CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

18 octombrie 1918 – Discursul ţinut de Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul de la Budapesta prin care cerea desprinderea Ardealului de Ungaria

 

 

 

 

 

Om politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc, Alexandru Vaida-Voevod (1872-1950), a fost unul dintre iluştrii politicieni ai perioadei interbelice. A fost un ferm susţinător al  drepturilor naţionale a românilor din Ardeal şi a avut o contribuţie deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România.

Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român.

În cadrul acestora s-a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”, să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere”.
Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie. Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. 

În octombrie 1918, în sala de şedinţe a Parlamentului de la Budapesta răsuna glasul unui deputat român care cerea pentru prima oară desprinderea Ardealului de Ungaria. Cel ce vorbea de la tribună se numea Alexandru Vaida Voevod. Avea să fie primul ardelean care va fi şeful primului guvern al României Mari.

 Alexandru Vaida-Voevod a dat citire declaraţiei de independenţă, redactată la Oradea în 12 octombrie 1918 de către Vasile Goldiş. Românii din Ardeal cereau dreptul ca, liberi de orice „înrâurire străină”, să hotărască singuri „aşezarea printre naţiunile libere”, precum şi stenograma şedinţei din Parlamentul de la Budapesta prin care Alexandru Vaida Voevod lua cuvântul şi dădea citire acestei declaraţii. Întregul Parlament a rămas şocat.

 

 1918, octombrie, 18, Budapesta 

 

Onorată Cameră, N-a sosit încă timpul să încheiem bilanţul războiului mondial. Cu facultăţile noastre debile omeneşti, fie cu ajutorul minţii, fie cu al fanteziei, nu suntem în stare să prevedem, urmările rele sau bune ale războiului. Un fapt îl putem stabili de pe acum.

Războiul mondial a avut un rezultat mare: acceptarea din partea tuturor naţiunilor a principiului, că în viitor nu va mai fi deosebire între naţionalitate şi naţiune şi naţiunile mari şi mici vor avea drepturi egale.
Cât de dureros a fost pentru noi, naţionalităţile care ne-am considerat şi numit întotdeauna „naţiune” – să fim consideraţi şi trataţi din partea autorităţii  de stat drept naţionalităţi.

De la întemeierea creştinismului multe spirite geniale au luptat pentru propăşirea omenirii şi mulţi au încercat să definească bazele de muncă pentru binele şi progresul întregii omeniri.
Şi dacă au fost spirite, care în evul vechiu şi după întemeierea creştinismului au aflat calea adevărată, propagând adevăratele principii ducătoare la scop, aceştia n-au avut putinţa să pună în aplicare practică principiile ce le profesau.
E meritul lui Wilson, că în cunoscutele lui puncte a dat expresie acelor principii şi le-a cristalizat aşa, că nu se vor mai putea falsifica niciodată. Dacă omenirea va isbuti să realizeze, să înfăptuiască aceste principii, atunci de la întemeierea creştinismului încoace n-a fost un eveniment mai însemnat ca acesta, pentru omenire.

     (…) Noi, reprezentanţii micilor naţiuni, am aşteptat cu nerăbdare atitudinea cercurilor conducătoare ale monarhiei faţă de aceste puncte şi naţiunile nemaghiare au primit cu nespusă bucurie ştirea că Ministerul de Externe al monarhiei a înaintat la Washington propunerea de pace, căci astfel s-a recunoscut oficial, atât din partea reprezentanţei noastre externe, cât şi din partea guvernului şi partidelor maghiare, că noi de acum nu mai suntem naţionalităţi, ci naţiuni.

Cunoaştem mărimea vremilor prin care trecem; cunoaştem că aceste probleme mari nu le putem trata conduşi de egoism. Cunoaştem adevărul, care iese la iveală şi într-unul dintre punctele lui Wilson*, că nu trebuie să lăsăm teren urei, egoismului, când se tratează aceste probleme a căror rezolvare reală şi serioasă se poate face numai cu ajutorul deplinei sincerităţi.

Drept aceea, reprezentanţa organizaţiei naţionale a românilor a hotărât să-şi definească atitudinea faţă de aceste puncte şi din încredinţarea acesteia, comunic onoratei Camere următoarea declaraţiune (exact textul fixat în conferinţa de la Oradea Mare** de la 12 octombrie).

     «Comitetul executiv al Patridului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria, ca organ politic al naţiunii române din Ardeal şi Ungaria***, constată că urmările războiului îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională.

Pe temeiul dreptului firesc, că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liber soarta ei, un drept oarecare, este acum recunoscut şi de către guvernul ungar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei, naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să facă acuma uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul, ca liberă de orice înrâurire străină, să hotărească singură aşezarea ei printre naţiunile libere, pentru şi stabilirea legăturii de coordonare a ei cu celelalte naţiuni libere.

Organul naţional al naţiunii române din Ungaria şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea acestui parlament şi acestui guvern să se considere ca reprezentante ale naţiunii române, ca să poată reprezenta la congresul general de pace interesele naţiunii române din Ungaria şi Ardeal, căci apărarea intereselor ei naţiunea română o poate încredinţa numai unor factori disignaţi de propria lor adunare naţională.

     Afară de organele delegate de adunearea naţională sau alese din mijlocul său, aşadar afară de comitetul executiv al Partidului Naţional Român, nimeni nu poate fi îndreptăţit să trateze şi să hotărească în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române.

Toate deciziunile şi acordurile, care s-ar lua şi s-ar face fără aprobarea acestor organe, le declarăm ca nule şi fără valoare, care nu leagă întru nimic naţiunea română.

Naţiunea română care trăieşte în monarhia austro-ungară aşteaptă şi cere – după multe suferinţe de veacuri – afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi Inaleinabile, la deplină viaţă naţională». (…)

(1918, “Bihorul în epoca unirii. Documente”, Oradea, 1973, p. 112-113)

Discursul a făcut o puternică impresie în rândul opiniei publice, mai întâi asupra celei din capitala Ungariei, apoi şi în restul Imperiului. Cum era de aşteptat, discursul a fost primit cu entuziasm de românii de pretutindeni.

După Marea Unire, Alexandru Vaida-Voevod a fost numit la 9 decembrie 1919 primul premier al României Mari.

 

 

* Referire la discursul preşedintelui S.U.A. în faţa Congresului (“Cele 14 puncte”) în care este prezentat programul de pace.

** La 29 septembrie / 12 octombrie 1918 la întrunirea de la Oradea Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român a adoptat în unanimitate declaraţia privind hotărârea naţiunii române din Transilvania de a se aşeza “printre naţinile libere” şi recunoaşterea lui ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei.

*** Şi aici ca şi în alte documente prin “naţiunea română din Ungaria” se înţelege populaţia românească din teritoriile Austro-Ungariei situate în afara principatului Transilvaniei (Banatul, Crişana, Maramureşul).

 

Sursa:

 

http://www.dacoromania-alba.ro/

http://www.informatia-zilei.ro/sm/autonomie-pentru-ardeal/

 

Publicitate

03/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , | 3 comentarii

29 septembrie 1918 – A fost adoptată declaraţia privind hotărîrea naţiunii române din Transilvania de a se aşeza „printre naţiunile libere”. VIDEO

 

 

 

 

 

Imagini pentru vasile goldiş photos

Vasile Goldiş (1862 – 1934), militant de frunte al românilor din Transilvania pentru înfăptuirea Marii Uniri

 

29 septembrie/12 octombrie 1918 — Desfăşurată în cel mai mare secret, şedinţa  convocată la Oradea de către comitetul executiv al Partidului Naţional Român a avut ca rezultat elaborarea Declaraţiei de autodeterminare a românilor din Ardeal şi Ungaria cunoscută şi sub numele de “Declaraţia de la Oradea”.

Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, a adoptat în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa.

 

 

 

 

Foto: Aurel Lazăr

Liderii românilor adunaţi în casa lui Aurel Lazăr din Oradea trebuiau să decidă modalitatea în care românii îşi puteau îndeplini obiectele lor naţionale în situaţia înfrângerii şi destrămării iminente a statului în care încă mai trăiau. Motivaţia oficială a întrunirii nu prea lăsa să se întrevadă conţinutul discuţiilor, rezumându-se la o formulă generală: “atitudinea comitetului naţional în situaţia politică actuală”.

Şedinţa a început cu expunerea situaţiei de către Ştefan Cicio – Pop, apoi cu prezentarea proiectului de declaraţie a lui Aurel Lazăr, urmat de cel al lui Vaida-Voevod şi de redactarea formei finale de către o comisie condusă de Vasile Goldiş.
Întrunirea a reunit un comitet mai lărgit din care făceau parte dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru – Vaida Voevod, dr. Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, dr. Gheorghe Popovici, Gheorghe Crişan, Nicolae Ivan, dr. Ioan Ciordaş, Ioan Nedelcu, Gheorghe Dobrin, dr. Nicolae Cornean, potrivit ziarului „Nagyvarad”, şi alţii printre care Sever Dan, după mărturiile proprii.

După ce declaraţia a fost adoptată în unanimitate s-a constituit un comitet de acţiune cu sediul la Arad format din şase persoane.

  Totul a fost înconjurat de o discreţie totală considerată importantă în respectiva situaţie.

 

 

 

 

 

MANUSCRIS (40)

 

 

 O chestiune importantă a fost aceia privitoare la modalitatea de a face cunoscută Declaraţia.

S-a preferat citirea ei în Parlamentul de la Budapesta şi apoi difuzarea ei în presa românească şi străină.

 Declaraţia de autodeterminare a fost citită  în Parlamentul de la Budapesta în vinerea următoare la 18 octombrie 1918 de Alexandru Vaida – Voevod.

 

 

 

 

„Declaraţia de autodeterminare de la Oradea”, semnată în casa avocatului orădean Aurel Lazăr, a fost singurul document al românilor vremii în care se regăsea conceptul de autodeterminare şi principii de drept internaţional statuate printr-o lucrare de talie mondială – „Cele paisprezece puncte” ale preşedintelui american W. Wilson”.

În aceeaşi zi, secretarul de stat american Robert Lansing răspundea cererii de armistiţiu adresată de Ungaria pe baza celor 14 puncte wilsoniene, că SUA susţin cauza cehilor, slovacilor şi a slavilor sudici.

Comunicatul a însemnat, pe bună dreptate, decesul Austro-Ungariei.

Declaraţia românilor citită în Parlamentul Ungariei de la Budapesta a căzut într-o “atmosferă de panică” pe fondul unor critici acute ale politicii fostului prim ministru ungar, contele Istvan Tisza.

La 23 octombrie opinia publică maghiară din oraş nu realiza încă dimensiunile efective ale actului, dar într-un interviu acordat ziarului „Nagyvarad” Vasile Goldiş răspundea astfel la întrebarea de ce nu erau menţionaţi şi românii în nota lui Wilson:

“ La întrebare răspund şi eu cu o alta: de ce nu e vorba nici de italieni nici de polonezi ? Ar fi pueril să se creadă că dacă toate popoarele se emancipează, numai românii vor rămâne sub dominaţie străină”.

 

Prezent la toate acţiunile care au pregătit Marea Unire, Vasile Goldiş a fost omul providenţial care a redactat şi cunoscutele manifeste „Către naţiunea română” şi „Către popoarele lumii”, cel care a participat la organizarea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 şi la mobilizarea celor o sută de mii de români care „au votat” prin însăşi prezenţa lor „Actul Unirii”.

Este cel care a rostit Cuvântarea solemnă, încheiată cu proiectul de Rezoluţie prin care se decreta Unirea tuturor teritoriilor intracarpatice locuite de români, şi a făcut parte din delegaţia care a prezentat Actul Unirii la Bucureşti, la 14 decembrie 1918, alături de episcopii Miron Cristea, Iuliu Hossu şi Alexandru Vaida Voievod, ca apoi să facă parte din Consiliul Dirigent de la Sibiu, ca titular al sectorului Cultelor şi Instrucţiunii.

Cu zi înainte de încheierea armistiţiului cu Germania la 10 noiembrie 1918 România a reintrat în război.

 

 

 

 

Foto: Alexandru Vaida-Voevod

  În decembrie Declaraţia de la Alba Iulia va fi înmânată  de către delegaţia românilor transilvăneni condusă de Alexandru Vaida – Voevod, regelui Ferdinand al României.

 

 

Bibliografie (surse):

 

Viorel Faur, 80 de ani de la adoptarea la Oradea a declaraţiei de independenţă a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş (12 octombrie 1918), Oradea 1998.
L. Borcea, Gh. Gorun (eds.) – Istoria oraşului Oradea, Oradea, 2007, p. 317 sqq
Ion Zainea, Aurel Lazăr: viaţa şi activitatea, Cluj- Napoca 1999, p. 86 sqq
Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, (Prefaţa, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Alexandru Şerban), vol I, Cluj-Napoca 1994

http://www.oradeamea.com/declaratia-de-la-oradea/

http://www.istoria.md/articol/608/30_septembrie,_istoricul_zilei

 

 

 

29/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: