CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UN MOMENT DE TRISTEŢE, DE NEÎMPLINIRE, UN VIS FRUMOS CARE A EXISTAT ŞI CARE S-A SPULBERAT : JUBILEUL A 20 DE ANI INDEPENDENŢĂ A R. MOLDOVA

 

Besleaga

Vladimir Beşleagă (dreapta) şi Emilian Galaicu-Păun

Vasile Botnaru

Pentru că suntem exact la mijlocul lunii jubiliare a anului jubiliar, astăzi vom continua seria de dezbateri la tema independenţei. Am invitat în studioul de la Chişinău al Europei Libere doi scriitori ca să vorbim despre cuvintele cele mai potrivite, – cine, dacă nu scriitorii le ştiu mai bine, – pentru un bilanţ al independenţei, astfel încât să nu fim nici ridicoli, nici patetici, dar nici teribilişti, sau catastrofişti.

Asta pentru că un omagiat are perspicacitatea să împartă la doi cuvintele de laudă ce îi sunt adresate. Dar nu e şi cazul unui stat, care, reprezentat de înalţi şi foarte înalţi demnitari, nu se mai satură de ofrande oratorice.

Aşadar, invitaţii mei de astăzi sunt scriitorii Emilian Galaicu-Păun şi Vladimir Beşleagă.

Europa Liberă: Ce cuvinte s-ar cuveni să rostim noi ca să nu fim nici patetici, exagerat de, nici ridicoli, nici să dăm senzaţia că iubim Moldova doar pe bilboard-uri şi doar în campaniile electorale. Domnule Beşleagă, cum ar trebui de consemnat jubileul de 20 de ani ca să nu dăm în bară?

Vladimir Beşleagă: „Cel mai corect ar fi să nu fie consemnat în genere, pentru că nu este un moment de mare bucurie sau de jubilare. Dar e un moment de tristeţe, de neîmplinire, de un vis frumos, care a existat şi care s-a cam spulberat.”

Europa Liberă: Bine, dar un om care împlineşte o vârstă, oricum îşi aminteşte, se uită în metrică că are ziua de naştere şi măcar tehnic o consemnează.

Vladimir Beşleagă: „Are, dar nu cu tam-tam, dar nu cu fel de fel de manifestări.”

Europa Liberă: Adică să aşteptăm 80 de ani ai Dumneavoastră?

Vladimir Beşleagă: „Nu să aşteptăm, dar să ne dăm seama că nu e cazul să facem mare gălăgie şi mare veselie. Cel mai bine ar fi fost să facă o analiză serioasă a ceea ce s-a întâmplat, de ce s-a întâmplat aşa cum s-a întâmplat şi ce se întâmplă acum. Şi foarte modest. Dar când se face mare tam-tam, atunci e ceva suspect şi neplăcut la bază.”

Europa Liberă: Emilian?

Emilian Galaicu-Păun: „Hai şi-om face o mică diferenţă dintre cuvinte, cuvinte de gândit şi sloganuri. Sloganuri vom avea foarte multe. Bănuiesc că o să se spună despre realizări şi despre tot ce a însemnat etapele devenirii. De fapt, ce am devenit? În aceşti 20 de ani nu s-a creat nici măcar o idee naţională, care ar coagula nişte oameni, care s-au născut aici, vorbesc limbi diferite, aparţin diferitor credinţe. Dacă mă gândesc bine, probabil unul dintre sloganele care a emanat de jos ar putea puţin să reflecte situaţia noastră – „Unire”. Acel „Unire, moldoveni!” de cândva, din 90. Am senzaţia că totuşi n-a fost coborât de sus, dar a venit cumva din necesitatea oamenilor, care s-au regăsit în piaţă, s-au regăsit pe ei înşişi, dacă vrei. Acum mai puţin s-ar potrivi, pentru că această unire ar însemna mai degrabă Uniunea Europeană, fiind cetăţenii noştri pretutindeni în Uniunea Europeană şi nu numai, şi în Canada şi aşa mai departe. Aş mai adăuga o nuanţă, – dacă e să vorbim de acest jubileu, – de fapt avem nevoie să vorbim chiar de limba română. Pentru că limba română, fie şi într-o situaţie încă deplorabilă, care există astăzi la zi în Republica Moldova, este principalul atu al acestui stat. Dacă a obţinut ceva, este faptul că totuşi limba română a devenit o limbă de stat, limba română şi-a recăpătat grafia latină şi este un instrument care ar putea, teoretic cel puţin, să fie un fel de perpetuum al dezvoltării statului.”

Europa Liberă: Emilian, îmi cer scuze, dar tot drojdia asta continue să bulverseze spaţiul public şi societatea. „Unire moldoveni”, dar dezbinare moldoveni, care vă consideraţi neromâni.

Emilian Galaicu-Păun: „Da, aici când vorbeam de moldoveni, vorbeam de locuitori ai Moldovei, nota bene. Problema provine de la acel act de independenţă, pe care s-a precipitat să-l recunoască România cu Moldova. Titlul cu Moldova nu a fost bun în nici un caz pentru acest tânăr stat pentru că imediat amintea de Moldova de dincolo. Grecia a protestat şi protestează în continuare la denumirea de Macedonia, insistând să se numească fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Dacă se găsea o denumire, care să înglobeze o realitate constituită în care avem mai multe etnii, avem mai multe credinţe, probabil că nu s-ar fi ajuns la acel moldovenism primitiv, care la un moment dat a fost bîta cu care a luptat PCRM împotriva populaţiei ţării.”

Vladimir Beşleagă: „Cu ocazia acestui jubileu sau aniversări ar fi fost cazul să se limpezească unele lucruri, ca populaţia noastră, nu numai pătura intelectuală sau politicienii să-şi dea seama ce e independenţa şi ce s-a produs totuşi, dar să înţeleagă şi lumea largă, lumea de jos, pentru că această mişcare a pornit totuşi de jos. Se acumulase multă durere din cauza deceniilor de opresiune, şi din cauza deportărilor, şi din cauza nedreptăţilor, din cauza presiunilor coloniale în epoca industrială, o zonă ca a noastră agrară era introdusă în civilizaţia modernă ca nişte sclavi. Ei erau materie primă pentru complexul militar industrial sovietic, care sugea toate forţele din ceea ce se numea agricultură, sau din pământul acesta. Să ne aducem aminte că în anii 80 se punea foarte acut problema ecologiei, pământurilor distruse. Totul se făcea pentru a da cât mai multă producţie. Ceea ce se făcea dezastru în ecologie. Se făceau dezastre în sufletele oamenilor. După aceea, când a pornit această restructurare şi a pornit mişcarea de jos a maselor, s-au găsit anumite persoane, care au canalizat lucrurile astea mai spre limbă, mai spre alfabet şi au lăsat problemele acelea economice.”

Europa Liberă: Deci, a fost o diversiune?

Vladimir Beşleagă: „Poate că şi un pic de diversiune a fost. Sau liderii de atunci au mizat pe coarda aceasta a limbii. Şi uneori se făcea impresia că asta ar fi fost o minirevoluţie sau o renaştere numai lingvistică.”

Europa Liberă: Ştiţi, un străin, care încerca să facă o pastilă din tot ce spuneţi Dumneavoastră, spunea că moldovenii au păţit-o ca supuşii unui feodal, care au dat foc la castel şi după aia ce? Sigur, că eu nu sunt de acord, e ofensatoare această comparaţie. Dar, în mare, când mă gândesc, cine sunt adevăraţii beneficiari ai independenţei? Cei care n-au semnat independenţa, care n-au fost de acord cu independenţa, care au văzut în independenţă un instrument de zădărnicire a unirii cu România, sunt bine-merci. Şi atunci întrebarea esenţială, la care după mine ar fi trebuit să răspundem, analizând ce s-a întâmplat, este din ce componente s-a făcut naţiunea politică, dacă există?

Vladimir Beşleagă: „Eu aş vedea în actul independenţei sau fenomenul independenţei în primul rând aspectul declarativ politic. În urma declarării sau proclamării independenţei, Republica Moldova sau teritoriul acesta s-a rupt de imperiu şi a devenit subiect al dreptului internaţional. Şi odată devenit subiect al dreptului internaţional, el poate să menţină relaţii cu alte ţări. Şi în felul acesta actul politic este de foarte mare importanţă.”

Europa Liberă: Domnule Beşleagă, îmi cer scuze, dar tocmai făcând această analiză, n-ar fi oare cazul, atunci când spunem – Moldova s-a rupt de imperiu, să punem alături şi adevărul că a fost abandonată de imperiu. Demitologizăm? Sau dimpotrivă mistificăm şi mitologizăm?

Vladimir Beşleagă: „Declararea independenţei, eu ziceam la început, este un act declarat. Aşa cum se mărită o fată, face o nuntă ca să ştie flăcăii altă dată să-i dea pace, să nu se mai bage peste dânsa. Dar după aceea au urmat multe alte lucruri, care au negat-o. Pentru că nu toată societatea şi nu toată clasa politică au fost de acord cu această independenţă. Au visat restaurarea fostului imperiu. Şi dacă aruncăm peste ani, de la 1991 la 2009, vedem că acel act al independenţei, sau acel document a fost ars, în mod intenţionat, nu întâmplător.”

Europa Liberă: Dar chiar întâmplător să fi fost, asta e ceva simbolic.

Vladimir Beşleagă: „Da, a fost ars. Deci, de la bun început el a fost urât de o mare parte şi când a apărut posibilitatea el a fost ars. Aşa ceva eu cred că nu s-a întâmplat cu nici o ţară care şi-a proclamat independenţa sau suveranitatea. Deci, independenţa ca un act politic şi istoric a intrat imediat într-o zonă de luptă continuă şi de o parte şi de alta. Unii îl susţineau, alţii îl negau. Până şi Ziua Independenţei a fost abolită şi a fost înlocuită cu ziua republicii. Nu este o victorie, nu este o realizare. Este o luptă permanentă la sânge. Pentru această independenţă au murit acei 300 şi ceva de combatanţi la Nistru.”

Emilian Galaicu-Păun: „Hai să ne amintim încă de ceva: acea declaraţie a suveranităţii a survenit după eşuarea puciului de la Moscova. Bine, aici oricum era acea mişcare care ducea în acea direcţie. Nu se poate spune că generaţia şi a domnului Beşleagă şi mai încoace – a lui Grigore Vieru, Leonida Lari, Dabija, etc. nu a făcut nimic. În conştiinţa publică deja exista un vector foarte clar spre desprinderea de Uniunea Sovietică. Dar punctul final, sau cel puţin direcţia spre care ar fi dorit acea masă să meargă, era una foarte confuză. Se poate vorbi mai degrabă de o mişcare browniană, care exista în acei ani – 88-89-90. Deja în anii 90 cred că existau foarte multe decepţii. Inclusiv faţă de clasa politică, care la un moment dat l-a măturat pe Mircea Druc, în care se întrevedea un alt fel de prim-ministru de o cu totul altă orientare şi de o cu totul altă formaţie, care nu venea din nomenclatura sovietică. Cei care au venit din acea nomenclatură au avut două opţiuni foarte clare: una era totuşi de consolidare a unui stat, aşa cum îşi imaginau ei, sau aşa cum aveau posibilitatea să-l încropească. Pe de altă parte, erau cei şi sunt cei care permanent sunt cu statul pe buze, dar permanent se uită de exemplu spre Kremlin sau nu ştiu eu unde. Şi care folosesc acest slogan al statalităţii doar pentru a-şi întemeia puterea proprie.”

Europa Liberă: Ce s-a ales din energiile, pe care le-am văzut cu toţii la trei mari adunări naţionale în stare să determine deputaţii şovăitori să semneze independenţa şi să se mişte pe calea desprinderii sau să accelereze desprinderea de Uniunea Sovietică? Unde sunt aceste pârăiaşe măcar?

Emilian Galaicu-Păun: „Cred că de fapt nu putem vorbi de energii canalizate într-o singură direcţie. Şi nu putem vorbi de o masă mare, care şi-ar fi propus un punct final şi într-acolo s-a îndreptat. Mai degrabă văd pârăiaşe, cum ziceai. Şi se poate vorbi la capitolul pozitiv, se poate vorbi de anumite realizări, dar a unor colective, a unor domenii în care evident s-a întâmplat ceva foarte important. Din punct de vedere spiritual, eu cred că o realizare netă este sincronizarea procesului literar. Şi când vorbesc de cultură, mă gândesc chiar la temelia statalităţii pentru că asta chiar înseamnă foarte mult. Este un liant foarte puternic. Faptul că în aceşti 20 de ani aici s-a scris româneşte, s-a gândit româneşte, s-a creat o literatură şi s-au afirmat mai multe voci foarte importante pe plan naţional. Şi când vorbesc de plan naţional vorbesc de contextul literaturii române în general. Cred că este un atu indiscutabil al acestor 20 de ani. Dacă am pune la capitolul pozitiv asta este. Imediat după ce am spus de acest atu intelectual, trebuie să pun o virgulă şi să spun că din păcate şi acest atu evident, şi aici mai punem o paranteză mai generală şi să includem aici şi realizările în domeniul muzicii, adică un Trigon, şi Teatrul lui Eugene Ionesco şi altele, nu au aici o bază economică foarte puternică. Şi statul nu face nimic pentru ca aceste adevărate cuceriri ale acestor 20 de ani de independenţă să devină nişte repere. Când mă gândesc deja la partea economică, sigur că după mine s-a greşit imens când s-a strigat aproape la orice adunare doar limbă, alfabet şi nu s-a făcut investiţii. Nu a existat o minte economică limpede, cum a existat în Ţările Baltice, cum a fost în Estonia de exemplu, care deja atunci îşi programase pentru ani de zile, pentru decenii înainte îşi programase şi acest mecanism de convertire a banilor, care să lucreze pentru stat. La noi banii au fugit din ţară, se vede foarte clar. Dacă ţii minte, venise încoace la Europa Liberă Mircea Dinescu cu nişte ani în urmă şi spunea că românii ar fi trebui să cumpere, să bage bani aici. Pentru că dincolo de spiritualitate, care sunt lucruri frumoase, dar care nu produc pe distanţe lungi modele. Pentru că nu poţi trăi doar din cultură. Ei bine, asta nu s-a întâmplat. Şi din păcate faptul că s-a gândit doar cu partea artistică a creierului, nu şi cu partea economică ne-a adus acolo unde ne-a adus.”

Europa Liberă: Marele rateuri ale acestor două decenii, spunea un om şi confirma deunăzi Valeriu Bulgari într-un interviu la Europa Liberă, e neglijarea ţăranului şi neglijarea tălpii. Şi astăzi, după 20 de ani de independenţă, cei mai necăjiţi sunt ţăranii. Ce rateuri credeţi că trebuie să trecem la registru?

Emilian Galaicu-Păun: „Mai degrabă putem spune de o serie de frustrări. Pe de o parte, nu s-a format ceea ce ar cuprinde generic prin cuvântul poporul moldovenesc, şi acum nu vorbesc cu ironie. Când un intelectual din tabăra naţională spune popor moldovenesc, te gândeşti imediat la un popor moldovenesc care se opune poporului român. Este o prostie. Când zic de popor moldovenesc mă gândesc la oamenii născuţi aici de generaţii, cum ar fi de exemplu Miroslava Metleaeva, a cărei mamă este născută aici, tată ş.a.m.d. Şi care îmbină foarte bine caracteristicile omului, basarabeanului, care întotdeauna a fost un om deschis către alte limbi, culturi. Pe aici au trecut o mulţime de popoare – armeni, evrei, ruşi ş.a.m.d. Pe de altă parte, avem un simţ foarte puternic al locului. Noi suntem, cel puţin generaţia dinaintea noastră nu prea ajungea mai departe de 200-300 de kilometri, exceptând deportările. Nu s-a reuşit crearea unei idei, care ar îngloba aceşti oameni, care s-au revendicat cel puţin geografic. Ce fel de independenţă a unui stat, când cel puţin o treime din populaţi, şi populaţia activă, se află în Italia, în Spania, în Franţa, în Canada, etc. Haideţi să mergem puţin mai departe şi să spunem de exemplu că cursurile de franceză de la Alianţa franceză funcţionează ca un fel de minister de externe, care pregăteşte cetăţeni canadieni. Toată lumea ştie treaba asta, inclusiv ruşii, care chipurile nu ştiau în 90 să treacă de la grafia chirilică la cea latină, învaţă bine-merci limba franceză, nu română, pentru a pleca. Spuneaţi de cuvintele independenţei. Cuvintele independenţei ar trebui să fie cuvintele limbii române, dar rostite de toţi, inclusiv de adversarii independenţei. Dar să-mi explice mie în româneşte de ce ei sunt împotriva acestei independenţe. Până la urmă independenţa nu este un dat. Este o provocare. Şi ca orice provocare – există adepţii acestei independenţe şi adversarii ei.”

Vladimir Beşleagă: „Odată cu independenţa noi am ieşit, sau cel puţin am avut iluzia că ieşim dintr-o epocă a colonialismului, ca o entitate colonială şi intrăm în istorie. Adică avem dreptul să ne pronunţăm.”

Europa Liberă: Cu căciula pe o parte, cu floarea la ureche.

Vladimir Beşleagă: „Da, să venim la Organizaţia Naţiunilor Unite şi să ţinem un discurs, cum l-a ţinut domnul preşedinte Snegur, care a perorat şi a tunat, şi a fulgerat împotriva separatismului. Cineva i-a sugerat din consilierii lui că ar fi cazul să se prezinte în faţa opiniei internaţionale cu problema separatismului, eu îmi amintesc treaba asta. Dar odată ieşiţi din zona ceea colonială, noi am nimerit în altă zonă, unde lumea civilizată, lumea modernă, lumea superindustrializată este mult luată înainte. Noi cu ce venim în lumea asta? Noi ce aducem în lumea asta ca o entitate statală independentă? Ce aducem noi? Noi n-avem ce aduce decât sărăcie şi nevoie. Pentru că din punct de vedere demografic noi suntem foarte fragmentaţi. Noi economie de la imperiul sovietic nu am moştenit, cu care să putem veni.”

Europa Liberă: Coada de sapă am moştenit.

Vladimir Beşleagă: „Da, asta e. Noi vedem modelul european, modelul supraindustrializat, model de viaţă, de trai. Dar noi ce avem? N-avem, dar vrem să trăim aşa, ca aceia.”

Europa Liberă: Mai trist e că vrem să-i şmecherim, domnule Beşleagă, să măsluim cumva.

Vladimir Beşleagă: „Şi atunci eu cred că ambiţiile noastre, ale acestei societăţi sau ale acestui stat sunt atât de mari, de înalte, că ele ar trebui temperate. Şi să ne aducem aminte de ce spunea Eminescu: „Eu îmi apăr sărăcia, şi nevoile, şi neamul”. De sărăcie noi nu vom scăpa aşa uşor şi nu ştiu dacă vom scăpa vreodată. Dar noi ne apărăm neamul.”

Europa Liberă: Domnule Beşleagă, dar în acelaşi timp vedem pe străzi opulenţă, vedem nunţile cum se fac. Asta nu este enervant? Bilanţul este cu semnul minus, dar avem atâta opulenţă şi atâta vanitate că am umplea lumea.

Vladimir Beşleagă: „Domnule Vasile, contrastul acesta dintre lux şi mizerie este caracteristica balcanismului. Nu ca în Occident că toţi să fie oameni cât de cât aproape, la fel. Or, castelele acelea de lângă televiziune sau de la Lacul Morilor, care frapează, asta e congenital de la balcanismul ăsta, moştenit de orientalismul turcesc. De acolo este moştenit şi care o să se ţină ca rapănul de noi totdeauna.”

Emilian Galaicu-Păun: „Faptul că venim cu sărăcia nu este cel mai grav neajuns. Şi Italia când s-au unit a venit cu nişte principate extrem de sărace.”

Europa Liberă: Păi şi Irlanda.

Emilian Galaicu-Păun: „Şi Irlanda, erau practic în Evul Mediu aproape, sau abia desprinşi de Evul Mediu. Noi am venit cu o psihologie mutilată, eu cred că asta este. Omul de aici care a supravieţuit, s-a învăţat să şmecherească. Să fure statul, dacă e posibil. Şi când n-a mai fost posibil, a furat căciula vecinului. Şi noi am venit cu o rânză teribilă. Eu cred că organul demnităţii naţionale la noi se măsoară în rânză. Ce au făcut în acest timp estonienii, balticii? Ei au investit imediat. Adică ei au chemat intelectualii lor, elita lor plecată încă în 40, cu bani cu nume de pretutindeni, i-au chemat să investească în ţară. Eu ţin minte foarte bine, prin 91-92, când a candidat la preşedinţia Estoniei cineva care a stat în America vreo 40 de ani, avea vreo 70 şi ceva de ani. Era considerat un economist foarte important şi a fost rugat să vină să candideze. La noi s-au îmbulzit pur şi simplu toţi preşedinţii de colhoz, toată nomenclatura din eşalonul doi să ocupe acest spaţiu. Ţăranul nostru ca şi cum a fost bun doar de adus cu autobuzele în piaţă, descărcat în piaţă, învăţat nişte lozinci, pe care sunt sigur că nu le-a înţeles întru totul, pentru că erau şi destul de multe lozinci ceva mai sofisticate. Când strigau democraţie, nu ştiu dacă aveau în vedere ceea ce avem noi în vedere prin democraţie. Şi după aceea, cu aceleaşi autobuze, uneori cu ştergarele legate în cruce, au fost duşi şi lăsaţi exact acolo. Au fost agrarienii, a fost PPCD, care oricum veneau în mare parte din această masă a ţărănimii. Nu prea au avut grijă să-l ridice, inclusiv să-i ridice conştiinţa de sine. Sunt în mare parte oameni, mulţi dintre ei fie că s-au născut în Siberia, fie că au rude acolo, dar această traumă istorică li s-a şters. Foarte puţini după aceea au reacţionat ca nişte oameni, care aveau ceva de discutat cu un imperiu.”

Europa Liberă: Emilian, cu atât mai mare este păcatul, şi facem bilanţul la două decenii, pentru că noi ne considerăm rustici.

Emilian Galaicu-Păun: „Şi mai mult decât atât: intelectualii din prima generaţie, sau a doua, care au venit de la ţară, au intrat la instituţii şi au făcut aici o carieră de profesor, acum lucrează la grădinărit, şi la portocale, şi la roşii prin toată Europa.”

Europa Liberă: Pentru că s-ar cuveni un final totuşi optimist: ce şanse există ca la următorul jubileu onorabil să putem spune cuvinte ceva mai bune despre independenţă?

Vladimir Beşleagă: „Eu cred că problema independenţei este în continuă dezbatere, este o continuă luptă pentru această independenţă. Ea nu s-a realizat nici măcar în mică măsură, nu s-a realizat. Din cauza că avem atâtea forţe care trag în altă parte decât spre Europa. Faptul că se preconizează o vizită a patriarhului Kirill de la Moscova să vină aici nu este altceva decât un semn că lupta se acutizează pentru orientarea strategică a Republicii Moldova. Aşa că independenţa este un pas sau un moment de tranziţie. Nu este decât o amintire. Dar lupta o să se dea în continuare şi nu se ştie cum o să se termine. Pentru că să nu uităm anul 99, cum a fost dezmembrat acel ADR, când era prim-ministru Sturza, când s-a pornit într-adevăr un demers pentru integrarea europeană. Cum s-au aliat forţele celea, care păreau că sunt foarte naţionale, cu PCRM şi l-au dat jos. Aşa şi aici, se poate produce o alianţă, pe care noi nici nu o putem s-o prevedem. Când a venit la putere în 2001 PCRM-ul, înainte de asta a venit un sol de la Moscova aici, care a lucrat bine aici cu toată agentura lui şi în felul ăsta acela a ieşit cu rezultate la alegeri. Acum vine patriarhul Kirill, care şi-a trimis emisarii lui înainte, şi au băgat bani mulţi, inclusiv prin Pasat ca să facă. Şi aceia n-au reuşit. Acum vine el în persoană să dea învăţăminte şi să instruiască.”

Europa Liberă: Dacă avem forţe de rezistenţă – să rezistăm. Dacă nu… Politicienii în primul rând se gurguţă şi spun că ei au o ditamai ambarcaţiune, dar de fapt se dovedeşte o coajă de nucă pe apele oceanului.

Emilian Galaicu-Păun: „A propos, când ziceai de viitorul jubileu. Nu ştiu, poate în 25 de ani acest stat să nu sufere mari modificări, dar tendinţa este una mai degrabă spre dezmembrare. Adică este foarte clar că Transnistria va rămâne în altă barcă, chiar dacă formal suntem în aceeaşi barcă. Este foarte clar că tendinţele din Găgăuzia sunt centripete, vor încerca să se îndepărteze cât mai tare. Nordul este cucerit de PCRM şi de rusofoni.”

Europa Liberă: Apropo, de găgăuzi. Cineva acum observa foarte bine că nu doar unirea cu România îi poate să-i determine pe ei să-şi caute de treabă. Şi eurointegrarea la un moment dat s-ar putea să-i deranjeze în măsura în care ei să invoce clauza din „ulojenia” lor şi să spună bye-bye.

Emilian Galaicu-Păun: „Exact, adică noi pe de o parte ca şi cum am adus toată jurisprudenţa europeană şi am implementat-o aici, dar asta conţine tot atâtea mine, care pot exploda oricând pe calea aceasta a independenţei. Pentru că s-ar putea să mai avem surprize şi cu bulgarii de acolo şi multe, multe altele. Pentru că repet: nu s-a creat nici o idee, nu mai vorbesc naţională, pentru că este un cuvânt care deranjează, o idee statală care ar putea să topească într-un tot întreg cât de cât
coerent. Şi când vorbesc de coerent, mă gândesc nu neapărat să avem ca pe timpuri votat o sută de procent. Dar coerent ca o pânză, care chiar dacă are ţesut pe verticală şi pe orizontală, oricum se simte ca un tot întreg. Noi nu avem un tot întreg al acestui popor, care locuieşte între Prut şi Nistru.”

Europa Liberă: Adică un goblen. Domnule Beşleagă, vreau şi de la Dumneavoastră o zare, o zdreanţă de optimism. Când s-ar putea să avem o independenţă cu care să ne mândrim?

Vladimir Beşleagă: „Eu cred că la ora actuală se dă o luptă intestină în clasa noastră politică, care este foarte dură şi foarte interesantă. Eu ca om ajuns la vârsta asta, mă uit ca la un spectacol, ca la un teatru. Alţii o iau mai în tragic.”

Europa Liberă: Da, dacă nu ne-ar viza pe noi, chiar ar fi destul de amuzant.

Vladimir Beşleagă: „Amuzant, da. Eu nu exclud posibilitatea că se pot produce nişte alianţe. Nişe mezalianţe se pot produce în viitor, mezalianţe pentru acele forţe politice, care se vor coagula, se vor întâlni, se vor asocia ca să-şi urmărească interesele lor, pentru că toate forţele politice şi politicienii au interesele lor, şi personale şi materiale. Şi se poate produce ceea ce s-a produs în istorie de multe ori – monstruoasa coaliţie, care a fost în secolul 19, care a ajuns pe buzele tuturor, se poate produce şi în zilele noastre.”

Europa Liberă: Adică să nu ne facem noi iluzii că facem excepţie din istorie.

Vladimir Beşleagă: „Nu, Doamne fereşte. Lucrurile astea sunt cunoscute şi repetate, şi practicate de când e lumea. Şi să nu ne alarmăm pentru că zona noastră este o zonă seismică, o zonă de ruptură, o zonă de sfâşiere. Şi aici un echilibru, care ar fi de dorit să fie, este foarte greu de obţinut.”

Europa Liberă: Seismică în sensul de Vrancea, dar şi în sensul geopolitic.

Vladimir Beşleagă: „În sensul de culturi şi în sensul de civilizaţii, cum spune americanul. Aici ca să se producă un echilibru trebuie să fie o clasă politică foarte experimentată şi ageră. Cum era pe timpul imperiului otoman, era Mavrocordat, era ministru de externe al lor. Ei îi spuneau şeitan, e diavolul. De o inteligenţă fantastică, care ştia să facă totul. Şi el a fost cel care a supravieţuit mulţi ani, pentru că sultanii care îi decapitau imediat pe demnitari nu i-au putut găsi nimic, pentru că el era aşa de ager. Noi cam ducem lipsă de asemenea politicieni, care să poată instaura un echilibru între aceste forţe centripete şi centrifuge. Dar forţele astea permanent o să fie şi o să se acutizeze odată cu pretenţiile Rusiei de a-şi reface zona de influenţă şi de a-şi reface imperiul. Pentru că este ştiut secretul, l-a spus un demnitar din CSI, care era pe vremuri, Borodin îi spunea, că imperiul urmează să fie restabilit într-o perioadă de 50 de ani. Deci de la destrămarea lui din 91, numărăm 50 de ani. Şi de acum încep mişcări, prin blocaje, prin chestiuni economice.”

Europa Liberă: Deci, ăsta e meciul – ori căpătăm independenţa.

Vladimir Beşleagă: „Şi ne rupem definitiv şi trecem spre Europa, ori iar înapoi acolo. Asta este, asta rămâne permanenta luptă. Aşa că momentul jubileului, sau al aniversării care se produce, sau se pregăteşte, este aşa, mă rog. Dar lupta continuă în subterană. Şi acolo se pun în mişcare forţele celea mari. Eu ziceam: asasinatele numeroase, cu zeci, cu sutele, cu miile din Rusia, se practică şi la noi. S-au practicat periodic, din când în când apar. Acela care a fost asasinat, omul de afaceri cu vinificaţia de la parcul din zona noastră, pe urmă asasinatul ăsta cu maşina capcană. Deci forţele astea oculte, obscure nu vor să piardă terenul de aici. Dar ce-i interesant? Că dintre oamenii politici foarte puţini au fost sacrificaţi. Poate doar Gheorghe Ghimpu. Dar oamenii politici ai noştri au fost intimidaţi, ei au fost ameninţaţi şi s-au conformat. S-au conformat. Au urmat indicaţiile acelor forţe oculte. Eu ştiu câţiva demnitari, care mi-au făcut mărturisiri, când Republica Moldova sau guvernarea cutare urma să facă nişte acţiuni, imediat era telefonat şi spunea: vrei să mai trăieşti? Tu de ce faci asta?

Europa Liberă: Păi şi Voronin a recunoscut că atunci când a zădărnicit planul Kozak a avut ameninţări de genul ăsta.

Vladimir Beşleagă: „Păi uite, aici forţele celea lucrează. Care nu se văd, nu se ştiu, lucrează şi acolo se dă lupta cea mare. Pentru această zonă şi pentru acest teritoriu, care rămâne deocamdată un fel de tranzit între Occident şi Orient.”

Europa Liberă: Dumnezeu îmi e martor, am vrut să storc măcar spre sfârşit o lacrimă de optimism, dar n-am reuşit.

Publicitate

20/08/2011 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ULTIMUL PRIM-MINISTRU AL RSS.MOLDOVENESTI, MIRCEA DRUC : ” CU FILAT LUCREAZĂ ACELEAŞI FORŢE CARE AU LUCRAT SI CU IURIE ROŞCA…

 

Foto: Mircea Druc si Vlad Filat

Mircea Druc, ultimul premier al Moldovei sovietice şi ultimul lider al Frontului Popular de până la Iurie Roşca, relatează într-un interviu exclusiv cum a fost demis după ce a refuzat să vândă hotelul CC, cum agrarienii au modificat Constituţia ca să scape de el, cum se falsificau alegerile în România în 1992, cum a încercat să intre în KGB, de ce a scris în cererea de reabilitare la PCUS că a fost şi va rămâne comunist.

Deşi nu-l condamnă pe Roşca, Druc recunoaşte că îi poartă pică pentru eliminarea din Front a lui Mihai Taşcă şi pentru înlăturarea din viaţa politică a lui Valeriu Matei. El crede că astăzi Vlad Filat este dirijat de aceleaşi forţe care au lucrat anterior cu Roşca şi că revenirea comuniştilor la putere e mai întâi de toate interesul capitalului care a controlat afacerile în RM în anii 2001-2009.
– Dle Druc, sunteţi singurul demnitar de la noi care crede că unirea RM cu România era posibilă după căderea URSS. Cum se putea produce ea?

– Eu mi-am dorit Unirea toată viaţa, nu doar în 1990. Dar, atâta timp cât exista „sfânta” graniţă sovietică pe Prut, nu puteai să te gândeşti nici la democratizare, nici la Unire. Cum puteai să alipeşti marea URSS a lui Brejnev la mica Românie socialistă? Era tentant, dar riscant. Eu însă eram convins că, după destrămarea imperiului, vom reveni la normal, reparând marea tragedie a Basarabiei din 1940.

Chiar şi Snegur zicea uneori: „Eu am să vă spun când trebuie să ne unim!”. La care Iurie Roşca intra în panică: „Dacă face babacul Unirea?”. S-o facă, ziceam, aş fi fericit. Continui să fiu unionist. Unirea este inevitabilă. Astăzi, ea nu mai e chestie de ideal, ci de confort. Ne putem vedea visul realizat, conlucrând în procesul de integrare europeană. Să nu uităm că astăzi şi ruşii, şi ucrainenii au mari probleme. S-ar putea întâmpla orice, căci nimic nu este stabil în lume astăzi.

„Independenţa nu e meritul celor de la Chişinău”

– În 1991, după semnarea tratatului sovieto-român, România ar fi acceptat Unirea? Şi cât de corect ar fi fost acest act, dacă populaţia RM nu şi-l prea doreşte?

– România avea o mie şi una de probleme. Dar, în momentul în care ar fi aflat că Moldova a reconfirmat actul unirii din 1918, ce avea să facă? Şi în 1918, conducerea României era fugită la Iaşi, Bucureştiul fiind ocupat de trupele germane şi bulgare, când Sfatul Ţării a votat Unirea.

Şi evenimentul s-a produs. Nu cred că, în 1991, Iliescu sau Coposu nu s-ar fi conformat votului de la Chişinău. Prin tratatul cu URSS, România s-a gândit să pregătească terenul pentru a ieşi frumos din pactul de la Varşovia şi din CAER. Gafa a fost alta. I-am spus şi lui Adrian Năstase – nimeni nu-i acuză că au semnat, dar, dacă se văd lideri politici, trebuie să anticipeze evenimentele. Când România semna actul, ai noştri convingeau oamenii să renunţe la referendumul de restabilire a URSS. A fost o nesincronizare, percepută de noi ca un cuţit în spate. Însă, dacă oamenii nu doresc Unirea, n-avem ce discuta.

 Şi de asta nu sunt de vină ruşii. Ei s-au grăbit să ia Transnistria, căci nu şi-au putut imagina că nu ne vom uni. Şi în România, poate, 15% din populaţie arde de nerăbdare să ne unim, dar nimeni nu se gândeşte zi şi noapte cum ar „acapara” republicuţa Moldova. Totuşi, opţiunea mea de unionist trebuie respectată, la fel cum eu înţeleg suferinţa celui care se tot vrea moldovean… Iar cei care refuză să înveţe rusa îmi par nişte infantili, căci limba duşmanului trebuie s-o ştii mai bine decât el.

– Faptul că, în 1990, aţi trimis echipe de voluntari în autonomia găgăuză este perceput ca o provocare pentru ruşi de a porni conflictul transnistrean. Dacă decizia într-adevăr vă aparţine, de ce aţi luat-o?

– Rugaţi cercetătorii să ridice arhivele guvernului. Eu nu am trimis pe nimeni, ci, dimpotrivă, i-am adus înapoi. Nu ştiu cine i-a organizat, dar eu pentru nimic în lume n-aş fi trimis la moarte nişte copii. Atunci era declarată stare de urgenţă şi vicepremierul Sangheli a fost numit responsabil de evenimentele din raioanele de sud ale republicii. Dar el a plecat, cu foaie de odihnă, în Egipt. Când mi s-a raportat că cineva îndeamnă copiii să intre în Comrat, unde fuseseră trase două cisterne cu amoniac, substanţe explozibile şi două cuiburi de mitralieră, mi-a albit părul… Ofiţerii diviziei aeropurtate din Bolgrad îi înarmaseră până în dinţi pe găgăuzi.

Am dat ordin să fie evacuaţi de la faţa locului toţi, în afară de militari. CNN transmitea zi şi noapte ştiri din presa moscovită, care se începeau cu „кровавый премьр Друк”. Ai noştri au interceptat o telegramă secretă de la Tiraspol, în care comandourile lui Smirnov spuneau că îl vor pe Druc viu, iar pe Costaş – viu sau mort. Cum poate să spună cineva că i-am provocat pe ruşi? Dacă nu-mi păsa, acum aţi fi avut şi republică găgăuză.

– Ne-am proclamat independenţa în momentul oportun sau trebuia să ţinem pasul cu Ţările Baltice?

– Noi am întârziat la toate capitolele. Şi limbă de stat am decretat-o mult mai târziu decât alte republici. Până şi Rusia şi-a declarat suveranitatea înaintea noastră! De aceea, aşa-zisa independenţă a RM nu este meritul celor de la Chişinău. Dar asta s-a întâmplat şi pentru că RSSM şi Belarus erau cele mai rusificate republici sovietice, fiind date ca exemplu la Şcoala superioară de partid de la Moscova. Toţi militarii sovietici în rezervă se aflau pe malurile Nistrului.

Alături de aceştia, puneţi un foarte puternic complex militar-industrial, care a şi fost punctul de pornire al conflictului transnistrean. Lukianov, Smirnov şi Bergman nu au fost eroii, ci executanţii unei comenzi. Şi ei trebuiau să decidă destinul acestui complex şi al armamentului de acolo. Apoi muniţiile au fost vândute, împărţite, iar sciziunea a rămas din inerţie. Să vedem ce-o fi mai departe. Noi n-am avut ce să facem atunci, deoarece în parlamentul din 1990, despre care facem atâta vâlvă, eram o minoritate dezbinată. Şi eu, venit din Cernăuţi, nu prea ştiam cine şi cum răsuflă aici. Doar îi suspectam de unionism pe Ion Ungureanu, Nicolae Matcaş şi pe viceministrul Sănătăţii, Loghin Alexeev.

„Eu din asta şi am?”

– Aţi declarat anterior că aţi fost demis la indicaţia şefului KGB-ului sovietic, Kriucikov. Prin ce concret aţi deranjat Moscova?

– Mai întâi de toate, eram obstacolul-cheie contra semnării tratatului unional, de care era interesată Moscova. Condiţia de a mă demite a fost pusă în noiembrie 1990, la Kremlin, de către Kriucikov şi Gorbaciov, care i-a spus lui Sgenur: „Или снимете этого сумобродного Друка, или у нас с вами нечего говорить”.

Anterior, Moscova îl avertizase pe Snegur că am putea avea trei republici şi el… a cedat. Într-o noapte, m-am trezit cu un telefon de la ministrul moldovean al Securităţii, Tudor Botnaru. M-a informat că Kriucikov îmi cere demisia şi că a primit indicaţii să lucreze în această privinţă. A urmat iniţiativa lui Nicolae Andronic, prin care Constituţia a fost modificată în sensul demiterii premierului cu votul majorităţii simple.

Cei care mi-au iniţiat demiterea au pregătit apoi congresul „Casa noastră – RM” şi aducerea agrarienilor la putere. Atunci s-a terminat totul. Unii îmi spun că, de-aş fi fost mai deştept, aş fi rămas la putere. Pentru aceasta trebuia să fiu Sangheli sau Ciubuc, ceea ce eu nu puteam fi niciodată! Fiind în funcţie, eu eram cronometrat, limitat în timp şi spaţiu şi trebuia urgent să dezamorsez bomba. Nu aveam când să menajez ifosele lui Snegur.

– Aţi vrut să candidaţi şi la funcţia de preşedinte al RM…

– La prezidenţialele din decembrie 1991, urma să candideze Mircea Snegur, Petru Lucinschi şi eu. Dar s-a considerat că Snegur nu trebuie să aibă concurenţi şi atunci „fraţii” noştri de la Chişinău au făcut a doua diversiune. Au pregătit un proiect de lege care stipula că cei care n-au trăit în RM în ultimii zece ani nu pot candida la preşedinţie. Aşa s-a terminat cu Druc în politica de la Chişinău.

– Reformele efectuate de succesorii dvs. – privatizarea şi reforma agrară – au adus RM într-un colaps economic fără precedent. La mijloc a stat lipsa de experienţă sau interesul unui cerc de demnitari de a-şi acumula averi?

– Şi atunci, şi acum, toată competenţa politicienilor de la Chişinău se reduce la egocentrism şi interese. Ei au fost competenţi în măsura în care, adoptând reforme, se întrebau: „Eu din asta şi am?”. Nimeni n-a venit la putere cu un ideal, cu un vis nebun, ci au luat puterea conjunctural. Ideea era să se ducă cei vechi şi să intrăm noi în posesia la toate bunurile. Şi pe mine mă ruga un deputat să interzic orice export din RM – ca să exporte numai el…

„Birştein m-a avertizat cu demisia”

– După ce-aţi fost demis, a fost înstrăinat din posesia statului fostul hotel al CC, „Seabeco”. Cine de la noi era interesat de această tranzacţie?

– Când mi se pregătea demisia, un consilier m-a înştiinţat că omul de afaceri Boris Birştein se arăta interesat să cumpere hotelul. Consilierul i-a spus că premierul abia l-a scos, prin judecată, de la partid şi că nu-l va vinde. „Тогда мы купим премьер-министра”, i-ar fi spus Birştein. Consilierul i-a explicat că aşa ceva e imposibil, la care acela i-a replicat: „Тогда мы снимем его с должности”. Apoi am aflat că dl Birştein organizează la hotel saune cu femei şi călătorii în Canada pentru un grup de deputaţi. Aceştia au şi cerut, în mai 1990, demisia lui Druc. Iar în octombrie, Birştein a revenit la hotel. După ce am trăit 50 de ani într-o societate în care decidea forţa politica, ne-am trezit în alta, unde decide capitalul. Când nu-i placi capitalului naţional, transnaţional sau cel mafiot, eşti înlăturat. Dacă nu i-am plăcut lui Birştein, cine mai putea să-i mobilizeze atât de frumos pe deputaţi contra mea?

– Aţi fost ultimul preşedinte al Frontului Popular înainte de Iurie Roşca, fiind ales în 1992, când liderii marcanţi ai mişcării erau înlăturaţi din formaţiune. Ce rol avea atunci Roşca în Front?

– Roşca şi alţii m-au convins să candidez, deşi nu aveam nici cea mai mică intenţie. Am acceptat cu singura condiţie ca rezoluţia şi programul economic al formaţiunii să fie propuse de mine şi să schimbăm denumirea Frontului. Ulterior, am botezat frontul „creştin-democrat”.

Înainte să fiu ales preşedinte vine, Dumnezeu s-o ierte, venerabila Lidia Istrati şi zice: „Druc, uite în ochii mei!”. Mă uit. „Vicepreşedinte trebuie să fie Matei! M-ai înţeles? Altminteri nu te vom susţine!”. I-am explicat că, în 1990, deputaţii noştri au ajuns în Parlament, au maşină la scară, o duc bine şi au abandonat Frontul… Au rămas un Roşca, un Sergiu Burcă şi alţii, cărora le trimiteam bani pentru doktorskaia şi batoane. Şi am convins-o pe dna Istrati ca Roşca să fie vicepreşedinte.

„Eu am rămas credincios, Roşca a devenit ateu”

– Dar Vieru, Lari, Gheorghe Ghimpu, toţi înlăturaţi de Roşca, nu aveau funcţii şi maşini la scară…

– Ei nu aveau nicio atribuţie şi nu se ocupau de Front. Lari era deputată a URSS. Dar mai era un om pe care foarte mult îl respect şi care a făcut foarte mult pentru pregătirea congresului, dl Mihai Taşcă. A muncit ca un rob, a umblat prin sate, a adunat oameni, a pregătit programul. Peste câteva luni, Roşca l-a dat afară. Nu ştiu nici astăzi de ce. Asta n-am să i-o iert lui Roşca.

– Ajungem la aceeaşi idee – Roşca mătura din formaţiune membrii activi. O făcea pentru a apăra idealurile naţionale sau pentru a prelua controlul total asupra Frontului?

– Asta-i povestea pe care am înţeles-o pe urmă. Sigur, Roşca urmărea să devină vioara întâia, că fiecare lider începător. Dar noi am avut şi rezoluţia că vom participa la viaţa politică a României, în care se spunea că trebuie să coordonăm cu partidele din România includerea lor în listele electorale. În ultimă instanţă, însă, n-a participat nimeni.

Numai creştin-democraţii români au luat-o pe Lari. Adică, după ce, la congres, toţi s-au aprins şi au votat, acum s-au răzgândit… Nu se face aşa! Dragostea şi susţinerea mea faţă de Roşca s-au manifestat pentru că eram sincer convins că este unionist…

– Care ulterior l-a adus la putere pe Voronin…

– Cred că tot ce a făcut în aceşti ani a făcut din egocentrism, rivalitate, rânză moldovenească ş.a.m.d. În momentul când el a crezut în proiectul de succes al statalităţii RM, ne-am despărţit. Nu mă mai interesează! Eu am rămas credincios, el a devenit ateu. Sau viceversa… Înseamnă că eu n-am studiat mecanismele şi motivaţia intrinsecă şi cea de profunzime a dlui Roşca.

V-aş ruga să ţinem cont şi de structura biopsihică a lui Mircea Druc. Eu niciodată nu condamn pe nimeni. Însă, sunt supărat un pic pe Roşca că a participat la modificarea Constituţiei, în 2000. Ştiind că, prin vot universal, nu fiecare are şanse să fie ales la cârma ţării, Roşca, meşter la combinaţii fiind, s-ar fi gândit că poate va ajunge el împărat. Sunt sigur că Voronin n-ar fi ajuns preşedinte, dacă ar fi fost ales de tăt nărodu. Asta este diversiunea lui Roşca pe care eu o regret foarte mult…

„În 1992 se falsificau alegerile în România”

– Existau persoane infiltrate de serviciile secrete în Frontul Popular?

– Ştiam cu precizie că structurile secrete şi-au infiltrat oameni în Front. L-am întrebat şi pe Tudor Botnaru despre aceasta, dar el a refuzat să-mi spună. Dar astea sunt chestii romantice – eu am să mor şi am să regret că noi, în 20 de ani, n-am fost în stare să facem o cale ferată europeană între Iaşi şi Chişinău. Sau, am intrat în CSI gândindu-ne că nu vom avea benzină şi motorină. Şi acum cărăm şi benzina, şi motorina din România.

– Cum aţi decis să candidaţi, în 1992, la preşedinţia României şi de ce credeţi că va-ţi situat pe ultimul loc în această cursă?

– Mai întâi „Vatra Românească” de la Cluj mi-a propus să candidez din partea Partidului Unităţii Naţionale Române din Transilvania. Pe urmă a venit Nicolae Lupan de la Paris, cu „Pro Basarabia şi Bucovina” şi zeci de organizaţii s-au alăturat în susţinerea mea. Am ajuns la creştin-democraţii lui Corneliu Coposu, care însă l-au desemnat candidat pe Emil Constantinescu, după ce am fost vizitat de Ana Blandiana. Ea i-a raportat lui Coposu că aş vrea să păstrez colhozurile.

Deşi i-am explicat că trebuie să retrocedăm proprietatea ţăranilor, dar să nu distrugem infrastructura sistemului de producere… Într-o zi, fiind în drum spre Bucureşti, am auzit la radio că Partidul Ecologist Român mă propune la preşedinţie. M-am trezit şi cu o delegaţie de combatanţi, care mă rugau să candidez, să le apăr interesele şi am fost de acord. Din păcate, la numărătoare, s-a furat foarte mult. Atunci, în 1992, vai de capul meu cum se falsificau alegerile! Se ştia că Mircea Druc totuna nu câştigă, iar cei din circumscripţii, dacă erau cu Ion Iliescu, îmi treceau voturile la el, iar dacă îl susţineau pe dl Constantinescu, i le dădeau lui. Aşa se explică scorul.

„Lucinschi a fost ideologul brejnevismului şi a bodiulismului”

– Într-un interviu spuneaţi că, fiind la Moscova, Bucureştiul era pentru dvs. o citadelă a întunericului, iar Chişinăul – o citadelă a dezastrului. De ce aţi mai venit încoace?

– În anii 1970-1980, fiind printre disidenţii din Moscova, participam la primul congres al subconştientului, organizat în URSS. Dar, la Bucureşti, cei preocupaţi de problema subconştientului erau băgaţi în închisori. Moscova era un megalopolis, unde aveai marele avantaj al anonimatului, pe când Chişinăul era una dintre cele mai retrograde capitale în problema naţională din URSS. În 1980, după ce m-am mutat la Cernăuţi, veneam la cenaclul „Mateevici” din Chişinău.

 Am aflat că cineva din conducerea Frontului Popular a decis să-l roage pe Gorbaciov ca să ni-l trimită pe Lucinschi din Asia Centrală, ca prim-secretar. I-am rugat să se abţină, dar nu m-au ascultat. Şi a venit Lucinschi, care, susţinut de Eremei, ne-a adus în o majoritate comunistă în parlamentul din 90. Dar într-o zi, trecând pe la Uniunea Scriitorilor, l-am găsit agitat pe Gheorghe Ghimpu.

Era responsabil pe campania electorală a Frontului şi mi-a spus necăjit că, în seara aceea, urmează să aibă loc prezentarea candidaţilor la Străşeni, dar Ion Vatamanu are zi de naştere şi nu este în formă. L-am sunat pe Vatamanu, însă el mă invita ca să-mi arate o damigeană… Atunci, la rugămintea lui Ghimpu, am mers ca persoană de încredere a poetului. După întâlnire, nişte oameni m-au întrebat dacă n-aş vrea să candidez la Vorniceni şi Lozova, unde Frontul nu avea candidaţi. Am câştigat din primul tur şi am ajuns deputat. Până a începe lucrările parlamentului, era o luptă crâncenă între Snegur şi Lucinschi pentru funcţia de spicher. Eu am optat pentru Snegur, care nu avea păcatele lui Lucinschi – ideologul brejnevismului şi a bodiulismului.

 În anii 70, anume Lucinschi a fost responsabil de epurările celor 140 de persoane de la Politehnică, printre care am fost şi eu, când tot corpul didactic a fost măcelărit, au fost închise librăriile, a început o cruciadă nemaipomenită contra naţionalismului. Şi atunci am avut o întâlnire conspirativă cu Snegur. I-am, lămurit că Frontul îl susţine, dacă ne fă funcţia de premier. Eu credeam că această funcţie ar trebui să revină comuniştilor, pentru ca ei să răspundă de toată debandada. Frontul, însă, şi-o dorea insistent, pentru ca la urmă să mi-o propună mie… Am început să scriu legea guvernului şi programul de guvernare.

Clipoceam muncind, la un hotel, când mi-au apărut la uşă Anatol Ţăranu şi Nedelciuc. „Domnul Druc, se zvoneşte că mata o să fii candidat la funcţia de prim-ministru. Renunţă, dle, nu-i de nasul matale”. „Ştiu, le-am spus, dar nu te-ai mai duce matale într-un loc, ca să mă laşi să lucrez?”. Ei îl vroiau pe Lucinschi, pe oricine, dar numai nu pe un oarecare Druc. După ce premierul Pascari şi-a dat demisia, am prezentat programul de guvernare în parlament şi m-au ales prim-ministru. Snegur iarăşi a jucat frumos – ne-a pus contra-condiţia ca să-l acceptăm ca prim-vicepremier pe Sangheli. Şi astfel şi-a infiltrat oamenii săi în executiv.

– După ce aţi fost persecutat de KGB şi alungat din partid, cum v-a acceptat Kremlinul ca premier? Nu ştia Gorbaciov că sunteţi unionist?

– Pentru că Parlamentul de la Chişinău m-a votat cu 99,9%. Numai generalul Iakovlev, comandantul districtului militar Odesa, s-a abţinut. A fost un caz fără precedent în URSS. Nu ştiu ce gândea Gorbaciov despre mine. Dar atunci când găgăuzii şi-au decretat republica, Snegur a rugat Moscova să le anuleze decizia şi Gorbaciov ne-a chemat la el.

Acolo, Aleksandr Iakovlev mi-a spus şăgalnic: „А ты, милый, с русскими дружи!”. „Я дружу, i-am răspuns, но не знаю почему они ко мне пристают”. Încă nu ştiam bine cum stau lucrurile. Pe urmă am aflat de organizaţia „Soiuz”, de complexul militar-industrial, de legătura dintre deputatul nostru Blohin şi Lukianov. Ei pregăteau informaţia către Gorbaciov. Noi le spuneam una, iar ei turnau alta.

„Trebuia să intru în KGB”

– Explicaţi-ne clar de ce aţi fost persecutat de KGB şi cum aţi fost exclus din partid?

– Eu am lucrat şi cu organizaţia clandestină anti-sovietică a lui Alexandru Usatiuc, şi cu cea a lui Alexandru Şoltoianu. Întotdeauna le-am băgat în cap fraţilor mei de luptă să nu vorbească cu alţii ceea ce discută cu mine.

Din păcate, unii au păstrat lucruri scrise, n-au putut să tacă şi au fost arestaţi. Eu însă am respectat regulile de conspiraţie cu stricteţe. Usatiuc nu ştia că lucrez cu Şoltoianu şi invers. Mişcarea condusă de Şoltoianu a fost creată în anii studenţiei noastre, la Leningrad. Pe urmă, venind la Politehnica din Chişinău, am făcut cunoştinţă cu Usatiuc. După epurările de aici, toţi cei care n-au fost băgaţi la închisoare au fost daţi afară din serviciu şi din partid. Ulterior, pe când activam la facultatea de economie a Universităţii „Lomonosov”, şeful catedrei, viitorul primar al Moscovei, Gavriil Popov, a primit o scrisoare de la partkom, prin care mi se cerea demisia, pentru că aş fi disident. Bietul Popov a fost nevoit să mă dea afară. M-am dus să lucrez la o uzină.

 M-au scos din partid în 1971, după ce am fost martor în procesul Şoltoianu-Usatiuc, unde am optat pentru nevinovăţia lor. „Ну что, попался, голубчик? Обосрали тебя твои румыны? Твой Шолтояну нам все изложил” – aşa am fost întâmpinat la KGB, unde m-au anchetat o lună de zile. Nu m-au băgat la răcoare, căci nu aveau probe, dar pe bietul Şoltoianu şi pe ceilalţi i-au închis. Au ridicat de la ei 200 kg de materiale – documente, caiete, cărţi…

– Cum putea un anti-comunist exclus din partid să scrie cerere de reabilitare, în care să menţioneze că a fost, este şi va rămâne comunist?

– Dacă eşti dat afară din partid pe motive ideologice, nu mai ai şanse la carieră. De aceea, unii dintre noi s-au dus să muncească în construcţii, alţii s-au alcoolizat. Dar dacă făceam cereri de reabilitare, trebuia să le scriem toţi cei 140 excluşi. Dacă nu scriai, însemna că-ţi recunoşti vina… Şi toate cererile se terminau cu fraza: „Я был, есть и останусь коммунистом”.

Aveam un foarte bun prieten, Serghei Krasavcenko, care fusese mai târziu consilierul lui Boris Elţin, iar astăzi e rectorul Universităţii internaţionale din Moscova. Împreună cu el, am fost fugăriţi de la Institutul Americii Latine al Academiei de Ştiinţe a URSS, unde făceam studii de doctorat. Şi el mă ruga să scriu cererea de reabilitare, deoarece pe urmă eram invitaţi la convorbire la CC. Acolo era un bufet în care se vindeau ţigări „Marlboro”, somon, peşte roşu şi Krasavcenko îmi făcea lista cu ce să-i cumpăr…

– Cu ce se ocupa în realitate organizaţia lui Şoltoianu?

– Ne propuneam să intrăm în sistem şi să-l moldovenizăm. Cineva urma să ajungă rector la universitate, Şoltoianu – lider în partid, eu trebuia să intru în KGB. Măi oameni buni, eu nu ştiu ce gândiţi voi, tânăra generaţie, dar trebuie să ne înţelegeţi. Teza noastră era: „возглавить, чтобы обезглавить”. Încercam să preluăm exemplu Armeniei, unde până şi secretarul doi era de naţionalitate armean.

Dar n-am mai reuşit… În 1965, după ce am absolvit Filologia la Leningrad, trebuia să fiu trimis ca reprezentant al „Aeroflotului” în Japonia. Atunci KGB-ul de la Chişinău a atenţionat Moscova că stau la evidenţă la ei. Mă trădase o colegă, care le-a prezentat scrisorile mele, pe care i le adresasem şi în care scriam că „staliniştii ne vor mânca câte pe unul”. Când l-am întrebat pe Tudor Botnaru de ce mi-a fost deschis dosarul, mi-a explicat că fata a fost trimisă de KGB ca să mă urmărească – se gândeau să mă recruteze… Când colo, au descoperit că sunt din tabăra adversă.

„Nu există profesie de spion…”

– Bine, dar cum s-a produs legătura propriu-zisă a dvs. cu KGB?

– Când se trimit oamenii, nu se face ca în filme. Nu există profesie de spion – astea sunt naivităţi. Ca să ajungi în KGB, trebuie să fii specialist într-un anumit domeniu. Şi nu era nevoie să te bagi tu în KGB, ci să aştepţi să fii recrutat. Pentru aceasta trebuia să fii net superior, competitiv, ca să fii observat… După universitatea din Leningrad, ca să primesc diploma, trebuia să lucrez undeva timp de un an. Aveam de ales între o catedră de limbi străine la Piatigorsk şi Şcoala de aviaţie de pe Volga.

Am ales a doua variantă. Urma să lucrez cu un grup de tineri aviatori, revoluţionari din Algeria. Peste o lună liderul revoluţiei algeriene, Ahmed Ben Bella, a fost arestat şi algerienii n-au mai venit. Atunci mi s-a propus să fiu dispecer la Aeroportul „Sheremetevo” şi, în scurt timp, am fost avansat ca specialist. Când „Aeroflotul” îşi recruta reprezentanţi în marile capitale, tocmai se pregătea să deschidă rute spre America Latină Sud, peste Pacific, cu escala la Tokio.

 Au hotărât să mă trimită reprezentant în Japonia, pentru că ştiam la perfecţie spaniola şi portugheza. Dar, dacă ca să pleci în calitate de reprezentant oficial, trebuia să devii şi ofiţer sub acoperire. Asta e altă mâncare de peşte, oricum… Am trecut instructajul, învăţam japoneza de-mi crăpau ochii, am susţinut examenele, ancheta socială şi cea biologică. Dar când s-au interesat de mine la Chişinău, au aflat că am dosar acolo…

„Sangheli era premierul dorit de Moscova”

– În ce relaţii eraţi cu generalul Tudor Botnaru şi de ce l-aţi propus pe el ca ministru al Securităţii?

– În anii de studenţie, ca să mai fac un ban, lucram ghid la Moscova, Leningrad şi Kiev. Aşa l-am cunoscut pe Fiodor Leontievici Botnaru de la hotelul „Inturist” din Chişinău şi am rămas prieteni. Când am devenit premier, şef la securitate era Gheorghe Lavranciuc.

Deşi în anii studenţiei, locuisem cu el într-o odaie de cămin, l-am convins pe Gheorghe să renunţe, căci avea păcatele sale. L-am propus Moscovei pe Botnaru, care nu lucrase la Chişinău. Şi aşa a ajuns şef cel care nu mi-a dat dosarul, care, în timpul cruciadei din Găgăuzia, nu se ştie de ce era lipsă, care a mi-a pregătit demisia la indicaţia lui Kriucikov. Nu e clar ceva? Asta este.

– E adevărat că Andrei Sangheli a fost premierul cerut de Moscova în cadrul guvernului de conciliere, aprobat de Convenţia Elţin-Snegur?

– E categoric adevărat. Pe lângă faptul că au încetat ostilităţile, rezultatul cel mare al armistiţiului era schimbarea guvernului. După care agrarienii au preluat puterea totală şi în parlament. Da, Sangheli era premierul dorit de Moscova, care cerea şi demisia miniştrilor Costaş şi Plugaru. A fost marea victorie a ruşilor.

– Cum se explică, după dvs., sprijinul acordat lui Voronin de către Băsescu în 2005, când liderul comunist a fost ales preşedinte al RM pentru a doua oară?

– Urmărind rezultatul alegerilor din 2005, am observat că cea mai reacţionară formaţiune, „Patria-Rodina” acumulase circa 5%, şi era aproape de a atinge pragul electoral. Dacă nu era ales Voronin, se punea problema alegerilor anticipate, care puteau să aducă respectiva formaţiune în parlament.

 Fără ca să cunosc dedesubturile, am zis că din toate relele asta e singura soluţie. Pentru că atunci Voronin îşi schimbase atitudinea faţă de Bucureşti, renunţase la planul „Kozak” şi făcuse alte lucruri importante pe care nu le-a făcut niciun guvern. Fiind şantajat, el, numai el a avut curajul să schimbe traficul feroviar prin nord. Şi, în câteva luni, a făcut ca să nu mai depindem de Smirnov.

„Cu Filat lucrează aceleaşi forţe care au lucrat cu Roşca”

– Dle Druc, cum apreciaţi situaţia politică actuală din RM? AIE poate repeta soarta Alianţei pentru Democraţie şi Reforme, unde un partid, PPCD, s-a retras din Alianţă şi a distrus-o…

– Domnilor, de ce Roşca trebuia să facă tot posibilul, până în pânzele albe, ca să scape de bietul Valeriu Matei, pe care l-a terminat? Sau de ce îi trebuia lui Snegur să scape cu orice preţ de Druc atunci când toată lumea striga: „Mircea Snegur, Mircea Druc, spre victorie ne duc!”?

Pe urmă, s-a gândit să scape de Moşanu, ca să-şi pună omul său, pe Victor Puşcaş, în fruntea Parlamentului de la Chişinău. Iar când a vrut să facă mişcarea, pe locul lui Puşcaş s-a aşezat Lucinschi… Dacă nu se înţeleg, ce să le faci?

– De ce apar aceste neînţelegeri?

– E-go-is-mul! Şi dependenţa. Într-o societate consumistă, dictează capitalul. Cel care te face şef îţi spune cum să acţionezi. Ты мне, я тебе – asta e. Cele câteva grupări, care promovează scenariul coaliţiei Filat-Voronin, apără capitalul care i-a adus pe comunişti la guvernare.

 Lăsaţi-l pe Voronin în pace şi developaţi mecanismul care i-a dat puterea! Aşa veţi găsi capitalul interesat de răsturnarea AIE. Judecata lor este simplă – le convine să aibă doar două partide în RM. În acest scop, Filat îl anihilează pe Ghimpu şi îi ia electoratul, iar comuniştii îl anihilează pe Lupu. Lucruri foarte interesante se întâmplă la Chişinău!.. După ce s-a renunţat la „Istoria Românilor”, înţeleg că Filat e pus exact în situaţia în care s-a aflat Roşca. Cred că aceleaşi forţe din exterior, care l-au influenţat pe Roşca, azi lucrează cu Filat.

Nu exclud că Moscova s-ar fi angajat să reîntregească RM cu primordiala condiţie ca să nu ne unim cu România. Şi astfel se exclud orice legături cu românismul. Eu nu mai ştiu ce a rămas de furat în RM. Nu mă informează nimeni, sunt un biet pensionar. Dar voi coborâţi la realitate şi căutaţi interesul strategic. Vorbiţi nu ceea ce se vede, dar ce este în spate. Nu uitaţi: capitalul decide!

– La Chişinău a fost fondat Grupul de iniţiativă „Anul 1812”. Cât de necesară este astăzi o asemenea mişcare?

– E foarte bună. Сам Бог велел, doar se împlinesc 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus. Eu, de-aş fi la putere, aş da bani pentru publicarea operelor lui Marx şi Engels despre români. Ca să vadă ruşii nostalgici ce scriau despre expansiunea rusească clasicii marxism-leninismului.

Eu sper şi fac o analogie. Se împlinesc 200 de ani de dominaţie rusească în Basarabia, iar dominaţia turcească a fost de peste 300 de ani. Sunt fericit, ştiind că vom ajunge acele zile când urmele imperiului rusesc şi ale rusificării vor fi tot atât de insignifiante ca şi ceea ce a rămas ocupaţia osmanică. Trebuie să tindem cu toţii spre asta.

Întrebarea lui Mircea Druc pentru succesorul său, Valeriu Muravschi: Aţi mers la Alma-Ata, împreună cu Mircea Snegur, doar ca să asistaţi, dar nu să semnaţi acordul de aderare a RM la CSI.

A cui a fost decizia de a vă depăşi prerogativele? Matale l-ai convins pe Snegur sau el pe matale?

 

Pavel Paduraru

Basarabia literara md.

17/08/2011 Posted by | POLITICA | , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: