CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Opinii: Alternativa Republicii Moldova – unirea cu România sau realipirea la Rusia

 

 

01_petru_bogatu

 

Petru Bogatu: Alternativa Republicii Moldova – Unirea cu România sau realipirea la Rusia.

 

 

 

Nu polemizez cu antiunioniștii autohtoni (din R.Moldova),care de cele mai multe ori sunt niște sociopați deghizați, care îmbracă forma unor românofobi ordinari.

Ei au nevoie întotdeauna de niște dușmani, de niște persoane pe care să le poată demoniza.

Orice discuție cu aceștia este deci inutilă, scrie Petru Bogatu pe www.deschide.md, preluat de Romanian Global News.

 

Cusută cu ață albă

 

Igor Boțan, care își dedică ultimul său articol partidelor unioniste de la Chișinău https://cotidianul.md/2019/09/02/igor-botan-drumetii-si-foaia-de-parcurs/, face excepție de la regula generală.

El caută să comenteze detașat, echidistant și obiectivist situația și rostul formațiunilor politice care pledează pentru unirea Republicii Moldova cu România.

Autorul pornește în analiza sa de la un fapt statistic. El citează datele Barometrului de Opinie Publică (BOP), din noiembrie 2018, potrivit cărora aproximativ 49% dintre cetățeni regretă disoluția URSS, iar 40 la sută ar vota o eventuală refacere a imperiului sovietic, față de doar 27% care s-ar opune unei asemenea perspective.

În baza sondajelor de opinie, Igor Boțan trage concluzia că numărul cetățenilor care s-ar împotrivi refacerii URSS s-ar corela cu numărul celor ce ar opta pentru unirea Republicii Moldova cu România.

Cu alte, cuvinte, doar unioniștii ar lupta cu resovietizarea, restul cetățenilor ori ar sprijini restabilirea imperiului rus, ori s-ar împăca tacit cu realipirea la fosta metropolă.

Pornind de la aceste premise corecte, autorul face niște afirmații eronate sau chiar răuvoitoare.

Unele dintre aserțiunile sale, date ca fiind adevăruri argumentate, sunt trase de păr, arătând că toată povestea sa aparent imparțială este cusută cu ață albă. S-o luăm însă de la capăt.

Dreptul la Unire

Igor Boțan susține că ar exista bariere insurmontabile în calea Unirii. Una dintre acestea ar fi decizia Curții Constituționale care le cere înalților demnitari loialitate față de Republica Moldova.

De aceea, ei ar fi nu doar îndreptățiți, ci și obligați de Legea Supremă „să se opună realizării idealului Unirii”.

Potrivit preopinentului nostru, înalții funcționari ai statului se află sub jurământul de a contribui la consolidarea independenței și suveranității Republicii Moldova, ceea ce le-ar limita posibilitatea de a promova deschis unionismul.

Fals! Boțan trece sub tăcere faptul că, potrivit Declarației de Independență din 1991, parte integrantă a Legii Supreme, de altfel, populația preponderent românească a Republicii Moldova are dreptul „să revină în spațiul istoric și etnic al devenirii sale naționale”.

Fondatorii statului considerau că independența proclamată la 27 august 1997 nu-i decât o etapă în calea Unirii.

În plus, unirea unui stat cu altul pe cale legală și pașnică nu este un derapaj anticonstituțional, după cum consideră Boțan. Dreptul internațional oferă această posibilitate cetățenilor în condițiile respectării legislației interne și externe.

Impedimente în calea Unirii?

Preopinentul nostru mai afirmă că rolul națiunii civice moldovenești ar fi fost consacrat de Curtea Constituțională, ceea ce ar constitui de asemenea un obstacol în calea Unirii.

Potrivit lui, acest fapt „subminează în mod direct ideea despre Republica Moldova – cel de al doilea stat românesc”.

De bună seamă, Înalta Curte a statuat anterior că Legea Supremă reprezintă un contract social, iar „sursa Constituției este comunitatea națională, națiunea civică însăși”.

Asta deloc nu înseamnă că astfel ar fi fost abolit caracterul românesc al statului Republica Moldova, după cum susține Boțan.

Că elementul românesc nu mai este subiectul principal al „contractului social”. „Comunitatea națională”, la care se referă Curtea Constituțională, este eminamente românească, fapt scos în evidență în textul Declarației de Independență.

Nimeni nu poate contesta adevărul indubitabil că „poporul Republicii Moldova”, căruia îi „aparține suveranitatea națională”, după cum stipulează articolul 2 al Legii Supreme, își are originile preponderent în etnia românească.

Națiunea civică, despre care vorbește Boțan, ca s-o spunem pe șleau, este o invenție teoretică fără nicio legătură cu practica. Avem de a face cu un enunț abstract și postmodernist al unor cercuri progresiste sau neomarxiste care urmăresc crearea unei utopii cosmopolite și supranaționale debarasate de tradiție și originile creștine ale civilizației occidentale.

Națiune, popor, ethnos

Deși este utilizat în discuțiile politice, termenul „națiune civică” lasă loc de multiple interpretări în toată lumea. Unele state, precum Spania, Italia sau Grecia fac diferența între națiune și popor.

Altele, ca Polonia și Slovacia, de exemplu, deși au specificat în Constituție că emană de la națiunea civică, sunt de fapt construite cu precădere pe elementul etnocultural.

Mai pe scurt, „națiune civică”, oricum ai întoarce-o, nu există în realitate. RFG acceptă ideea de „popor” care poate locui nu doar în interiorul granițelor Germaniei, ci și în afara lor, ignorând sintagma „națiune civică”. La fel stau lucrurile în Austria și chiar în Elveția, unde, în pofida pluralismului lingvistic, există mitul destinului comun al helveților ca ethnos distinct. „Națiunea civică” strălucește prin absență până și în Franța.

Deși Parisul conferă un rol esențial cetățeniei în Constituție, aceasta țară este la ora actuală o națiune modernă, cu o puternică identitate culturală, etnică și istorică franceză.

Idea implementării națiunii civice ca liant al unității naționale a eșuat lamentabil în Belgia. Țara a ajuns în ultimul timp să fie divizată în regiuni lingvistice, zone culturale și circumscripții electorale separate pentru flamanzi, valoni sau germanofoni.

Tot mai mulți autori recunosc astăzi în Occident că națiunea politică modernă este un popor generat de o etnie. De unde și concluzia că utilizarea termenului de „națiune civică” nu are cum să anuleze realitatea a două state și a unui singur popor românesc.

Întreg eșafodajul lui Igor Boțan în jurul acestui subiect este pură speculație fără nicio legătură cu viața reală.

Statalismul ca nostalgie după URSS

Până și premisa corectă, bazată pe sondaje, pe care Boțan își construiește argumentele, dă peste cap concluziile sale. Dacă împotriva refacerii imperiului de altădată ar lupta doar circa o treime dintre cetățenii Republicii Moldova, cu precădere adepți ai Unirii cu România, iar restul de două treimi ar saluta resovietizarea sau s-ar resemna fără a crâcni cu o nouă ocupație rusească, acest fapt nu lasă piatră pe piatră din povestea „națiunii civice”.

Datele Barometrului de Opinie Publică, dacă e să le dăm crezare, arată că societatea dintre Prut și Nistru e profund divizată. Cea mai mare parte a populației rătăcește în istorie de pe urma deznaționalizării, fiind privată de repere identitare.

Boțan uită să spună că, potrivit sondajelor, tocmai cele două treimi care ar saluta sau ar accepta refacerea imperiului sovietic pledează totodată pentru statalitatea Republicii Moldova, bazată pe moldovenismul primitiv de sorginte țaristă și stalinistă.

De unde și impresia că lupta cu unionismul românesc pentru o statalitate fantomatică moldovenească ascunde de fapt nostalgia după URSS și Maica Rusia.

Visul urât al Maicii Rusia

La o privire obiectivă, cele 27 la sută de unioniști, pe care Boțan îi recunoaște drept singurii luptători temerari cu revanșa rusească, reprezintă o parte a poporului român care și-au recăpătat conștiința de sine națională.

Ceilalți, indiferent de originea lor etnică (români, ucraineni, ruși etc.), nu s-au deșteptat deocamdată din somnul rațiunii.

Or „conștiința de sine colectivă” și „identitatea” există doar într-o națiune modernă. Cei care umblă după potcoavele de cai morți ai colonialismului țarist sau sovietic sunt încremeniți în istorie. Ei trebuie încă treziți, pentru că somnul rațiunii naște monștri, vorba lui Francisco de Goya. Pocitaniile românofobe, ciudățeniile „națiunii civice” ca alternativă poporului român, hidoșeniile statalismului moldovenesc că paravan pentru revanșa Kremlinului sunt din aceeași operă. Din visul urât al Maicii Rusia.

Dacă „națiunea civică” este constituită exclusiv din nostalgicii după imperiul rus, aceasta nu-i decât un coșmar pe care este silit să trăiască populația acestui stat.

Deșteptați-vă! Sondajele de opinie, pe care le prezintă Igor Boțan, demonstrează fără putință de tăgadă că Republica Moldova sau revine la normalitate, sau cade din istorie.

Cu alte cuvinte, ori se unește cu România, ori va fi realipită la Rusia. 

Tertium non datur : O a treia (solutie) nu există.

08/09/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Va sfârși trădătorul Igor Dodon, președintele R.Moldova, precum Ianukovici în Ucraina?

 

 

 

 

 

Că ceva este necurat în Republica Moldova o resimte fiecare cetățean dintre Prut și Nistru. Că la nivel de vârf însă statul moldovean este condus doar de o marionetă nu cred că cineva mai are dubii.

În mod normal, în timpuri normale și într-un stat normal, ar fi trebui ca Igor Dodon să fie reținut pentru trădare de Țară. Are cineva dubii că el se află în vârful statului Republica Moldova nu pentru cetățeni ci pentru interesele ale Federației Ruse?

Să te duci în vizite neoficiale în Federația Rusă și să te întorci cu avioane de care nimeni nu știe este la fel de ciudat. Dar acest lucru nu se poate realiza fără parteneriatul cu actuala guvernare… pur și simplu nu se poate.

În mod normal serviciile ar trebui să raporteze poporului despre ce se întâmplă acolo. Sigur că este posibil ca informare internă să existe dar factorul decident să nu țină cont de ea.

Dar într-un stat normal există mecanisme precum scăparea accidentală în presă de informații care să scoată adevărul la iveală.

Nu doar că nu sunt oficiale dar vizitele sunt aproape lunare, de parcă Igor Dodon s-ar deplasa la Moscova să își ia salariul.

Ianukovici s-a aflat în exact aceeași situație, adică de trădător de Țară. Știm cum a sfârșit el.De ce atunci nu și la Chișinău?

E simplu: este nevoie ca cetățenii să identifice puterea politică cu el și nu cu așa-zișii democrați.

Cel mai probabil că după alegerile din februarie și re-alegerile ce vor avea loc după puțin timp, degradarea politică a socialiștilor și a lui Dodon va începe.

Este normal, așa este în politică.

 

Marius Dorin Lulea

24/05/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , | 2 comentarii

13 DECEMBRIE:PRIMELE VICTIME IN RAZBOIUL CU SEPARATISTII NISTRENI

13 decembrie 1991: primele victime la Nistru

Acum 19 ani, forţe de poliţie de la Chişinău au vrut să treacă Nistrul pentru a susţine organele constituţionale ale R. Moldova din Dubăsari, care erau atacate de separatişti.

Brigada cu destinaţie specială „Fulger”, condusă de generalul Anton Gamurari, a fost atacată la podul de peste Nistru. Atunci a avut loc, de fapt, prima luptă în conflictul transnistrean, după care a urmat războiul început la 2 martie 1992.

Anume la podul de peste Nistru de la Dubăsari am avut primele victime – patru poliţişti ai Brigăzii „Fulger”, despre care Anton Gamurari spune: „Erau patrioţi, gata să meargă până la urmă pentru ţară. Aşa au şi făcut”.

Primii care şi-au dat viaţa pentru independenţa şi integritatea republicii au fost poliţiştii Ghenadie Iablocichin, Mihail Arnăut, Valentin Mereniuc şi Gheorghe Caşu. „La 13 decembrie 1991, la şase dimineaţa, îşi aminteşte generalul Anton Gamurari, nimeni nu se aştepta la o confruntare armată cu focuri de mitralieră. Atunci, vrând să intrăm în Dubăsari peste pod, nu ne-am gândit că vor împuşca în noi.

Eram poliţişti care aveam misiunea de a apăra ordinea publică. Totuşi, dincolo de pod ne aştepta gata de atac un detaşament bine înarmat adus din Râbniţa. Am văzut apoi în documentele lor că erau lepădături adunate din diferite colţuri ale Rusiei. Am înţeles că acţiunile lor erau coordonate.

Am trecut podul peste Nistru şi, când am ajuns în apropierea clădirii poliţiei rutiere, gardiştii au deschis foc asupra noastră de la al doilea etaj. Eram în autobuz. Am scăpat cu viaţă pentru că am acoperit partea stângă a autobuzului cu scuturile de titan, care ne-au apărat de gloanţe…”

Dar, după ce au trecut podul, poliţiştii au reuşit să aresteze separatiştii de la primul post, fără nicio împuşcătură, deşi erau 17 persoane înarmate. La al doilea post – care era de fapt, postul poliţiei rutiere – au fost atacaţi masiv, chiar dacă li se striga: „Nu trageţi! E Poliţia!”.
Anton Gamurari îmi spunea ieri, când comemoram 19 ani de la primul măcel de pe Nistru: „A fost o luptă grea.

Gardiştii aveau pistoale-mitraliere, iar noi eram puţini şi aveam doar câte un pistol-mitralieră la doi poliţişti. A doua oară am scăpat, deoarece i-am speriat că avem grenade şi le aruncăm în ei. Sigur că nu aveam noi acele grenade… Am început să număram. Când am ajuns cu numărătoarea la şase, ei au aruncat armele şi s-au predat. Erau 27 de persoane…


Asta a fost prima luptă la Nistru, cu primele victime şi îl rog pe Dumnezeu să le odihnească în pace, că au apărat pământul acesta pe când nu aveam nici ţara aşezată, nici armata formată”, a concluzionat generalul Gamurari, care acum este vicepreşedintele Uniunii Naţionale a Veteranilor Războiului pentru Independenţă.

  • Un articol de: Victoria Puiu
  • Timpul md.

14/12/2010 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: