O altfel de istorie.Substanța ne-greacă a grecilor din Grecia.Zanafilla e Greqisë moderne është kryekëput shqiptare

O imagine de epoca in care se vede  clar  cine a luptat pentru eliberarea Greciei

Din cand in cand apar in mas media europeana discutii privind istoria Balcanului. Cea mai fierbinte tema este disputa vechie intre greci si albanezi, Exista o confuzie mare asupra originii si apartenentei popoarelor din  Balcani.

Multi pseudo- istorici au creat (prin falsuri) imaginea helenista a populatiei locale din sudul Greciei, pentru a veni in sprijinul ideologiei adoptata de Fanarioti si Patriarhia Fanarului.

Marilor puteri (Franta, Anglia si Rusia) le-a convenit aceasta teorie atunci cand se pregateau sa imparta teritorile Imperiului Osman din Balcani.

Acum confuzia este asa de mare si a devenit greu de acceptat  ca toata istoria servita in secolul XX nu este altceva decat un produs al  politicii si al  intereselor geopolitice.

Substratul Greciei moderne este albanez

Autor : Salih Mehmeti

Obsesia bolnava a Greciei pentru a-si insusii nu numai prezentul dar si trecutul antic este descrisa si de ziarul New York Times (1994) care se refera la pozitia Greciei ca la o ‘isterie pentru istorie’. Iar un diplomat necunoscut occidental, citat in New York Times (1995) a descris pozitia Greciei ca fiind “complet irationala”. Strigatele isterice ale trupelor speciale ale marinei Greciei, care in timpul paradei din 2010 spuneau “grec te  nasti, grec nu poti deveni” este  caraghioasa si in acelasi timp este un indicator ce ne arata ca ideologia greaca  de azi habar n’are de semnificatia din antichitate a termenului “grec”, care sub niciun mod nu trebuie confundat cu cel de azi.

Mantra exprimarii etnonationale din Grecia are la baza crearea mitului modern asa numitei “continuitate neintrerupta” istorica si culturala, unde grecii de azi nu sunt altceva decat drept urmasii lui Pericle, Platon si Solon. Se ajunge azi pina acolo, incat in Grecia ‘Bizantina’ se canibalizeaza si eretizeaza verbal apartenenta albaneza. Cu un secol inainte nu era asa.

Pe harta Balcanului,nu se vede Grecia nicaieri.

Albanezii in teritoriul care azi se numeste Grecia.

‘The Atlantic Monthly’ scria: “…. nu exista nume mai nobile si mai de onoare in Atena, nu exista familii cu influenta mai mare in cercurile politice, ca cele ale conducatorilor albanezi in razboiul din 1821, cum ar fi Tombazisi, Miauli si Kundurioti” (1882:31).

Intr-adevar, inceputul Greciei moderne este complet albanez. Oricare scriitor cronicar sau istoric din secolul nouasprezece, sublineaza in mod regulat fatada albaneza a celei care azi se numeste Grecia.

C.M.Woodhouse scrie: “…. ma mira faptul ca acei conducatori ai apararii libertatii Greciei din acel timp, in  majoritatea lor nu erau greci”

Dupa antropologul Roger Just, majoritatea ‘grecilor’ din secolul nouasprezece, nu numai ca nu se cheamau heleni (aceasta eticheta au invatato mai tarziu de la intelectualii nationalisti), dar nici nu vorbeau greceste, in general se vorbea in diferite dialecte ale limbilor albaneze, vlaha (armani) sau slava.

Misha Glenny, un cercetator american al Balcanului, pune in evidenta ca filohelenii din America, Britania si Europa occidentala clamau un stat liber grec; aceasta a fost o incercare romantica pentru a readuce in viata cultura helena a trecutului. Putini printre ei cunosteau schimbarile majore petrecute pe pamantul oraselor – state antice. Multi dintre ei au fost dezamagiti rau de lipsa similaritatii fizice cu helenii – asa cum era imaginata intruchiparea lor clasica.

Natiunea greaca a fost creata de catre Franta, Anglia si Rusia!

Nu a existat niciodata o natiune greaca, aceasta a fost create de marile puteri, Franta, Anglia si Rusia in colaborare cu Fanariotii si biserica ortodoxa,  in sec.XIX. In acest cadru, chiar statul Grec este un produs al celor numiti mai sus.

Cine erau Fanariotii?!

 Fanariotii erau o patura intelectuala compusa din diferite etnii ale Balcanului care foloseau limba Bisericii Ortodoxe (inventata tot de biserica bizantului, sec.IX) pentru invatatul lor. Era tocmai aceasta patura multietnica, care a format nucleul ideologic al helenismului. Teritoriile care astazi se numesc Grecia, in sec.XVIII – XIX,  erau locuite in cea mai mare parte a lor de albanezi. In perioada 1821 – 1829, albanezii din Peleponez si cei din Atika etc., au luptat pentru eliberarea pamanturilor de sub ocupatia Imperiului Osman. Aceasta lupta de eliberare a fost exploatata de catre Clerul ortodox si de Marile Puteri pentru a crea un stat independent, pe care l-au numit Grecia.

Cand a  fost creata Grecia, nimeni nu a intrebat populatia de etnia pe care o avea, si astfel au fost  numiti cu totii automat “populatia greaca”. Aceasta denumire i s-a dat poporului albanez si altor minoritati care locuiau in regiune, in asa fel incat  puteau fi identificati mai usor cu grecii antici.

Misha Glenny, in “The Balkans, Nacionalizm, War and the great powers”, pagina 26 scria: “… ani in urma, conceptul statului grec (produs al marilor puteri) nu a existat niciodata. Grecii nu stiau ce erau”. Mai mult, dupa antropologul Roger Just, majoritatea “grecilor” din sec.XIX,  proaspat eliberati de sub ocupatia turca, nu numai ca nu se numeau heleni (titulatura inventata de Fanarioti – Sh.B. ), dar nici nu vorbeau greceste, vorbeau in limba albaneza, vlaha (aromana)  si slava.

Iliricum se intindea si in Grecia de azi, creata de marile puteri.

Cine a creat ideologia helena, identitatea mitica greaca?!

Cercetatorul Vamik Volkan, la “Blood Lines form Ethnikc Pride to Ethnic Terorism”pagina 121-122 spune: “britanicii, francezii si rusii doreau ca identitatea grecilor moderni sa fie helena, ca sa raspunda nostalgiei europene pentru restaurarea civilizatiei precrestine helene”. Intre timp, in studiul “The Greece Might Still Be Free” scrie ca “grecii moderni aveau posibilitate sa descopere singuri ce erau si sa hotarasca dupa aceea cum sa fie numiti ei si tara lor. Lumea de afara (marile puteri) a decis in locul lor, pentru ca ei sa fie numiti greci si tara lor Grecia”.

Adica, helenismul nu este o entitate etnica si nicio identitate nationala, ci o ideologie al carei scop este sa converteasca toate etniile de acolo in greci. Acestia au fost  numiti heleni, iar filozofia : helenista.

Nu exista nicio harta antica, si nici medievala, in care sa fie stipulata denumirea Grecia, chiar si in sec. XVII – XIX se foloseau denumirile din Grecia antica. Deaceea, sub haina ideologiei helene (ca sa faca legatura dintre antichitate si epoca moderna) au fost create o natiune si un stat artificial (alcatuit din nationali albanezi si altii asimilati), denumit Grecia.

David Holden, autorul cartii ”Greece without Columns: the making of the modern Greeks” afirma : ”pentru mine, filohelenismul este o problema de dragoste cu un vis care imagineaza ”Grecia” iar ‘grecii’ nu au  un loc actual  al sau ca un popor adevarat, dar au niste simboluri de o perfectiune imaginara” (1972:12). Mai departe continua: ”…statul – natiunea greaca era o fabricatie a interventiei politice occidentale  – ideea fatala –  cum a numito Arnold Toynbee, exclusiv un nationalism occidental care lovea traditiile multinationale ale lumii din est. Ridicat la o scara teoretica, era un copil al  Renasterii si Rationalismului occidental”.

Cine au fost acesti majoritari non-greci, care in mod continuu sunt observati de aceiasi occidentali si care au alcatuit “natiunea” greaca???

 George Finlay, unul dintre istorici filohelenisti inflacarati, care a participat cu arma in mana la rascoala din 1821 –  1831, da o imagine albaneza aceleia care mai tarziu s-a numit Grecia: ”Maratona, Platsea, Leuktra, Salamisi, Mantinea, Ira si Olimpia, acum sunt populate de albanezi si nu de greci. Chiar si pe strazile Atenei, capitala regatului grec de un sfert de secol, inca se aude copiii vorbind albaneza in tmp ce se joaca in apropierea templului Tezeu-lui” (Istia revolutii din Grecia 1861).

Alti autori pun in evidenta majoranta albaneza in populatia oraselor principale ale Greciei acelor timpuri. Edmond About scrie in 1855: “Atena, acum 25 de ani, nu era altceva decat un sat albanez. Albanezii erau si inca sunt cei care constituie aproape toata populatia Aticii; printre cele trei categorii ale capitalei, sunt sate unde limba ”greaca” a lor abea se intelege.”

Consulul Frantei – Puqueville vorbeste despre majoritatea  albaneza a Aticii.

Henry A. Dearborn scrie  in 1819: “Elfis, aflanduse in drumul intre Megara si Atena – un sat sarac locuit de albanezii”. Cu alte cuvinte, bazandu-ne pe descrierile lu G.Finlay si F.Martin, albanezii populau toata Atica si Mesenia, partea cea mai mare a Beotiei, tot Salamisul, Korintul, Argolisul, si alte regiuni interiore ale Moreei (Peleponezul).

Albanezii au luptat, iar marile puteri au castigat Grecia!

John Hobhouse (1809), contemporan cu Bayron, vorbind despre intinderea Pasalacului lui Ali Pasa din Janina, spune ca in sud, referindu-se la o parte a Tebei, toata Negroponta (Eubeea), Livadia, Atica, zonele din jurul golfului Lepantos (Korintului) si a Moreei (Peleponezul), apartineau unuia dintre fii lui.

Sami Frasheri in enciclopedia lui multi volume “Kamus Al-alam”, la capitolul – elemente biografice ale albanezilor renumiti, scrie ca fii  lui Ali Pasa, respectiv Veli Pasa si Muhtar Pasa erau numiti ca Mytesarifi ai Atenei (Muhtar) si Moreei (Veli).

Acest fapt dovedeste ca zece ani inaintea formarii Regatul Grec, ea se numea Albania nu numai din aspectul politic dar in mod special cel etno-lingvistic.  Exista nenumarate documente etnografice ce apartin timpului, care evidentiaza caracterul albanez al locutorilor zonei unde a fost creat acest regat numit Grecia.

Jakob Philipp Fallmerayer, calatorind prin Grecia, a intalnit in Atika Beoti, iar intro mare parte a Peleponezului – albanezi, care nu intelegeau nicio boaba greaca. “Daca cineva numeste aceasta tara Albania Noua, scrie autorul, va da numele ei adevarat”. Pentru el, aceste provincii ale Regatului Greciei sunt asa de legate cu helenismul, cat sunt scotieni in muntii Kandaharului si Kabulului din Afganistan.

A.Vasilev autor al unor volume intregi despre Imperiul Bizantin scrie: ”cu toate ca teoria lui Fallmerayer in general  este exclusa, si in zilele noastre este adevarat ca  o mare parte a insulelor din Arhipelag si aproape toata Atica, inclusiv si la Atena – traiesc albanezi”. Tocmai, acest popor luptator (despre care vorbesc cu admiratie europenii timpului) va fi avangarda rascoalei care a incoronat o Grecie independenta. ”Kundurioti – scrie Misha Glenny – cea mai puternica familie de navigatori din insola Hidrei de origina albaneza, a condus un grup important al luptei pentru eliberarea tarii”.

Woodhous precizeaza ca cel care  conducea rezistenta din nordul golfului Korintului era ‘suliotul Marko Bocari urmat de o majoritate de albanezi‘.

Lord Bayron, in timp ce cauta fapte contemporane pentru a arata ca spiritul helenic n-a disparut, s-a adresat tocmai  albanezilor sulioti. In perceptia europeana de atunci, helenii antici care au iluminat civilizatia Europei, erau vazuti ca albanezii acelei perioade.

David Roessel zice : ‘…..cind Disrael (primul ministru britanic) a facut grec eroul albanez Skanderbeg in  nuvela lui – Ridicarea lui Iskander (1831), el nu a incercat sa revizuiasca istoria sau sa elimine identitatea albaneza.

El pur si simplu nu vedea greci si albanezi ca termeni care se excludeau unul  pe celalalt‘.(cartea – In Byron’s Shadow:Modern Greece in the English and American Imagination).

Aici este de remarcat afirmatia sincera si legitima a profesorului grec Niko Dimous la un intreviu acordat  pentru New York Time :’Noi vorbeam albaneza si ne  numeam pe noi insine – romǎ (ro-më (alb) = sa mai traiesti) , dar mai tarziu Winkelman, Gate, Victor Hugo, Delakroiks ne-au spus – nu , voi sunteti heleni, urmasii directi ai lu’ Platon si  Sokrat-, si asa ne-am facut‘ (23 iunie 2009).

Regele Otto I cu fustanela albaneza.

In afara celor spuse mai sus, in cronicile razboiului pentru eliberarea Greciei, eroii, capitania si soldatii erau albanezi. Despre aceasta vorbeste si faptul ca imediat dupa razboi, in timpul regelui bavarez Otto I, imbracamintea emblematica albaneza – cu fusta, a fost adaptata ca imbracaminte oficiala a Greciei, care este folosita chiar de catre garda militara de azi. De aceea, steagurile laudaroseniei grecilor sunt un indicator al falsitatii pretentiilor pe care le au.

Sensul ne-grec al numelui ‘Grec’

Insusi originea termenilor ‘Greci’ si ‘Grec’ este ilira. Majoritatea istoricilor contemporani afirma ca termenul ‘Grec’ este fara dubii legat de numele ‘ Graikhos’ ( Γραικός) pe care l-a pomenit primul Aristotel (Meteorologica I. Xiv), studiile au aratat ca acest nume se folosea de catre iliri pentru a deosebii Dorieni din Epir (pentru care se accepta in mediul istoriografic mondial ca aveau partial caracter iliric) de  Graii, nume autohton pentru o populatie din Epir.

Irad Malkin (1998), istoric de la Universitatea din  Tel-Aviv , spune ca termenul ‘Graikoi’ s-a raspandit in sudul Italiei de catre Ilirii si Mesapi (Irad Malkin: The returns of Odysseus – colonization and ethnicity).

Henry Welsford (1845) spune ca ‘ pellasgii’ au fost cei care au adus numele ‘Graikoi’ ( Γραικόi) in Italia, in acest timp,  Wilhem Ihne (1871) credea ca acest lucru a fost facut de Epirioti. In acest caz, unicitatea pellasgo-iliro-epiriota este de netagaduit, tocmai datorita confuziei continue a cercetatorilor insusi, fata de istoria Pellasgilor, Ilirilor si Epiriotilor.

George Grote in Istoria Greciei, zice ca ‘Graikoi’ erau un popor Ilir, al caror nume presupunea ‘munteni’ (George Grote: History of Greece).

Osborn William Tancock (1874) spune ca Graecii era un trib mic asezat pe litoralul Ilir. Mai tarziu romanii vor chema toti helenii antici cu denumirea generala – Greci sau mai concret ‘Graeci’.

Leonard Robert Palmer (1988) spune raspicat – numele ‘Graeci’ este Ilir, iar Eric Patridge (1977) il considera de ‘origine pellasge’.

Malte Brun (1829) in timpul cercetarilor lui pentru a demostra ‘structura helenica’ a limbii albaneze spune ca ‘Graia’ (Γραία) se explica prin cuvantul albanez ‘Grua’. Si profesorul literaturii grecesti de la Universitatea din Palermo, Xhyzepe Krispi (1831) sustine descifrarea propusa de Malte Brun: ‘ Γραία’ se numea femeia batrana, dar poate sa semnifice foarte bine si pe doamna casei (gospodara), in sensul femeii cu experienta. In orice caz cuventul Grua este un cuvent foarte vechi.

Nicholas C.Eliopoulos (2002) afirma ca, in perceptia romana, prin ‘Graeci’ se identificau cu identitatea lor matriarhala. Aceasta se intareste si prin marturiile bogate ale autorilor greco-romani care povestau ca in lumea Iliro-Epiriota exista un respect deosebit pentru genul feminin, in mod deosebit pentru sotie. William Ridgeway, istoric britanic spune ca Aristotel avea in vedere ilirii cand spune ca popoarele de luptatori si militari, in afara de Celti, au fost sub dominatia femeilor. Iliri erau sub gineokratie ( dominatia femeilor) in secolul al treila inainte de Hristos, asa ca nu trebuie sa ne suprinde ca cel mai important monarh ilir a fost femeie. Aceasta era Teuta, regina ilira care in 228 inainte de Hristos i-a ucis pe solii trimisi de Roma.

In ‘Encyclopaedia Britannica’ (1911) se afirma la fel: ‘se pare ca femeile din Iliria au avut o pozitie inalta in societate si aveau chiar putere politica’. Marturia a Pseudo-Skylaksi la ‘Periplus’ (21) despre faptul ca liburni se supuneau  puterii femeilor este interpretat de un sir de cercetatori contemporani ca un fel de matriarhat. Iar Stipceviq (1974) crede ca avem de a face cu ‘ramasitele unei institutii antice, radacinele careia trebuie cautate in perioda preindoeuropeane’.

Strabon,  in scrisurile lui (7.7.12) vorbeste de o casta de preoti ai Dodonei pellasgice(perioada prehelena), unde  preotese erau trei femei (ὕστερον δ’ ἀπεδείχθησαν τρεῖς γραῖαι, ἐπειδὴ καὶ σύνναος τῷ Διὶ προσαπεδείχθη καὶἡ Διώνη.

In cadrul legendelor pellasgice, mai ales in legenda lui Perseu, se pomeneste de trei zeite, numite GRAIAI, care in imaginatia mitologica se prezentau ca femei batrane, nascute batrane. Pentru a-i da legitimitate stiintifica etimologiei mai sus mentinute, unde ‘graia’ se suprapune cu ‘grua’ in albaneza, ne serveste destul  textul  lui Strabon (VII,2) care spune ca in limba molosilor si thesprotilor, batranele se numeau ‘ γραίας πελίας‘ (graias pelias). Cu alte cuvinte, descifrarea definitiva a numelui Grek – ‘Graikoi’ este legata de cuvantul iliro-albanez ‘gra plaka’ ca o referinta directa pentru cultul mamei si al sotiei in lumea antica pellasgo-Ilira.

In multitudinea dialectala a limbii albaneze, gasim corespondente pentru  γραίας cum ar fi de exemplu gra (in plural), graria, granimi, etc. Si mai tarziu cu etnonomul ‘grec’ sau ‘greci’ erau subintelesi in mod substantial albanezii. Un exemplu clar a fost atunci cand o localitate ‘Piana del Greci’ din Palermo in Sicilia, era locuita permanent de albanezi din ritul ortodox. Mai tarziu in jurul anilor 30 din secolul trecut,  denumirea localitatii s-a schimbat in Piana degli Albanesi (Hora e Arberesheve).

——————————–

Tradus de Perparim Demi:

Nota tr.

Cat de putin stim despre adevarata istorie, ne-am obisnuit cu politica, cu interesele lor si cu minciuna, si am uitat sa punem intrabarea – ce este real din tot ce ni se spune???.

Steagul Greciei nu reprezinta nici un simbol al culturii stavechi  a Balcanului, este pur si simplu crucea bisericii ortoxe bizantine, iar culoarea bleu se trage tot din Bizant . Imbracamintea popular a grecilor (daca scoatem din socoteala pe cea a albanezilor si a vlahilor) nu poarta nici un semn al popoarelor stravechi din regiune. Muzica greceasca iti aduce aminte de curtea imparatilor bizantini, cand se stie ca muzica autohtona este celebra polifonie, pe care o gasim in  toate variantele la folclorul albanez. In muzeul Londrei si la Louvre, toate picturile realizate de celebrii pictori occidentali, care au calatorit in regiunea Greciei in sec. XVII – XIX,  reprezinta numai personaje istorice albaneze sau dansatori si razboinici din Epir.

Ce au facut ei, nu are decat un nume: furt de istorie, furt de folclor, furt de identitate nationala!!! Si ca sa faca aceasta helenizare au apelat la cele mai crude metode – crime, epurari, deportari, genocid, care au durat un secol.

Totul a plecat de o idee romantica,  a unor intelectuali occidentali pasionati de literatura antica –  filoelenii.

Info – Wikipedia:

Regatul Greciei (limba greacă: Βασίλειον τῆς Ἑλλάδος, Vasíleion tīs Elládos) a fost un stat înființat în urma prevederilor Convenției de la Londra din 1832 a Marilor Puteri – Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, Monarhia din iulie Franceză și Imperiul Rus. Statul a fost recunoscut internațional prin tratatul de la Constantinopol, Imperiul Otoman aceptându-i independență totală. Regatul Greciei a fost urmașul Guvernului provizoriu grec al primei Republici Elene, stabilite în timpul războiului de independență al Geciei. Regatul a durat până în 1924, când a fost abolită pentru prima oară monarhia și a fost proclamată a doua Republică Elenă. Momarhia a fost restaurată în 1935, și a durat până în 1974, când, la sfârșitul perioadei de șapte ani de dictatură militară, a fost abolită monarhia pentru a doua oară și a fost proclamată a treia Republică Elenă.

Grecii s-au ridicat la luptă împotriva Imperiului Otoman în 1821 și au continuat lupta până în 1829. Grecia a fost condusă de contele Ioannis Kapodistrias până în 1831, când contele a fost asasinat. Din 1831, Grecia s-a scufundat în luptele unui război civil. În acest moment, Marile Puteri au hotărât să transforme Grecia în regat. În timpul Conferinței de la Londra din 1832, Regatulu Unit, Franța și Imperiu Rus au oferit tronul princepelui bavarez de 17 ani Otto din casa regală de Wittelsbach. Otto era minor în momentul în care a ajuns în Grecia, și de aceea a fost instituit un consiliu de regență, care a condus țara în numele monarhului până în 1835. După această dată, Otto a început o perioadă de conducere absolutistă, principalii săi consilieri fiind conaționali bavarezi. În acele vermuri, chiar și monarhul se autointitula „consilier șef”.

Sursa

 

 

Substanca jo’greke e grekëve dhe Greqisë

 

 

ZANAFILLA E GREQISË MODERNE ËSHTË SHQIPTARE

 Zanafilla e Greqisë moderne është kryekëput shqiptare

   Obsesioni i sëmurë i Greqisë për të përvetësuar jo vetëm të tashmen por edhe të kaluarën e moçme është qesëndisur nga gazeta si New York Times (1994) e cila i referohej pozicionit të Greqisë si ‘histeri mbi historinë’. Kurse një diplomat i panjohur perëndimor i cituar në New York Times (1995) e përshkruante pozicionin e Greqisë si “tërësisht iracional”. Klithjet histerike të togës së marincave grek që përçarteshin se “grek lindesh, grek nuk bëhesh” jo që janë qesharake por edhe janë tregues se ideologjia e sotme greke s’e ka haberin e domethënësisë së termit “grek” në lashtësi dhe sot, që për hir të së vërtetës nuk duhen ngatërruar në asnjë mënyrë. Mantra e ligjërimit etnonacional në Greqi ka të bëjë me sajimin e mitit modern të së ashtuquajturës “vazhdimësi e pakëputur” historike e kulturore nga ku grekët e sotëm s’janë gjë tjetër pos pasardhës vijëdrejtë të Perikliut, Platonit e Solonit. Derisa sot në Greqinë bizantine kanibalizohet e heretizohet verbalisht me të qenurin shqiptar, para një shekulli nuk ishte kështu.

Salih Mehmeti

http://www.pashtriku.org/

Anunțuri

VIDEO:DOCUMENTARE DESPRE KOSOVO REALIZATE DE TELEVIZIUNILE DIN ITALIA SI CEHIA

PENTRU VIZIONARE,CLICK PE LINKUL DE JOS:

http://www.kosovo.ro/filme-documentare-despre-kosovo/razboiul-infinit-un-documentar-oferit-de-rai-tre/

http://wwwstatic.megavideo.com/mv_player.swf?image=http://img3.megavideo.com/d/8/d529dcb57c3c6cfe43814f824d3774.jpg&v=F0H7PIC9

Mitul bătăliei de la Kosovo Polje în conştiinţa sârbilor .

În conştiinţa sârbă, mitologia bătăliei de la Kosovo polje reprezintă o prismă prin care acest popor îşi reflectă toate ipostazele sale existenţiale, jucând rolul unui reper identitar de primă mărime, perpetuat în tradiţii populare orale, poeme epice, literatură şi conservat de Biserică, devenind, în cele din urmă, inclusiv o justificare a războiului.

Vom încerca în lucrare de faţă o incursiune în resorturile psiho-culturale ce au motivat un astfel de ataşament, explicând de ce Kosovo este considerat a fi Ierusalimul sârb, pământul sfânt şi leagănul naţiunii, religiei, statului şi culturii sârbe.

 

Adam Stefanović, „Bătălia din Kosovo”, 1870 

Punctul de pornire este bătălia ce a avut loc pe data de 15/28 iunie 1389 (ziua Sfântului Vitus, Vidovdan) între forţele balcanice, conduse de cneazul sârb Lazar Hrebeljanović, şi armata otomană, condusă de sultanul Murat I, şi care s-a soldat cu victoria părţii turce.

 

Există mai multe opinii în ceea ce priveşte compoziţia armatelor balcanice, însă cei mai mulţi istorici sunt de părere că aceasta a fost coaliţie. Nucleul armatei balcanice l-a constituit oastea lui Lazar, cneaz al ţinutului Raška, cea a lui Vuk Branković, cneaz în Kosovo, şi cea a lui Vlatko Vuković, cneaz bosniac, la care s-au adăugat un important element albanez sub conducerea unor figuri precum Gjergji al II-lea Balsha, Teodor Muzaka şi Gjergj Kastrioti (bunicul lui Gjergj Kastrioti Skënderbeg, eroul naţional albanez).

Această alianţă a fost completată de trupele trimise de banul croat Ivaniš Horvat ca parte a contingentului bosniac, ca şi de unităţi bulgare, româneşti şi chiar cehe (Boemia).

Se crede că faptul că Mircea cel Bătrân ar fi susţinut armata balcanică trimiţând un număr de ostaşi ar constitui şi unul dintre motivele pentru care acesta a intrat în conflict cu Imperiul Otoman.

Se pare că un număr de cavaleri maghiari şi polonezi au trimis de asemenea întăriri pentru aliaţii creştini.

Pe de altă parte, armata turcă cuprindea şi elemente sârbe şi greceşti din teritoriile deja cucerite, cum a fost cazul cneazului sârb Konstantin Dejanović.

 

Bătălia a devenit subiectul unei bogate literaturi constând în legende populare şi poezie epică ce a influenţat profund conştiinţa naţională sârbă. Iniţial barzii, apoi scriitorii şi în cele din urmă istoricii au descris bătălia ca un punct de cotitură ce a marcat sfârşitul unei Serbii independente şi unite şi începutul a jumătate de mileniu de opresiune otomană.

Întreaga literatură dezvoltată în jurul evenimentului a avut ca punct de reper rolul de a susţine poporul sârb de-a lungul secolelor de conducere străină, de a fi sprijin moral şi de a oferi o speranţă.

 

Încă de la început, scrierile medievale despre bătălia din Kosovo au fost redactate în chipul unei paralele cu Noul Testament. A fost găsit chiar şi un Iuda Iscarioteanul, în persoana lui Vuk Branković, singurul supravieţuitor al bătăliei dintre cnejii sârbi, pe care tradiţia epică îl caracterizează ca fiind un trădător al lui Lazar, deşi istoricii nu sunt de acord cu această interpretare.

 

În operele lor, scriitorii l-au înfăţişat pe cneazul Lazar ca ales al lui Dumnezeu, iar poporul sârb, ca popor ales, noul popor evreu. Ca şi evreii aflaţi în captivitate babiloniană, sârbii aveau să fie călăzuiţi spre libertate.

Moartea lui Lazar a fost interpretată ca o victorie morală, ca un act de martirie întru credinţă şi un izvor de inspiraţie pentru viitor. Tradiţia epică sârbă a preluat şi a dezvoltat exclusiv aceste teme. 

Cneazul Lazar 

Scriitorii sârbi, departe de a descrie bătălia ca atare, s-au concentrat asupra morţii lui Lazar ca sacrificiu în numele regatului sârb. Accentul este pus pe importanţa apocaliptică a dispariţiei sale, care a paralizat societatea sârbă a vremii, el fiind considerat ultimul bastion împotriva invaziei otomane.

Moartea lui Lazar semnifica ispăşirea tuturor păcatelor Serbiei, care stârniseră mânia lui Dumnezeu, preţul plătit fiind prăbuşirera statului medieval sârb.[4]

 Tradiţia spune că, în noaptea premergătoare bătăliei, Lazar a fost vizitat de un înger care i-a dat să aleagă între un regat pământesc şi unul ceresc, traduse prin o capitulare sau o înfrângere sângeroasă. Lazar optează pentru regatul ceresc, grăind către ostaşii săi: Vom muri întru Hristos pentru a trăi veşnic, încheind astfel un fel de pact cu Dumnezeu, pecetluit cu propriul sânge.

De aceea, sârbii se autodefinesc cu sintagma nebeski narod – poporul ceresc, noul popor al lui Dumnezeu în Noul Testament, iar Serbia – noul Israel. Lazar a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Sârbă, fiind sărbătorit pe 28 iunie, de Vidovdan. Rămăşiţelor sale, aflate la mănăstirea Ravanica, le-au fost atribuite vindecări miraculoase.

 În secolul al XV-lea, tradiţia epică despre Kosovo a început să dezvolte noi teme, cea mai bogată fiind asasinarea sultanului Murat de către cneazul Miloš Obilić, care, conform legendei, s-a predat armatei turce ca dezertor, însă, odată ajuns în faţa sultanului, prefăcându-se că se apleacă să-i sărute mâna, l-a înjunghiat pe acesta mortal. Sursele otomane, în schimb, susţin că sultanul a fost înjunghiat în timp ce trecea printre trupurile celor căzuţi, Miloš prefăcându-se a fi mort.

 

Uciderea sultanului Murat I de către Miloš Olbilić 

Până atunci, izvoarele istorice l-au pomenit pe asasinul sultanului Murat numindu-l Miloš Kobila, Biliš Kobila, Miloš Kobilić, Miloš Kobilović, Miloš Koviljić, în timp ce izvoarele turceşti îl numesc pur şi simplu un creştin anonim.

 

Miloš Obilić rostindu-şi discursul în faţa cnejilor la cina din seara premergătoare bătăliei din Kosovo 

S-au dezvoltat în scurt timp numeroase legende, poezii epice şi cântece în folclorul sârbesc despre Miloš Obilić. Acestea povestesc că cneazul era de natură supraomenească, că mama sa era zână sau că tatăl său balaur, că şi-a dobândit puterea bând lapte de iapă (de aici ar veni şi supranumele sale Kobilić, Kobilović – fiul iepei, kobila = iapă). Cea mai importantă legendă legată de el este, precum am meţionat, cea referitoare la uciderea sultanului Murat în bătălia din Kosovo.

Legenda spune că, la cina organizată de Lazar în seara premergătoare bătăliei, Miloš Obilić se jură în faţa icoanei lui Iisus Hristos că a doua zi îl va ucide pe Murat şi rosteşte un mic discurs, din care au rămas memorabile următoarele cuvinte:

Cum vom fi mâine în Kosovo, aşa fi-vom în veci!* Miloš Obilić a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Sârbă în secolul al XIX-lea.

 

Batalia de la Kosovo

Alte teme care au conturat naşterea cultului Kosovo au fost: gloria Serbiei de dinainte de Kosovopolje, lupta împotriva tiraniei şi idealul sacrificiului eroic întru credinţă, care a devenit legătura esenţială dintre Kosovo şi creştinism.

 

Ciclul epic legat de Kosovo a devenit cel mai amplu, mai bogat şi important dintre toate scrierile epice sârbe. Baza sa au constituit-o elegiile în memoria cneazului Lazar, Biserica încurajând ideile din aceste scrieri, în timp ce societatea le-a acceptat şi a adăugat la rândul ei propriile sale viziuni, atitudini şi experienţe, ducând la formarea tradiţiei epice legate de Kosovo.

 

Mentalitatea conservatoare a societăţii din Serbia rurală se reflectă în tradiţia epică, prin glorificarea unor virtuţi ca onoarea, curajul, dreptatea, respectarea tradiţiei, preamărind aşadar personaje precum Miloš Obilić, care reprezenta eroul ideal ce se sacrifică pentru a elimina tirania.

Astfel, era glorificat sacrificiul întru binele societăţii ca fiind cea mai nobilă dintre virtuţi, poporul sârb fiind chemat la nenumărate jertfe pentru caza eliberării. Tradiţia legendelor despre Kosovo a încurajat răscoale şi acte revoluţionare împotriva conducerii otomane în secolele al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVIII-lea.

 

În secolul al XIX-lea suntem martorii unei împliniri parţiale a visului de secole de a răzbuna Kosovo şi de a elibera Serbia prin realizarea revoluţiei sârbe din 1804-1815, care a creat o nouă societate sârbă. În această perioadă apare figura scriitorului Petar Petrović-Njegoš, conducător al Muntenegrului în a doua jumătate a secolului, considerat a fi unul dintre cei mai mari interpreţi ai bătăliei din Kosovo.

Prin cea mai importantă lucrare a sa, poemul epic Cununa din munţi (Gorski vijenac), Njegoš reuşeşte să consacre figura lui Miloš Obilić ca erou creştin, un erou pur, total, simbol al libertăţii. Mesajul lui Njegoš este că cel mai nobil act este uciderea tiranului străin.

 

Scriitorul Ivo Andrić remarca în lucrarea sa Njegoš ca erou tragic al gândirii Kosovo că […] fără acest absurd sinucigaş, fără a ne exprima paradoxal, fără un nihilism pozitiv, fără această negare persistentă a realităţii şi a evidenţei, nu ar fi fost posibilă nici o acţiune, nici însuşi gândul unei acţiuni împotriva răului. Iar, prin aceasta, Njegoš a exprimat într-un mod atotcuprinzător sentimentul nostru colectiv fundamental şi cel mai profund, căci sub această deviză, conştient sau inconştient, au fost duse luptele noastre de eliberare, de la Karađorđe şi până în zilele noastre.

 

Se crede ca scrierile şi ideile lui Njegoš au influenţat într-o măsură decisivă acţiunile lui Gavrilo Princip, cel care l-a asasinat în Sarajevo pe moştenitorul tronului habsburgic. Se pare că Princip, care cunoştea pe de rost Cununa din munţi, s-a inspirat din caracterizarea făcută de Njegoš lui Miloš Obilić, ca exemplu ideal al filozofiei potrivit căreia uciderea unui tiran nu poate fi considerată o crimă. Princip, care într-adevăr slăvea amintirea bătăliei din Kosovo, era de părere că asasinatul politic poate duce la restaurarea libertăţii pierdute cu cinci secole în urmă.

În esenţă, Princip este un exemplu de personalitate dinarică, postulată de antropologul iugoslav Jovan Cvijić: Dinaricul* arde de dorinţa de a răzbuna Kosovo, unde şi-a pierdut independenţa, şi de a restabili Imperiul Sârb, la care năzuieşte neîncetat… Se consideră a fi alesul lui Dumnezeu pentru a îndeplini această sarcină naţională… Fiecare dinaric consideră eroii naţionali ca fiind strămoşii săi… În sinea sa, el participă la faptele lor eroice şi la suferinţa lor imensă… Ştie nu numai toate numele eroilor din Kosovo, dar şi ce fel de persoană era fiecare şi care îi erau virtuţile şi păcatele. Există chiar regiuni unde oamenii simt rănile eroilor din Kosovo. Pentru dinaric, a ucide un număr de turci nu înseamnă numai a-şi răzbuna strămoşii, dar şi a uşura durerea pe care el însuşi o simte.

 

De asemenea, secolul al XIX a cunoscut un mare număr de dramaturgi, poeţi şi pictori care au căutat inspiraţie în mitul Kosovo şi căruia i-au adăugat noi şi noi simbolistici şi valenţe.

 

La celebrarea a 500 de ani de la bătălie, Čedomir Mijatović, ministrul sârb al afacerilor externe de atunci, a declarat în discursul său că o sursă inexhaustivă de mândrie naţională există în Kosovo. Mai importantă decât limba sau decât Biserica, această mândrie îi uneşte pe toţi sârbii într-o singură naţiune. Gloria eroilor din Kosovo străluceşte ca o stea în noaptea neagră de aproape 500 de ani… Poporul nostru a continuat această bătălie prin revoltele din secolele al XVI-lea, al XVII-lea şi al XVIII-lea pentru a-şi recăpăta libertatea. Nu a existat război pentru libertate în care să nu participe spiritul eroilor din Kosovo! Noua istorie a Serbiei începe în Kosovo.Celebrarea a însufleţit şi alţi slavi, în special în Rusia, unde un ziar slavofil a numit Kosovo Troia sârbească, subliniind că a nu cinsti amintirea bătăliei din Kosovo în Rusia înseamnă a trăda sentimentul etnic slav.

 

Kosovo a fost obţinut de către Serbia în urma primului război balcanic din 1912. 1939 a fost ultimul an în care Vidovdan a fost sărbătorit la scară largă, fiind coroborat de către autorităţile iugoslave cu politica aflată la începuturi de frăţie şi unitate (bratstvo i jedinstvo), acestea inducând că etica Kosovo este în acelaşi timp o etică iugoslavă, în discursuri afirmându-se că a fost cel mai greu test pentru poporul sârb, şi a rămas un exemplu nu numai pentru acesta, ci şi pentru toţi iugoslavii.

 

Având în vedere contextul în care se află în prezent provincia Kosovo, este interesant de menţionat faptul că, în ultimul timp, se remarcă un interes crescut pentru redescoperirea locului ocupat de acest eveniment istoric în conştiinţa populară a albanezilor din Kosovo, contracarând în consecinţă mitul sârb. Există o tradiţie epică albaneză destul de vastă legată de acest subiect, care vorbeşte atât despre faptele eroice ale luptătorilor albanezi si nu numai, cât şi despre consecinţele căderii regiunii sub dominaţie turcească, opresiunea acestora declanşând o migraţie a populaţiei albaneze, înregistrată în următoarele versuri ale unui cunoscut cântec epic albanez: Unde mergem mamă?/ Plecăm din cauza turcilor./ Şi când ne vom întoarce mamă?/ Când or să plece turcii.* Partea albaneză merge pe demistificarea rolului absolut în luptă autoasumat de partea sârbă – fie prin argumente istorico-etnografice, cum ar fi lucrarea Annei Di Lellio, Bătălia din Kosovo 1389: o epică albaneză], fie prin intermediul literaturii, şi amintim aici opera Trei elegii pentru Kosovo (Tri këngë zie për Kosovën) a scriitorului albanez Ismail Kadare.

 

Ismail Kadare, „Trei elegii pentru Kosovo” 

Interesant de specificat este şi faptul că un loc important în moştenirea culturală a albanezilor din Kosovo îl ocupă figura lui Miloš Obilić, (alb. Milush Kopiliqi), cântat în numeroase balade şi devenit parte integrantă a memoriei istorice albaneze, aceştia revendicându-şi-l şi ei.

Legendele populare albaneze stabilesc o linie de demarcaţie clară: Ţarul Lazar este al sârbilor, Milush Kopiliqi este al nostru.

Cerulsipamantulnostru blog-Olivia