aceasta a durat până în 2 iulie 1919, când I.I.C. Brătianu, primul-ministru al României, părăsea Conferinţa de Pace de la Paris, iar problema Basarabiei era pusă în funcție de soluţionarea generală a problemei româneşti, devenind un mijloc de presiune asupra guvernului de la Bucureşti.

Pentru a edifica aceste aspecte vom proceda la analiza lor consecutivă, insistând într-un prim moment asupra elucidării politicii Aliaţilor fată de problema fostului Imperiu Rus.

În asemenea circumstanţe, urma să discute delegaţia română recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România la Conferinţa de Pace de la Paris. Condusă şi prezidată de I.I.C.Brătianu, delegaţia României sosea la Paris în ziua de 13 ianuarie 1919.

La 31 ianuarie, primul-ministru român făcea prima expunere în faţa Consiliului Suprem, prin care susţinea revendicările României recunoscute prin tratatul de alianţă din 1916.

După această şedinţă, delegatul român şi-a dat seama că, pentru a susţine cauza românească, va trebui să folosească alte argumente decât tratatul din 1916, pe care Puterile Aliate îl considerau caduc.

La 1 februarie 1919, în a doua interpelare, I.I.C. Brătianu prezenta memoriul „România în faţa Conferinţei de Pace. Revendicările teritoriale”, însoţit de o largă documentare, prin care revendicările româneşti erau aşezate pe temelia dreptului la autodeterminare, a drepturilor istorice şi etnice.

În urma expunerii, I.I.C. Brătianu a pretins pentru ţara sa frontiere care să-i asigure libertatea existenţei ei administrative, politice și economice, cerând statelor vecine să arate aceeaşi moderaţie şi să facă aceleaşi sacrificii în interesul păcii, al liberei dezvoltări a popoarelor şi al progresului economic al Europei.

După retragerea delegatului român, D. Lloyd George a propus ca revendicările româneşti să fie analizate şi studiate de o comisie teritorială care să examineze argumentele istorice, etnografice, strategice, dar nu şi cele politice.

Analizând diferenţa opiniilor privind tranşarea problemei Basarabiei între Comisia pentru problemele române şi iugoslave, instanţă, în a cărei competenţă intra studierea condiţiilor istorice, etnice, geografice şi economice în soluţionarea problemelor teritoriale, şi Consiliul miniştrilor de externe a Puterilor Aliate, care prezenta instanţa politică a Conferinţei, ajungem să constatăm că în soluţionarea problemei Basarabiei, delegaţia română a avut de înfruntat nu numai inconsecvenţa Consiliului Suprem, ci şi atitudinea pe care acesta a adoptat-o faţă de aspectele ce se interferau cu cele ruseşti.

Comisia pentru studierea chestiunilor teritoriale române a luat în dezbatere, pentru prima oară, problema Basarabiei la 8 februarie 1919. Delegatul britanic, E. Crowe, a declarat în cadrul şedinţei că ar fi important să se ţină cont de relaţiile Basarabiei cu Rusia pentru a putea evita pe viitor o învinuire din partea guvernului rus că Aliaţii au profitat de situaţia ei critică pentru a o lipsi de unele teritorii. 

România, concluziona E. Crowe, ar fi putut obţine mai mult din ceea ce cere, numai că pentru aceasta considerentele etnice şi naţionale trebuiau să fie prioritare în faţa celor militare sau bazate pe ocuparea provizorie a teritoriului Basarabiei.

Reprezentantul francez Laroche a aprobat, fără rezerve, această propunere ce corespundea hotărârii Conferinţei de a nu ţine cont de ocupaţiile militare în cadrul frontierelor delimitate.

Arătând că toţi delegaţii au recunoscut că românii constituie majoritatea în această provincie, Laroche considera că astfel Comitetul nu poate ignora elementul istoric, Basarabia fiind alipită de Rusia prin forţă, ultima oară după războiul din 1878.

După discuţii îndelungate, Comitetul s-a pronunţat provizoriu în favoarea reunirii Basarabiei cu România, rezervându-şi dreptul de a lua o hotărâre clară atunci când, după ce va termina examinarea diferitelor revendicări româneşti, va încerca o soluţie de ansamblu.

La 5 martie 1919, Laroche, printr-o formulă acceptată de reprezentanţii britanici şi americani, făcea cunoscut Consiliului Suprem următoarea declaraţie: „Comisia, luând în considerare aspiraţiile generale ale populaţiei Basarabiei, caracterul moldovenesc al regiunii, din punct de vedere geografic şi etnic, cât şi argumentele istorice şi economice, se pronunţa pentru reataşarea (rattachement) Basarabiei la România”.

La 11 martie 1919, Comisia pentru afacerile române şi iugoslave adopta următoarea formulare a articolului referitor la Basarabia: „Luând în consideraţie aspiraţiile generale ale populaţiei Basarabiei, caracterul moldovenesc al regiunii, argumentele geografice şi etnice, ca şi cele economice, comisia susţine alipirea Basarabiei la România.

E de sperat ca această atribuire să se facă sub forma care va apăra interesele generale ale Basarabiei, în special, în ce priveşte relaţiile ei cu ţările vecine şi care va garanta drepturile minorităţilor în conformitate cu prevederile Ligii Naţiunilor”.

La 6 aprilie 1919, prin raportul către Consiliul Suprem Aliat, Comitetul pentru studierea problemelor teritoriale se pronunţa pentru Unirea Basarabiei cu România, estimând, însă, că din punct de vedere juridic, separarea Basarabiei de Rusia era imposibilă fără consimţământul acesteia din urmă. Recomandările Comisiei, aprobate de forul teritorial central, vor fi, însă, blocate de Consiliul miniştrilor de externe în şedinţa din 8 mai 1919.

La insistenţele secretarului de stat american, R. Lansing, Consiliul a respins raportul, delegatul american fiind de părere că această conferinţă nu are competenţa deciziei asupra teritoriului unui stat cu care Puterile Aliate n-au fost în război.

Din acest motiv, R. Lansing a cerut să nu se facă modificări în teritoriul rus fără consimţământul unui guvern rus, repetând observaţiile lui W. Wilson privind posibilitatea recunoaşterii regimului Kolceak drept guvern legal, pentru a reprezenta Rusia la Conferinţa de Pace.

Ingerințele ruse

 

În şedinţa din 12 ianuarie 1919, Consiliul celor zece se pronunţase împotriva prezenţei Rusiei la Conferinţa de pace. Pe măsură ce planul intervenţiei aliate în Rusia lăsa să se întrevadă posibilitatea constituirii unui guvern rus, această atitudine a fost neglijată.

Este adevărat că Rusia Sovietică nu a fost recunoscută la Conferinţă, dar la Paris era constituită o „Conferinţă Politică Rusă”, menită să apere interesele Rusiei absente.

Elucidarea activităţii acestei „Conferinţe” nu este lipsită de semnificaţie, luând în considerare politica adoptată de emigranţii ruşi faţă de fostele teritorii ruse, cât şi a influenţei pe care au avut-o ei asupra deciziilor Consiliului Suprem.

Grupul compus din prinţul Lvov, primul preşedinte al guvernului provizoriu, Sazonov, fostul ministru de externe al lui Nicolai al II-lea şi fostul ambasador al Rusiei la Paris, Maklakov, reprezenta punctul de vedere oficial al emigraţiei ruse, exprimat la 9 martie 1919 în memoriul lui Maklakov privind soarta Basarabiei.
Conform memoriului, toate problemele care priveau teritoriile Imperiului Rus în limitele anului 1914, cu excepţia Poloniei, nu puteau fi rezolvate în afara şi fără consimţământul poporului rus, propunând organizarea, între timp, a unui regim provizoriu pentru naţiunile interesate.

Vechii diplomaţi ruşi, cu excelentele lor legături personale şi susţinuţi, chiar material, de către guvernele aliate, dispuneau de considerabile fonduri, cu ajutorul cărora au susţinut la Londra, Paris şi New York costisitoare ambasade, editând şi un ziar în limba franceză (Cause Commune), prin care făceau propagandă în interesul scopurilor lor.

Influenţa Conferinţei ruse asupra deciziilor Consiliului Suprem în privinţa atitudinii faţă de fostele teritorii ruse era atât de semnificativă încât uneori atingea limita paradoxului.

Emigranţii ţarişti au reuşit, sprijiniţi şi de alte circumstanţe, să amâne multă vreme recunoaşterea independenţei statelor baltice de către Conferinţa de Pace, cu toate că ele erau deja recunoscute de guvernul sovietic. Recunoaşterea Consiliului Suprem s-a dat numai după ce politica armată faţă de soviete eşuase în mod definitiv.

O privire asupra situaţiei militare din Rusia ne-ar explica cauzele acestei politici a Puterilor Aliate. Către luna aprilie 1919, în urma ofensivelor armatelor lui Kolceak din Siberia, s-a crezut în iminenţa prăbuşirii regimului sovietic.

În atare circumstanţe, se pregătea recunoaşterea guvernului Kolceak, aşa cum rezulta din corespondenţa între Aliaţi şi Kolceak privind problemele legate de chestiunile teritoriale ale Rusiei, inclusiv Basarabia.

Ziarul „Adevărul” scria: „Dacă până acum în problema Basarabiei s-a pus întrebarea pe cine reprezintă Maklakov, presa franceză dă acum răspunsul: Maklakov apare ca ambasador al Rusiei din partea guvernului lui Kolceak”.

Evoluţia acestei concepţii până la memorandumul din 9 martie 1919 a fost o consecinţă a politicii aliaţilor faţă de Rusia, chestiunea rusă dovedindu-se a fi un câmp prielnic pentru intrigi atât din partea aliaţilor, cât şi din partea bolşevicilor şi a antibolşevicilor.

În rândul celor din urmă s-au înscris şi complicaţiile extrem de nefavorabile pentru reprezentanţii României, generate de sosirea la Paris a lui A.N. Krupenski, fost mareşal al nobilimii basarabene, A.C. Schmidt, fost primar al Chişinăului şi V.N. Tziganco, fost deputat în Sfatul Ţării.

Aceştia pretindeau că fuseseră trimişi de un „Comitet de salvare a Basarabiei de sub jugul românesc” ce funcţiona la Odesa. Delegaţia a intrat în contact cu „Conferinţa Politică Rusă”, aceasta asigurându-i tot concursul în susţinerea tezei ruse în dauna Unirii Basarabiei, căutând să demonstreze opiniei publice şi delegaţilor Conferinţei că Unirea Basarabiei a fost „smulsă prin forţă şi corupţie”.

Krupenski şi Schmidt au fost cei care au lansat ideea plebiscitului pentru Basarabia, pentru a atenua influenţa pe care problema Basarabiei putea să o aibă asupra raporturilor puterilor aliate faţă de Rusia.

O revizuire a punctului de vedere naţional rus asupra problemei Basarabiei nu este lipsită de importanţă.

Astfel, P. Miliukov expunea în broşura „Le Cas de la Bassarabie”, publicată de „Comitetul de eliberare rus de la Londra”, punctul de vedere al grupului republican, democratic şi socialist al emigraţiei ruse.

Autorul arăta că moldovenii nu formează decât 47,6% din populaţia Basarabiei, iar dacă Basarabia va rămâne a României, ea va fi ruptă de piaţa rusă şi Odesa, ceea ce va provoca decăderea influenţei economice a Puterilor Aliate în provincie.

Miliukov a fost cel care a pus în circulaţie în Occident ideea „imperialismului românesc” faţă de Basarabia, arătând „impopularitatea autorităţilor române” în Basarabia, precum şi „corupţia maşinii administrative române”.

Toate cercurile emigraţiei ruse au propus soluţionarea problemei Basarabiei prin plebiscit, deosebiri existând doar asupra extinderii sale. Grupul lui Krupenski a propus plebiscitul pentru întreaga Basarabie. Delegaţia rusă, reprezentată de Maklakov, a propus plebiscitul exclusiv pentru regiunile unde elementul moldovenesc este preponderent, adică pentru patru judeţe ale Basarabiei.

Activitatea diplomatică a lui Ion Pelivan

 

Activitatea antiromânească a emigraţiei ruse impune în acest context elucidarea activităţii delegaţiei basarabene la Conferinţa de Pace de la Paris, care a dus o luptă vehementă împotriva adversarilor recunoaşterii alipirii Basarabiei la România și care era reprezentată de Ion Pelivan.

După cum reiese din corespondenţa lui Pelivan cu I. Inculeţ, ruşii în Elveţia, America, Anglia şi în Franţa, prin presă tratau Basarabia ca ocupată de armata română, fără consimţământul ei, făcându-se vâlvă despre „teroarea armatei şi administraţiei române”.Datorită atitudinii adoptate de aliaţi faţă de problema rusă, situaţia delegaţiei basarabene la Conferinţă era mult mai dificilă decât a acelora din celelalte provincii româneşti întregite.

Într-o scrisoare către I. Inculeţ, I. Pelivan menţiona: „…tot mai des basarabenii aveau de înfruntat indiferenţa şi dispreţul reprezentanţilor Marilor Puteri.

Voi în ţară aveţi impresia cum că Basarabia se află în afara primejdiei. Aici însă nimeni din delegaţia română, nici chiar însuşi Brătianu, nu ştie ce va fi cu Basarabia”.

Într-o asemenea situaţie, delegatul basarabean a desfăşurat la Paris o largă activitate propagandistică, căutând să explice atât delegaţilor de la Conferinţă, cât şi opiniei publice, prin articole de ziar, prin memorii, broşuri, prin albumul „La Bessarabie en images” şi prin ziarul condus de Pelivan „La Bessarabie”, cum că Basarabia, din punct de vedere istoric, etnic şi al autodeterminării nu poate fi decât românească.

I.Pelivan, prin mai multe broşuri scrise cu temeinică cunoştinţă de cauză (La Bessarabie sous la regime ruse 1912-1918; L’Union de la Bessarabie a la mere-patrie Roumanie; Le mouvement et l’accroissement de la population en Bessarabie) a făcut cunoscută problema Basarabiei în toate cercurile de răspundere, precum şi în lumea intelectuală din vest.

Această activitate era cu atât mai semnificativă cu cât, după cum aprecia delegatul basarabean, propaganda ce trebuia efectuată în chestiunile româneşti lăsa mult de dorit. „Ungurii, sârbii, grecii, bulgarii, ruşii, cât şi popoarele eliberate de sub jugul moscovit, desfăşurau o activitate care era mult superioară celei ce o făceau românii.

Era în parte şi vina lui I.C. Brătianu, care nu prea credea în utilitatea propagandei, păcat pe care de altfel l-au avut toate guvernele ce s-au perindat la cârma ţării după unire. Vasta activitate a delegaţiei basarabene la Paris îl făcea pe N. Iorga să recunoască:

„Reunirea Basarabiei la România nu a fost doar un succes al diplomaţiei româneşti, cum s-a afirmat în permanenţă, ci și rezultatul propagandei efectuate de Pelivan la Paris”.

 

 

 

Foto: I.I.C. Brătianu 

 

 

 

Bătălia diplomatică pentru Basarabia. Rezistența lui I.I.C. Brătianu 

În luna mai 1919, în Europa, se spera mult că amiralul Kolceak va repurta o victorie decisivă şi o schimbare de regim politic va interveni în Rusia.  

La 26 mai 1919, are loc un acord între Puterile Aliate şi Kolceak, privind condiţiile conform cărora guvernul acestuia urma să fie recunoscut:

1) Recunoaşterea independenţei Finlandei şi Poloniei;

2) Soluţionarea problemelor referitoare la Estonia, Letonia, ţările Caucazului şi regiunii Transcaspice, în consultare şi colaborare cu Societatea Naţiunilor;

3) În ceea ce priveşte Basarabia, „dreptul Conferinţei de Pace de a hotărî soarta părţilor româneşti a Basarabiei va fi recunoscut”.

După cum arăta Al. Boldur, sub aparenţa respectului principiului naţionalităţilor, Conferinţa recurgea la un mijloc uzitat, foarte cunoscut în vechea practică internaţională şi care consta în soluţionarea problemelor naţionale printr-un compromis fracţionând teritoriul naţional.

Ca o completare a istoricului basarabean, vom afirma că această hotărâre a fost şi efectul propagandei ruse, care în memoriile sale accentua caracterul românesc doar a patru judeţe basarabene, iar recunoaşterea guvernului Kolceak s-a făcut odată cu acceptarea pretenţiilor „Conferinţei ruse”.

 

 

Amiralul Aleksandr Kolceak

 

 

Generalul Kolceak, în răspunsul său, a refuzat să anticipeze hotărârea Constituantei ruse, care urma să fie creată pentru soluţionarea problemelor teritoriale din fosta Rusie, să sancţioneze „fărâmiţarea Rusiei fără voia ei”.

Cu toate acestea, neglijând protestele statelor independente dezlipite din Rusia ţaristă, la 12 iunie 1919, avea loc recunoaşterea de facto a guvernului Kolceak de către Puterile Aliate.

Începând cu această dată, vor fi admişi la Conferinţa de Pace ca reprezentanţi ai acestui guvern, oamenii politici ruşi mai mult sau mai puţin oficiali, care au pledat în faţa Conferinţei cauza rusă: Maklakov, Lvov, Sazonov etc.
Refuzul lui Kolceak de a recunoaşte independenţa naţiunilor eliberate, precum şi mentalitatea tuturor partidelor vechi ruse cu privire la naţiunile care s-au desprins de Rusia ţaristă, au avut darul să edifice pe deplin popoarele limitrofe acestei ţări asupra viitorului aşteptat de la o Rusie reconstituită de forţele ţariste.

Faptul a provocat nu numai protestul noilor state naţionale, dar chiar nedumerirea unor cercuri politice aliate. Astfel, nota lui St. Pichon, adresată însărcinatului cu afaceri al Franţei la Bucureşti, H. Cambon, arată stadiul problemei Unirii Basarabiei cu România:

„Comisia competentă a propus alipirea Basarabiei la România, însă principalele Puteri Aliate şi Asociate au rezervat, în scrisoarea lor către amiralul Kolceak, dreptul Conferinţei de a hotărî soarta părţilor româneşti ale Basarabiei”.

„Problema este a şti care sunt aceste părţi româneşti. În opinia departamentului meu, Basarabia este totalmente românească, ea nu este decât o parte a Moldovei, iar pe teritoriul său nu se poate trasa o graniţă care nu se află decât peste Nistru. Pe scurt, din punct de vedere etnic, istoric şi geografic acest teritoriu trebuie să redevină românesc, noi fiind, de asemenea, împotriva unui plebiscit făcut în zadar”.

Deziluzia a fost mare şi în rândul statelor tratate la Paris ca învinse. În raportul şefului Agenţiei de informaţii germano-române, W. Bock, către Stockhamer, director în Ministerul de Externe al Germaniei, se arăta că Alianţa celor patru a declarat, cu ocazia tratativelor de pace cu România, că nu exista niciun fel de dificultăţi în calea unirii Basarabiei cu România, guvernul român, până în iunie 1919, fiind de părere că, fără reticenţă, Conferinţa de Pace îşi va da, consimţământul său pentru alipirea Basarabiei la România.

„Prin recunoaşterea programului amiralului Kolceak de către Consiliul celor cinci, arăta raportul, România a fost însă foarte decepţionată. Conform acestui program, Constituanta Marii Rusii trebuie convocată după înăbuşirea bolşevismului pentru a decide asupra apartenenţei Basarabiei”.

În tot cazul, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace pare să aibă intenţia să reglementeze chestiunea basarabeană împreună cu cea rusă ceea ce poate dura mult şi bine, constata diplomatul german.

Punctul de vedere românesc asupra situaţiei create prin recunoaşterea guvernului Kolceak a fost expus în memoriul lui I.I.C. Brătianu în momentul retragerii sale de la Conferinţa de Pace. Primul ministru român arăta că şi în partea Nistrului, România are regretul să constate că atitudinea Puterilor Aliate îi îngreunase sarcina de pacificare a Basarabiei.

În condiţiile puse amiralului Kolceak, menţiona I.I.C. Brătianu, Puterile Aliate deşteaptă toate speranţele agitatorilor, aceste condiţii ţintind „părţile române ale Basarabiei”, ceea ce implică, pe nedrept, existenţa unor regiuni care nu sunt româneşti, susceptibile de a fi înapoiate Rusiei, cu toată existenţa actului de uniune integrală a acestei provincii cu totul românească.

Spre regretul delegaţiei române, această inconsecvenţă a aliaţilor a mers şi mai departe, căpătând forma cea mai aberantă în cadrul şedinţelor Consiliului Suprem din 1-2 iulie 1919, când s-a discutat problema frontierelor orientale ale României.

Preşedintele Comisiei Teritoriale, A. Tardieu a dat citire la şedinţă Raportul Comitetului pentru Problemele Teritoriale care, conform principiului autodeterminării şi, în baza drepturilor istorice, etnice şi geografice, recunoştea alipirea Basarabiei la România.

La şedinţa Consiliului din 2 iulie 1919, desfăşurată sub preşedinţia lui A. Tardieu au mai luat parte: R. Lansing, din partea Statelor Unite, A.J. Balfour din partea Angliei şi T. Tittoni din partea Italiei.

Este semnificativ să constat că la această şedinţă, alături de delegaţia română, compusă din I.I.C. Brătianu, N. Mişu, C. Diamandy şi I. Pelivan a fost invitat şi Maklakov, secondat de Krupenski şi Schmidt. Obiecţiile lui Brătianu privind statutul acestei delegaţii erau fireşti, dar numai pentru delegaţia României, fiindcă, după cum s-a văzut anterior, Puterile Aliate recunoscuseră statutul oficial al acestei delegaţii ca reprezentanţi ai guvernului lui Kolceak.

Înainte de a fi introdus Brătianu, Consiliul a găsit de cuviinţă să dea ascultare părerilor lui Maklakov.

El a pledat chestiunea Basarabiei din punct de vedere rusesc, repetând argumentele formulate de Krupenski şi Schmidt.

Memorandumul lui Maklakov arăta că numai patru judeţe basarabene (Chişinău, Orhei, Soroca şi Bălţi) sunt moldoveneşti, celelalte fiind locuite de minorităţi. Municipiile Basarabiei nu recunosc încorporarea lor la România, iar Sfatul Ţării este emanaţia sovietelor soldăţeşti şi ţărăneşti.

Trupele române, în opinia sa, au fost invitate în Basarabia pentru restabilirea ordinii de către ruşi.

În continuare, delegatul rus a afirmat că Unirea a fost votată numai de 46 deputaţi din cei 160 prezenţi (în realitate 86 din 138, n.a.), iar moldovenii se plâng de tratamentul românilor, cerând un plebiscit pentru cele patru judeţe. Celelalte erau excluse din discuţie fiind locuite de neromâni.

După discursul delegatului rus, Lansing a remarcat că, practic problema consta în a şti dacă o decizie privind Basarabia ar putea fi plasată în vreun tratat de pace. A. Tardieu a notat că în ajun li se permisese reprezentantului rus şi celui român să se prezinte.

Dacă ei nu vor înţelege, ceea ce era de aşteptat, Consiliul ar fi fost forţat să caute o soluţie:

„Ar fi fost dificil, arăta delegatul francez, să se facă un tratat cu România, dacă una din frontierele sale nu ar fi fost în siguranţă”.

R. Lansing a fost de acord cu aceasta, dar a subliniat că, dacă se va lua o hotărâre în acest sens, el nu va adera, făcând această preîntâmpinare pentru a nu produce o impresie falsă.

La intrarea delegaţiei române, A. Tardieu l-a chestionat pe Brătianu în privinţa autorităţii votului „Sfatului Ţării”, la care Lansing, intervenind, a dorit să ştie cum va putea fi realizată viitoarea consultaţie populară a Basarabiei.

Brătianu a răspuns iniţial lui Tardieu afirmând că Sfatul Ţării a exprimat în toată libertatea voinţa majorităţii populaţiei basarabene, iar la intrarea românilor în Basarabia, el se afla deja în funcţiune.

Primul ministru a căutat să precizeze că armata română a fost invitată de autorităţile locale şi de reprezentanţii Ucrainei, iar Basarabia este o ţară completamente românească şi numai aristocraţii ruşi şi bolşevici sunt nemulţumiţi de reforma agrară şi regimul român.

Delegatul american l-a întrerupt din nou dorind să afle dacă Brătianu face obiecţii faţă de un plebiscit în Basarabia.

Faptul a declanşat o polemică aprinsă între Brătianu şi Lansing. În răspunsul său Brătianu s-a pronunţat categoric contra ideii unui plebiscit, pentru că acesta ar crea o stare de agitaţie şi chiar o revoluţie. Aceasta nu din cauză că ar avea cea mai mică îndoială asupra rezultatului unui plebiscit, ci pentru că în momentul de faţă el nu ar putea fi decât o consultare între bolşevici şi partizanii ordinii.

„Sunt în principiu contra oricărui plebiscit în Basarabia, declară Brătianu, pentru că Basarabia este românească şi istoriceşte şi etniceşte, pentru că în mod liber şi-a exprimat tendinţa de a fi unită cu România şi pentru că plebiscitul ar face să continue stările de agitaţie şi nelinişte”.

A. Tardieu a pus capăt acestei polemici, transformată într-un calvar pentru delegaţia română, mulţumind lui Brătianu pentru explicaţiile ce le oferise.

Înainte de a părăsi şedinţa, I.I.C. Brătianu a ţinut să arate în ultimele sale cuvinte că ţine să învedereze în termeni expresivi, nenorocirile pe care România şi le-a atras din partea ruşilor şi se miră că i se putea înfăţişa o târguială cu privire la o provincie răpită în întregime României de aceiaşi ruşi care, după dreptate, ar trebui să-i plătească astăzi mult mai scump dezastrele ce i le-a pricinuit.

I.I.C. Brătianu a încercat cu insistenţă şi în repetate rânduri să obţină o hotărâre a Consiliului Suprem cu privire la Basarabia. Expunând cauza întreagă a României, primul ministru român a pledat cu ocazia unor discuţii generale şi pentru recunoaşterea reunirii Basarabiei, dar cu toate eforturile depuse nu a reuşit să provoace Consiliului Suprem o hotărâre favorabilă în acest sens.

Se pare că astfel Consiliul Suprem a dorit să arate la şedinţa din 2 iulie 1919, odată în plus guvernului Brătianu că chestiunea Basarabiei nu era încă soluţionată, iar hotărârea fiind în mâinile lui poate fi şi defavorabilă României.

În aceeaşi seară, primul ministru român părăsea Parisul, declarând presei franceze:

„Sunt constrâns a părăsi puterea nu din cauza Banatului şi Basarabiei, care sunt încă chestiuni nerezolvate. Dar plec pentru că sunt convins că România nu va putea accepta clauzele cu privire la minorităţi, care vor limita suveranitatea ei şi care se vor introduce în tratatul cu Austria”.

După plecarea lui Brătianu de la Paris, România a adoptat o linie de intransigenţă faţă de hotărârile Conferinţei.

Membrii Consiliului Suprem s-au manifestat sub diferite forme împotriva guvernului român, cerând evacuarea trupelor române din Ungaria şi continuând pregătirile pentru semnarea Tratatului de Pace cu Austria şi a Tratatului Minorităţilor.

Începând cu acest moment, problema Basarabiei a devenit o parte integrantă a problemelor de a căror soluţionare Marile Puteri au condiţionat conciliatorismul României, atât în chestiunile privind tratatul minorităţilor şi a ocupaţiei româneşti în Ungaria, cât şi a celor privind celelalte probleme româneşti la Conferinţă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse :

 

• Octavian Țâcu, http://www.timpul.md/

• http://enciclopediaromaniei.ro/

• Academia Română, Istoria românilor, vol VII, tom II, De la independenţă la marea unire (1878-1918), coord. acad. Gheorghe Platon, Editura Enciclopedică, Bucureşti 2001

• Boldur, Alexandru V., Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992

• Marinescu, Constantin Gheorghe, Epopeea Marii Uniri, Editura Porto-Franco, Galaţi 1993 

• Poştarencu, Dinu, O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812-1940), Editura Cartier, Chişinău 1998

• Scorpan, Costin, Istoria României. Enciclopedie, Editura Nemira, Bucureşti, 1997

  

Publicitate

ARMATA ROMANA SI MILITARII BASARABENI

Militarii basarabeni și armata română

 

La începutul anului 1918, situaţia în teritoriul dintre Prut şi Nistru se agravase substanţial. Cohortele şi unităţile militare naţionale nu puteau menţine ordinea publică. Pentru a pune capăt anarhiei şi fărădelegilor, Consiliul Directorilor Generali a fost nevoit să ceară ajutor de la trupele române.

 Mai multe asociaţii naţionale au început să înainteze cereri de ajutor din partea trupelor regulate; acestea veneau chiar şi din partea ţăranilor, care se temeau să fie lipsiţi de pămînt. De exemplu, populaţia din jud. Cahul, după evenimentele tragice care au avut loc acolo, s-a adresat direct Cartierului General pentru a cere trupe române. Asemenea cereri au venit şi din alte localităţi.

La 14-15 decembrie, o delegaţie din Basarabia s-a deplasat ilegal la Iaşi pentru a informa guvernul român despre anarhia din ţinut. După cîteva zile, la 22 decembrie, Consiliul Directorilor Generali a semnat actul de chemare a trupelor române în teritoriul dintre Prut şi Nistru.

La 13 ianuarie, trupele române, conduse de colonelul Rădulescu, au intrat în Chişinău. A doua zi a venit şi generalul Broşteanu, căruia i s-a încredinţat conducerea acestor trupe şi a operaţiunilor de luptă, în caz de necesitate. Imediat după sosirea unităţilor române, a avut loc o paradă comună acestora şi a unităţilor moldoveneşti .

Efectivul unităţilor moldoveneşti era molipsit parţial de propaganda bolşevică împotriva intrării Armatei Române. Bolşevicii afirmau că românii vin pentru a lua pămîntul de la ţărani.

Planul operaţiunilor de susţinere a Armatei Române de către unităţile moldoveneşti era condus de colonelul Hudolei, care avea şi misiunea de a scoate unităţile bolşevizate în afara oraşului. A fost emis un ordin, în care se menţiona: “… dacă însă armata română va declara că nu vine să ne ia pămîntul şi libertăţile cîştigate de revoluţie, noi nu avem nici un motiv de a lupta cu ea” .

Înainte de sosirea trupelor române la Chişinău, a avut loc şedinţa comună a tuturor comitetelor moldoveneşti, prezidată de Ion Inculeţ. La 12 ianuarie, aceste comitete revoluţionare au trimis la Călăraşi o delegaţie în frunte cu Ion Inculeţ pentru a duce tratative cu generalul Broşteanu, care cerea să nu i se pună piedici la intrarea în Chişinău, căci Armata Română vine pentru “paza depozitelor de armament şi a căilor ferate”. La 13 ianuarie, generalul trebuia să primească un răspuns.

Conform afirmaţiilor lui Gherman Pântea, membru al acestei delegaţii, răspunsul întîrziase o oră şi Broşteanu îi ordonase colonelului Atanasiu să înainteze spre Chişinău. Atanasiu se afla deja în satul Cojuşna cînd Pântea i-a adus ordinul. După tratative, la orele 1830, Armata Română a intrat în Chişinău dinspre bariera Sculeni .

În acelaşi timp, la Chişinău a fost creat un Comitet Revoluţionar al Salvării Republicii Moldoveneşti, format din membrii comitetului din Crimeea, ostaşi din garnizoanele Chişinău, Tighina şi din alte oraşe ale Basarabiei, care făceau propagandă împotriva trupelor româneşti şi declarau că duşmanii revoluţiei din Sfatul Ţării “au intrat în alianţă cu boierii români, cu regele lor şi cu ajutorul acestor trădători ai poporului, baioneta românească a venit să restabilească în Ţara noastră ordinea veche…” .

În legătură cu nemulţumirea unei părţi a populaţiei în raport cu intrarea trupelor române în Basarabia, Marele Cartier General Român informa Sfatul Ţării, prin ordinul nr. 190/918, transmis de Corpul VI al Armatei, că comandamentul român al trupelor din Basarabia crede că e de datoria sa să nu-i repună în drepturi pe proprietarii de pămînt deposedaţi în urma revoluţiei ruse.

 Deoarece această procedură crea animozitate din partea ţăranilor, Cartierul îi ruga pe conducătorii unităţilor să ia măsuri pentru ca armata să evite noi agitaţii şi să nu intervină în raporturile dintre ţărani şi proprietari decît pentru a împiedica noi jafuri şi devastări. Proprietarii urmau să se adreseze autorităţilor locale pentru faptele întîmplate pînă la intrarea armatei în Basarabia .

La şedinţa Guvernului din 22 ianuarie 1918 a fost citită telegrama ministrului francez, aflat la Iaşi, în care se menţiona că trupele române au fost trimise în Basarabia în urma unei înţelegeri între aliaţi şi au scopul de a apăra spatele frontului, conform regulilor militare, şi că această acţiune nu poate schimba situaţia internă din Basarabia .

După venirea trupelor române, unităţile moldoveneşti nu au fost desfiinţate.

După 24 ianuarie 1918, Directoratul General pentru Probleme Militare şi Maritime a fost transformat în Minister de Război. În cabinetul Ciugureanu, funcţia de Ministru de Război a îndeplinit-o colonelul Brăescu, avansat mai tîrziu în gradul de general. Noul Minister de Război a continuat activitatea de formare a armatei naţionale.

 Într-un interviu, Brăescu spunea: ,,în viitorul apropiat va fi creată o comisie din reprezentanţii Franţei şi României care să înceapă pregătirile pentru crearea unui corp de armată moldovenesc.” Conform spuselor ministrului, unităţile urmau să fie compuse numai din moldoveni. După crearea lor Armata Română urma să părăsească teritoriul Republicii Moldoveneşti, deoarece, funcţiile ei vor fi preluate în întregime de unităţile naţionale” . Dar, după cum demonstrează evoluţia ulterioară a evenimentelor, acest proiect nu a fost realizat.

La 31 ianuarie 1918, ministrul Brăescu declara, în Sfatul Ţării: „comenzile se vor da deocamdată în limba rusă, iar mai apoi în româneşte. Unităţile trebuie create după principiul naţional şi dacă Sfatul Ţării va adopta hotărîrea ca limba română să fie comună pentru toate naţionalităţile, atunci ea va fi prezentă în toate unităţile”. Totuşi, ordinele Directoratului Militar se emiteau în limba rusă şi în vara anului 1918, deci după o jumătate de an de la venirea trupelor române în Basarabia .

O propagandă activă făceau şi ucrainienii, cu scopul de a convinge populaţia să alipească teritoriul Basarabiei la Ucraina. În februarie 1918, deşi aici se aflau deja trupele române, “fraţii de peste Nistru” se pronunţau pentru desfăşurarea unui plebiscit în această problemă .

Trupele române au intrat şi în oraşul Cahul. Conform informaţiei prezentate de către Consiliul Directorilor Generali ca răspuns la telegrama Armatei VI-a, ele au intrat în Cahul la rugămintea populaţiei băştinaşe . În armata moldovenească au început să fie înrolaţi şi militari români. În februarie, Directorul Militar emite un ordin de încorporare în Regimentul I Ulani a sublocotenentului Diviziei 1 Române Vîşcovschi .

Pentru a fi ridicaţi în grad şi în funcţie, militarilor, în iunie 1918, li se cerea să prezinte o legitimaţie care să confirme că nu i-au susţinut pe bolşevici .

Pentru aplanarea conflictelor ce apăreau între militarii moldoveni şi români, la 5 martie 1918 sublocotenentul Cocio, membru al Comisiei de Demobilizare, a intrat în subordonarea colonelului serviciului român, Dimitrescu .

La 14 aprilie 1918, deja după unirea Basarabiei cu România, în şedinţa Sfatului Ţării s-a propus ca Ministerul de Război, până la desfiinţarea lui de către Guvernul Român, să întocmească noi state de personal. Primarul oraşului Chişinău l-a delegat ре fostul primar Levinschi la Iaşi, ca să-i ceară prim-ministrului român să-i elibereze ре toţi cei arestaţi de trupele române, cerînd, totodată, demiterea lui Broşteanu, Ministrul de Război al Basarabiei .

Organismele militare înfiinţate în anul 1917 în Basarabia au avut un rol determinant în mişcarea naţională, catalizată de situaţia catastrofală din teritoriu.

Activitatea organizatorică a instituţiilor era stopată de ideologia bolşevică, ce destabiliza situaţia din unităţile militare. Ulterior, starea de lucruri s-a îmbunătăţit datorită intrării în teritoriul dintre Prut şi Nistru, la rugămintea populaţiei băştinaşe şi a instituţiilor statale din Basarabia, a trupelor militare româneşti.

Locotenent-colonel, doctor în istorie Vitalie CIOBANU

Publicat de Dragoș Galbur

8 februarie 2011