MAREŞALII ROMÂNIEI

 

 

 

 

Foto: Bastonul de mareşal al României

 

 

 

Demnitatea de mareşal  a apărut în Franța în perioada carolingiană și desemna persoana care se ocupa de caii regelui, funcție ce presupunea foarte multă responsabilitate și încredere din partea suveranului. 

În regatul francez, acest sens al cuvântului se va păstra până în secolul al XV-lea, când mareșalul încetează să se mai ocupe efectiv de cai și preia trăsăturile moderne ale demnității, devenind un comandant militar, termenul   ajungând să reprezinte în Franța o demnitate civilă acordată generalilor sau amiralilor care au înfăptuit fapte de arme notabile sau care au avut merite politice ieșite din comun.     

În armata prusacă şi mai târziu germană, feldmareșalul  era un rang  acordat doar generalilor care obţineau succese militare remarcabile. Această înaltă distincție militară a fost acordată mai întâi în țările germane, apoi și într-o serie de alte state europene.

Din anul 1700, titlul de feldmareșal – general (генерал-фельдмаршал), corespunzând aceleia de amiralul general în marină, a fost preluat de ţarul Petru cel Mare de la germani, fiind cel mai înalt rang militar în Rusia până la Revoluţia din 1917.  

Regele României, Carol I, a primit pe 7 aprilie 1909 (cu ocazia aniversării a 70 ani), gradul onorific de feldmareșal german  din partea prințului moștenitor Wilhelm, delegatul Germaniei la București.

 

 

 

 

 

 

 

 

  Imperiul Rus i-a conferit de asemenea regelui Carol I demnitatea de mareșal al armatei imperiale ruse.

Înmânarea efectivă a bastonului de mareșal a fost făcută de către Marele Duce Nicolae Mihailovici, camaradul său din timpul Războiului ruso-turc, pe 28 noiembrie/11 decembrie 1912 în cadrul unei ceremonii solemne care a avut loc la Palatul Regal din Bucureşti.

 

 

 

 

 

Regele Ferdinand I

 

 

 În istoria ierarhiei militare române, gradul de mareşal apare la 1 decembrie 1918, această demnitate fiind acordată onorific prin citirea cărții de mareșal, în calitatea sa de comandant al Armatei Române, regelui Ferdinand I.

În  iunie 1930, cele două Camere ale Parlamentului votau instituirea demnităţii de mareşal.

 Potrivit legii, demnitatea era onorifică și se conferea generalilor, în gradul de general de corp de armată, ce au condus cu succes operațiunile armatei române în funcția de șef al Marelui Cartier General sau de comandant titular al unei armate.

 

 

 

 

Regele Carol al II-lea

 

 

În ziua de 25  octombrie 1930, la Sighişoara în timpul  manevrele regale de toamnă, regele Carol al II-lea era învestit cu noua demnitate, iar peste cinci zile, proaspătul rege-mareşal acorda aceeaşi demnitate, însoţită de însemnele cuvenite, bătrânilor generali Alexandru Averescu şi Constantin Prezan, eroi ai Primului Război Mondial.

 

 

 

 

  Alexandru Averescu            Constantin Prezan

Bastonul de mareşal al lui Alexandru Averescu a fost confecţionat (împreună cu celelalte două acordate în 1930) de către Casa Falise din Paris (cea care realizase şi bastonul regelui Ferdinand, în 1918).

Era din aur, cu titlul de 750‰ şi a costat 67.500 de franci francezi, adică 447.587 de lei la cursul timpului.

 

 

 

 

Regele Mihai I

 

 La 10 mai 1940,  generalul Ion Antonescu îl învestea cu gradul de mareşal pe regele Mihai I, în calitatea sa de şef al armatei. Astăzi el este singurul mareşal român în viaţă. 

 

 

 

Mareşalul Ion Antonescu

 

Prin Decretul-Regal nr. 2352/21.08.1941, semnat de Regele Mihai I, generalul Ion Antonescu era înălțat la rândul său pe data de 22 august 1941 la demnitatea de mareșal al României.

 

 

 

 

 

Regele Alexandru al Iugoslaviei
 

 

Regele Carol al II-lea a învestit cu această înaltă demnitate şi pe regele Alexandru al Iugoslaviei, soţul principesei Maria de România, fiica Regelui Ferdinand al României si a Reginei Maria.
  

Dintre cele şapte bastoane şi cărţi de mareşal ale României, nu se mai păstrează astăzi în ţară decât cartea de mareşal a lui Constantin Prezan şi bastonul lui Alexandru Averescu, aflate în patrimoniul Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I“ din Bucureşti.

 

 

 

 

Placheta comemorativa: Mareşali ai Armatei Române:  A. Averescu (1859 – 1938), C. Prezan (1861 – 1943), I. Antonescu (1882 – 1946)

 

 

 

Prin Legea nr. 80 din 11 iulie 1995 privind statutul cadrelor militare, s-a stabilit că pentru merite militare excepționale, în timp de război, Președintele României poate acorda generalilor de armată (cu 4 stele) gradul de mareșal, care este cel mai înalt grad militar.

 

 

 

 

Surse:

http://www.romaniaregala.ro/jurnal/vizita-familiei-regale-sarbe/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_mare%C8%99alilor_Rom%C3%A2niei

http://www.istoria-romanilor.com/bastonul-de-maresal-al-lui-averescu-o-scurta-istorie-a-gradului-de-maresal-in-romania/2013/10/04

Publicitate

24 iulie 1917 – Bătălia de la Mărăști. VIDEO

 

 

Bătălia de la Mărăști. «Prima victorie adevărată din istoria armatei române moderne»

 

 

 

 

La 24 iulie 1917, stil nou (11 iulie 1917, stil vechi) începe bătălia de la Mărăști, în care Armata Română condusă de generalul Alexandru Averescu, obține o victorie ca la carte asupra trupelor germano-austro-ungare (19 iulie/1 august 1917).

Victoria Armatei Române din vara anului 1917 face parte din seria marilor bătălii în urma cărora trupele române au reuşit să oprească ofensiva germano-austro-ungară care urmărea scoaterea ţării noastre din război şi pătrunderea în partea ucraineană a Rusiei. 

Bătălia de la Mărăști reprezintă de asemenea una dintre cele mai importante victorii ale Armatei Române, atât în timpul Marelui Război, cât și din istoria militară a poporului român.

Lupta s-a bucurat de o mare atenție atât în perioada interbelică cât și în perioada național-comunistă.

În ambele perioade, victoria Armatei Române a fost însă intens exploatată în scop propagandistic. Dacă în prima dintre perioade, victoria de la Mărăști a pus bazele unui adevărat „cult al personalității Mareșalului Averescu”, în cea de-a doua perioadă, pe lângă aspectele mai mult literare decât istorice, am putut observa diminuarea, până la omitere, a impactului pe care l-a avut revoluția din 1917 asupra evenimentelor.

 Armata Regală Română fusese reorganizată și reînarmată cu ajutorul Misiunii Militare Franceze, condusă de generalul Henri Berthelot.

Militarii germani și cei austro-ungari erau siguri că vor învinge, după victoriile lor din toamna anului precedent.

Armata română din primăvara anului 1917 era radical schimbată față de cea din toamna anului 1916. Dotările cu armament și echipament modern au fost urmate de o atentă instrucție în materie de folosire a acestuia.

În plus, celebrul discurs al regelui Ferdinand referitor la reformele agrară și electorală și noile înzestrări ale armatei au favorizat creşterea moralului  soldatului român.

Astfel, soldatul român nu avea doar un scop pentru care să lupte, ci și posibilitatea concretă de a atinge acest scop, întrucât el se putea măsura cu inamicul, din punctul de vedere al dotării cu armament.

Acesta trebuia, așa cum s-a și întâmplat, să vadă pentru prima dată ostașul german bătând în retragere.

 

 

 

 

Generalul român Alexandru Averescu (n.1859-d.1938) 

 

 

Ofensiva română de la Mărăşti a fost pregătită strategic în lunile mai – iunie, cînd au avut loc întîlniri la nivel înalt între oficialităţile române şi ruse.

După eşecurile din 1916, se încerca preluarea iniţiativei pe Frontul de Est printr-o dublă ofensivă: rusă în Bucovina şi românească în sudul Moldovei, în direcţia Brăilei.

Detaliile acţiunii erau cuprinse în „Ordinul de operaţiuni nr. 1638”, semnat de comandantul trupelor române, Alexandru Averescu. Obiectivul Armatei II, căreia se adresa ordinul, era străpungerea frontului în zona Nămoloasa, prin executarea unei ofensive energice pe valea Putnei.

Pentru aceasta Averescu a decis desfăşurarea unui atac general în întreaga fîşie pe care era desfăşurată Armata II, lungă de 37 km, între dealul Arşiţa Mocanului şi Răcoasa.

Lovitura principală, inclusiv sectorul de rupere, cu o lărgime de 13 km, a fost stabilită la flancul stîng al dispozitivului, împărţit în două sectoare.

 

Cu câteva ore înainte de începerea desfășurării marii ofensive, regele Ferdinand a trimis Armatei o telegramă:

“Mult așteptata zi a sosit, când după luni de repaus și refacere, iarăși puteți arăta dușmanului vitejia strămoșească. Porniți la luptă cu brațul oțelit, cu inima sus, cu sufletul plin de dorul de biruință, purtați drapelele înainte. Alungați dușmanul din pământul strămoșesc, fiți plini de vitejie, plini de toate virtuțile ostăsești”. 

La 24 iulie 1917, stil nou (11 iulie 1917, stil vechi) începe bătălia ofensivă de la Mărăști, în care Armata Română condusă de generalul Alexandru Averescu, obține o victorie ca la carte (19 iulie/1 august 1917) asupra trupelor germano-austro-ungare.  

Totalul forţelor Armatei a II-a se ridica la circa 50 000 de oameni, împărţiţi în 56 de batalioane şi 14 escadroane.

Dotarea tehnică cuprindea, între altele, 228 de tunuri, 448 de mitraliere şi 21 de avioane.

Pe timpul desfăşurării ofensivei, armata a fost sprijinită de Divizia 1 cavalerie, Brigada 2 călăraşi, Brigada de grăniceri, Batalionul 17 pioneri.

Trupele germane şi austro-ungare totalizau 21 de batalioane de infanterie şi 36 de escadroane de cavalerie, înzestrate cu 252 de mitraliere, 142 de tunuri şi erau sprijinite de un puternic sistem de lucrări genistice.

Concomitent cu acţiunea marilor unităţi române a trecut la ofensivă, la flancul stîng al Armatei II, Corpul 8 şi Divizia 3 trăgători Turkestan din Armata IV rusă, care aveau misiunea de a cuceri vîrful Momîia şi satul Ireşti.

Prin ofensiva de la Mărăşti, frontul inamic a fost distrus pe o lăţime de 30 km şi o adîncime de 20 km, fiind eliberate 30 de localităţi. Pierderile proprii s-au ridicat la 1 466 de morţi (între care 37 ofiţeri), 3 052 de răniţi (73 de ofiţeri) şi 367 de dispăruţi, iar cele provocate inamicului au constat în cîteva mii de morţi, 2 793 de prizonieri (între care 23 de ofiţeri) şi un impresionant material de război (40 de tunuri, 30 de mortiere, 22 de mitraliere etc.).

Pe lângă numeroasele pierderi cauzate inamicului, Averescu, viitorul mareșal al României enunța:

„Moralul ofițerilor și trupei Armatei II române s-a ridicat foarte mult, căci pentru întâia oară după 11 luni de la intrarea României în război, ei au văzut că inamicul atacat fuge din fața lor, că el cedează terenul, că-i iau prizonieri, că-i capturează material (arme, mitraliere, tunuri).

Urmările victoriei de la Mărăşti au fost importante pe plan strategic, Armata IX germană, comandată de feldmareşalul August von Mackensen fiind nevoită să-şi schimbe direcţia de ofensivă, plănuită iniţial între Siret şi Prut, mai spre nord-vest, în zona Focşani-Mărăşeşti.

Acest fapt a reprezentat un ajutor indirect pentru următoarele confruntări din zona de sud a Moldovei, la Mărăşeşti şi Oituz, deoarece Mackensen nu a avut timp să-şi grupeze toate forţele pe noua direcţie de atac.

In timpul acestei bătălii, s-a realizat cel mai înalt ritm mediu zilnic de ofensivă din anul 1917 înregistrat pe teatrul de operațiuni european de partea aliată.

Victoria de la Mărăști a venit la timp pentru a reface moralul Armatei Române, care a eliberat şi primele sate ocupate de Puterile Centrale în 1916.

Aproape 5.000 de soldați români morți, răniți sau dispăruți au plătit pentru această victorie. După Mărăşti, au urmat victoriile românești de la Mărășești și Oituz, care au reprezentat temelia Marii Uniri din 1918.

 

 

 

Foto: Mausoleul de la Mărăşti. A fost ridicat pe locul unde s-a dat bătălia şi face parte, alături de alte obiective istorice, din Câmpul istoric de la Mărăşti (satul Mărăşti a fost distrus în întregime în timpul luptelor şi refăcut după război).

Principalele cauze ale înfrângerii armatelor germano- austro-ungare la Mărăști au fost identificate corect de arhiducele Iosif și prezentate în raportul său, după cum urmează:

 

• „O admirabilă cooperare între artilerie, infanterie și aviație la străpungerea si pregătirea ei. Aviația a condus nesupărată tragerile artileriei.” „Pe punctele de trecere au acționat excelent aruncătoarele de mine.”

• „Epuizarea trupelor (…) în retragere pe teren accidentat”

• Armata româna „își schimba necontenit trupele din linia întâi, care erau duse de locuitorii din partea locului.”

 

 

 

 

 

 

Victoria de la Mărăşti a fost o adevărată capodoperă de artă militară şi a probat calităţile de comandant ale generalului Alexandru Averescu, care îşi nota în jurnalul său că:

„Poporul României moderne trebuie să-şi întipărească bine în suflet ziua de 11 iulie 1917, cînd în acea zi, pentru întîia dată, armata sa tînără, care-şi primise botezul de sînge numai cu 40 de ani înainte la Griviţa, înscrie în istoria sa prima victorie în adevăratul înţeles al cuvîntului, adică victorie ofensivă şi definitivă”.