CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O greșeală majoră a părții moldovene în acceptarea acordului de încetare a focului în conflictul transnistrean care a dus la recunoașterea de facto a regimului separatist de la Tiraspol

Soldații ruși și transnistreni defilând la Tiraspol, capitala regiunii separatiste a Transnistriei.

Expert de la Chișinău, detalii privind acordul de încetare a focului în conflictul transnistrean

Radio Chișinău și https://infoprut.ro reamintesc că pe 21 iulie 1992, la Moscova, președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, și cel al Federației Ruse, Boris Elțin, au semnat Convenția cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova.

Documentul prevedea încetarea imediată a focului, crearea unei „zone de securitate”, constituirea unor forțe de menținere a păcii și crearea unei Comisii Unificate de Control, tripartită, care să monitorizeze respectarea acelui acord.

Măsurile prevăzute în acest document trebuiau să constituie o importantă parte componentă a procesului de reglementare a conflictului prin mijloace pașnice.

La 30 de ani de la semnarea  acordului, conflictul transnistrean rămâne, însă, nerezolvat și prezintă cel mai mare risc de securitate pentru Republica Moldova.

Semnarea acordului de încetare a focului a avut loc în contextul implicării masive a Armatei a 14-a a Federației Ruse cu armament greu în atacuri sângeroase asupra părții R. Moldova în timpul războiului de la Nistru.

Acele evenimente au determinat Chișinăul să accepte un acord de încetare a focului în condițiile impuse de Moscova.

Expertul Ion Leahu, care a fost membru timp de mai mulți ani în Comisia Unificată de Control, menționează că semnarea acordului respectiv a dus la încetarea războiului, dar acest document nu stipulează clar părțile conflictului.

Din  păcate aici încep problemele. Adică, până aici totul este bine – au semnat Rusia și R. Moldova. Ar părea că Rusia și Moldova trebuie să ducă până la capăt prevederile acestui acord, însă, au fost schimbate noțiunile și în calitate de părți  în conflict apare nu Rusia și Moldova, dar Moldova și Transnistria – ceea ce schimbă radical situația. Faptul că și astăzi suntem atât de departe de soluționarea conflictului, ca și la 21 iulie 1992, este cauza că în primul rând în acord nu este clar stipulat cine sunt părțile conflictului și ale cui sunt obligațiunile de a realiza prevederile acestui acord”, afirmă Ion Leahu.

Cea mai mare greșeală a Chișinăului, care a dus la recunoașterea de facto a regimului transnistrean, a fost acceptarea faptului ca Tiraspolul să devină parte a misiunii de pacificare și altor prevederi ale acordului, susține expertul.

Potrivit prevederilor acordului, Comisia Unificată de Control întrunea reprezentanții structurilor de conducere, diplomatice – relații externe, interne, ale structurilor de asigurare a securității. Deci, vrem nu vrem, mai mult probabil fără să ne dăm seama, noi am recunoscut că Transnistria, la același nivel cu Rusia și R. Moldova, are asemenea instituții, proprii unui stat. Noi n-am semnat nicăieri că recunoaștem, dar însuși faptul că am acceptat ca Transnistria să devină parte în realizarea misiunii de pacificare și în realizarea altor prevederi ale acordului, de facto am recunoscut că ei sunt stat”, menționează Ion Leahu.

Majoritatea prevederilor Acordului, spun analiștii, sunt încălcate de regimul de la Tiraspol: Zona de securitate nu este nici demilitarizată și nici sigură, Tiraspolul și-a consolidat în mod consecvent un hotar de facto, instalând bariere fizice și posturi de control, este îngrădită libera circulație, iar forțele de menținere a păcii și-au demonstrat ineficiența în prevenirea tuturor acestor ilegalități.

03/08/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cine a castigat in razboiul de independență dus in 1992 de R. Moldova cu Rusia ?

 

 

 

 

 

 

 

 

După colapsul Uniunii Sovietice, mai bine de două treimi dintre locuitorii fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti doreau o apropiere mai strânsă de România şi de țările occidentale, în vreme ce localnicii de la est de răul Nistru pledau pentru întărirea relațiilor cu Rusia şi Ucraina.

 Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată Republica Moldovenească Nistreană, iar la 25 august 1991 Sovietul suprem al RMN a adoptat declarația de independență a noii republici.

Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului.

Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS „să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc transnistrean cu privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc”.

 Pe 2 martie 1992, Republica Moldova devenea membru ONU, ceea ce a condus la recunoașterea caracterului ilegal al auto-proclamatelor “republici” nistreană si găgăuză.

După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU , președintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor rebele care atacaseră posturi de poliție loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului.

În aceeaşi zi, Federaţia Rusă a început un război nedeclarat împotriva Republicii Moldova, operaţiile militare desfăşurându-se în estul statului.

Unităţile armatei a 14-a ruse s-au angajat activ în luptă, utilizând tancuri, maşini blindate, aruncătoare de mine, tunuri antitanc împotriva moldovenilor.

Rebelii, ajutați de trupele sovietice, și-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată.

În acele zile fierbinţi, R. Moldova nu avea o armată naţională şi nici efective militare cu care s-ar fi putut apăra. Frontul de luptă a fost sustinut de poliţişti şi de voluntari. 

Cine au fost  voluntarii, si cine erau eroii care s-au ridicat din proprie voinţă în apărarea independenţei R. Moldova murind in anonimat?

Separatiştii de peste Nistru, conduşi de rusul Igor Smirnov, se pregăteau de război încă din 1989.

Tanarul stat R.Moldova a trimis pe front voluntari şi poliţişti  fără muniţie şi fara un echipament adecvat de lupta. 

„Aveam misiunea să culegem informaţii şi am ştiut că ei se înarmează. Ne-am trezit că începuse răboiul, cu echipe de băieţi care-o făceau pe-a partizanii”, spunea  Alexandru Ganenco, colonelul de Securitate care a coordonat segmentul Râbniţa-Delacău din stânga Nistrului, în timpul războiului din 1992.

Voluntarii au fost instruiţi sumar şi încadraţi în grupurile coordonate de Ministerul Securităţii din R.Moldova: Burunducii, Scorpionii, Răzeşii şi Dacii.

Toate grupurile au acţionat în zona Dubăsari si  în total numărau circa 600 de oameni. La acea dată nu exista Ministerul Apărării, rolul lui fiind îndeplinit de aceşti combatanţi, care au luat de bunăvoie arma în mână, precum şi de poliţiştii aduşi din toată ţara

 

 Presedintele-Republicii-Moldova-Mircea-Snegur-si-Generalul-Ion-Costas-Transnistria-Basarabia-Bucovina.Info_Fostul ministru de interne din acea perioadă, generalul Ion Costaş, a evidenţiat greutăţile tânărului stat moldovean care, neavând armată, s-a apărat de agresiune cu poliţişti şi voluntari.

 In fotografie presedintele de atunci Mircea Snegur si generalul Ioan Costas. “Noi n-am avut armată naţională. Noi am avut nişte TAB-uri şi acelea le-am primit în ’91, le-am primit în eşaloane care ni le-au trimis din România, le-am primit aici.

Generalul Spiroiu, acela a fost omul care şi-a asumat răspunderea respectivă.

Sigur cu consimţământul domnului Iliescu, că am fost şi la domnul Iliescu atunci.

De tancuri nu se vorbeşte nici până în ziua de astăzi. Noi eram cu beţele şi cu curajul pe care îl avem şi am încercat să apărăm integritatea teritorială şi libertatea acestui popor, care se numeşte român”.

 În urma războiului, partea de est a Moldovei aflata sub protectia deschisa a Rusiei şi-a declarat independența, sub denumirea de Republica Moldoveneasca Transnistria, rămânand  nerecunoscută de statele lumii, până în zilele noastre.

 

 

Forțele loiale R. Moldova au pierdut în luptele din anii nouăzeci, aproape 300 de combatanți. Alte sute au fost rănite. Conform informațiilor existente, separatiștii transnistreni susținuți de Federație Rusă au pierdut în lupte 1200 de luptători.

 

 


Moarte cotropitorilor


Moarte canibalilor români

 

 

Razboiul din Transnistria

 

La 21 iulie 1992 Republica Moldova și Federația Rusă au semnată o Convenție cu privire la „principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova’.

Practic, Conducerea Moldovei fără să se consulte cu Parlamentul, Guvernul și partidele politice din acea vreme, personal Președintele Mircea Snegur, care a negociat și semnat la Moscova, împreună cu președintele Rusiei, Boris Elțin, la 21 iulie 1992, un armistițiu de încetare a războiului, a cedat pas cu pas toate cuceririle dobândite de combatanții războiului de la Nistru.

Prin acest act Mircea Snegur a cedat din teritoriul Republicii Moldova partea dreaptă a Nistrului, cetatea și oraşul medieval Tighina și alte localități: Gâsca, Copanca și Chițcani.

Incompetența, lașitatea și trădarea din partea unor ofițeri cu grade mari și funcții înalte din conducerea armatei și a unor comandanți de unități militare, și anume: Şeful de stat major generalul Pavel Creangă, locțiitor al ministrului apărării Tudor Dabija-Cazacu, col. Anatolie Cociug, col. Grama, Știrbu, Parinov, nu se pot uita, pentru că misiunile militare organizate de ei au dus la pierderi de vieți.

Chiar și după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere regimului separatist sprijin militar, politic și economic, permițându-i să supraviețuiască și conferindu-i un anumit grad de autonomie vis-à-vis de Moldova.

Generalul Lebed, comandantul Grupului Operațional Rus (ROG, fost Armată a 14-a) începând cu iunie 1992, s-a purtat deseori ca un politician transnistrean și a amenintat că armata sa ar putea să ajungă la București în două ore.

OSCE are deja de mulți ani o misiune de observație la fața locului și încearcă să ghideze negocierile privind rezolvarea conflictului.

Trupele rusești staționează în continuare pe teritoriul moldovenesc, în pofida obligațiilor asumate de Rusia la summit-urile OSCE din 1999 și 2001, prin care se angaja s-asi retraga trupele si armamentul din zona pana in anul 2002.

 

 

 

 

 

Surse : Wikipedia.ro; digi24.ro / Timpul.md

 

04/03/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Atenţie la Rusia după alegeri. Republica Moldova este ţinta unei agresiuni informaţionale dinspre Est

Harta Republicii Moldova

La această oră, Republica Moldova este ţinta unei agresiuni informaţionale mişeleşti dinspre Est. Rusia a lansat împotriva noastră un atac ucigător care nu întotdeauna se vede cu ochiul liber.

De ce Moscova a pus tunurile pe Chişinău? 

Campania pentru alegerile din 28 noiembrie se derulează, de fapt, sub focul încrucişat al artileriei propagandistice a Moscovei. Ruşii au pus tunurile pe noi, chit că nu toată lumea remarcă acest lucru.

Dezlănţuit prin canalele oficiale ale Kremlinului, prin presa afiliată comuniştilor, dar şi printr-o serie de impostori obscuri, plasaţi cu abilitate în cursa electorală, presingul ruşilor culpabilizează cu dibăcie orice discuţie pe tema NATO sau a integrării europene. Se induce ideea că doar o revenire la matca imperială de altădată ar putea fi salvatoare pentru Republica Moldova.

Războiul psihologic este ca radiaţia. Invizibilă, aceasta calcă totul în picioare şi trece prin orice. Declanşează focul, dezmembrează solidul, dezintegrează lichidul, disipă aerul. Împletind aparenţele cu realitatea, amestecând adevărul cu ficţiunea, operaţiunea rusească de manipulare prin cuvânt are o putere de persuasiune devastatoare, stabilind adesea agenda publică a dezbaterilor electorale de la noi.

Astfel, partidele prooccidentale sunt silite să se apere, să se cantoneze în defensivă, ceea ce le pune în situaţia deloc favorabilă de a se justifica. De a demonstra că ele n-au nici coarne şi nici coadă.

Ascultaţi-i, de exemplu, pe ministrul de Externe rus, Sergei Lavrov, pe ambasadorul Valeri Kuzmin sau pe deputatul Dumei de Stat Alexei Ostrovski. Citiţi articolele unor autori cunoscuţi din prestigioasele publicaţii moscovite de genul ziarelor „Izvestia”, „Kommersant” sau „Rossiiskaia gazeta”. Toţi împroaşcă în noi cu invective şi insinuări. Când vorbesc de liberali, democraţi sau români, cuvintele-cheie utilizate de ei sunt „fascist”, „nazist”, „extremist”, „rusofob”. Ghimpu e comparat cu Hitler, Filat, în viziunea lor, ar fi un „naţionalist mascat”, iar Lupu – un „proocidental camuflat”.

Hărţuiri postelectorale

La mijloc e o amplă campanie de dezinformare a populaţiei, de intoxicare a presei şi clasei politice. Oricât ar părea de paradoxal, obiectivul ei este nu atât scrutinul propriu-zis din 28 noiembrie, cât perioada postelectorală. Se pregăteşte, de fapt, terenul pentru ingerinţele diplomatice de după alegeri. Pentru hărţuirile politice ulterioare.

După votarea de la 28 noiembrie 2010, indiferent de rezultatul final al alegerilor parlamentare anticipate, ruşii vor pune presiune pe Chişinău. Vor interveni în culise, dar cu tupeul şi brutalitatea care-i caracterizează, pentru a impune cu de-a sila Republicii Moldova o coaliţie de centru-stânga.

Cum nu au posibilitatea să aducă la guvernare o marionetă ordinară, ei vor forţa o combinaţie de partide de dreapta şi de stânga. O atare soluţie le convine chiar mai mult decât un regim comunist monocolor, deoarece o coaliţie eterogenă şi amorfă va genera o guvernare slabă, sfâşiată de interminabile lupte intestine. Este clar că o putere pestriţă, încropită de forţe cu interese şi concepte diametral opuse, va fi lesne manipulată de Kremlin.

În consecinţă, menţinând aparenţele unei guvernări decente şi neextremiste, Moscova speră să anihileze aspiraţiile proeuropene ale populaţiei Republicii Moldova. Să descurajeze simpatiile proocidentale ale majorităţii partidelor democratice de la Chişinău.

Cu alte cuvinte, întrucât nu are cum să ne forţeze să jucăm împotriva Occidentului, Kremlinul ar vrea să nu jucăm deloc. Pentru asta trebuie să ne aducă într-o situaţie care pe tabla de şah se numeşte „pat”, când jucătorul, deşi are la îndemână mai multe opţiuni, n-are voie să facă nicio mutare legală. Scopul ruşilor este, deci, să ne scoată din jocul internaţional şi să ne ţină suspendaţi între interesele divergente ale Estului şi Vestului.

Războiul geopolitic nu va înceta

Parcă-i văd pe unii naivi cum îmi reproşează că vremurile se schimbă. Că Rusia se deschide spre Occident. Că obiectivele lor în curând vor fi armonizate. Că începe o epocă de aur în care cu toţii vom trăi ca fraţii sub „acoperişul comun de la Vancouver la Vladivostok”, după cum s-a exprimat recent Anders Fogh Rasmussen, secretarul general NATO. Iluzii.

În ciuda înţelegerilor de la suprafaţă şi a problemelor ascunse sub covor, rivalitatea dintre Est şi Vest nu va dispărea. Resetarea relaţiilor cu Rusia nu a condus la democratizarea acesteia. Şi nu a făcut-o să renunţe la orgoliul ei de veacuri de a se constitui în cea de-a Treia Romă. Dimpotrivă.

Războiul geopolitic nu va înceta. Atâta doar că va continua cu alte mijloace. De aceea, Chişinăul, dacă nu vrea să fie strivit între ciocan şi nicovală, trebuie să se grăbească. Să reuşească să se pună la adăpostul occidental.

În aceste condiţii, la 28 noiembrie nu avem dreptul la eroare. Nu de alta, dar s-ar putea să nu mai avem timp s-o îndreptăm.

Autor: Petru Bogatu

Sursa: Jurnal md.


19/11/2010 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: