Despre fracturarea Ucrainei între Vest și Est, de-a lungul liniei de falie Huntington

Prof. univ. dr. Tiberiu Tudor : Ucraina – o „țară de falie”

Este de mirare că, în tot războiul informațional/dezinformațional care însoțește conflictul armat din Ucraina, nimeni nu face referire la celebra carte, din 1996, a lui Samuel Huntington – „Ciocnirea Civilizaţiilor şi Refacerea Ordinii Mondiale” (The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order), unde Ucrainei i se acordă o analiză specială, care pune în evidență o bună parte dintre motivațiile conjuncturii geopolitice în care ne aflăm astăzi.

Huntington, unul dintre cei mai renumiți politologi americani, a fost profesor de ştiinţe politice la Universitatea Harvard, preşedinte al Asociaţiei Americane de Ştiinţe Politice, coordonator pentru planificarea securităţii în cadrul Consiliului Securităţii Naţionale al Statelor Unite (1977-1978).

Ciocnirea  Civilizațiilor

Conform paradigmei civilizaționale a lui Huntington “viitoarele conflicte internaţionale vor fi generate de state, sau grupuri de state ce aparţin unor civilizaţii diferite” (slide 1).

 În prima jumătate a secolului XXI, patru civilizații se vor confrunta dominant pe arena internațională: Civilizația Occidentală (cu stat lider, sau, în termenii lui Huntington, „stat nucleu” – SUA), Civilizația Ortodoxă-Rusă (nucleu Rusia), Civilizația Islamică (nucleu încă nedefinit) și Civilizația Sinică (nucleu – China).

„Ciocnirile periculoase ale viitorului se vor naşte probabil din aroganţa universalistă Vestică, intoleranţa Islamică şi autosuficienţa agresivă Sinică”. 

Noi, împreună cu Europa, așa cum este configurată acum prin Uniunea Europeană, facem parte, desigur, din Civilizația Vestică, dar statul nucleu al acestei civilizații, marea putere care dictează regula jocului în confruntări, este dincolo de ocean.

Când Huntington se referă la aroganța Universalismului Vestic, trebuie să ne gândim la ceea ce unii dintre conducătorii Statelor Unite ale Americii numesc „excepționalismul American” (slide 2).

„În lumea care se naște, a conflictelor etnice și a ciocnirii civilizațiilor, încrederea Vestului în universalitatea culturii Vestice are trei racile: este falsă, este imorală și este periculoasă” – spune Huntington.

Nu este singura voce critică de mare prestigiu din vecinătatea imediată a centrului de putere al „statului nucleu al civilizației occidentale”, dar este, probabil, cea mai tăioasă.

Primul grup de conflicte, între Statele Unite și Islam, a însângerat Orientul Mijlociu și Nordul Africii în primele două decenii ale acestui secol: Afganistan, Irak, „Primăvara Arabă” (Tunisia, Egipt, Libia, Siria, etc.), mai degrabă cu efectul  unei uriașe destabilizări a zonei, cu grave consecințe pentru Europa, decât de import de democrație liberală occidentală, în numele căreia S.U.A. au declanșat intervențiile militare, cu sau fără mandat O.N.U.

„Principala responsabilitate a liderilor Occidentului nu este de a restructura alte civilizații după chipul și asemănarea lor, ci de a prezerva, proteja și reînnoi calitățile unice ale civilizației occidentale”, spune Huntington.

Desigur, această frumoasă exigență a lui Huntington se înscrie pe linia a ceeace se numește „moral politik”, în opoziție cu „real politik”-ul actualelor confruntări, în care aspectele civilizaționale sunt, de fapt, subsumate acerbei lupte pentru resursele naturale ale planetei și pentru piețele de desfacere, precum și pentru recunoașterea statutului de mare putere.

În privința conflictului pe care îl trăim astăzi, între cele două mari state nucleu, Statele Unite ale Americii și Federația Rusă, previziunea lui Huntington este categorică:

 „Speranțele de încheiere a unor parteneriate intercivilizaționale strânse, precum cele referitoare la o colaborare între Rusia și America, exprimate odată de către conducătorii lor (perioada Gorbaciov – n.a.), nu se vor materializa”; cu amendamentul, valabil încă în momentul de față: „Totuși, statele nucleu folosesc rareori forța unul împotriva altuia”. 

Într-adevăr, Statele Unite nu duc  un război direct cu Federația Rusă, ci un „război proxi”, un război prin procură, în Ucraina.

Țări de de falie

Un al doilea aspect esențial pe care Huntington îl relevă este cel al țărilor divizate civilizațional intern („cleft countries”), printre care dă o atenție specială Ucrainei, prezentând o hartă a acestei divizări, bazată pe rezultatele alegerilor prezidențiale din 1994 (slide 3): În toată jumătatea estică a Ucrainei votul a fost favorabil lui Leonid Kucima (în Harkov, Lugansk, Donețk, Zaporojie, Crimeea – peste 70%); în toată jumătatea estică votul a fost favorabil lui Leonid Kravciuc (remarcabil – în jur de 90% în “zona poloneză”, Lvov, Ivano-Frankivsk, anexată Republicii Socialiste Sovietice Ucraina în 1940, în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, și, din nou, în urma Tratatului de Pace de la Paris). Alegerile din 1994 au fost câștigate de către Kucima.

„Ucraina este o țară divizată, cu două culturi distincte. De mai multe secole, linia de falie dintre Occident și Ortodoxie trece prin centrul Ucrainei” – scrie Huntington. Toate alegerile ulterioare din Ucraina au confirmat această linie de falie.

Primele alegeri prezidențiale care au căpătat un caracter dramatic – și au prefigurat războiul civil din Ucraina declanșat în 2014 – sunt cele din 2004, care au dus la „Revoluția Portocalie”. Următoarele alegeri prezidențiale, din 2010, câștigate de către Viktor Ianukovici, susținut de către Moscova, în fața Iuliei Timoșenko, susținută de către Washington, confirmă întru totul harta Huntington (slide 4).

Fracturarea Ucrainei

Fracturarea Ucrainei între Vest și Est, practic de-a lungul liniei de falie Huntington, a început prin acerbele lupte politice și de stradă de la Kiev și din vestul Ucrainei, din noiembrie 2013 – februarie 2014, soldate cu peste o sută de morți, care au dus la demiterea președintelui ales, Viktor Ianukovici, și a guvernului său.

Protestele și, mai apoi, luptele de stradă au fost declanșate după decizia guvernului ucrainean al lui Ianukovici de a suspenda procesul de pregătire pentru semnarea „Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană”   și „Acordului de Liber Schimb” cu aceasta.

Conform Institutului Internațional de Sociologie din Kiev, 38% din populația Ucrainei dorea Uniunea Vamală cu Rusia, iar 37,8% aderarea la Uniunea Europeană[1].

Evenimentele, declanșate în Piața Independenței (Maidan Nezalezhnosti)  de la Kiev și mediatizate sub termenul de „Euromaidan”, sunt interpretate la Casa Albă ca o revoluție democratică pro-occidentală, iar la Kremlin ca o lovitură de stat cu sprijin american.

 O foarte expresivă ilustrare a liniei de falie ucrainene este harta din articolul lui Max Fisher din Washington Post, 24 ianuarie 2014, “This is the one map you need to understand Ucraine’s crisis” (slide 5).

Într-adevăr, harta Max Fisher constituie baza înțelegerii debutului crizei ucrainene. Ea suprapune peste rezultatele alegerilor prezidențiale din 2010 (galben – pro-Occident, pro-U.E.; albastru – pro-Rusia, pro-CSI) distribuția geografică a protestelor și acțiunilor de forță ale militanților „pro-maidan”,  din ianuarie 2014 (hașurat).

Protestele au început la Kiev, în noiembrie 2013, și s-au extins în Ucraina de Vest (hașura), cu ocuparea clădirilor guvernamentale (marcată cu hașura neagră – din  nou în „zona poloneză” a Ucrainei de Vest). Așa cum arată harta, Ucraina de Est, deocamdată, în ianuarie 2014, tace.

 Ianukovici (Partidul Regiunilor) încearcă, pe plan intern, un compromis cu opoziția (partidele naționaliste Patria, Svoboda – Libertatea, Ucraina noastră, Udar- Lovitura) [2], propunînd alegeri parlamentare anticipate. Opoziția refuză și inflamează strada. Celebrul senator american John McCaine, unul dintre „uliii” de la Washington (aripa dură a Congresului SUA)  vine la Kiev și vorbește mulțimii de la tribuna Euromaidanului (slide 6). 

Pe plan extern, Ianukovici propune, de asemenea, un compromis, anume de a intra în parteneriat cu UE, fără a ieși din CSI. Angela Merkel îi reproșează lui Ianukovici „ne-am așteptat la mai mult” (la ieșirea din Comunitatea Statelor Independente).

Sub presiunea străzii, guvernul Ianukovici demisionează, președintele Ianukovici este destituit. La Kiev se instalează un guvern naționalist (partidele Patria, Svoboda, Ucraina noastră). Primul act legislativ al noului Parlament (Rada) de la Kiev este abolirea statutului de limbi regionale al limbilor minorităților naționale pe teritoriile corespunzătoare lor.

Populația rusofonă a Donbasului reacționează. În martie 2014 încep în  Ucraina de Est mitingurile „anti-maidan”, imagine în oglindă a celor „pro-maidan” din Ucraina de Vest, din noiembrie 2013 – februarie 2014 (slide 7). Inclusiv cu ocuparea clădirilor guvernamentale.

La începutul lunii aprilie activişti pro-ruşi ocupă sedii administrative regionale din estul Ucrainei, de pildă la Doneţk, şi cer organizarea unui referendum pe tema separării de Ucraina. Noul guvern de la Kiev trimite în Donbas, trupele „anti-tero”, inclusiv, bine-cunoscutul, de acum, batalion Azov[3].

2 mai 2014 este cea mai sângeroasă zi de la răsturnarea de la putere a preşedintelui Ianukovici. Nouă persoane îşi pierd viaţa în timpul unei ofensive militare contra separatiştilor la Sloviansk. Militanţii pro-ruşi doboară două elicoptere de război ucrainene.

La Odesa 40 militanți “anti-maidan” au ars de vii în Casa Sindicatelor, unde se retrăseseră după ce corturile  din fața clădirii le fuseseră incendiate cu cocteiluri Molotov.

Ultrașii, aici ca și la Euromaidan, ca pretutindeni, au fost elementele catalizatoare ale transformării “protestelor pașnice” în confruntări violente. Neclarificat juridic; masacrul de la Odesa are interpretări diferite și este folosit ca atare în actualul război mediatic[4]:

În primăvara lui 2014 – iată, o altă primăvară, de data aceasta în inima Europei -, războiul civil din Ucraina era în plină desfășurare. Având însă, spre deosebire de alte războaie civile, o conotație geografică precisă: între Ucraina de Vest și Ucraina de Est.

Afirmația uzuală că „Ucraina vrea în U.E. și N.A.T.O.” este inexactă. Ucraina este un stat de falie. Ucraina de Vest, Ucraina Kieveană, vrea în U.E. (și în N.A.T.O.). Ucraina de Est vrea în Federația Rusă și în CSI.

Dintre cele trei scenarii pe care Huntington le discută, evoluția actuală a evenimentelor a dus spre cel pe care îl considera ca având o probabilitate medie, anume ca „Ucraina să se divizeze de-a lungul liniei de falie, în două entități distincte, iar cea estică să se unească cu Rusia”.

Și aceasta  pentru că – putem aprecia acum -, în cazul Ucrainei, situația ei de stat de falie se suprapune peste conflictul geopolitic dintre Statele Unite și Federația Rusă – un conflict civilizațional global în termenii analizei lui Huntington, și, de fapt, componenta de bază a uriașului conflict geopolitic actual.

Această suprapunere a făcut ca soluția de compromis rezonabil a Acordurilor de la Minsk (2014-2015) să fie practic pulverizată.

Ceea ce ne interesează, ca români, este ca această confruntare geopolitică, devenită din ce în ce mai fierbinte, să nu se extindă asupra teritoriilor noastre, inclusiv cele de peste Prut. Războiul acesta nu este al nostru. Global este războiul Statelor Unite ale Americii cu Federația Rusă. Local este un război identitar și teritorial al slavilor de răsărit. Interesul nostru este Pacea.

Propaganda belicoasă și într-o bună măsură dezinformativă, care se practică pe unele canale de televiziune, nu servește, aduce grave prejudicii,  intereselor românilor, care ar trebui, cu abilitate diplomatică și cu prudență, să stea cât mai departe (cât mai departe se poate)  de acest conflict.

O observație

The Clash of Civilizations este un scenariu de război, constată https://www.activenews.ro. O analiză lucidă arată că el se aplică azi cu o înspăimântătoare exactitate

Pentru români, și mai îngrijorător este faptul că Huntington trasează linia de falie între civilizația vest-europeană, catolico-protestantă, și cea răsăriteană ortodoxă, respectiv balcanico-islamică, exact pe Munții Carpați: Transilvania cade în sfera civilizațională occidentală, în timp ce fostul Regat – în sfera sud-estică, balcanic-ortodoxă. Și totuși nimeni nu pare nu doar îngrijorat sau preocupat de asta, dar nici măcar conștient.

Se discută pasionat despre ce au mai zis niște blonde din politică, cu sau fără silicoane, dar nici măcar în treacăt despre scenarii de care depinde viitorul acestei țări în schemele geopolitice ale marilor puteri.

––––––––––––––––- 

NOTE

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Euromaidan

[2] https://moldova.europalibera.org/a/25279737.html

[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Euromaidan

[4] https://www.dw.com/ro/criza-din-ucraina-o-cronologie-a-evenimentelor/a-17613460

https://koaha.org/wiki/Strage_di_Odessa

https://www.art-emis.ro/analize/ucraina-o-tara-de-falie

Publicitate

ÎN SUDUL Ucrainei, de la Odesa până la Transnistria moldovenească, s-ar putea declanșa o escaladare spre un război mondial

Un scenariu pentru Al Treilea Război Mondial: Ucraina, România, Moldova… vs. Transnistria!

Micuța și pașnica R. Moldova va fi în curând târâtă în războiul dintre Ucraina și Rusia. Motivele geopolitice istorice și actuale sunt în joc și sunt aplicate împotriva frontului estic al Rusiei, care se lărgește și se deplasează spre vest.

Cu toate acestea, regiunea din sudul Ucrainei, de la Odesa până la Transnistria moldovenească, este cea care ar putea declanșa o escaladare spre un război mondial.

Armata ucraineană (AFU) care luptă în prezent împotriva armatelor combinate ale Forțelor Armate Ruse , ale armatelor Republicilor Populare Donețk și Luhansk (RPD și RPL) și ale milițiilor din Donbas care sunt pentru moment destul de ocupate. Cu toate acestea, cu Mariupol acum ferm sub control rusesc și cu frontul sudic de la Mykolayiv și Kherson în mod cert în dispută, atentia acestui război se va îndrepta în curând spre sud, la doar o sută de mile spre Moldova.

În afară de pace, Rusia și Ucraina/NATO nu au de ales în legătură cu această tragedie strategică în desfășurare. Dar, există mai mult decât acești trei jucători evidenți în acest război. De asemenea, este important și triumviratul suplimentar al Moldovei, regiunea sa disputată Transnistria și, de asemenea, România, care se vor combina în curând în acest cazan regional, scrie The Unz Review.

Transnistria este o fâșie lungă și subțire de pământ care urmează râul Nistru de-a lungul graniței cu Ucraina, înainte de a se îngusta într-o vale fluvială puțin adâncă și lată de kilometri, care se îndreaptă până în golful uriaș de 40 de kilometri lungime care își are intrarea la podul feroviar Zatoka, pe coasta Mării Negre.

Această regiune transnistreană este deosebită, deoarece Moldova își revendică dreptul de proprietate asupra ei, dar cei 400.000 de locuitori de acolo sunt, din punct de vedere cultural și etnic, mai mult aliniați la Rusia și au purtat un război împotriva Moldovei în 1992 pentru a-și demonstra punctul de vedere. Rusia a efectuat exerciții militare în această regiune chiar recent, pe 2 februarie anul acesta.

Pretextul este că prezența rusă este esențială pentru a-și proteja cetățenii din zonă și pentru a menține pacea între moldoveni și transnistreni. Începând cu această săptămână, acest pretext a luat sfârșit.

Transnistria: Legătura cu România

Pentru a înțelege noua amploare a acestui război, este important să trecem în revistă istoricul revendicărilor și confiscărilor teritoriale privind mica Moldovă și împrejurimile sale. Moldova este un teritoriu revendicat istoric de România până la începerea controlului imperial rusesc și sovietic din 1812 până în 1991. Transnistria înseamnă „dincolo de Nistru”, granița fluvială naturală care desparte Moldova și o parte din nord-estul României de Ucraina. Transnistria a rămas sub control sovietic în perioada dintre cele două războaie mondiale.

Chiar înainte ca Gorbaciov să renunțe la Uniunea Sovietică, Transnistria, ca regiune, a încercat să se separe de Moldova din cauza venirii subite la putere a naționaliștilor români în capitala Chișinău. Acest lucru a îngrijorat pe bună dreptate numeroasele popoare slave din regiune, care se temeau pentru drepturile, identitatea și siguranța lor actuală. Animozitatea sudului moldovenesc față de nordul de etnie rusă este similară aici cu jumătățile est-vest ale Ucrainei în prezent. Războiul scurt din 1992 de fapt nu s-a încheiat niciodată în mod oficial. În schimb, a rezultat un armistițiu de inspirație rusă, combinat cu introducerea a 500 de „pacificatori” ruși.

Termenul „Transnistria” a fost inventat pentru prima dată în 1989 de Leonida Lari ca parte a unui slogan electoral pentru partidul politic Frontul Popular din Moldova. Cu toate acestea, originea Transnistriei poate fi urmărită mai departe, până la Republica Socialistă Sovietică Autonomă Sovietică Moldovenească, care a fost formată în 1924 ca parte a RSS Ucraineană.

Cu toate acestea, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică a luat părți din RASS Moldovenească și, de asemenea, teritorii care aparțineau Regatului României (respectiv Bugeacul și raioane din nordul Basarabiei).

Începând din 1940, această combinație a devenit cunoscută sub numele de Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

România nu a fost mulțumită

În 1941, după ce forțele Axei, din care făcea parte și România, au invadat Uniunea Sovietică, armata germană a învins trupele sovietice de acolo și a ocupat țara. Dintr-o dată, România a controlat întreaga zonă dintre râurile Nistru și Bugul de Sud, inclusiv orașul de coastă Odessa, care a fost declarat capitală.

Această versiune lărgită a Transnistriei a devenit casa pentru 200.000 de locuitori vorbitori de limbă română, în timp ce administrația română din Transnistria încerca să stabilizeze situația din zonă în cadrul unui proces de românizare.

În timpul acestei ocupații românești din 1941-1944, aproximativ 150.000 – 250.000 de evrei ucraineni și români au fost deportați în Transnistria. Se pare că majoritatea au fost fie executați, fie au murit din alte cauze în ghetourile și lagărele de concentrare ale acestui stat național românesc.

Pe măsură ce cel de-al Doilea Război Mondial se încheia, Armata Roșie a avansat din nou în zonă în 1944. Autoritățile sovietice au executat, exilat sau întemnițat sute de locuitori români din RSS Moldovenească pentru crimele lor împotriva etnicilor ruși sau pentru colaborarea cu ocupanții români.

Ca un precursor al înființării oficiale a Transnistriei, Mișcarea Yedinstvo (Unitate), a fost înființată de populația slavă din Moldova pentru a încerca să obțină un statut egal atât pentru ruși, cât și pentru moldoveni. Compoziția etnică și lingvistică a Transnistriei diferă semnificativ de cea mai mare parte a restului Moldovei. Ponderea etnicilor ruși și ucraineni este deosebit de mare și reprezintă majoritatea populației. Mulți moldoveni din afara Transnistriei vorbesc încă limba rusă ca limbă maternă.

Violența a escaladat brusc în octombrie 1990, când Frontul Popular Moldovenesc a făcut apel la voluntari pentru a forma miliții armate pentru a opri un referendum de autonomie în Găgăuzia. Această altă subregiune a Moldovei a avut și are o pondere și mai mare de minorități etnice rusești și ucrainene. Ca răspuns la Moldova, în Transnistria s-au format miliții de voluntari. Deja, în aprilie 1990, mulțimi naționaliste moldovenești au atacat membri ai parlamentului de etnie rusă, în timp ce poliția moldovenească a refuzat să intervină sau să restabilească ordinea.

Încăierările izolate au degenerat în război începând cu 2 martie 1992, când a început o acțiune militară concertată între Moldova și Transnistria. Luptele s-au intensificat pe parcursul acelei primăveri, până când fosta Armată a 14-a sovietică a Gărzilor a intrat în conflict. Se pare că aceste trupe au deschis focul împotriva forțelor moldovenești, ucigând peste 700 de persoane. De atunci, a prevalat armistițiul omniprezent care a rezultat cu Moldova. Chișinăul exercită puțin control sau influență efectivă asupra autorităților transnistrene. Acordul de încetare a focului, semnat la 21 iulie 1992, a fost menținut până în prezent.

Acordul de încetare a focului prevedea crearea unei comisii comune de control tripartite (Rusia, Moldova, Transnistria) care să supravegheze măsurile de securitate în zona demilitarizată transnistreană. Ca urmare, Transnistria este o republică prezidențială independentă nerecunoscută, cu propriul guvern, parlament, armată, poliție, sistem poștal, monedă și înmatriculare a vehiculelor.

Aceasta și-a creat propria constituție, steag, imn național și stemă. Majoritatea transnistrenilor au cetățenie moldovenească, dar mulți au și cetățenie rusă, română sau ucraineană. Acest status quo, deși benefic pentru pace, i-a lăsat pe dinafară pe românii care au avut alte păreri despre Comisie după ce au fost trimiși din nou înapoi în istorie.

Începe un nou război prioritar

Moldova, cu o armată permanentă de abia 5.000 de oameni, a consimțit până acum la această realitate transnistreană în ultimii treizeci de ani; o realitate care este întărită de cei 500 de „pacificatori” ruși staționați aici, în satul Cobasna. De asemenea, la menținerea păcii contribuie încă 1.000 de soldați ruși care păzesc cel mai mare depozit de arme din Europa de Est și cele 22.000 de tone de muniții.

Armata rusă are oamenii și materialele necesare pentru a respinge primele etape ale oricărui conflict care ar putea avea loc aici. Cu toate acestea, atunci când războiul va începe în apropiere de Odesa, baza situată în Cobansa, Transnistria, va avea cu siguranță nevoie rapid de sprijin suplimentar. Aici se află primul conflict important.

Moldova nu are ieșire la mare. Pentru ca Rusia să ofere sprijin Cobansa, ar trebui fie să zboare prin spațiul aerian restricționat și probabil apărat, fie să furnizeze un atac terestru care poate deschide un coridor militar de la un cap de pod de la Marea Neagră până în Transnistria. Aceasta se află la aproximativ treizeci de mile în interiorul țării. Cu toate acestea, Rusia nu va avea alte opțiuni, deoarece baza este mult prea importantă și, în plus, dacă ar permite ca aceste muniții să ajungă în mâinile occidentalilor, ar fi un schimbător de joc în această regiune.

Până acum, în nord, Rusia, de când a abandonat Kievul, a rămas fidelă obiectivelor sale declarate de a elibera Donbasul, Luhansk și Donețk de teroarea nediscriminatorie a AFU și de influența nazistă din ultimii șapte ani. Prin crearea unei zone tampon pe care Rusia continuă să o extindă spre vest în fiecare zi, mai multă libertate teritorială crește pentru cetățenii din estul Ucrainei.

Multe orașe mici și relativ neafectate se deschid, iar magazinele și afacerile se pregătesc să revină la normalitate în această zonă tampon. Pare probabil că, odată ce zona va fi adecvată pentru a preveni bombardarea de artilerie a orașelor și localităților importante, Rusia nu va mai continua să avanseze în teritoriu suplimentar. Eventuala linie de demarcație nord/sud a Ucrainei rămâne deschisă speculațiilor, dar trebuie să ia în considerare limitele râurilor Nistru, Nipru și Bug.

Este de o importanță vitală să înțelegem că zona tampon estică a Rusiei în expansiune este doar o parte din obligația militară a Rusiei de a asigura o blocadă completă a coastei ucrainene.

Aceasta nu poate fi finalizată fără ca alte două obiective să fie atinse mai întâi. Primul, aducerea de către Rusia a coastei sudice rămase din regiunea Odessa sub controlul său, cel puțin până la podul Zatoka.

Doi: menținerea controlului militar al liniilor sudice de front est-vest de-a lungul frontierei Transnistriei până în România. Chișinăul, care se află la 120 km mai la sud, trebuie să rămână neutru, deoarece nu va avea prea multe consecințe și nici opoziție. Dar, până acum nu a făcut-o. Acest lucru este de rău augur pentru această țară minunată și puțin cunoscută.

Dacă vor avea succes, aceste ultime cărămizi rusești în zidul de aici vor bloca efectiv și strategic Ucraina din punct de vedere terestru, blocând complet accesul la toată Marea Neagră și la orice punct spre est. Cu Odessa sub control și Transnistria ca nou front rusesc sudic, Ucraina va rămâne fără port maritim și va fi complet dependentă de Rusia pentru toate exporturile de dinainte sau de după război către est sau importurile către vest pe cale rutieră, aeriană sau maritimă. În special cele de tip militar.

În mod reciproc, din aceleași motive, Ucraina nu va avea de ales decât să lupte pentru controlul aceluiași teritoriu. Aceasta, bineînțeles, presupunând că AFU mai are până atunci suficiente forțe rămase pentru a lupta sau suficiente uniforme de rezervă pentru a îmbrăca numeroasele forțe NATO care vor sosi.

Rapoartele privind mercenarii NATO care lucrează deja în Ucraina arată că SUA/NATO se află deja în Transnistria și se pregătesc pentru această venire sigură. Canada a trimis mercenari prin Moldova care intră în Ucraina prin cele două puncte de trecere a frontierei. Punctul de trecere a frontierei de la Palanca se află pe același drum spre Odessa, la doar 50 de kilometri distanță, dar este esențial să se traverseze mai întâi Transnistria.

Postat la data de 03.05.2022 în ZIUA NEWS

Despre autor: Brett Redmayne-Titley și-a petrecut ultimul deceniu călătorind și documentând „Întristarile Imperiului”. El a scris peste 200 de articole, toate fiind publicate și adesea republicate și traduse de agențiile de presă din întreaga lume. O arhivă a numeroaselor sale articole poate fi găsită la watchingromeburn.uk. 

 Pentru mai multe informații, citiți  partea întâi, „Ignoranța războiului”, partea a doua, „Va deveni Polonia necinstită?” și partea a treia, „Minciunile… și ochii… Ucrainei”.

ACȚIUNI AGRESIVE ALE RUSIEI CARE VIZEAZĂ ”deromânizarea” Republicii Moldova și ”dezucrainizarea” Ucrainei

Foto: Vladimir Putin

Semne diacritice

Un articol publicat la 5 aprilie de agenția rusă de știri RIA Novosti, intitulat „Ce ar trebui să facă Rusia cu Ucraina”, a atras atenția presei internaționale ca o posibilă reflectare a adevăratei cauze care l-a determinat pe Putin să bombardeze „poporul frățesc” din țara vecină.

Citind textul din RIA Novosti, ne putem edifica cum a apărut și ce se subînțelege prin termenul inadecvat „denazificare” pus în circuit de Putin cu ocazia „operațiunii militare speciale”, intrigând și scandalizând toată lumea, scrie reputatul ziarist Nicolae Negru într-un editorial pentru Ziarul Național. 

Acum un an, autorul, Timofei Sergheițev, „scriitor și filosof”, a publicat, pe pagina aceleiași agenții, un material în care anticipa ca „inevitabil” războiul ruso-ucrainean, atribuind Ucrainei intențiile agresive, „rusofobie internă și externă”, prezicându-i „soarta Germaniei postbelice”.

Azi, Sergeițev, care e și autor de scenarii, pare să-și dezvolte „scenariul” și unele idei anunțate atunci, stăruind în mod special asupra necesității de a „denazifica” Ucraina.

În interpretarea sa, din care, avem temei să credem, s-a inspirat și Putin, „denazificarea” înseamnă de fapt „dezucrainizarea” și „dezeuropenizarea” statului vecin, transformarea acestuia într-un teritoriu sub deplina stăpânire ideologică și politică a Rusiei.

Autorul consideră că „ucrainismul” populației din teritoriile istorice ale Malorossiei (Rusia Mică) și Novorussiei (Rusia Nouă) „a fost umflat în mod artificial de către puterea sovietică”.

Nu se explică de ce ar fi avut nevoie regimul comunist să consolideze „componenta etnică a autoidentificării” populației ucrainene, dar aflăm că după dispariția URSS acest „etnocentrism artificial” ar fi trecut în folosința Occidentului, care, la rândul său, l-ar îndrepta împotriva Rusiei.

Ucrainizarea, pentru Sergheițev, e sinonimă cu nazificarea. El e convins că, spre deosebire, de exemplu, de Georgia și țările baltice, Ucraina nu este posibilă ca stat național, iar încercările de a-l „construi” duc în mod inevitabil la nazism, deoarece „ucrainismul este o construcție antirusă artificială, lipsită de un conținut civilizațional propriu, e un element subordonat unei civilizații străine”.

De unde rezultă că, insistându-se asupra folosirii limbii ucrainene, asupra dezvoltării culturii ucrainene, asupra suveranității și independenței Ucrainei, se lucrează în mod automat împotriva limbii și culturii ruse, împotriva Rusiei.

De aceea, nu e suficient să fie efectuată „debanderizarea”, elementul banderist fiind doar „executantul și perdeaua, camuflajul pentru proiectul european al Ucrainei naziste; de aici și dezeuropenizarea ei inevitabilă”.

Aplicându-se forța militară, ucrainismul trebuie întors „în granițele sale firești” (regiunile vestice ale Ucrainei) și lipsit de „funcționalitatea sa politică”, adică de posibilitatea de a se împotrivi rusificării.

Din unghiul de vedere al autorului, faptul că nu există niciun partid nazist la guvernare, nici fuhrer, nici legi rasiale (decât ca „represiuni împotriva limbii ruse”), nu e dovadă că în Ucraina nu există nazism.

Nazismul ucrainean, afirmă Sergheițev, este „mascat de tendința spre „independență” și calea europeană (occidentală, proroamericană) de „dezvoltare” (în realitate – spre degradare)”, iar „Occidentul colectiv este proiectantul, sursa și sponsorul nazismului ucrainean”, care prezintă „pentru pace și Rusia o amenințare nu mai mică, ci mai mare decât nazismul de sorginte hitleristă”.

„Denazificarea” Ucrainei trebuie efectuată fără compromisuri de tipul „NATO – nu, UE – da”, enunță autorul, făcând în mod evident aluzie la ideea lui Zelenski de a renunța la NATO, cerând însă admiterea Ucrainei în UE.

În condițiile unui cenzuri stricte a materialelor referitoare la „operațiunea militară specială” din Ucraina, apariția unor asemena elucubrații pe siteul unei agenții controlate de statul rus ar fi fost imposibilă fără acceptul Kremlinului.

Autorul detaliază în mod evident ceea ce nu a exprimat până la capăt Putin anunțând „denazificarea” Ucrainei.

Aceasta nu înseamnă doar „lichidarea” tuturor liderilor ucraineni, a armatei ucrainene, a infrastructurii militare, informaționale, educaționale, eliminarea materialelor didactice și interdicția programelor educaționale ucrainene de toate nivelurile, publicarea de liste ale „colaboraționiștilor cu regimul nazist”, ci și aplicarea muncii forțate (pentru cei absolviți de pedeapsa capitală sau închisoare), constituirea organelor permanente de denazificare pentru o perioadă de 25 de ani și, firește „instalarea spațiului informațional rusesc”.

Impresia că nu numai Putin și anturajul său, ci și majoritatea rușilor au pierdut simțul realității, e întărită de reacția entuziasmată a cititorilor RIA Novosti, care comentează articolul în cauză.

Renunțarea la asediul capitalei ucrainene, retragerea armatei ruse din regiunea Kiev nu pare să-i clintească din convingerea că Ucraina trebuie dezucrainizată.

Dezvoltând ideea lui Putin, despre necesitatea „denazificării” Ucrainei cu „miturile ei” vorbește și ex-președintele rus Dmitri Medvedev.

Statul ucrainean stă în calea proiectului rus de edificare a unei „Eurasii deschise, de la Lisabona la Vladivostok”, consideră el.

Dacă armata rusă ar reuși să spargă scutul ucrainean, nu e greu de ghicit, prin analogie, că Putin ar anunța ca obiectiv pentru „operațiunea militară specială” din Republica Moldova „deromânizarea” ei și stoparea cursului european.