Primele scrieri cu alfabet latin în limba română

 

 

 

 

 

 

Dovezile referitoare la utilizarea românei ca limbă de cultură în secolul al XIII-lea lipsesc. Există numai mărturia care afirmă că în timpul Papei Inocenţiu al IV-lea (1243 – 1258) se traducea liturghia şi în limba română, efortul de tălmăcire fiind o iniţiativă catolică, inspirată probabil de doctrina originii latine a românilor.

Acţiunea de traducere a slujbei religioase în română se cuvine datată pe la jumătatea veacului al XIII-lea, fiind o urmare a încoronării Ţarului de către Sfântul Scaun, în 1204, şi a dobândirii pe seama Bisericii ţaratului a statutului autocefal.

Răspândirea culturii slavone este posibil să fi început sporadic  în teritoriile locuite de români,în Dobrogea şi Câmpia Munteană, în ­cursul secolelor al X-lea – al XII-lea. Cronicarul Paisie de la Hilandar nota   în istoria sa din 1762 că ţarul Ioan Asan al II-lea „a poruncit vlahilor, care până atunci citeau în limba latinească, să lepede legea romană şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară. Şi a poruncit: care va citi în limba latină, să i se taie limba. Şi aşa vlahii au primit de atunci legea ortodoxă şi au început să citească bulgăreşte”.

Conversia Bisericii bulgare la obedienţă răsăriteană s-a realizat în 1238, în contextul modificărilor alianţelor politice ale Ţaratului Vlah şi Bulgar, ceea ce situează, din punct de vedere cronologic, începuturile slavonismului românilor, la o dată ulterioară celor propuse anterior de istorici.

 

 

 

 

 

 

 

 

                                           Foto: Pisania Mănăstirii Agapia

Adoptarea slavonei ca limbă religioasă obligatorie a fost, în primul rând, un act politic la care ţarul bulgar a putut fi constrâns de anturajul lui preponderent format din bulgari, ceea ce datează precis şi începutul bulgarizării treptate, încurajate chiar de vârfurile ierarhiei, a statului întemeiat pe baza alianţei dintre vlahi, cumani şi bulgari cu circa jumătate de secol înainte.

 

 

 

 

 

 

Foto: Celebra scrisoare a lui Neacșu din Câmpulung, cea mai veche scriere păstrată în limba română, cu alfabet chirilic, datând din 1521..

 

 

 

Primul text scris în limba română cu alfabet latin (1570-1575)

 

 

 

Istoricii au descoperit că prima ştire despre folosirea alfabetului latin la români i se datorează lui Dimitrie  Cantemir, care la 1714, în Descriptio Moldaviae, scria  în capitolul despre “Despre literele Moldovenilor” următoarele cuvinte:

„Înainte de Conciliul de la Florenţa, după exemplul celorlalte neamuri ale căror limbi provin din vorbirea romanilor, moldovenii se foloseau de caractere latine. Dar după ce la acel sinod mitropolitul Moldovei a trecut în tabăra  papistaşilor, după cum am spus mai sus, urmaşul acestuia, diaconul lui Marcu al Efusului, bulgar de neam, pe nume Teoctist, ca să stârpească şi mai mult orice sămânţă papistăşească din biserica moldovenească şi ca să ia tinerilor putinţa de a citi sofismele papistaşilor, a sfătuit pe Alexandru cel Bun ca nu numai să izgonească din  ţara lui pe oamenii care gândeau altfel în privinţa celor sfinte, dar şi litere latine să le înlocuiască cu cele slavone; prin acest zel exagerat şi nelalocul lui, el a fost iniţiatorul acestei barbarii care stăpâneşte acum Moldova”, scria Dimitrie Cantemir.

Scrierea lui Cantemir îşi găseşte susţinere în realitate, unul dintre primele texte româneşti rugăciunea “Tatăl Nostru” fusese transcrisă cu litere latine  la 1593 de boierul moldovean Luca Stroici.

Acest boier îşi făcuse studiile în Polonia şi avea acces la alfabetul latin, pe care îl folosea constant în corespondenţa pe care o purta.

Tocmai de aceea, în textul “Tatăl Nostru” a folosit litere latine, dar ortografie polonă şi italiană.

 

 

Primul text scris cu alfabet latin  pentru românii din Ardeal, adepţi ai Bisericii Reformate.

 

Mult timp, rugăciunea Tatăl nostru, transcrisă  în alfabetul latin de boierul Luca Stroici, din Moldova, la 1593 şi descoperită de Bogdan Petriceicu Hașdeu, a fost considerată primul text românesc scris cu litere latine.

Însă, cercetătorii au descoperit un alt text, datat cu 20 de ani mai devreme, Cartea de cântece (Fragmentul Todorescu), text tradus după un original maghiar şi tipărit, probabil, la Cluj, cu litere latine şi cu ortografie maghiară. Grafiile etimologice din textul de la 1573 s-au păstrat şi în copiile făcute după acest text şi în alte lucrări scrise în Transilvania şi în Banat, cu litere latine şi cu ortografie maghiară.

Este vorba despre o culegere de imnuri calvine, traduse din maghiară, textul fiind tipărit pentru uzul românilor care frecventau Biserica Reformată de la mijlocul secolului al XVI-lea. 

Textul cu pricina are opt pagini şi a fost descoperit de un angajat al Muzeului Naţional din Budapesta.

El a fost achiziţionat de bibliofilul român Iuliu Todorescu, are locuia în capitala Ungariei, lucrarea fiind cunoscută sub denumirea de „Fragmentul Todorescu”.

“Anul imprimării cărţii ar trebui plasat între 1570 şi 1573. După cercetătorii Stripazky şi Alexics, cartea ar fi fost tipărită în imprimeria lui Rudolf Hoffhalter din Oradea, iar autorul ei, un maghiar instruit care vorbea limba română, cu trăsături bănăţene, ar putea să fi fost episcopul românilor calvinizaţi din Ardeal, Pavel Tordaşi”, susţine Daniele Pantaleoni, în lucrarea “Texte româneşti vechi cu alfabet latin”. 

Păstrat la Budapesta, la Biblioteca Națională Széchény (manuscrisul RMK I.361b), ”Fragmentul Teodorescu” este alcătuit din patru file ale unui mic volum tipărit de sasul maghiarizat Kaspar Helth/Heltai Gáspár la Cluj, aproximativ în 1570-1575.

Realizat la comanda românilor calviniști din zona Banat-Hunedoara, fragmentul conține,  conform Muzeului Național de Istorie a României mai multe imnuri protestante, traduse din maghiară .

 

 

Transcrierea textului, realizată de Ion Gheție, în „Texte românești din secolul al XVI-lea”, București, 1982 era următoarea :

 

„La Esaias prorocul tuturora au scris lăsat că
Domnulu-i va odihni carii mor în credința Lui.
Cu Sine-i va rădica sus care cu El adevereadză, cum
morții Săi îi va învia și sus în cer îi va duce.
Aceasta o face să-L fericăm, binele Lui să nu-l ui-
tăm, ce mai tare să-L lăudăm cine așteptăm sculătura.
Aceștia-i lasă în odihnă, tremete să viedze și lasă
acolo viselind, cum să aibă tot binele.
Credzuții Miei, întrați luntru, porțile vă încununați,
puținelu închideți, să nu între mânia Me.
Ce numai în vreme scurtă, în clipitul ochilor, pâ-
nă-Mi va trece mânia-Mi, tot acolo odihniți.
Că mânia lu Domnezeu toată tărime purcegând,
pre oamenii despre pământ pogori-va giudecata.
Cu care alenișii săi pierde-le-va strâmbătate, ce va
ține oamenii săi, că s-au în el usbăitu.
Mai mult pământul sângele nu-i va ascunde tru-
pul lui, ce Domnezeu viața lui rădica-va pre vecie.
Mare-i noauă veselie, cându ne vom îngrupare, că
iară vom fi într-una, cu Domnezeu vom lăcui.
Cest frate-ne ce-au muritu, amu-i fătul lu Domne-
zeu; ce plângem, când casa Lui este-n părăția Domnului?
Lucrul nostru-i de căștigă, lucrul lui de veselie; să
rugăm pre miloste Lui, fie cu voi Svânta Troiță.
De-ne noauă Duhul Svântu după moarte-ne împărăția-și,
să putem vede fața Lui până în vecia veacului […]”
 

 

Fragmentul Todorescu

 

 

Text religios, alcătuit din zece cântece calvine, traduse din maghiară. Este cea mai veche scriere românească tipărită cu litere latine și ortografie maghiară (Gheție 1982: 262).

Cele patru file ale textului au fost găsite, în anul 1911, de dr. Hiador Sztripszky, custode la Muzeul Național din Budapesta, în coperta unui text din 1516, unde cel care a compactat volumul, în 1601, a folosit ca umplutură mai multe file din opt lucrări diferite, între care și cele tipărite în română.

Fragmentul Todorescu, cunoscut și sub denumirile: Cartea de cîntece sau Psaltirea lui Pavel Tordași, a fost achiziționat de colecționarul budapestan, de origine română, Iuliu Todorescu, și se află, în prezent, la Biblioteca Națională „Széchenyi” din Budapesta, sub cota RMK, I, 361/b (Gheție 1982: 261).

Cîntecele au fost traduse după mai multe culegeri de texte ungurești similare, tipărite în secolul al XVI-lea (v. Tagliavini 1952: 40; Gheție 1982: 276-277; Gheție / Mareș 1985: 216).

Cele patru file (opt pagini) ajunse pînă la noi sunt de format – 4º și provin dintr-o singură coală de tipar. Întrucît fiecare filă a fost laminată în vederea conservării, dimensiunile inițiale nu au putut fi stabilite decît aproximativ: 194/132, 183/137, 181/127, 198/140 mm.

Filele au între 17 și 32 de rînduri. Tiparul este executat îngrijit, cu cerneală neagră, bine păstrată, pe hîrtie groasă, alb-gălbuie, fără filigran (v. mai pe larg Gheție 1982: 264, 277-278).

Cu privire la data imprimării textului, Ion Gheție, după ce respinge toate ipotezele anterioare, propune perioada 1571-1575, întrucît numai în răstimpul respectiv moara de hîrtie a clujeanului Gáspár Heltai a produs hârtie fără filigran, ca cea pe care s-au tipărit cîntecele traduse în română. Referitor la timpul în care s-a efectuat traducerea, același autor consideră că ar fi mai sigur intervalul 1562-1571 ( v. Gheție 1982: 270-272).

În privința locului în care s-a tipărit cartea din care s-au păstrat cele patru file, Sztripszky și Alexics susțin că textul ar fi fost imprimat la Oradea, în vreme ce N. Drăganu și îndeosebi I. Gheție dau ca certă efectuarea acestei operațiuni la Cluj, în atelierul lui Heltai, probabil de către un tipograf sas (v. Gheție 1982: 269-270; Drăganu 1924-1926: 125).

Faptul că limba celor zece cîntece conține particularități specifice graiurilor românești de tip transilvănean, dar și celor din zona Banat – Hunedoara i-a determinat pe aproape toți cercetătorii să afirme că traducătorul provenea din această zonă.

În consecință, acesta nu putea fi episcopul Pavel Tordași sau un alt străin care știa românește, ci, mult mai probabil, „un preot român din Caransebeș, Lugoj sau Hațeg ” (Gheție / Mareș 1985: 217; v. și Gheție 1982: 281-282).

Pînă acum, au apărut două ediții ale acestui text: Sztripszky Hiador și Alexics György, Szegedi Gergely énekskönyve XVI századbeli román forditásban. Protestáns hatások a hazai románságra, Budapest, 1911 și Fragmentul Todorescu. Text stabilit, studiu filologic, studiu lingvistic și indice de Ion Gheție, în Texte românești din secolul al XVI-lea. I. Catehismul lui Coresi, II. Pravila lui Coresi, III. Fragmentul Todorescu, IV. Glosele Bogdan, V. Prefețe și epiloguri. Ediții critice de Emanuela Buză, Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Ion Gheție, Alexandra Roman Moraru, Florentina Zgraon. Coordonator Ion Gheție, [București], Editura Academiei, p. 259-364.

Pentru varianta digitizată a Fragmentului Todorescu, s-a utilizat, ca text de bază, ediția critică publicată de Ion Gheție.

În acest scop, s-a colaționat textul transcris de Ion Gheție cu textul original reprodus în facsimile de autorul ediției și s-a revenit asupra interpretării unor grafeme din perspectiva normelor de transcriere stabilite pentru textele incluse în Corpusul electronic.

După alţi specialişti în istorie, primul cuvânt românesc, dar scris în  alfabet grecesc îl găsim în  „Istoriile lui Theophylactus Simocatta“, operă scrisă de cronicarul bizantin pe la anul 630, în care apar cuvintele „Torna, Torna”.

Ce a fost „Torna, torna” Împrejurarea în care au fost rostite cuvintele în discuţie o reprezintă o expediţie din anul 587 a armatei bizantine împotriva avarilor, condusă de generalul Comentiolus în munţii Haemus (Tracia) sau mai cunoscuţii Balcani din Bulgaria.

„Acea poveste  este simplă şi sună aşa. Expediţia armatei  bizantine  a fost compromisă de un  incident stupid.  Un animal de povară aruncase sarcina de pe el şi cineva i-a strigat stăpânului animalului să îndrepte sarcina, zicându-i în limba părintească: torna,torna, fratre.

Stăpânul catârului nu a auzit strigătul, dar oamenii l-au auzit şi, crezând că sunt înfrânţi de duşmani, o luară la fugă, strigând în gura mare: torna, torna, provocând o mare debandada în rândurile oştirii”, ne spune istoricul focşănean Florin Dîrdală. Johann Thunmann, profesor de origine suedeză, a comentat în anul 1774 textul lui Theophanes şi vedea în “torna, torna, fratre” o probă de limbă românească.  

 

Introducerea oficială a alfabetului latin pe teritoriul ţării noastre este meritul  marelui om politic, literat şi diplomat din cabinetul principelui Alexandru Ioan Cuza, ministrul Treburilor Interne, Ion Ghica, care a propus ca în cancelariile Principatelor Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti să fie folosit exclusiv alfabetul latin.

În anul 1860, la 8 februarie, Ion Ghica a publicat, în Monitorul oficial, ordinul prin care alfabetul latin era introdus în administraţie şi în învăţământ, din 1860. Și în Transilvania a devenit oficial şi general sistemul ortografic acceptat de Comisia filologică de la Sibiu, iar în 1862, în Moldova, a fost introdus alfabetul latin printr-un ordin dat de V. A. Urechia, ministru al Instrucţiunii.

Astfel, după Unirea din 1859, a fost introdus alfabetul latin, ca formă oficială de scriere a limbii române, în toate provinciile româneşti.

Trecerea spre alfabetul latin a scrierii în limba română s-a făcut treptat în tipografii, iar procesul de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin nu a fost unul uşor, lipsit de dispute adesea aprige, ci a însemnat depăşirea unor mari obstacole.

Cu toate acestea, măsura nu a fost una care să-i ia pe nepregătite pe cei care până atunci erau obişnuiţi cu scrierea chirilică. Trecerea la alfabetul la latin începuse să se aplice treptat, timp de trei decenii în urmă, prin aşa numitul “alfabet de tranziţie”, care însemna de fapt o amestecătură de caractere chirilice cu cele latine.

În Muntenia, alfabetul latin se folosea în şcoli încă din 1853. Abia în 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza avea să decreteze înlocuirea integrală a alfabetului chirilic cu cel latin.

Acest lucru a însemnat un efort imens, care avea să se traducă prin transcrierea vechilor texte din alfabetul chirilic român, după norme ortografice moderne. A fost o reformă de mare importanţă pentru evoluţia ulterioară a limbii române.

Biserica Ortodoxă, ultima care a renunţat la scrierea chirilică “În anul 1862, alfabetul latin devine cel oficial şi cu acest prilej se adaptează semne diacritice unor litere, pentru a se putea nota sunetele ă, î, ş, ţ, care nu existau în limba latină.

Alfabetul latin a fost introdus în toate cancelariile de stat, în Muntenia fiind introdus în şcoli încă din 1853, dar, contrar propunerii lui Ion Heliade Rădulescu, a fost preferat principiul etimologic pentru scrierea limbii române.

Dicţionarul limbii române scris între 1871 şi 1876 de August Treboniu Laurian şi Ioan C. Massim, într-o ortografie latinizantă, a fost elaborat în baza principiului etimologic, fără a fi acceptat de Academia Română”, susţine filologul Vasile Bahnaru.

Cel mai greu s-a adaptat la noul sistem de scriere Biserica Ortodoxă, care a păstrat scrierea chirilică încă 20 de ani, abia în 1881 fiind luat în sinod decizia de trecere la alfabetul latin.

Prin urmare, alfabetul latin are o istorie de numai 150 de ani la români,  timp de mai bine de trei secole, până la 1860, românii folosind în scrierea curentă alfabetul chirilic, care se folosea oficial peste tot, în administraţie, şcoală sau biserică.

 

 

 

 

CITIȚI ȘI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2012/09/16/pentru-alfabetul-latin-bulgarii-le-taiau-romanilor-limba/

Surse:

https://limbaromana.org/despre-scrierea-limbii-romane-cu-alfabet-latin/

https://historia.ro/ cat-de-vechi-este-scrisul-in-limba-romana

https://adevarul.ro/ romanii-popor-latin-folosesc-alfabetul-latin-doar-150-ani 

https://www.textvechi.ro/fragmentul-todorescu

https://www.timpul.md/articol/primul-text-scris-in-limba-romana-cu-alfabet-latin-%281570-1575%29-159454.html

BIBLIOGRAFIE

 

Chivu, Gheorghe / Costinescu, Mariana 1974: Bibliografia filologică românească. Secolul al XVI-lea, București.
Gheție, Ion 1982: Fragmentul Todorescu. Text stabilit, studiu filologic, studiu lingvistic și indice de ~ , în Texte românești din secolul al XVI-lea. I. Catehismul lui Coresi, II. Pravila lui Coresi, III. Fragmentul Todorescu, IV. Glosele Bogdan, V. Prefețe și epiloguri. Ediții critice de Emanuela Buză, Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Ion Gheție, Alexandra Roman Moraru, Florentina Zgraon. Coordonator Ion Gheție, [București], Editura Academiei, p.259-364.
Gheție, Ion / Mareș, Al. 1985: Originile scrisului în limba română, București, Editura Științifică și Enciclopedică.
Drăganu, Nicolae 1924-1926: Mihail Halici (Contribuție la istoria culturală românească din sec. XVII), în „Dacoromania”, IV, partea I, p. 76-168.
Sztripszky, Hiador / Alexics, György 1911: Szegedi Gergely énekskönyve XVI századbeli román forditásban. Protestáns hatások a hazai románságra, Budapest.
Popovici, I. 1912: Leviticul, în „Cosînzeana”, II, nr. 3, p…..
Tagliavini, Carlo 1952: Influences du Psautier huguenot de Clément Marot et de Théodore de Bèze dans la littérature roumaine ancienne, în „Cahiers Sextil Pușcariu”, I, fasc. 1.

Publicitate

Marea Unire din 1918 și „tăcerea istoricilor de meserie”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  Fascinaţia Marii Uniri din 1918 (și „tăcerea istoricilor de meserie”)!

Iubitorii de trecut şi de România dezgroapă vechi cronici acoperite de colb ca să ne aducă aminte de responsabilitatea pe care o avem faţă de neam şi ţară, însă unii eseişti, analişti politici şi pescuitori în ape tulburi formulează „teorii noi”, tendenţioase şi chiar duşmănoase, despre lupta de emancipare naţională şi despre facerea României.

Ba că ziua de 1 Decembrie nu este bună ca sărbătoare naţională, ba că Unirea s-a făcut de către marile puteri, ba că imnul României este nepotrivit, ba că românii ardeleni erau mai atraşi de „cultura superioară” maghiară decât de „miticism” şi de „balcanism”, ba că diferenţele dintre Transilvania şi Bucovina, pe de o parte şi România de atunci, pe de alta, erau aşa de mari, încât omogenizarea era imposibilă etc.

Toate acestea dau unora de gândit, pe fondul ignoranţei generalizate, a inculturii, a publicării multor informaţii false, neverificate, al tăcerii istoricilor de meserie, copleşiţi de pletora „experţilor” de ocazie, pricepuţi la toate şi la nimic.

Peste asemenea elemente de marasm, vine şi propaganda duşmănoasă a unor grupuri interesate din ţări vecine, care au tot interesul să saboteze Centenarul Marii Uniri.

România nu s-a format la 1918-1920 – cum se spune uneori, în mod grăbit sau tendenţios – ci atunci s-a oficializat ca realitate veche, recunoscută pe plan internaţional, prin tratate. Nici numele de România nu este nou, ci el vine de demult, din „Romaniile”, „Vlahiile” sau Ţările Româneşti semnalate de toţi marii noştri istorici şi consemnate încă de la finele mileniului I al erei creştine.

„Domnia a toată Ţara Românească” (Dominatio totius Terrae Romanae) există din secolul al XIV-lea, iar Ţări Româneşti, „Valahii” sau „Romanii” se află presărate peste tot în Europa de Sud-Est şi sunt cuprinse în izvoare la scurtă vreme după căderea Imperiului Roman de Apus.

România de pe hartă a fost lăsată să funcţioneze târziu şi a fost recunoscută abia între 1859-1920.

.

Transilvania cu provinciile adiacente reprezintă cam 40% din teritoriul şi populaţia României actuale. România de la începutul secolului al XX-lea (137 000 km pătraţi) a luptat între anii 1916-1918 în Războiul cel Mare pentru Întregirea Neamului, dar ceilalţi români (mai mult de jumătate din câţi erau ei atunci) au luptat între 1914 şi 1918. Cu alte cuvinte, mai mult de jumătate dintre toţi românii s-au angajat în luptă – sub o formă sau alta – fără să fie întrebaţi, odată cu imperiile în care se aflau cuprinşi, încă de la începutul războiului.

Este vorba despre românii din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. România s-a gândit mereu la aceşti români şi a negociat cu marile puteri soarta lor. Paradoxul era că intrarea României în război – de neevitat la un moment dat – ducea la renunţări dureroase indiferent de opţiune: alăturarea la Antanta (Franţa, Anglia, Rusia) însemna abandonarea Basarabiei, iar alăturarea la Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria) marca abandonarea Transilvaniei.

Până la urmă, Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile încât aproape nimic nu a fost pierdut. Românii au ajuns să trăiască în anul 1918 „ora lor astrală”, împărtăşindu-se din ambrozia şi nectarul celor aleşi. Dar, dincolo de orice comentariu, intrarea României în luptă în 1916 a fost inevitabilă, iar decizia regelui Ferdinand şi insistenţa primului-ministru Ion I. C. Brătianu au fost judicioase, absolut necesare.

.

Proclamarea independenţei de stat a României, la 9-10 mai 1877 (şi apoi apărarea sa pe câmpurile de luptă) a fost un mare act de voinţă naţională, care nu trebuie contrapus Unirii de la 1918. Independenţa nu a fost neapărat un scop în sine, ci un pas mare spre realizarea unităţii naţionale depline. Ce independenţă era aceea care cuprindea abia cu puţin peste o treime din pământul şi din poporul românesc? Ziua de 1 Decembrie nu celebrează Unirea Transilvaniei cu România – cum se mai pretinde câteodată în mod grăbit – ci chiar formarea României întregite, în urma tuturor actelor din 1918 (Unirea Basarabiei, a Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului).

De la 137 000 km pătraţi, România a ajuns la 296 000 de km pătraţi. Cine cu cine s-a unit? România mică s-a unit cu celelalte Românii ca să formeze România deplină. Unirea s-a făcut prin conştientizarea popoarelor, în măsura în care s-a putut. Marea parte a românilor au dorit unirea, fiindcă ei au fost educaţi în acest sens de către elitele intelectuale, politice şi religioase.

Marele merit al românilor a fost acela că au avut o elită responsabilă, conştientă de rolul său, activă şi viguroasă. S-a spus şi s-a scris recent – fără noimă – că românii ardeleni ar fi fost fascinaţi de „superioritatea” culturii maghiare şi că nu ar fi vrut unirea cu România balcanică şi înapoiată. Chiar dacă luăm în calcul şi numai câteva fragmente din discursurile lui Alexandru Vaida-Voevod, din Parlamentul Ungariei, ne dăm uşor seama despre felul cum erau trataţi românii incluşi în Ungaria. De la 1867, Transilvania nu mai exista pe hartă, fiindcă autonomia sa istorică fusese desfiinţată printr-o trăsătură de condei.

.

Politica de maghiarizare era la ordinea zilei şi se desfăşura prin varii mijloace, de la administraţie şi armată până la şcoală, presă şi cultură. În 1914, Alexandru Vaida-Voevod, în parlamentul de la Budapesta, oferă o mostră despre viziunea românilor asupra culturii maghiare spre care erau ademeniţi, a culturilor străine în general: „[În ceea] ce priveşte cultura maghiară, şi aceasta e încă fragedă, ca şi cultura română. Dar şi în cazul dacă ar fi vorba nu de cultura maghiară, ci de cea franceză, germană sau engleză, în zadar aţi voi să ne-o acordaţi.

E adevărat, cultura noastră e încă în dezvoltare, îşi trăieşte abia anii copilăriei, dar ea se manifestă foarte frumos şi această cultură nouă ne e mai scumpă decât orice altă cultură străină, pentru că ea e manifestarea vieţii noastre sufleteşti, ea re-oglindeşte viaţa sentimentelor noastre”.

.

Prin urmare, stăpânirea străină era mai amară decât pelinul, iar visul şi speranţa veneau din forţa poporului român şi din dorinţa de unire cu România. De altminteri, nu numai românii gândeau aşa în acei ani. Actele de voinţă populară din 1918 au fost în conformitate cu interesele popoarelor ceh, croat, polonez, român, sârb, slovac, sloven etc., fiind primite cu simpatie de către aceste popoare. Datorită mentalităţii de popoare imperiale, inoculate de-a lungul secolelor, au trăit mari frustrări popoarele german, maghiar şi austriac.

În Ungaria, pe fondul acestei atmosfere apăsătoare, guvernele de după 1918-1920 au desfăşurat o propagandă revizionistă fără precedent, deplângând pierderea a „două treimi din teritoriu şi din populaţie”, fără menţionarea faptului că aceste „pierderi” se refereau la provincii şi ţări istorice în care ungurii se aflau în minoritate. Oricum, se vede clar că românii şi România nu au făcut nimic ilegal şi nedemocratic în 1918 (la nivelul democraţiei de atunci), din moment ce deciziile lor de la Chişinău, de la Cernăuţi şi de la Alba-Iulia au fost aprobate, ratificate, recunoscute de către marile puteri. Sărbătoarea naţională a României nu jigneşte pe nimeni, ci doar cinsteşte cea mai mare împlinire naţională a românilor din toate timpurile.

.

Între anii 1848 şi 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mişcări europene erau cele de emancipare naţională, de obţinere a libertăţilor democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor după criterii etnico-naţionale. Aşa au procedat aproape toate naţiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră acest lucru anterior.

Aceasta era tendinţa cea mai avansată în acel moment! Nimeni nu vorbea de Uniunea Europeană, de globalizare, de autonomia teritorială a minorităţilor sau de eliminarea discriminărilor pe criterii religioase! Cel mai luminat spirit pe care l-au produs vreodată românii – Eminescu – a trăit tocmai în acele decenii şi a exprimat acele idealuri înalte de atunci. El nu poate fi condamnat pentru ideile sale, care erau şi ale poporului său, decât dacă este scos din contextul epocii, aşa cum se procedează, din păcate, câteodată, acum. La fel gândeau – referitor la popoarele lor – Puşkin, Petõfi, Taras Şevcenko etc.

.

Românii – în marea lor majoritate – au fost antrenaţi atunci să lupte pentru formarea statului lor naţional, aşa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc. Nu au făcut-o nici mai bine şi nici mai rău decât alţii. Nu au fost, în această luptă a lor, nici mai conştienţi sau mai entuziaşti, dar nici mai apatici sau mai reticenţi decât alţii, decât vecinii lor. Fireşte, este absurd să susţinem că toţi românii au participat la mişcarea pentru unire sau că toţi au dorit cu ardoare unirea.

Totodată, este nerealist şi incorect să spunem că Unirea de la 1918 s-a făcut în condiţii ideale, cu respectarea tuturor principiilor democratice etern valabile şi că nu au fost încălcate atunci drepturile şi valorile nimănui. Dar şi mai incorect, mincinos şi nedrept este să pretindem că românii – la modul general – nu au dorit unirea, că ei erau atraşi mai degrabă de civilizaţia superioară ungară decât de Vechiul Regat, că un mănunchi de intelectuali i-ar fi amăgit şi ar fi acţionat în numele lor.

.

Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au dorit Unirea Transilvaniei cu România şi că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigenţelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internaţională a apreciat actul de voinţă naţională a românilor, formulat în anul 1918, şi a recunoscut realităţile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar şi în Basarabia şi Transilvania, minorităţile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au şi susţinut apartenenţa la România. Insinuarea că numai un grup de intelectuali a impus unirea este ridicolă. Mai întâi, este o jignire la adresa masei de intelectuali români care au militat sincer pentru actul unirii.

În al doilea rând, nu este nimic neobişnuit ca poporul să fie condus de elite şi să le urmeze. Românii ardeleni au fost condamnaţi de asupritorii lor să nu aibă în fruntea lor lideri politici şi economici puternici, ci, până târziu, doar preoţi şi dascăli, adică intelectuali ieşiţi din sânul lor şi apropiaţi de ei.

Dar ei – românii ardeleni – nu au rămas nicio clipă fără elite, şi aceasta le-a fost salvarea. Decenii la rând, înainte de unire, preoţii şi dascălii nu-şi încheiau slujbele, respectiv lecţiile, fără să spună adunărilor în care vorbeau că „soarele românilor la Bucureşti răsare”. Este de ajuns să fie urmărite documentele existente, rapoartele autorităţilor, procesele verbale ale ASTREI, protocoalele partidelor politice, asociaţiilor profesionale, şcolilor etc. pentru a dovedi cum s-a pregătit unirea de jos în sus şi din cele mai sofisticate şi savante cercuri academice până la nivelul satelor.

Este clar că intelectualii au stimulat unirea, că i-au conştientizat intens pe oameni în spiritul unirii, că i-au convins de binele care avea să vină, dar cine poate să condamne acest lucru şi de ce? Lozinca elitei ardelene de atunci a fost: „Ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi!”. Prin urmare, conducătorii, desprinşi din popor, se ghidau după aspiraţiile poporului, le justificau şi le susţineau, iar poporul îşi urma conducătorii. Nici căile alese de popor (grupuri mari de oameni) nu erau infailibile, dar elitele şi plebea, cel puţin din 1848 până la 1918, au mers concordant.

.

Eseuri istorice se pot scrie multe, opinii despre trecut poate exprima oricine, dar scrisul istoric trebuie lăsat istoricilor de meserie, cercetătorilor, celor obişnuiţi şi pregătiţi să opereze cu sursele istorice. Conform specialiştilor, în epoca despre care scriem, Unirea din 1918 a fost un act de voinţă naţională românească, formulat de majoritatea populaţiei şi recunoscut prin tratate internaţionale cu valoare de lege. Restul sunt chestiuni interesante, dar adiacente. Ele se cuvin studiate, relevate, dar nu augmentate, deviate, scoase din context sau falsificate.

.

Eseurile despre trecut au rostul lor, ca şi publicistica istorică în general. Se face astăzi copios meta-istorie, istorie contrafactuală, istoria iluziilor oamenilor, istoria ideilor neviabile şi a personalităţilor care luptau contra curentelor dominante, se evocă felurite ciudăţenii şi rarităţi, ajung să fie privite drept mituri clişeele şi stereotipurile, să fie valorizate personaje considerate îndeobşte negative etc. Toate acestea au loc sub soare, sunt adesea receptate mai bine de public decât temele clasice de istorie, fiindcă gustul este şi el esenţial în revigorarea trecutului. Dar aceste abordări nu trebuie confundate cu cercetarea trecutului dacă ele nu reprezintă aşa ceva, pe de o parte, iar concluziile unor întâmplări sau fapte marginale nu trebuie impuse drept dominante, pe de altă parte.

.

„Noile puncte de vedere” evocate mai sus nu sunt fabricate acum – când se apropie sărbătoarea Centenarului Marii Uniri – dar nici nu se reciclează acum din pură întâmplare. Acestea au o lungă istorie în urmă. Pe de o parte, ele provin din arsenalul naţionaliştilor revizionişti (mai ales ungari), care au cultivat mereu, în secolul care a trecut de la 1918, ideea „nedreptăţii istorice” făcute Ungariei de către marile puteri, care ar fi dat cadou României „înapoiate şi balcanice” înfloritoarea provincie numită Transilvania, „iluminată” timp de un mileniu de „civilizatorii Bazinului Carpatic”, adică de unguri. Limbajul detractorilor unirii nu este acum tocmai acesta – între timp formulele de exprimare s-au cizelat, s-au europenizat – , dar el se poate descifra uşor printre rânduri. Odată cu această uşoară tâlcuire, se vede limpede şi sorgintea lui revizionistă, neprietenoasă la adresa poporului român.

.

Pe de altă parte, după crearea de către Moscova leninistă a unei secţii a partidului său comunist la Bucureşti, în 1921, periodic, mai ales cu ocazia meteoricelor congrese ale acestei formaţiuni politice de extremă stângă, se dădea cuvânt de ordine comuniştilor români să lupte pentru destrămarea României, denumită „stat imperialist, multinaţional”. La fel s-a întâmplat în primul deceniu efectiv comunist (1948-1958) – „obsedantul deceniu” din literatură – când tezele lui Roller exprimau aceleaşi idei antiromâneşti. Cu alte cuvinte, până nu tocmai demult, hulirea Marii Uniri se făcea, în mod organizat şi disciplinat, de către URSS şi de către coloana sa a cincea, Partidul Comunist din România. Punctele comune ale celor două asalturi sunt uşor de sesizat: unirea s-a făcut pe nedrept, de către un grup de intelectuali (naţionalişti/burghezi), dar mai ales de către marile puteri (învingătoare occidentale/imperialiste).

.

Readucerea în atenţie a acestor clişee ale propagandei de odinioară se explică prin apropierea Centenarului Unirii, după cum spuneam. Numai că apropierea acestui Centenar se produce:

1. În condiţiile unei periculoase recrudescenţe a naţionalismului în Ungaria acestor ani, recrudescenţă condamnată chiar şi de organismele europene din care Ungaria face parte;

2. În toiul unui acut conflict teritorial între Ucraina şi Federaţia Rusă (moştenitoarea URSS), pe fondul căruia Pactul Ribbentrop-Molotov este valorizat pozitiv de către unii şi din cauza căruia securitatea graniţelor din regiune este ameninţată. Lăsăm la o parte apropierea ciudată dintre Ungaria şi Rusia, pe care inamicii Unirii din 1918 o socotesc pur şi simplu întâmplătoare…

.

În aceste condiţii, cum să admitem şi să justificăm punerea sub semnul întrebării a înfăptuirilor naţiunii române din anul 1918? Nu credem în comploturi oculte, interne sau internaţionale, dar nici atât de naivi nu putem fi încât să acceptăm pasivi toate aceste asalturi împotriva intereselor României. Chiar dacă toate provinciile unite cu Ţara la 1918 ar fi fost simple cadouri date României de marile puteri sau rod al propagandei făcute de elite exaltate – aşa cum s-a întâmplat în alte cazuri şi împrejurări – , tot nu s-ar cuveni să fim cinici şi să hulim, de dragul spectacolului sau cu scopul unor avantaje. Oare să nu fim capabili – noi, românii – să punem în pagină o adevărată simfonie, un imn închinat bucuriei de fi şi de a trăi împreună? Oare să fim atât de uşor de prostit, încât să credem că un mileniu de singurătate (în care am trăit cumva, aşa cum am putut) este de preferat unui secol de unitate (neîmplinită nici aceasta)?

.

Desăvârşiţi ca popor prin secolul al IX-lea (poate prin preajma anilor 800-900), am trăit răzleţi până pe la 1800, când am început să ne adunăm, convinşi greu că în lume „unirea face puterea”. De altminteri, toţi oamenii trăiesc în comunităţi de diferite feluri. Ne-am unit, în împrejurările cunoscute, în perioada 1859-1918 şi nu a trecut de-atunci nici o sută de ani. Oare putem compara experienţa a o mie de ani cu vieţuirea (poate dezamăgitoare) din o sută de ani? De ce să fim aşa grăbiţi şi să riscăm o judecată greşită? Ne-am unit fiindcă nu ne-a fost bine să fim separaţi şi atacaţi din toate părţile. Aşa au gândit generaţii de români care ne-au precedat şi care au murit pentru Unire.

.

Se cuvine, de aceea, să facem distincţie clară între opiniile istorice rostite de amatori şi rezultatele cercetărilor întreprinse de specialişti şi chiar între eseurile scrise de unii istorici fără stagii în arhive şi studiile cunoscătorilor, ale profesioniştilor autentici. Cu toţii ne putem pronunţa despre Marea Unire, fiindcă ne-am cucerit libertatea de exprimare, dar avem datoria să deosebim adevărul izvoarelor de părerea neautorizată, născută din curiozitate, teribilism, pasiuni (patimi) şi/sau interese.

De asemenea, înainte de sentinţe unilaterale, avem obligaţia să comparăm. Numai aşa vom putea spune dacă suntem sau nu unici sub soare şi dacă ceea ce s-a petrecut la noi în 1918 se poate sau nu încadra într-o serie de fapte, trăite de mai multe popoare. Vom distinge astfel mult mai bine între acele studii de nişă, menite să lămurească mai bine trecutul, şi acelea scrise ca să ne deruteze şi să ne abată de la adevăr.

În privinţa temei noastre, vom putea ajunge astfel la o concluzie simplă, bazată pe surse: au fost şi români care nu au dorit România de la finele anului 1918, aşa cum au fost şi state care nu au recunoscut actele Unirii, dar majoritatea românilor şi majoritatea marilor puteri au făcut-o.

Aceasta este concluzia reală care trebuie prezentată publicului larg, pentru că ea a exprimat voinţa naţională. Datorită acestui şuvoi al istoriei noastre, ne strângem mereu energiile în locul binecuvântat, cu nume simplu, fascinant şi copleşitor de frumos, căruia poporul îi zice Ţara Românească.

 

 Prof.univ.dr. Ioan-Aurel POP, Președintele Academiei Române

 

 

 

 

 

Rolul alfabetelor vechi, glagolitic, chirilic şi vlah, în cultura românilor

 

 

 

Sfinţii Chiril şi Metodiu, din icoană, doi fraţi din Tesalonic, au fost trimişi de către împăratul bizantin Mihail al III-lea să propovăduiască creştinismul la slavi. Sfântul Chiril a alcătuit pentru aceştia un alfabet, potrivit pentru limba lor, care s-a numit glagolitic.

Mai târziu, acest alfabet a suferit schimbări şi aşa s-a născut alfabetul chirilic, după numele creatorului său iniţial.

Alfabetele vechi: glagolitic şi chirilic

Foto: Alfabetul glagolitic, inventat de Sfântul Chiril special pentru slavi – sursa: aici şi aici

 

O formulă ulterioară prelucrată:

 

 

 

 

 

Alfabetul chirilic:

 

 

 

 

Alfabetul chirilic (slavon) folosit în  Ţările Române:

 

 

Rugăciunea Tatăl nostru scrisă cu litere chirilice:

 

 

 

Alfabetul glagolitic, cel chirilic și vlah – comunicare și evoluție civilizatoare

 

Foto: Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung

Alfabetul chirilic, cel pronunțat în limba românească ca și Chirilița, sau Cirilița, zis și Azbuche, după denumirea tradițională a primelor două litere (az și buche – de unde și „buchea cărții”), este un alfabet creat de frații Chiril și Metodiu pe baza unei variante a alfabetului grecesc de odinioară.

Alfabetul chirilic a fost folosit la scrierea textelor redactate în limba slavă veche (paleoslavă), începând din secolul al IX-lea, apoi în medioslavă, precum și în limba română, începând din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea.

Are 43 de semne slave, din care 27 au și valoare numerică (slavo-cifre).

Începuturile literaturii slavilor ortodocși sunt legate de numele a doi greci, frații Chiril (Chirilă) Constantin (827-869) și Metodiu (d. în 885).

Originea lor din Salonic (atunci Tesalonic, vechea Sărună a geților sudici, actualii vlahi, aromâni) a dat naștere la ipoteza că acești apostoli ai slavonismului „ar fi putut” să se tragă din românii macedoneni (sau vlahi, aromâni).

Ei și-au consacrat viața misionariatului de evanghelizare a popoarelor slave (convertirea la creștinism), fiind trimiși pentru aceasta de către împăratul bizantin Mihail al III-lea.

Chiril și Metodiu au conceput în acest scop alfabetul slavonesc, supranumit chiliric, pe care l-au folosit și românii până în secolul al XIX-lea.

După părerea mea, acest alfabet a fost creat ca un sistem propriu de comunicare al bisericii ortodoxe, contrar cumva alfabetului și limbii latine în care comunica biserica catolică.

Unii învățați consideră că de fapt Chiril și Metodiu au creat alt sistem, numit „alfabetul glagolitic” (de la „glagorie” = minte; urmele lui se găsesc și în cărțile „Psaltirea Scheiană” și „Codicele Voronețean”), și că abia continuatorii misionariatului lor au fost cei care au inventat în secolul al X-lea alfabetul chirilic. 

Slava veche (slavona sau paleoslava) a devenit limba de redactare a textelor bisericești (traducere a scrierilor religioase grecești) și s-a răspândit la popoarele slave ortodoxe, ca dialect slav cult, și la români, ca limbă (străină) liturgică și de cancelarie (în administrația de stat).

Inițial, bulgarii și slavii de sud aveau ca limbă oficială, limba greacă.

Dorința de a avea un mod propriu de comunicare, de a avea propriul stat cu toate cele necesare, a făcut ca aceștia să creeze propriul alfabet (slav, sau vlah?). Despre epoca și formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au existat multe păreri contradictorii.

Potrivit unora, limba slavonă și caracterele chirilice au înlocuit limba latină și alfabetul latin în Biserica românească în secolul al X-lea și s-au consolidat în secolele următoare, ca urmare a impunerii acestora de către Imperiul Bulgar și ca reacție la propaganda catolică.

Dacă privim la expansiunea statului creat de frații vlahi Asan, sau la Valahia Neagră ce se dorea creată în întreaga zonă a peninsulei balcanice, poate vom înțelege de ce au adoptat și Țările Române alfabetul chirilic.

Dimitrie Cantemir, în a sa „Descriptio Moldaviae” (redactată în 1716 în latină), afirma că s-a scris totuși cu litere latine aici, până la Conciliul de la Florența (1432), adică timp de 400 de ani după schisma din 1054.

Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit arderea cărților și textelor cu caractere latine, și înlocuirea cu alfabetul chirilic și slavona, cu scopul de a împiedica răspândirea catolicismului în principatul Moldova. 

Mihail Kogălniceanu a susținut aceeași teză (în revista Alăuta românească, 1838).

Cărțile bisericești răspândite la români, începând cu secolele X-XV, au fost scrise în paleoslava în care au scris Chiril și Metodiu, iar grafia a rămas aproape neschimbată timp de mai multe secole. Redactarea a ținut cont de regulile stabilite prin reforma patriarhului de Târnovo, Eftimie, un cărturar de seamă din secolul al XIV-lea.

În 1860, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în scrierea limbii române a avut loc adoptarea oficială a alfabetului latin în locul celui chirilic (după o perioadă de tranziție care a durat câteva decenii).

Dovedindu-se un bun mijloc de comunicare care și-a dovedit valoarea de-a lungul secolelor, alfabetul glagolitic și cel chirilic ce a evoluat din primul, s-au dovedit a fi fost împreună o invenție valoroasă, ce iată, încă ajută popoare și populații să își transmită moștenirea istorică și culturală, fără de care nu se pot identifica și evolua.

Poate ar trebui ca specialiștii să caute asemănări cu scrierea geto-dacă veche din Tăblițele de la Sinaia, sau din alte scrieri atingătoare de Dacia.

În acestă temă oferită spre cercetare putem menționa studiul domnului Constatin Olariu, care spune că alfabetul chirilic românesc vine direct din cel folosit de geţi pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia.

Pentru acesta subliniază cu litere negre 38 din semnele din alfabetul chirilic românesc (format din 44 grafeme) folosit de neamul mioritic până pe la anii 1870.

Cu litere roşii sunt subliniate 38 din semne de pe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia care au forme identice sau asemănătoare cu cele din alfabetul chirilic românesc.

Unii specialişti spun că tocmai aceasta este dovada falsurilor fiindcă ele vin din alfabetul glagolitic născocit de către Chiril şi Metodiu la anul 867, când bulgarii au trecut la iudeo-creştinism.

Vedem cu uimire că între alfabetul născocit de cei doi bulgari (vlahi) şi cel folosit de români nu există legături evidente.

Iar din cele 38 de semne comune celor două alfabete, 22 (cele roşii cu steluţe în partea dreaptă) au aceeaşi valoare fonetică, chiar după peste 2000 de ani.

Trebuie să avem în vedere că aceste tăbliţe zise „de la Sinaia” au fost turnate începând cu partea a doua a secolului VI î.Hr.., până în vara anului 106, în locuri diferite şi de persoane pricepute la muncă migăloasă, dar cu instruire diferită.

Urmează alfabetul născocit de Chiril şi Metodiu la anul 863, format din 41 semne din care numai șase sunt comune cu alfabetul folosit de geţi pe tăbliţele de plumb, iar dintre acestea numai patru apar şi în alfabetul chirilic românesc.

Legându-se de amintitele aparenţe ne-semnificative, tocmai pe acest considerent susţin unii că tăbliţele sunt false.

Este adevărat că literele de pe tăbliţe seamănă cu alfabetul chirilic, dar cel românesc şi nu cel glagolitic din care, după cum susţin unii, s-ar trage alfabet folosit astăzi de unele popoare slave.

În fapt alfabetele folosite de unele popoare slave îşi au originea în cel pe care îl utilizau românii prin secolele V-IX, iar slavii, inclusiv ruşii l-au preluat odată cu ,,religia lui Zamolxe” sau ,,nebunia scitică” cum „afurisea vârtos Ohrida”.

Se pare că totuși bulgarii s-au „lăsat” de alfabetul creat de Chiril şi Metodiu, după anul 900. Însă trebuie să lămurim contextul istoric când bulgarii au trecut la iudeo-creştinism.

Există două izvoare care vorbesc despre acest fapt istoric petrecut după mijlocul secolului IX.

Primul spune că împăratul Mihail al imperiului bizantin a pornit în anul 864 o campanie militară împotriva bulgarilor pentru a-i trece la ortodoxie, suspectându-i că ar vrea să fie cu Roma catolică, iar aceştia speriindu-se rău, hanul s-a botezat în luna septembrie a anului 865.

Pentru organizarea noii biserici, au tăbărât peste bulgari, slavi şi valahi, numai popime greacă, slujbele ţinându-se în elineşte.

Tot acest împărat a cerut în anul 863 pricepuţilor Chiril şi Metodie să născocească un alfabet pentru slavii din Moravia Mare şi să plece la ei să-i treacă la creștinism.

Cea de a doua poveste spune că Boris, fiind conştient că iudeo-creştinismul este în expansiune, a considerat că poate fi liantul care să unească neamurile ce le ţinea sub sabie în numele celui mai tare.

Bizantinii care au pierdut în faţa bulgarilor mari teritorii, au încercat prin trecerea la iudeo-creştinism a vecinilor asiatici să-i facă vasali şi ascultători numai de Constantinopol.

Hanul a fost de acord cu trecerea la noul cult, dar a cerut autonomie pentru biserica lui, dorinţă refuzată de greci.

Atunci el a trimis la Roma în anul 866 o delegaţie cu o scrisoare cu 115 întrebări la care aştepta un răspuns.

În anul 867 a venit de la Vatican o delegaţie să-l treacă pe han la catolicism, dar au găsit terenul ocupat de preoții greci şi astfel catolicii s-au retras.

În anul 870 Constantinopolul recunoaşte autonomia bisericii bulgarilor, dar toate slujbele şi scrierile canonice erau în limba greacă!

 În anul 893 bulgarii alungă pe preoţii greci, impun limba slavonă ca limbă de cult şi preiau alfabetul născocit de Chiril şi Metodiu, însă fiind foarte greu de a scrie cu el, după anii 900 „revin la alfabetul vlahilor pe care l-au folosit înainte de 865” de unde iau 31 semne (cele din desenul cu chenar albastru) la care adaugă două din cel glagolitic (cu chenar negru) şi 12 născocite de sârguincioşii bulgari.

Acest alfabet a fost realizat în oraşul Preslav, noua capitală a statului.

Actualul oraș Veliki Preslav (regiunea Șumen) a fost cea de a doua capitală a Țaratului Bulgar (893-972). Iată cum devine posibil ca alfabetul cunoscut în istorie ca greco – slav – bulgar, să fie la origine de fapt unul vlah, sau geto – dac, mult mai vechi decât credeam inițial (de dinainte de anul 865, din vremea când au fost turnate Tăblițele de la Sinaia).

Având în vedere întinderea geografică pe care s-a folosit acest alfabet vechi, sunt limbi care folosesc și astăzi literele chirilice.

Acestea sunt:

Limbi slave (Limba rusă, Limba ucraineană, Limba bielorusă, Limba bulgară, Limba sârbă, Limba macedoneană, Limba slavonă, Limba slavă veche, Limba interslavă, Slovio);

Limbi romanice (Limba română, acum scrisă cu alfabet latin („moldovenească” în Transnistria));

Limbi turcice (Limba kazahă, Limba bașchiră, Limba kîrgîză, Limba uigură, Limba tătară (în Rusia)); Limbi fino-ugrice (Limba mari (ceremisa), Limba komi, Limba mordvină (erzia și mokșa), Limba udmurtă)); Limbi caucaziene (Limba abhază, Limba cecenă, Limba ingușă, Limba avară, Limba adîgă, Limba cabardino-cerchesă); Limbi iraniene (Limba tadjică (varietate de limbă persană sau farsi), Limba osetă); Limbi mongole (Limba mongolă, Limba calmîcă, Limba buriată); Limbi sino-tibetane (Limba dungană); Limbi siberiene (Limba ciukcen (din Ciukotka)).

Utilizări în trecut ale alfabetului chirilic au fost în:

Limba română (în Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești (până în 1860)); în Republica Moldova (limba moldovenească ); în Transnistria (limba moldovenească, până azi);

Limbi slave: Limba slavă veche (până în secolul al XII-lea); Limba slavonă (slavona bisericească, până azi la Biserica Ortodoxă și biserici greco-catolice);

Limbi turcice; Limba azeră (până în 1991); Limba turkmenă (până în 1991); Limba uzbecă (până în 1992).

Iată cum vedem că aceste litere vlahe (geto-dacice; din Tăblițele de la Sinaia și „pornite” cumva din primele semne scrise de la Tărtăria) – numite acum chirilice – unește cumva pe masageții asiatici și caucazieni (marea masă a geților din Asia care se întindea până în China și până la Oceanul Înghețat), dacii nord europeni și scandinavici, dar și popoarele balcanice (la care adăugăm pe cele  iberice, italice și nordul Africii), ca urmașe de drept ale Geților de Aur primordiali, de acum peste 6500 – 7000 de ani.

 

 

 

 

 

Surse:

 

 George V. Grigore http://www.ziarulnatiunea.ro/ alfabetul-glagolitic-cel-chirilic-si-vlah 

 

https://www.teologiepentruazi.ro/ alfabete-vechi-glagolitic-si-chirilic

 

wikipedia.org; limbaromana.org; muzeulmuresenilor.ro, dacoromania-alba.ro.