CINE CREDE PROSTIA că românii nu au fost în stare să-şi creeze o aristocraţie proprie, românească, demnă de acest nume ?

Motto:

„Românii sunt un popor fără istorie, destinați să piară în furtuna revoluției mondiale. Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluției și vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor național, la fel cum propria lor existență, în general, reprezintă prin ea însăși un protest contra unei mărețe revoluții istorice. Dispariția lor de pe fața pământului va fi un pas înainte.”
Karl Marx și Friedrich Engels,  OPERE COMPLETE, vol. 8, pag. 229

Ce putea să-l facă pe Engels să ne urască atât de tare, se întreabă prof.univ.dr.Ion Coja?

Trebuie văzut cu exactitate data când Engels face această declarație și contextul.  Precum și alte referințe …engelsiene la români, dacă există. Ce știa Engels despre români atunci când a dat verdictul aneantizării noastre?
Așa, la prima vedere, îmi vine să leg declarația lui Friedrich Engels de prima lovitură, efectiv mortală, dată de români marxism-leninismului în 1864, la Viena, când boierul moldav Racoviță îl răpune în luptă dreaptă pe cel care a fost cel mai apropiat tovarăș de idei cu Marx și Engels, marea speranță a socialismului științific, numitul Ferdinand Lassalle.

Episod care n-ar trebui să lipsească din niciun manual de istorie a românilor, dar lipsește din toate… E probabil ca Engels să ne poarte pică de pe atunci!…

Povestea este următoarea:

Lingvistul român, profesorul universitar publicistul și scriitorul Ion Coja, constata cu ceva timp în urmă că anti-românismul a răspândit printre altele și ideea că românii nu au fost în stare să-şi creeze o aristocraţie proprie, românească, demnă de acest nume.

A fi anti aşa ceva, adică anti-român, evreu, englez, rus, maghiar, turc, kurd etc., este mai înainte de orice o dovadă a sărăciei de duh.

Oricum, ideea că noi, românii, nu am reuşit să ajungem până în epoca modernă cu o aristocraţie autentică, proprie, se regăseşte la câţiva istorici şi sociologi mai vechi, asupra cărora dacă cineva ar pune eticheta de „antiromânism”, s-ar face de rîsul copiilor.
Cu toate acestea, scrie prof. dr.Ion Coja, nimeni nu-l va putea va putea convinge vreodată că boierii noştri nu au fost nişte veritabili aristocraţi.

Iar această convingere a sa se bazează pe norocul pe care l-a avut de a-l fi cunoscut pe un mare şi autentic boier al acestei ţări, boierul mehedinţean Constantin (Titi) Boceanu.

Era schilodit de cei 11 ani de temniţă, ca deţinut politic, deşi avea un dispreţ funciar pentru politică, pentru viaţa „de partid”.

”Funciar”, adică pornind de la autenticitatea boieriei sale, căci apariţia în viaţa ţărilor româneşti a partidelor politice, a pluralismului politic, a politicianismului, a coincis cu ieşirea de pe scena istoriei noastre a clasei boiereşti, care, cu toate păcatele ei, a avut şi meritul de a nu fi în stare să zămislească decât o singură idee politică: să ţii cu Ţara, cu moşia străbună, drept care unii se cheamă ţărani, alţii boieri sau moşieri!

Fireşte, boieri şi-au zis şi ciocoii, mai vechi sau mai noi, care au izbutit în mintea multora să compromită ideea de boier, moşier, însă mândria ţărănească nu se poate concepe decât îngemănată cu sincera preţuire arătata boierimii, rangului la care se putea ridica şi orice ţăran, prin fapte de bravură ostăşească îndeosebi!

Aceasta era rânduiala cea veche a Ţării, după care tânjea atâta Eminescu…
Mi-a fost foarte clar că d-lui Boceanu nu i s-ar fi potrivit să facă parte din niciun partid interbelic.
Domnul Boceanu susţinuse, în tinereţe, ultimul duel ce s-a ţinut în România, înainte ca duelul să fie interzis prin lege. Duel duel, după toate regulile, cu martori de faţă şi medic. Tare mai regreta domnul Boceanu dispariţia duelului din obiceiurile societăţii moderne, învinuind de asta tot democraţia!

L-am rugat să-mi explice funcţia pe care o avusese în societate duelul, adică la ce fusese el atât de bun? „Duelul avea o funcţie foarte importantă: elimina din societate mitocanii şi pe cei fără simţul onoarei! Nimeni nu-şi putea permite să fie mitocan cu altul, căci risca să fie provocat la duel! Iar cine nu răspundea la o provocare la duel, a doua zi nimeni nu-l mai primea în casă. Sau invers: dacă, lipsit de simţul onoarei, suportai o mitocănie, una pentru care se impunea să-l provoci la duel pe neamul prost, păţeai la fel: nu-ţi mai călca nimeni pragul casei, nu mai erai nicăieri primit!”

Duelul la români!… Iată un subiect despre care nu ştiam nimic şi nici nu bănuiam ce lucruri extraordinare îmi erau astfel necunoscute. Câteva mi le-a povestit domnul Boceanu, fie-i ţărâna usoară…

Iată, aleg două cu gândul tot la boieria românească, mirându-mă încă o dată cât a fost de temeinică, scrie prof. Ion Coja.

Mai întâi prin vestita familie a Racoviţeştilor, dintre care unul s-a nimerit să treacă prin Viena anului 1864, dacă nu mă înşel, în drum spre Paris, fireşte.

S-a oprit câteva zile să mai cerceteze lumea bună unde avea unele uşi deschise. Aşa a aflat de întâmplarea care pasiona la ora aceea întreaga aristocraţie habsburgică. Ce se petrecuse? De ani de zile, un domn ceva mai burghez făcea curte asiduă unei tinere aristocrate.

Prezentându-se la părinţii acesteia, spre a o cere de soţie şi fiind tratat cu refuzul acestora, candidatul nu a pregetat să-i tragă o pereche de palme celui ce refuza să-i devină socru, adică contelui X. Acesta, după regulile de odinioară, nu avea altă ieşire decât duelul, numai că, fiind în vârstă şi bolnav, numai de duel nu putea fi vorba.

Pentru asemenea situaţii, codul adevăratelor maniere prevedea ceea ce contele şi făcuse: anunţase în publicul aristocrat afrontul suferit şi făcuse apel la un tânăr de onoare care să răspundă el mitocăniei dezlănţuite şi să-l provoace la duel pe fostul viitor ginere.

Ca să nu se găsească om de onoare care să vină în ajutorul unui batrân conte şi tată aflat într-o asemenea situaţie era imposibil. Or, când Racoviţă al nostru ajunse la Viena, taman asta se întâmpla: nu se găsea nimeni în toată aristocraţia vieneză care să răspundă apelului lansat de bătrânul conte, situaţie pe care toată lumea o comenta în fel şi chip. Inclusiv cu ironie. Boierul moldav ştia şi el de şagă, dar nu i s-a părut că de aşa ceva este vorba, drept care se prezentă la bătrânul conte şi îi ceru permisiunea de a-i apăra onoarea. Cu ce? Cu chistolul, după moda cea nouă, măcar că nu mai trăsese vreodată cu aşa ceva. Fireşte, vânase şi el, ca orice boier, şi încă cu mare plăcere, dar de mânuit până atunci nu mânuise decât flinte şi puşcoace.

I s-a arătat un pistol, i s-a spus cum funcţionează, şi i-a fost destul ca prezentându-se la duel să-şi doboare mortal adversarul şi să plece mai departe, fără păsare, la Paris, lăsând în urmă Viena cu onoarea reparată. E ciudat, dar ştim mai multe despre mitocanul doborît decât despre acel boier Racoviţă.

Pe mitocan îl chema Ferdinand Lassalle, Lassalle ăla cu socialismul ştiinţific şi fără pic de obraz, precum se vede…
Alt capitol extraordinar din acest basm minunat care ar putea fi „duelul la români” l-a scris generalul Gheorghe Zizi Cantacuzino, zis şi Grănicerul, pe vremea când era numai locotenent în regimentul de gardă al regelui Carol şi îl însoţea pe acesta la Sinaia.

Pe atunci, graniţa era la Predeal, iar dincolo de Predeal se numea Austro-Ungaria. De câte ori era liber sâmbăta – şi tânărul locotenent aranja să fie liber cât mai des sâmbăta, ca să treacă cu trenul graniţa până la Braşov, unde se afla un Cazino militar, la care se aduna toată floarea honvezilor din Kronstadt.

Acolo se ducea întins locotenentul cantacuzin, deschidea falnic uşa marelui salon, trântind-o de perete, şi, în clipa când se lăsa tăcerea asteptată, el striga cu dispreţ şi pe nemţeşte: „Toţi honvezii sunt nişte porci!” După care rămânea nemişcat, cu mâna pe teaca sabiei, aşteptând.

Aşteptând ca vreunul dintre honvezii astfel jigniţi să-l provoace la duel.

Azi unul, săptămâna următoare altul, îi tot cresta şi îi betegea pe rând pe cei mai curajoşi, până când ajunsese că se fereau bieţii honvezi să mai vină sâmbăta la cazino.

Aşa bun spadasin era Zizi Cantacuzino, peste câţiva ani unul din marii eroi ai Marelui Război!

Până la urmă s-a aflat şi la Viena de isprăvile năzdrăvanului, drept care împăratul, văr bun sau unchi cu regele nostru – aşa era pe atunci, drept care relaţiile dintre ţări aveau un anume cavalerism care s-a pierdut după 1918, l-a făcut atent pe regele Carol că rămâne Ardealul fără honvezi teferi dacă-l mai lasă liber sâmbăta pe valah.

N-a avut încotro regele Carol, om care ştia ce este codul onoarei militare, şi s-a îndurat de bieţii honvezi şi l-a consemnat pe viitorul general să fie de gardă în fiecare sâmbătă, atâta timp cât se afla la Sinaia…
De-aşa vremi se învredniciră cronicarii şi rapsozii…

Constantin Boceanu şi Ana Pauker

Puneam o astfel de întrebare, uşor retorică, adică aproape acuzatoare, şi sub influenţa unei tablete a lui Geo Bogza, despre inşii care acceptă o asemenea funcţie. Deloc jenat, mai degrabă amuzat de menajamentele mele, domnul Boceanu s-a mirat de întrebarea mea, ca de o dovadă a ignoranţei mele, ceea ce, trebuie s-o spun, contrazicea părerea bună ce şi-o făcuse despre mine. „Domnule profesor, îmi zice, dar funcţia de director de penitenciar, cel puţin pe vremea aceea, era o funcţie publică de mare încredere pentru un magistrat. Nu puteau fi numiţi în această funcţie decât persoane cărora nimeni nu le putea reproşa ceva, îndeosebi sub aspect moral. Din punct de vedere politic, directorul de puşcărie trebuia să fie bine cunoscut pentru totala sa indiferenţă şi neparticipare la disputa şi la viaţa politică! Pentru un magistrat, numirea ca director de penitenciar însemna recunoaşterea unei cariere de nimic patată! Ehe, atâta aşteptau ziarele pe atunci, să fie numit în funcţia asta vreun neisprăvit!”
Domnul Boceanu fusese director la Văcăreşti pe vremea guvernării mareşalului Antonescu şi a avut-o în „pensiune”, o bucată de timp, pe celebra Ana Pauker. Era atât de apolitic dl. Boceanu, că vreme de câteva luni nici n-a ştiut pe cine are în păstrare cu cea mai mare grijă. S-a sesizat la un moment dat, când i s-au cerut prea multe aprobări pentru aceeaşi persoană, bombardată de comisionarii sosiţi din oraş care cu pui fripţi, care cu curcani, care cu bomboane de la Capşa şi Nestor şi toţi cu maldăre de flori. „Ce-i cu toată vânzoleala asta?”, l-a întrebat domnul Bonceanu pe secretar. „Sunt cadouri pentru Ana Pauker, este ziua ei de naştere!”. „Şi cine-i Ana Pauker asta?”, s-a mirat mai departe domnul Titi, care nu prea avea altă grijă decât a saloanelor bucureştene mondene, unde nimeni nu pomenise vreodată numele Paukeriţei.

M-am mirat şi eu la rândul meu: curcani, pui fripţi, flori etc., la Văcăreşti? „De ce te miri? Comunitatea evreiască a plătit la casieria puşcăriei şi eu, după regulament, a trebuit să-i asigur, mai apoi, şi raţie triplă de lemne să nu-i fie frig!” M-am gândit să-l corectez pe domnul Boceanu. Pe Ana Pauker o fi ajutat-o Ajutorul Roşu, nu comunitatea evreiască, dar dl. Boceanu nu ştia nimic de vreun ajutor roşu sau de altă culoare, îşi aducea aminte cine venise să plătească şi din partea cui şi pentru cine: pentru Ana Pauker, de care domnul Boceanu nici măcar nu auzise. A cunoscut-o însă ceva mai bine după câteva luni, când s-a făcut aranjamentul unui schimb de prizonieri politici: ruşii ne-au dat câţiva fruntaşi politici basarabeni aflaţi în lagărele siberiene, iar noi am cedat regina, pe Ana Pauker, pe care însă nu au mai avut timp s-o avertizeze, prin ajutorul roşu sau prin alte organizaţii omoloage.

Astfel că atunci când Aniuşei Pauker i s-a spus să-şi strângă lucrurile că urmează să fie dusă la Galaţi, biata femeie s-a speriat; nu cumva se încerca lichidarea ei, pe lungul drum al Galaţilor fiind atât de uşor să înscenezi o încercare de evadare?! Doar o mai păţiseră şi alţii, bărbaţi în toată firea!
Drept care, Ana Pauker a refuzat să iasă din celulă, cerând să fie chemat directorul închisorii! Ştia ‘mneaei că dacă i s-a pregătit ceva urât, directorul Constantin Boceanu nu putea fi decât străin de orice ticăloşie, numai în el a spus că are încredere şi vrea să-i vorbească. Era seară, târziu, iar domnul director se afla la o petrecere, aşa că nu i-a picat bine să lase şueta cu cele mai frumoase cucoane din Bucureşti pentru cea mai vestită damă de la Văcăreşti. Chiar şi după patruzeci de ani, când l-am cunoscut eu, domnul Boceanu îşi reproşa că a cam repezit-o pe doamna Ana, răstindu-se la ea. Deh, îi stricase flirtul cu cine ştie cine. „Vreau să mă asiguraţi dumneavoastră, domnule director Boceanu, că nu voi păţi nimic! Şi ca să fim asiguraţi că nu se va încerca pe drum să mi se însceneze o evadare, spre a fi împuşcată cu acest pretext, vă rog să-mi puneţi lanţuri la picioare!” „Lanţuri la picioare unei femei?” s-a crucit directorul de puşcărie. „Până la Galaţi, dacă e adevărat că acolo vor să mă ducă!” „Adică, dumneata, femeie, să apari cu lanţuri la picioare defilând prin Gara de Nord? Dar dumneata ce crezi despre ţara asta?! Stai liniştită! Nu vei păţi nimic!”
La acest punct al discuţiei a intervenit d-l Radu Olteanu, avocatul Anei Pauker, care fusese şi el convocat să asiste la troc, din partea jupânesei. Ştiind bine cu cine are de-a face, domnul avocat a convins-o pe distinsa sa clientă să se mulţumească cu cuvîntul de onoare al unui om de onoare, dacă acesta consimte să şi-l dea, precum că Anei Pauker nu i se pregăteşte o înscenare fatală, ultima.

Şi aşa, pe încrederea în cuvîntul domnului Constantin Titi Boceanu, doamna Ana Pauker a ajuns fără grijă şi fără lanţuri la Galaţi, de la Galaţi la Reni, de la Reni la Moscova şi retur după vreo patru ani, înapoi la Bucureşti, mare şi tare lider politic comunist.
Nu! D-l Boceanu la temniţă, unde a zăcut 11 ani şi a ieşit schilod, beteag de un picior, tocmai el, cel mai bun şi mai elegant dansator al high-life-ului bucureştean, n-a ajuns din pricina Anei Pauker, ci din pricina altui deţinut politic care, când i-a fost adus şi i s-a prezentat fişa, domnul Boceanu, om curios de mecanismele sufleteşti ale omului, l-a întrebat aşa, cum ai întreba pe un cunoscut trecut de curând la penticostali: „domnule, dumneavoastră, comuniştii, o mână de evrei şi de maghiari, cam cum vă închipuiţi că o să ajungeţi vreodată să conduceţi în această ţară?” Domnul Boceanu nu era nici supărat, nici viu indignat, ci doar uimit de o nădejde atât de absurdă, de imposibilă. Altceva nu i-a făcut acelui vajnic ilegalist care, apoi ajuns şi el mare şi tare, a avut grijă să-l înfunde pe fostul director de puşcărie în alta, aşa, de dragul situaţiei, fără alt motiv.
O dată arestat domnul Boceanu şi făcându-se ani doi de când nu-l judeca nimeni, dar de ţinut îl ţineau mai departe la puşcărie, soţia domnului Boceanu s-a dus la Radu Olteanu, rămas în continuare omul de casă al Paukeroaicei.

„Spune-i, domnule Radu, spune-i tovarăşei să-şi aducă aminte ce a făcut soţul meu pentru ea şi cum s-a purtat cu ea şi cu toţi deţinuţii politici de la Văcăreşti!” Ceea ce domnul Radu a şi făcut, de cum a prins-o pe Anuşca în ceva toane mai bune: „Am un mesaj din partea soţiei lui Constantin Boceanu. A fost arestat acum doi ani și a făcut o paralizie la piciorul drept. Nevastă-sa vă roagă să vă aduceţi aminte cum s-a purtat el cu dumneavoastră etc., etc.”.

La care răspunsul a sunat cam aşa: „Cum s-a purtat Boceanu cu mine?! Alea au fost sentimentalisme mic burgheze! Uite unde l-au adus! Ce vrei? Să facem şi noi la fel ca să ajungem în locul lor?”

Şi aşa, Ana Pauker l-a lăsat să zacă în închisoare pe Constantin Boceanu, om cu totul nevinovat, faţă de care, în mod normal, ar fi avut toate motivele să se arate recunoscătoare. N-a făcut-o, în virtutea sentimentului numit ură de clasă, sentiment din care Ana Pauker & comp. au încercat să facă o nouă religie.

Îmi aduc eu oare bine aminte că într-o piesă de-a lui Bertold Brecht se puneau alături ura şi iubirea ca principii ce guvernează mişcarea istoriei? Bieţii greci, cei antici, fireşte, care ne-au lăsat aşa de multe cuvinte minunate, precum haos, cosmos, bios, logos, precum şi credinţa că toate în lume sunt puse în mişcare de eros, alt cuvânt glorios, înseşi planetele în mişcarea lor fiind purtate de acelaşi elan universal, cosmic, al iubirii…

Nicăieri, în puzderia de cuvinte greceşti care dau nobleţe limbilor moderne, nu găsim numele urii, semn că omenirea a refuzat să înregistreze, să valideze acest funest sentiment! Să şi-l însuşească! Ceea ce nu a împiedicat ivirea cumplitei aberaţii care se cheamă ideologia urii de clasă!… Ideologie născută, omeneşte vorbind, din invidie, păcatul cel mai greu! Invidia necontrolată, nestăpânită prin preceptele religiei întemeiată pe iubire, iubire pentru aproapele tău pentru că-ţi este semen, îţi seamănă, adică face parte din aceeaşi specie, specia om! Să te apuci să teoretizezi ura în interiorul aceleiaşi specii şi s-o mai şi practici, oare ce s-ar putea imagina mai contrar firii, naturii, legilor biologice universale? Căci asta a însemnat teoria luptei de clasă, a luptei pe viaţă şi pe moarte între oameni ce aparţin nu numai aceleiaşi specii, ci şi aceluiaşi neam, aceluiaşi grai.

Pentru gloria şi izbânda acestei noi ideologii a stat Constantin Boceanu vreme de 11 ani în temniţă, ieşind de-acolo beteag şi schilodit la trup.

Între timp, Ana Pauker nu mai era Ana Pauker, fusese debarcată din toate funcţiiile de bravii ei tovarăşi de luptă şi de clasă, infirmând astfel ideologia luptei şi a urii de clasă care, fireşte, presupune solidaritatea de clasă, de baricadă.

Nu funcţionase, astfel că Ana Pauker fusese scoasă din joc fără nicio remuşcare şi trecută pe linie moartă, unde, nu multă vreme după aceea, contractă şi un drăguţ de cancer.

Cam în această stare o află domnul Boceanu la ieşirea din temniţă şi, dacă e să-l credem – ceea ce eu, unul, o fac – domnului Boceanu nu i-a făcut deloc plăcere să afle aceste veşti care, altminteri, bucurau pe mulţi din ţară la vremea aceea…
Aşadar, cancer! Fiicele Anei Pauker, două la număr, ca bune fiice ce erau, n-au pregetat să facă orice pentru a-şi salva mama. Dar nici ce mai rămăsese din ajutorul roşu, nici ajutorul comunităţii nu mai putea face mare lucru, inclusiv toate medicamentele de pe lumea asta, toate le-a avut la dispoziţie marea luptătoare pentru Internaţionalizarea Urii omului faţă de om, dar degeaba! Cancerul avansa implacabil!…

În acest „context” se răspândeşte în toată ţara vestea că un medic din Vălenii de Munte a găsit leacul cancerului. Eram copil când am prins şi eu de veste, vestea minunată că în România, taman în România s-a izbăvit lumea de crunta pedeapsă a cancerului. Toată lumea numai de asta vorbea, despre acel medic năzdrăvan din Văleni care a făcut să bată clopotele bisericilor din liniştita urbe montană.

Atunci sau ceva mai târziu am bagat eu de seamă că este foarte răspândită în public nădejdea, mai bine zis credinţa că leacul cancerului va fi descoperit de un român…
În situaţia în care se aflau, fiicele Anei Pauker s-au agăţat ca înecatul de un pai, interesându-se în dreapta şi în stânga cum ar putea ajunge la medicul din Văleni, în posesia substanţei tămăduitoare.

Au apelat, ca întotdeauna, la serviciile aceluiaşi Radu Olteanu, genul omului care ştia tot ce se mişcă în ţara asta. Cunoştea deci şi pe cineva la Văleni, nu chiar pe medicul cu pricina, ci pe un coleg al acestuia. Îl cunoştea bine pe tatăl medicului, la care se gândea să apeleze. Îl cunoaşteţi şi dumneavoastră! i-a spus Radu Olteanu tovarăşei Ana. Este Constantin Boceanu!
Răspunsul fostului Comitet Central veni prompt: N-am făcut nimic, în cazul ăsta!, spre mirarea lui Radu Olteanu, care puse mâna pe telefon şi dădu pe loc semnal SOS către fostul director al Văcăreştilor.

Răspunsul acestuia nu fu prea încurajator, din motive pe care nu avea nicio plăcere să le facă cunoscute unui străin de familie. Om ager la minte, Radu Olteanu a ştiut însă să se folosească de argumentul cel mai convingător: Am uitat, domnule Boceanu, să vă spun pentru cine este nevoie de acest medicament! Şi aşa, aflând domnul Constantin Boceanu la ce mare nevoie ajunsese Ana Pauker, s-a făcut luntre şi punte şi în câteva zile a procurat licoarea izbăvitoare. L-a sunat pe Olteanu şi l-a poftit să-şi ridice obiectul.

Avocatul s-a prezentat cu una din fiicele împricinatei, care însă nu a intrat în casa boierului, a rămas în curte, în înfrigurată aşteptare. De ce n-ai poftit-o în casă? s-a mirat domnul Titi. Se sfieşte, domnule Boceanu, şi îi pare rău de tot ce v-a făcut mamă-sa!

Iar s-a mirat boierul: De unde ştie fie-sa de toate mizeriile astea? Imprudent, Radu Olteanu se dădu mare: Eh, i-am povestit eu totul, tot ce-aţi făcut dumneavoastră pentru coana mare! Şi vice-versa!…
Niciodată nu-i plăcuseră domnului Boceanu pederaştii, dar asta nu-l împiedică să se supere acum de-a binelea: „Cum ai putut, domnule, să fii atât de nedelicat?! Ce-i vinovată, biata fată, de nebuniile mă-sii? Este ultima care trebuia să afle despre lucrurile astea! Ba chiar să nu afle niciodată! Hai, ia medicamentul de pe masă, păstrează-ţi banii în buzunar, dacă vrei să nu mă supăr şi mai tare, şi umblă sănătos! Mi-ai stricat tot cheful!…”
În 1984, mergând eu la Paris, la întoarcere i-am povestit domnului Boceanu ce aflasem cu totul întâmplător despre un tînăr bacalaureat parizian, nepot al Anei Pauker, care alesese, ca limbă străină pentru încheierea acestui ciclu şcolar, limba română. Se adunaseră în acest scop vreo douăzeci de copii, din tot Parisul, care ştiind româneşte de acasă şi lucrul acesta acceptându-li-se de către autorităţi, îşi înscriseseră limba română ca probă de bacalaureat.

Cunoscându-se astfel, acei tineri frumoşi şi inimoşi – în Franţa bacalaureatul e lucru mare!, şi-au povestit unul altuia cum se face că ştie fiecare dintre ei româneşte, adică şi-au povestit unul altuia cine e mama, cine e tata.

Nepotul Anei Pauker a vorbit mai mult despre bunică-sa, ce femeie grozavă a fost, ce mult bine a făcut şi a vrut să facă României, şi cât de mare a fost ingratitudinea celor pe care îi iubise atât de mult!…

Domnul Boceanu m-a ascultat amuzat şi mulţumit. Se vedea limpede că nu i-ar fi tihnit deloc să afle că pentru agurida mâncată de marea gaşperiţă care a fost Ana Pauker, se strepezesc dinţii nepoţilor, aşa cum ne avertizează textul biblic…
Curând după aceea, de la un vecin miliţian, ofiţer, am aflat că poliţia română primise de la cabinetul nr. 2 o sarcină extrem de dificilă: se începuse restaurarea palatului de la Cotroceni şi, punându-se problema mobilării acestuia, s-a pus şi întrebarea: dar unde este mobila aflată la Cotroceni înainte de transformarea acestuia în palat al pionierilor? În tot palatul nu se mai afla o piesă de mobilier vechi.

Aşadar, miliţia a fost somată să afle cine şi unde a dus mobila de la Cotroceni!

După cercetările şi reconstituirile efectuate rezulta că partea cea mai însemnată a preţiosului mobilier fusese adjudecată de coana mare de atunci, din 1948-52, adică de Ana Pauker, adjudecată şi scoasă puţin din ţară…

Cam asta era concluzia vecinului meu, participant la această anchetă. Domnul Constantin Boceanu, velit boier mehedinţean, murise tocmai, aşa că nu am mai avut cu cine comenta întrebarea mea despre mobila mâncată de bunici, dacă de ea ajung să aibă parte cumva şi nepoţii…

Nu m-aș mira ca de data asta să se întâmple lucrurile întocmai. Drept care, cu gândul la Constantin Boceanu şi toţi cei care i-au semănat, zic şi eu acelor nepoţi: să fie sănătoşi!…

Sursa: Un frgment di articolul profesorului universitar dr.Ion Coja https://ioncoja.ro/in-amintirea-boierului-constantin-boceanu/

Publicitate

ÎNCEPUTURILE COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA

 

6 martie 1945 – instaurarea guvernului Petru Groza și începutul comunismului în România

La 6 martie 1945 se instalase la putere guvernul comunist al lui Petru Groza. Două zile mai târziu, Winston Churchill, prim-ministrul britanic, i se adresează, printr-o telegramă „personală şi strict secretă”, preşedintelui american Franklin D. Roosevelt.

Churchill prevedea „epurarea fără discriminare a românilor anticomunişti”.

Răspunsul lui Roosevelt: „eu cred că România nu este un loc bun pentru a ne măsura cu ruşii”. Şi aşa a fost.

Cei care au cutezat să se împotrivească regimului comunist au fost ucişi sau, în cel mai ”bun” caz, „reeducaţi” în lagărele staliniste sau deportaţi la mii de kilometri de România.

Bineînţeles, nici Churchill, nici Roosevelt nu au făcut nimic în această privinţă, scrie publicația online Anonimus . De România nu i-a mai păsat nimănui.

Ne întrebăm dacă merită aceşti doi indivizi adulaţia de care se bucură în manualele de istorie sau în rândul anumitor redacţii, în timp ce adevăraţii eroi români nu se bucură de aceeaşi atenţie sau, mai grav, sunt puşi într-o lumină proastă.

Format din comunişti, social-democraţi, membri ai Frontului Plugarilor, ai Uniunii Patrioţilor şi Uniunii Populare Maghiare, ca şi din disidenţi  din partidele istorice (Gh. Tătărescu, Anton Alexandrescu), care să dea impresia colaborării tuturor forţelor politice, guvernul Groza, autointitulat „de largă concentrare democratică”, marchează începutul regimului comunist în România.

Petru Groza (1884-1958): avocat, deputat (1919-1927), ministru în guvernele conduse de mareşalul Averescu (1920-1921, 1926-1927).

În 1933 a înfiinţat Frontul Plugarilor (organizaţie ţărănească radicală). A fost vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri (noiembrie 1944-februarie 1945), prim-ministru (1945-1952), preşedinte al Prezidiului MAN (1952-1958).

Corneliu Coposu despre Petru Groza: „Era un om simpatic, aproape neserios în toate manifestările lui. Îl cunoșteam de foarte multă vreme, am fost în casa lui de nenumărate ori; aș putea spune că în conversațiile lui și în viață era șarmant, dar nu avea linie de conduită; era capabil de orice compromis și marșa pe abilitatea lui de a face manevre, destul de iscusite, ca să-și păcălească interlocutorii.

Nu se putea avea încredere în ce spunea. Era departe de a avea vederi comuniste; convingerile lui însă erau fluide, și cum a beneficiat și de încrederea rușilor (…) Groza era un om abil care-și supraaprecia abilitatea, considerându-se înarmat cu o șmecherie care să înfrângă toate rezistențele și să depășească vigilența și atenția interlocutorilor” (Din Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, Fundaţia Academia Civică, 2014).

Rolul Partidului Comunist Român în sovietizarea Românie (23 august 1944 – 6 martie 1945)

Pornind de la ideea marelui cărturar al neamului românesc, Nicolae Iorga, aceea că fiecare din noi trebuie să fie un mărturisitor de adevăr istoric, dar respectând şi concepţia lui Tacitus de a scrie istoria „sine ira et studio”, am pornit la elaborarea acestui material.

Doresc să precizez de la început faptul că întreaga activitate a Partidului Comunist Român a fost comandată de la Moscova şi a fost sincronizată cu situaţia politică internaţională. Comuniştii români au primit sprijin masiv rusesc, concretizat prin prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul ţării noastre ca armată de ocupaţie, în timp ce opoziţia democrată nu a beneficiat de sprijinul material al Angliei sau al Statelor Unite.

Etapele cuceriri puterii politice de către comunişti au fost următoarele:

1. intrarea comuniştilor în alianţa cu alte partide de stânga, în guvernul condus de generalul Constantin Sănătescu;
2. b) atragerea sprijinului populaţiei prin promiterea înfăptuirii unor reforme (democraţie populară, reformă agrară, etc);
3. c) slăbirea coeziunii opoziţiei democratice prin racolarea în partid, sau în alte organizaţii politice patronate de acesta, a unor dezidenţe ale partidelor istorice sau a altor oameni politici.
4. d) debarcarea „tovarăşilor de drum”sau absorbirea lor în partid; În contextul politic al vremii, opoziţia a comis unele greşeli de care au profitat comuniştii.

Acestea sunt:

1. publicarea, de către ţărănişti, la 16 octombrie 1944, a programului partidului1 (ce viza naţionalizarea Băncii Naţionale a României şi a altor intreprinderi), va contribui la crearea de suspiciuni ale liberalilor faţă de ţărănişti şi la slăbirea coeziunii opoziţiei;
2. neînţelegerile interne şi scindarea Partidului Naţional Liberal au condus la subminarea autorităţii acestui partid şi la apropierea lui Gheorghe Tătărăscu de comunişti şi de aliaţii lor.

În iunie 1944, Partidul Comunist Român număra 1150 de membrii, dintre care 90% erau străini, din rândul minorităţilor (evrei, unguri, bulgari). În plus, la acea dată, majoritatea conducătorilor comunişti erau închişi în lagăre sau închisori, iar mai mult de jumătate din numărul membrilor de partid erau agenţi ai Siguranţei.

Comuniştii crează pe 20 iunie 1944 Blocul Naţional Democrat, din care făceau parte: Pardidul Comunist Român, Partidul Social Democrat, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal. Principalul obiectiv politic al blocului era scoaterea ţării din războiul dus împotriva Naţiunilor Unite.

Era o mişcare tactică, dictată de foarte slaba audienţă a comuniştilor în rândul maselor populare şi de dorinţa de a-şi asocia în lupta antihitleristă partide cu mare autoritate politică şi morală. Era foarte clar că un astfel de partid nu va lua niciodată singur puterea, astfel că la Moscova se iau măsuri din timp pentru reorganizarea sa. Ştefan Foriş, secretar general al partidului este demis pe 4 aprilie 1944 şi înlocuit cu o troică formată din Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ şi Emil Bodnăraş.

La Conferinţa Partidului Comunist Român din octombrie 1944, conducerea este preluată de Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu (ultimii trei formând „grupul moscoviţilor”).

Emil Bodnăraş a fost ofiţer în armata română. El a dezertat în 1934, fugind în Uniunea Sovietică. Aici a activat în cadrul Comitetului. În 1944, revine în România odată cu Armata Roşie. Rolul său a fost foarte important, luând legătura cu conducătorii întemniţaţi ai partidului, reorganizându-l şi stabilind contacte cu şefii partidelor democratice.

Mareşalul Ion Antonescu (foto) şi principalii săi colaboratori sunt arestaţi pe 23 august.

Regele Mihai citeşte la radio «Proclamaţia către ţară», în care se decreta încetarea războiului împotriva Uniunii Sovietice şi începerea ofensivei armatei române împotriva Germaniei hitleriste.

În aceeaşi zi, regele încredinţează formarea noului guvern generalului Constantin Sănătescu.

Acesta formează un cabinet alcătuit din tehnicieni şi militari, în care intră ca miniştrii fără portofoliu Iuliu Maniu (Partidul Naţional Ţărănesc), Constantin I. C. Brătianu (Partidul Naţional Liberal), Constantin TiteI Petrescu (Partidul Social Democrat) şi Lucreţiu Pătrăşcanu (Partidul Comunist Român).

Acesta din urmă asigura interimatul şi la Ministerul Justiţiei. Prima măsură luată de Pătrăşcanu a fost aceea de a elibera din lagăre şi puşcării pe comuniştii ce „fuseră închişi de mareşalul Antonescu”.

La Moscova se semnează, pe 12 septembrie 1944, Convenţia de armistiţiu. Aceasta impune României plata de despăgubiri de război către Uniunea Sovietică în valoare de 300 miI. dolari. Din acest moment, amestecul sovietic în treburile interne ale României se intensifică şi se realizează prin:

a) presiune economică continuă exercitată de sovietici (inflaţie, jafuri, rechiziţii);

b) politică duplicitară a comuniştilor români, care colaborau în guvern cu partidele democratice, dar luptau pentru distrugerea regimului politic burghezo-democratic;

c ) încurajarea ruşilor în acţiunile lor de către Anglia (ce semnase la 9 octombrie la Moscova „acordul de procentaje”) şi de Statele Unite (ce promovau „politica americană fără politică”).

La 12 octombrie 1944 se creează Frontul Naţional Democrat format din: Partidul Comunist Român, Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor, Uniunea Patriotică şi Confederaţia Generală a Muncii. Astfel, comuniştii au urmărit crearea unei organizaţii politice care să le netezească drumul spre acapararea puterii politice. În urma unor divergenţe cu membrii cabinetului, generalul Sănătescu îşi dă demisia. Tot el este însărcinat de rege cu formarea unui alt guvern.

Sănătescu, în urma consultării cu unii oameni politici, formează un nou cabinet la 4 noiembrie 1944. Acum este restabilită Constituţia din 1923 şi este deschisă şi mai mult calea comuniştilor spre guvernare. Sănătescu îl numeşte pe Petru Groza viceprim-ministru, pe Gheorghe Gheorghiu Dej ministru al Comunicaţiilor şi pe Teohari Georgescu sub secretar de stat al Ministerului de Interne.

Din acest moment, agitaţiile comuniste încep să ia amploare. Acum începe o puternică propagandă în răndul muncitorilor, În special. Se creează „comitetele muncitoreşti”, ce vizau subordonarea sindicatelor principalelor intreprinderi. La sate sunt organizate „comitete săteşti” ce urmăreau acapararea puterii în zonele rurale.

Teohari Georgescu iniţiază o amplă campanie de infiltrare în poliţie şi jandarmerie a multor comunişti din echipele de şoc conduse de Emil Bodnăraş, precum şi a consilierilor sovietici aparţinând N.K.V.D.

Comuniştii reuşesc să-i impună primului ministru Sănătescu adoptarea, la 24 noiembrie, a unei legi privind epurarea aparatului administrativ al statului.

Sub masca demiterii „fasciştilor, criminalilor şi vinovaţilor de dezastrul ţării” (formule des folosite de propaganda comunistă) se urmărea, de fapt, înlăturarea elementelor democratice şi acapararea de către comunişti a unor funcţii de decizie. Acum partidul iniţiază o amplă şi abilă campanie de propagandă în rândul muncitorilor şi ţăranilor săraci.

Prin promisiuni demagogice, comuniştii au reuşit să atragă în partid numeroşi membri. Ana Pauker a stabilit contracte cu reprezentanţii legionarilor şi revizioniştilor unguri din Transilvania, mulţi dintre aceştia devenind membri de partid, Aşa se explică creşterea spectaculosă a numărului membrilor de partid de la 1150 in iunie 1944 la 35000 în martie 1945.

Echipe de şoc comuniste atacă la sfârştul lunii noiembrie numeroase sedii ale primăriilor şi prefecturilor din ţară (Constanţa, Craiova, Turnu Măgurele). Atacurile au fost cu greu respinse de un guvern incapabil de a stăpâni dezordine le comuniste. Generalul Sănătescu îşi dă pe 2 decembrie demisia, acceptată de rege. Mihai I îl însărcinează în aceeaşi zi cu formarea guvernului pe generalul Nicolae Rădescu.

Situaţia din ţară era critică, Moldova şi Ardealul de Nord erau ocupate şi administrate de Armata Roşie, iar comuniştii români duceau ample acţiuni de dezorganizare a administraţiei româneşti şi de preluare de către ei a unor posturi importante în administraţia centrală şi locală. Trebuia adus deci la guvernare un om energic, care să fie capabil să păstreze ordinea în ţară. Generalul Rădescu avea reputaţia unui om intransigent şi energic, dar ataşat idealuri lor democratice.

Considerat de rege „omul momentului”, generalul Rădescu reuşeşte să formeze pe 6 decembrie un guvern din generali şi tehnicieni. El gira şi postul de ministru de interne, sub secretar de stat rămânând Teohari Georgescu, la insistenţele corn uniştilor. În ianuarie 1945 Gheorghe Gheorghiu Dej face o vizită la Moscova, aici stabilindu-se obiectivele tactice ce vizau cucerirea puterii de către comunişti.

Stalin le promitea acestora că venirea lor la putere ar conduce la cedarea Transilvaniei către România, fapt ce trebuia să treacă în ochii opiniei publice din ţară ca fiind rezultatul eforturilor comuniştilor români şi o dovadă materială a patriotismului lor. Conform indicaţiilor primite, comuniştii organizează pe 27 ianuarie 1945 un miting de protest în Piaţa Palatului Regal.

Primul ministru e calificat drept „reacţionar”, se cere demisia sa şi formarea unui guvern al Frontului Naţional Democrat. Guvernul Rădescu ordonă trupelor Ministerului de Interne să împrăştie pe manifestanţi, iar seara îl anunţă pe rege că el va menţine ordinea existentă cu orice preţ. Atitudinea primului ministru îi nemulţumeşte profund pe comunişti, care dezlănţuie o furibundă campanie de discreditare a primului ministru.

În perioada 4-11 februarie 1945, la Yalta, americanii şi englezii con sfinţi seră ca Europa de Est să devină sferă de influenţă sovietică.

Frontul Naţional Democrat convoacă cetăţenii capitalei să participe pe 24 februarie la un miting organizat de partidul Comunist din România împotriva guvernului. Participanţii ocupau partea de sud a Pieţei Palatului Regal (azi Piaţa Revoluţiei), cuprinsă între clădirile Bibliotecii Centrale Universitare, Ministerul de Interne, Palatului Regal şi Calea Victorei. Primul ministru se afla la Ministerul de Interne şi a ordonat trupelor să nu tragă în mulţime, ordinul fiind respectat întocmai.

Dinspre clădirile Ilfov, Wilson şi Boteanu se trag rafale scurte de arme automate în mulţime. În urma împuşcăturilor, mor doi oameni, iar şaisprezece sunt răniţi. Ulterior s-a stabilit de către Parchetul General că în cele trei clădiri, în acel moment, s-au aflat agitatori comunişti, membrii ai echipelor de şoc, care au tras în manifestanţi cu arme ruseşti.

Liderii comunişti, profitând de panica ce s-a produs în urma împuşcăturilor, în acuză de la tibună pe primul ministru că a dat ordin trupelor guvernamentale să tragă în mulţime, iar Ana Pauker îl acuză pe generalul Rădescu că ar fi „fascist”.

Primul ministru remite presei un «Mesaj catre ţară» ce urma să fie plubicat, urmând să apară în ziarele de a doua zi. Comuniştii însă ocupaseră tipografiile principalelor ziare şi au refuzat publicarea mesajului. În aceste condiţii, primul ministru se adresează naţiunii prin radio.

El asigură populaţia că va păstra ordinea, iar pe Ana Pauker şi pe Teohari Georgescu îi numeşte „hiene” şi „străini fără ţară şi fără Dumnezeu”. Teohari Georgescu este demis. El sprijinise o aprigă campanie de persecutare a partidelor politice democrate, manifestată prin arestări ilegale, bătaia şi intimidarea acestor partide, ocuparea şi devastarea redacţilor ziarelor Dreptatea şi Viitorul etc.

La Bucureşti vine pe 27 februarie Andrei Ianuarevici Vîşinski, vice-Comisar al Poporului pentru Afaceri Externe al Uniuni Sovietice. În contextul hotărâri lor Conferinţei de la Yalta, el îi cere regelui pe un ton imperativ (răstindu-se şi bătând cu pumnul în masă) să-l demită pe generalul Rădescu şi să-l numească în fruntea guvernului pe Petre Groza, care „se bucura de încrederea Moscovei”.

La remarca regelui că la Conferinţa de la Yalta se specifica, în «Declaraţia asupra Europei», numirea unui guvern reprezentativ, Vîşinski îi răspunde arogant regelui: „Yalta sunt eu”. Palatul Regal este înconjurat de un batalion de tancuri sovietice, astfel că regele este obligat să-l demită pe generalul Rădescu pe 2 martie. Este însărcinat cu formarea unui nou guvern prinţul Barbu Ştirbey, dar acesta eşuează în misiunea sa.

În acest context, regele încredinţează formarea noului guvern lui Petru Groza. După consultări cu membrii Frontului Naţional Democrat, acesta anunţă, pe 6 martie 1945, lista noului guvern.

Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri era numit Gheorghe Tătărăscu, ce era şi Ministru de Externe, însă posturile cheie erau deţinute de comunişti.

Numirea noului guvern este întâmpinată cu mare bucurie de comunişti, care organizează în ţară numeroase marşuri şi mitinguri În favoarea acestuia.

Data de 6 martie 1945 marchează o importantă victorie a comuniştilor în acţiunea lor de preluare a puterii politice în România. Aceasta se va realiza pe deplin la 30 decembrie 1947, moment ce coincide cu sfârşitul regimului democrat din România.

În încheiere, se observă cu claritate faptul că Partidul Comunist Român nu ar fi luat niciodată puterea în România dacă nu ar fi fost sprijinit activ de către Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi de Armata Roşie.

Chiar şi în aceste condiţii, el nu a putut prelua imediat şi total puterea. Situaţia internaţională (terminarea războiului, negocieri pentru semnarea tratatelor de pace etc.) şi cu atât mai puţin condiţiile interne nu permiteau trecerea totală a puterii în mâinile comuniştilor pe 6 martie 1945.

De aici apare şi necesitatea creării, de către Partidul Comunist, a unor coaliţii şi fronturi politice de luptă împotriva partidelor democratice.

Ideal ar fi dacă din această tristă lecţie pe care ne-a dat-o nouă, românilor, istoria contemporană, factorii de decizie şi generaţiile viitoare vor putea trage concluzii şi vor acţiona pentru a nu se mai permite niciodată repetarea unei aşa de triste experienţe istorice.

Daniel Diaconescu, Universitatea «Valahia» Târgovişte

MARELE ISTORIC GH.I.BRĂTIANU VORBEȘTE DESPRE EXPANSIUNEA RUSĂ LA MAREA NEAGRĂ

Un fragment din cursul„Problema Mării Negre”, susținut de istoricul Gheorghe I. Brătianu, în 1942-1943 la Universitatea din București

„Frumoasele perspective pentru chestiunea Mării Negre, libertatea de navigație și liberă trecere prin Strâmtori au fost în mod progresiv închise de condițiile care prevăd criza actuala și războiul.

Ne-am oprit prezentarea la Tratatul de la Lausanne. Acest tratat are deschise mari și frumoase perspective, care s-au dovedit a fi iluzii. Pentru prima dată s-a realizat pentru Marea Neagră un regim de asimilare a acesteia cu alte mări, libertate prin Strâmtori, nu numai pentru navele comerciale dar și pentru navele de război.

A existat doar o singură limitare: faptul că tonele navelor de război străine să nu depașească pe cele ale acelora din țările riverane la Marea Neagra – ceea ce înseamnă, de fapt, puterea flotei rusești.

Cu toate acestea, în comparație cu fostele prevederi, a fost un important pas înainte în normalizarea regimului naval pentru această mare și care dă o perspectiva foarte interesanta pentru țara noastră, pentru care regimul de la Marea Neagră și din Strâmtori a fost recent descris ca fiind plămânii României.

Situația încă depinde de câțiva factori permanenți, descriși de către istoricul american Gibbons în istoria sa a Imperiului Otoman din 1916, de la care eu însumi am împrumutat informații despre comerțul genovez la Marea Neagră: atâta timp cât această mare va avea apă și va fi grâu pe plaiurile Rusiei întotdeauna vor fi probleme în Strâmtori. (…)

Între timp a apărut o noutate, ceva care perturbă toate datele – așa cum perturbă toate problemele geopolitice ale acestei lumi. Nu aș îndrăzni să spun că este ceva permanent pentru că nu știm dacă acest nou element va rămâne timp de secole, nu se va schimba (…) trebuie să spunem că este vorba despre petrol – acesta este noul element care a apărut la sfârșitul secolului trecut, devenind din ce în ce mai important pentru timpurile noastre.

Deja se caută o înlocuire pentru această resursă, pregătind lumea pentru timpurile în care nu va mai fi disponibil. Sunt unii care spun chiar că aceste timpuri nu sunt atât de departe: copiii copiilor noștri e posibil că nu vor cunoaște ce este extracția de petrol.

Dezvoltarea industriei de petrol implica ambele extremități ale Mării Negre. Pe de o parte, în latura de est a Mării Negre, din ce în ce mai multe regiuni sunt deschise pentru extracția de petrol – a început la Baku, Peninsula Apcheron, către Groznîi, atât în Caucaz cât și în Maikop. Această regiune  pare a fi în întregime un lanț de câmpuri de extracție.

De asemenea, nu este nici un secret că în jurul Mării Caspice, aceste câmpuri de petrol ajung mai departe în est. Începând cu momentul în care resursele caspice curg către Batumi, petrolul devine elementul decisiv pentru Marea Neagră, prin dezvoltarea industriei petroliere în România, curgând spre Dunare. (…)

Mult regretatul Take Ionescu a avut dreptate spunând acestea, la o reuniune a partidului său: „Va fi o vreme când se va dovedi că atmosfera grea ce presează asupra României conține niște vapori de petrol”. (…)

În același timp cu dezvoltarea industriei românești de petrol, dincolo de Marea Neagră s-a dezvoltat industria caucaziana de petrol. Unii dintre autorii care s-au ocupat de această problemă, ne relateaza o conversație avută între Țarul Rusiei Alexandru al III-lea și ministrul său de finanțe; Țarul era interesat în materie de petrol, mai ales că, la Baku, se desfășura o activitate intensă, iar monarhul avea nevoie de informații despre acest subiect, astfel întrebându-și ministrul, contele Witte:

„În cele din urmă, spune-mi, ce este acest petrol? – Înălțimea Voastră – a răspuns ministrul – petrolul este un lichid ce izvorăște din pamant și are un miros urât. – Ce fel de miros? – Înălțimea Voastră, miroase a aur!” (…)

Spre deosebire de România – din cauza dimensiunilor sale – Rusia și-a apărat mai bine interesele. Majoritatea acestor interese în extracția de petrol în Caucaz se aflau în mâini rusești încă înainte de Marele Război – pentru că însuși Grupul Nobel a fost un grup rusesc.

Trusturi străine sunt din ce în ce mai mult interesate de aceasta situație, industria petrolieră era în plină expansiune, iar fluxul produselor sale la Marea Neagră explică în mare parte interesul rusesc pentru această mare și controlul strâmtorilor sale. (…)

Expansiunea sovietică la Marea Neagră între cele două războaie este un nou capitol. Această problemă are două laturi: una politică, dar de asemenea, alta economică. (…) La un moment dat a existat o adevarată descărcare pe piață a petrolului sovietic. Se poate afirma că petrolul a fost agentul principal al politicii sovietice în timpul deceniului al treilea al secolului XX.

De asemenea, petrolul este explicația pentru cum regimul sovietic s-a menținut pe sine și capacitațile sale financiare într-o țară răvășită de razboaie și experimente sociale – precum și ridicarea sa pe plan mondial ca și mare putere. Acțiunea dublă a răspândirii petrolului sovietic și a propagandei comuniste a fost simțită peste tot. (…)

(Odată cu avansul german, după preluarea puterii de către Hitler) politica europeană a intrat într-o nouă fază, iar aceasta a fost folosită de către Turcia și Soviete pentru a aduce o schimbare în politica Mării Negre.

Tratatul de la Lausanne a fost modificat într-o conferință de la Montreux, Elveția, când, pe data de 20 iulie 1936, s-a semnat un nou tratat, în care au fost schimbate dispozițiile de la Lausanne în sensul că regiunea din jurul Strâmtorilor, declarată neutră, nu se mai afla sub acest statut. Turcia a avut de atunci dreptul de a fortifica Strâmtorile și l-a folosit.

A doua schimbare a fost limitarea tonelor de deplasare pentru navele de război care intrau în Marea Neagră. S-a convenit asupra unei limite de 30.000 de tone, care ar putea fi ridicată la 40.000.

Al treilea punct era perioada în care navele de război străine aveau să rămână în Marea Neagră: 21 de zile. Fortificarea Strâmtorilor a fost un avantaj pentru Turcia, iar limitarea pentru navele de război străine a fost un avantaj pentru Rusia.

Acest lucru a fost subliniat de catre ministrul sovietic Litvinov: „Conferința a recunoscut, chiar dacă nu complet, drepturile speciale ale statelor riverane la Marea Neagră, la fel ca și situația geografică specială a Mării Negre unde nu se poate aplica în întregime ideea de libertate absolută a mărilor”. (…)

Acum, dați-mi voie să revin asupra ideii pe care am folosit-o pentru a deschide acest curs. Am spus că problema Mării Negre ne amintește de cei doi factori permanenți ai istoriei noastre: munții și marea. Munții – de unde provenim – și marea – de unde putem respira aerul libertății.

Aleg pentru acest curs problema mării din două motive. În primul rând, pentru că această parte a mării ne aduce în câmpul universal: prin mare intrăm în istoria lumii. Partea muntoasă este o problemă națională, limitată în spațiu. În al doilea rând, deoarece cred că această problemă a mării ar trebui inscripționată mai adânc în conștiința noastră.

A vorbi despre munți este precum am bate la uși deschise. Nu este nevoie să vorbim despre problema munților, căci se află adânc înrădăcinată în conștiința noastră; orice român își are gândurile ațintite în această direcție. Problema mării este una națională. Nu este pentru prima dată când avem această dilemă a inimii față de rațiune. În 1916 am ales inima, pentru că problema mării nu a fost așa de importantă precum este astăzi. Pe partea mării am avut o Rusie în cădere, în timp ce astăzi problema mării conține amenințarea unei puteri formidabile, Uniunea Sovietică de azi. (…)

Problema mării ne presează judecată mai mult decât cea a generațiilor trecute. Ni se cere, prin urmare, să avem o conștiință activă a datoriei noastre individuale și colective față de aceste probleme, să rămânem uniți, lăsând deoparte factorii care ne aduc diferențe naționale și sociale. Numai uniți vom fi capabili să rezolvăm aceste probleme și să apărăm existența însăși a poporului nostru.”

Gheorghe Brătianu (foto), a fost descendentul unei mari familii care a făcut istorie pentru România. 

Marele savant, dar și om politic român, născut la 3 februarie 1898, la Ruginoasa, județul Iași, era nepotul lui I. C. Brătianu și fiul lui Ionel I. C. Brătianu – două dintre personalitățile reprezentative al vieții politice ale României moderne.

 Primul a fost prim-ministru al țării în timpul războiului din 1877-1878, care a dus la cucerirea Independenței de Stat a României. Al doilea a fost prim-ministru în timpul Războiului pentru Întregirea Neamului. Membru al Academiei Române, el merge pe front ca voluntar în Războiul Sfânt pentru reintregirea națională și eliberarea Basarabiei de hoardele bolșevice.

La propunerea lui Nicolae Iorga, la 23 iunie 1928, Secţiunea istorică a Academiei României îl alege pe Gheorghe I. Brătianu membru corespondent. Împlinise 30 de ani.

În anul 1929 a promovat doctoratul la Sorbona sub îndrumarea lui Ferdinand Lot. (1966 – 1952), cu teza principală Recherches sur le commerce genois dans la Mer Noire aux XIII-e siecle, apărută în acelaşi an la Paris şi comentată elogios în presa de specialitate.

În anii care au urmat, a desfăşurat o activitate ştiinţifică susţinută în acelaşi timp cu activităţile politice. Publică mai multe lucrări, între care cea mai interesantă este cartea O enigmă şi un miracol istoric: poporul român.

În luna septembrie 1938, a făcut parte din delegaţia română, condusă de N. Iorga, la cel de-al doilea VIII-lea Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Zürich.

Comunicarea sa, intitulată ”O nouă istorie a Europei în Evul Mediu: sfârşitul lumii antice şi triumful Orientului” s-a bucurat de o largă audienţă.

Publică de asemenea în două volume lucrarea Acţiunea politică şi militară a României în lumina corespondenţei diplomatice a lui I. C. Brătianu.

În anii premergători războiului, Gheorghe I. Brătianu s-a apropiat de mişcarea naţionalistă română, a militat pentru o apropiere de Germania. El a rămas constant pe poziţie că Uniunea Sovietică reprezintă cel mai mare pericol pentru existenţa Statului Român şi că o alianţă cu ea este contrară intereselor sale.La 1 octombrie 1940, devine profesor titular la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii Bucureşti, în locul lui Nicolae Iorga, care se pensionase. La 27 noiembrie este asasinat savantul Nicolae Iorga. Vestea l-a zguduit profund.

La 28 mai 1942, Academia Română consfinţeşte alegerea lui Gheorghe I. Brătianu printre membrii săi, în locul rămas vacant după moartea lui Nicolae Iorga, în Secţiunea Istorică, fiind, la 44 de ani, cel mai tânăr dintre aceştia.

În vara anului 1941 a fost concentrat şi a participat chiar din primele zile la războiul antisovietic. În anul 1941 a îmbrăcat uniforma de căpitan de artilerie şi s-a dus pe front în loc să accepte conducerea Ministerului de Externe, post pe care generalul Ion Antonescu i l-a oferit cu insistenţă.

Perioadele în care savantul a fost supus obligaţiilor militare au fost: 12 iulie-30 septembrie 1941 şi 16 iulie-24 septembrie 1942.

 La 28 mai 1942, Academia Română îl alege pe Gheorghe I. Brătianu printre membrii săi, în locul rămas vacant după moartea lui Nicolae Iorga, în Secţiunea Istorică, fiind, la 44 de ani, cel mai tânăr dintre aceştia.

Savantul Gheorghe I. Brătianu rămâne un produs al culturii române dintre cele două războaie mondiale, profund naţional şi european. El a fost adversar înverşunat al iudeo-bolşevismului şi al revizionismului maghiar.

În studiile sale, a abordat adeseori problematica expansiunii rusești prin ocuparea Gurilor Dunării și controlul Mării Negre.

După 1944 este înlăturat din viaţa politică şi ştiinţifică. În şedinţa din 9 mai 1946, Gheorghe I. Brătianu a compărut în procesul Mareşalului Ion Antonescu. Depoziţia sa a fost distrusă de autorităţile bolşevice.

În anul 1947 este suspendat de la Universitate şi de la conducerea Institutului de Istorie Universală „N. Iorga“. I s-a fixat domiciliul obligatoriu (Bucureşti, strada Biserica Popa Chiţu nr. 26) şi i-au fost interzise contactele externe).

În vara anului 1947 i s-a propus să se expatrieze, iar refuzul său a fost vehement: „Brătianu nu dezertează din România“.

După cum declară academiciana Cornelia Bodea, prezentă la întâlnirea dintre Alexandru Rosetti şi Gheorghe Brătianu, când Rosetti îi înmâna un paşaport semnat de ministrul de Externe – comunista Ana Pauker, agenta Moscovei –, savantul istoric a replicat: „Mă numesc Brătianu, domnişoară Bodea!“.

Ana Pauker nu suportat înfruntarea şi a ordonat suspendarea profesorului Gheorghe I. Brătianu din toate funcţiile publice pe care le deţinea şi fixarea domiciliului obligatoriu. În anul 1948 a fost înlăturat din Academia Română.

În noaptea de 7/8 mai 1950 este arestat şi întemniţat în închisoarea din Sighet, fără să i se intenteze proces.

Grav bolnav în închisoare, i se oferă tratament medical, cu condiția retragerii tuturor afirmațiilor sale privitoare la Basarabia și Bucovina ca pământuri românești.

Episcopul Alexandru Todea, aruncat și el în pușcăria comunistă, a povestit ce i-a spus Brătianu despre târgul pe care i-l propuseseră comuniștii.

„Mi-a spus că a venit o comisie şi, după cîte mi-aduc aminte, a fost expresia sa, o comisie de la Bucureşti care i-a promis tratament medical cu singura condiţie să renunţe la ce a scris referitor la faptul că Basarabia şi Bucovina sînt pămînt românesc şi să susţină în altă ediţie că aparţin Rusiei. Gh.B. mi-a spus că a răspuns: «Nu-mi voi trăda ţara; nu pot dezminţi un adevăr istoric şi nimic pe lume nu mă poate justifica să scriu neadevăruri despre istoria românească».

Atunci acele persoane i-au zis: «N-ai să primeşti îngrijire, nici tratament, nici medicamente, aici ai să pieri». Gheorghe Brătianu le-a răspuns: «Şi dumneavoastră o să pieriţi într-o zi, dar nu-i totuna să pieri cu demnitate sau cu laşitate». L-au privit în ochi, n-au mai spus nimic şi au plecat. A rămas mai departe, singur, în celula 71 a închisorii Sighet.

Marele savant, moare la Sighet în noaptea de 23 spre 24 aprilie 1953, chiar de ziua lui de Sfânt. Avea 55 de ani.

În studiile sale, a abordat adeseori problematica expansiunii rusești prin ocuparea Gurilor Dunării și controlul Mării Negre.