LEGĂTURA DINTRE BADEA CÂRȚAN ȘI ALEXANDRU IOAN CUZA

Ce legătură este între Alexandru Ioan Cuza și Badea Cârțan?

Știți ce legătură este între Alexandru Ioan Cuza și Badea Cârțan?

Alexandru Ioan Cuza a făcut Mica Unire din punct de vedere politic!

Țăranul oier Badea Cărțan a făcut Marea Unire culturală a românilor la acea vreme, transportând peste Carpați 250.000 de cărți (20.000 kg) în desagi și legate de burta oilor!!

PORTRET Anonimus.ro: Badea Cârţan – cel mai citit dintre ţăranii români, un militant pentru reîntregirea neamului

Badea Cârţan, celebrul ţăran român, analfabet în anii adolescenţei, apoi autodidact – fiind cel care a învăţat să citească în timp ce mergea cu oile la păscut -, iar mai apoi a luptat pentru independenţa românilor din Transilvania, inclusiv prin răspândirea cărţilor româneşti în satele din Ardeal, volume care erau aduse clandestin din România.

Se spune că a cărat, timp de peste 30 de ani, către Ardeal, peste munţi, cu mari eforturi, pe cărări numai de el ştiute, peste 250.000 de exemplare de cărţi scrise în limba română, în greutate totală de peste 20 de tone.

Munca sa de ridicare culturală a românilor transilvăneni nu era pe placul autorităţilor maghiare, care toată viaţa sa l-au urmărit, arestat, i-au confiscat şi distrus cărţile.

Pentru a vedea cu ochii săi mărturii privind originea latină a poporului român, a călătorit pe jos până la Roma, unde s-a aflat la Columna lui Traian, iar în 1877 s-a înrolat, ca voluntar, în Războiul de independenţă.

Badea Cârţan a întruchipat credinţa totală pe care un ţăran simplu a putut să o simtă pentru visurile cărturarilor din vremea lui, dar şi o evlavie nemărginită pentru carte, în care regăsea doar lumină şi mântuire…

Gheorghe Cârţan, pe numele său real, s-a născut în comuna Oprea-Cârţişoara, judeţul Sibiu, la 24 ianuarie 1849, fiind fiul lui Nicolae Cârţan şi al Mariei Budac, o familie cu adânci tradiţii oiereşti, care a mai avut alţi şase copii: Măriuţa, Nicolae, Chiva, Ion, Avram şi Arsene.

În perioada zbuciumată a anilor 1848 – 1849, familia Teleky a părăsit Ţara Făgăraşului şi Transilvania – pe atunci teritoriu al Imperiului austro-ungar, plecând la Budapesta, iar Oliver Boier, administratorul pământurilor grofului la Cârţişoara, vinde ţăranilor o bucată de teren, casa grofului fiind cumpărată ulterior de preotul Vulcan din Cârţişoara.

Încă de la vârsta de cinci ani, Gheorghe cunoştea bine toate împrejurimile satelor Oprea şi Streza – Cârţişoara, fiindcă vara căuta cuiburi de păsări, iar toamna culegea zmeură, alune şi mure.

Din cauza sărăciei din familie, dar şi fiindcă auzise de la alţi copii din Recea că erau pedepsiţi, dacă vorbeau româneşte, Gheorghe nu a mers la şcoală, iar la vârsta de 11 ani a plecat, alături de membri ai familiei, pe munte cu oile. Tatăl său l-a dus la stâna baciului Axente, sub Curmătura Bâlei, unde va învăţa să facă brânză şi caş. Stâna avea 2000 de oi, jumătate fiind ale grofului Teleky, 500 ale administratorului Oliver Boier, iar restul, al oamenilor din Oprea-Cârţişoara.

În anul 1864, a trecut cu turma, pe munte, ilegal, graniţa dintre Imperiul austro-ungar şi România, pentru a vedea ţara în care auzise că trăiesc fraţii săi români, liberi de orice stăpânire străină.

În 23 mai 1867 şi-a luat cele 40 de oi ce-i reveneau drept moştenire de pe urma tatălui şi, cu ajutorul unui oarecare Ion Cotigă, un intelectual braşovean care devenise cioban din proprie iniţiativă, trece cu turma în România. Cotigă îl învaţă pe tânăr puţină istorie a românilor, câte ceva despre filosofi, apoi îl ajută să înveţe să scrie şi să citească, fiind cel care a inluenţat devenirea ulterioară a tânărului Cârţan.

Aşa a aflat Gheorghe despre Platon şi Socrate, despre istoricii romani şi greci, Titus Livius şi Herodot, dar şi despre Ovidiu, care a murit la Tomis, şi despre Traian şi Decebal – consideraţi părinţii poporului român. Cârţan era pur şi simplu fermecat de ceea ce afla, deşi nu pricepea cum de un cioban precum Cotigă putea să cunoască atâtea lucruri.

În iulie 1867, cei doi ciobani ajung cu turmele lângă Ciulniţa, unde închiriază pentru mai mulţi ani, un teren pentru stână şi păşuni pentru oi.

În anul 1870 Gheorghe ajunsese la vârsta încorporării în armata austro-ungară, iar pentru a evita acest lucru, a rămas în continuare în România şi timp de mai mulţi ani nu a avut nicio ştire de acasă.

În anul 1877, Armata Română i-a rechiziţionat 1.200 de oi şi nutreţul necesar pentru iarnă, apoi Gheorghe se înrolează voluntar în Războiul de Independenţă al României, fără a ajunge pe câmpul de luptă, războiul încheindu-se înainte ca el să fi terminat instrucţia.

La 12 iulie 1878 este lăsat la vatră din Armata Română, apoi Gheorghe a pornit spre Transilvania, dorind să ajungă acasă. În răstimpul în care fusese plecat, mama lui murise.

Însă, în răstimpul în care el nu se prezentase pentru încorporare acasă, cazul lui devenise unul complicat, întîrziase nu mai puţin de opt ani şi era ameninţat cu închisoarea. Pentru a scăpa de detenţie, a fost nevoit să se prezinte la Făgăraş, unde a fost încorporat şi expediat la regimentul 31 Infanterie de la Zemm, lângă Belgrad, iar apoi a ajuns în Bosnia-Herţegovina, unde erau trimişi, de regulă, recruţii români.

Gestul său a avut ca substrat şi dorinţa de a avea toate actele în regulă, pentru a se lăsa de ciobănit şi de a răspândi legal cartea românească în Ardeal. În armată, majoritatea ofiţerilor erau austrieci, iar instrucţia se făcea în limba germană, aşa că, vrând-nevrând, a învăţat limba germană.

La 8 mai 1881, a fost lăsat la vatră după alţi 3 ani de serviciu militar.

A plecat în aceeaşi lună înapoi la Ciulniţa, în România, însă Cotigă, asociatul său, nu a mai dorit să lucreze împreună, astfel încât cei doi s-au despărţit, iar Gheorghe s-a întors în Transilvania cu cele 400 de oi care îi aparţineau, în primăvara anului 1882.

El a fost amendat de mai multe ori pentru că oile sale au păscut pe pământurile unor saşi, ajungând să plătească despăgubiri mult mai mari decât pagubele făcute de oile lui, astfel că, la scurt timp, a rămas fără nicio oaie. Fiindcă nu i s-a făcut dreptate, a plecat la Viena pentru a se înfăţişa împăratului, dar nu a reuşit, iar fiindcă a fost prea insistent, a fost urcat în tren cu forţa de către poliţie şi trimis acasă.

În mai 1894, a participat, la Cluj, la procesul memorandiştilor, motiv pentru care este arestat şi bătut de jandarmi, pe motiv că nu era posibil ca un simplu cioban să asiste din proprie iniţiativă la un proces politic atât de important.

După bătaia încasată a plecat din nou la Viena, unde intră în audienţă la împărat, care îi promite tragerea la răspundere a vinovaţilor.

În ianuarie 1895, Badea Cârţan merge, pe jos, la Bucureşti, pentru a vedea statuia lui Mihai Viteazul, despre care aflase că era un mare erou al românilor. Neavând unde să doarmă, Gheorghe s-a culcat în zăpadă, după cum era obişnuit ca cioban, iar dimineaţa este văzut de Ion Grama, om de serviciu la Liga Culturală, care îi facilitează întâlnirea cu profesorul V. A. Urechia, preşedintele Ligii, şi cu profesorul Grigore Tocilescu. Cu sprijinul acestora, Badea Cârţan a vizitat muzeele din Capitală, Ateneul Român, Universitatea, Academia Română, iar printre alţii i-a cunoscut pe Valeriu Branişte şi Constantin Mille, pe Nicolae Iorga, George Coşbuc, Ştefan O. Iosif, pe Spiru Haret, Take Ionescu, Constantin Morţun şi I. C. Brătianu. Aşa a ajuns Badea Cârţan cunoscut în întreaga ţară.

În anii 1895-1896 i-a vizitat la închisoarea din Vac (Ungaria) pe memorandiştii condamnaţi la detenţie.

A urmat, în ianuarie 1896, plecarea pe jos, la Roma, unde dorea să vadă Columna lui Traian, cu sprijinul profesorului Urechia, care i-a oferit susţinere morală şi financiară, precum şi câteva scrisori de recomandare. Interesant este faptul că în traistă a luat cu el un pumn de pământ din grădina casei şi boabe de grâu, pentru a le aduce ofrandă înaintaşilor romani.

A trecut prin Timişoara, Szeged, Budapesta, Viena, Salzburg, Innsbruck, Genova, ajungând la 15 februarie, la Roma. La Columna lui Traian, Badea Cârţan a presărat pământul românesc şi boabele de grâu, ca ofrandă, apoi s-a culcat la picioarele Columnei, unde a dormit până a doua zi. Dimineaţa, la trezire, a observat că era înconjurat de o mare mulţime de admiratori, iar unul dintre ei, văzând costumul popular românesc al lui Gheorghe, a exclamat: „un dac a coborât de pe Columnă”. Astfel, Badea Cârţan a devenit celebru şi în Italia, mai multe ziare scriind despre el.

Scriitorul Duiliu Zamfirescu, ministrul reprezentant al României la Legaţia României din Italia, aflând de scopurile vizitei ciobanului român, i-a oferit sprijin şi găzduire, şi i-a mijlocit întâlnirea cu personalităţi italiene, cu profesori universitari, gazetari, oameni de artă, deputaţi şi senatori, fiind considerat „un sol al poporului român”. După o lună de şedere la Roma, Cârţan pleacă spre ţară, apoi, la 18 martie 1896, se află din nou la Bucureşti, ca oaspete al profesorului Urechia.

După ce se întoarce la Cârţişoara, la 10 iunie 1896 este arestat de jandarmii unguri, este bătut crunt şi i se confiscă fotografia cu Columna lui Traian, alte fotografii primite cadou în Italia, dar şi cărţile pe care le avea la el. După ce este trimis în faţa judecătorului, unde este întrebat despre legăturile sale cu Roma şi România, este eliberat după două zile.

În luna august a anului 1896, Gheorghe a plecat spre Paris, via Viena, unde depune o nouă plângere la împărat, în care vorbeşte despre tratamentul la care este supus acasă. La Paris, români aflaţi aici l-au condus să viziteze muzeele pariziene, iar Emil Picot, profesor la Şcoala de limbi orientale, l-a prezentat studenţilor francezi.

Au urmat alte călătorii în Belgia, la Ierusalim şi apoi, din nou, la Roma.

În septembrie 1899, la Roma a avut loc al XII-lea congres de istorie al orientaliştilor, la care au participat peste 700 de delegaţi din 40 ţări, ţara noastră fiind reprezentată de o delegaţie condusă de profesorul Urechia şi de Badea Cârţan, sosit aici din proprie iniţiativă. Senatorul şi profesorul Angelo Gubernatis a propus ca Badea Cârţan, îmbrăcat în portul lui naţional, de cioban român, să fie cel care va depune coroana de lauri din partea membrilor congresului, la Columna lui Traian.

În această perioadă, Badea Cârţan a început să transporte din România în Transilvania, pe cărări de munte puţin umblate, cărţi şi alte tipărituri – toate donate – pentru elevii şi studenţii români ardeleni, în contextul în care orice scriere care pomenea de istoria românilor era interzisă în imperiu.

La 2 iulie 1904, el a participat la Serbările de la Putna, care comemorau 400 de ani de la moartea voievodului Ştefan cel Mare, de unde a plecat cu o grămadă de cărţi donate de folcloristul Simion Florea Marian, pentru „fraţii ardeleni”.

În decembrie 1904, Badea Cârţan a ajuns la Cârţişoara, unde îşi găseşte casa devastată de jandarmi, care îi confiscaseră toate cărţile româneşti. Au urmat alte nenumărate percheziţii, confiscări şi arestări, la una dintre aceste reţineri, în 15 decembrie 1905, fiind confiscate 4.000 volume tipărite în limbile română, maghiară, germană, franceză şi italiană, ducând numărul total de volume confiscate la 70.000.

După mai bine de trei luni de cercetare, la 25 martie 1906, Parchetul general din Târgu Mureş redactează actul de acuzare nr. 893 în cauza penală privindu-l pe G. Cârţan, rechizitoriul recomandând ani grei de închisoare.

A urmat o întrevedere a oficialităţilor maghiare cu împăratul Franz Iosif, care a decis ca toate procesele politice deschise în perioada 21 iunie 1905 – 15 aprilie 1906 să fie revocate.

După zece zile de la întîlnirea amintită, la 27 aprilie, preşedintele Tribunalului Braşov comunică oprirea procesului, iar la 5 mai anunţă renunţarea la acuzare din considerente politice, în aceeaşi zi Cârţan fiind eliberat, după ce a fost obligat să semneze o declaraţie prin care se obligă să renunţe la toate cărţile şi sumele de bani confiscate şi la eventuale despăgubiri.

Acţiunea penală împotriva lui Badea Cârţan se transformă într-un proces al cărţilor româneşti, care va dura un an de zile şi care se va finaliza prin arderea acestora.

Badea Cârţan şi-a petrecut ultimii ani din viaţă călătorind între Ardeal şi România, fiind hăituit în continuare de autorităţile maghiare. El se interesa de situaţia şcolilor confesionale româneşti, folosind legăturile sale cu înalţii ierarhi ai bisericii ortodoxe.

În Bucureşti, porţile palatului regal îi erau întotdeauna deschise şi însuşi regele Carol I nu evită să stea de vorbă cu ciobanul îmbrăcat în sarică şi încălţat cu opinci.

În iarna anului 1910, în timp ce se îndrepta spre Ardeal, Badea Cârţan a fost surprins de o avalanşă de zăpadă, care l-a ţinut îngropat timp de trei zile, şi din care a ieşit cu mare greutate. Întâmplarea i-a produs însă o congestie pulmonară, însă în primăvara lui 1911, acesta şi-a revenit.

În iulie pleacă din nou spre România, însă la câteva zile ajunge la Poiana Ţapului, unde primise găzduire în casa doamnei Lahovari, soţia ministrului nostru la Roma. Aici este chemat un medic care realizează că zilele lui Badea Cârţan sunt numărate.

Scriitorul Mugur Gheorghe, care i-a privegheat ultimele clipe din viaţă, i-a spus: „Bade Gheorghe eşti un erou. Ai luptat toată viaţa ca nimeni altul, pentru ţara şi poporul românesc. Urmaşii nu te vor uita!”.

La 7 august 1911, Badea Cârţan trece în eternitate, fiind înmormântat în costum mocănesc şi cu căciulă ciobănească, în cimitirul din Sinaia. I-au fost alături, pe ultimul drum, doamna Lahovary, sute de intelectuali şi locuitori din Sinaia, Buşteni, Poiana Ţapului. La căpătâiul său au luat cuvântul personalităţi culturale şi politice care au elogiat întreaga viaţă a celui dispărut. Pe crucea de piatră de deasupra mormântului său stă scris: „Aici doarme Badea Cârţan, visând întregirea neamului său”.

Badea Cârţan nu a fost niciodată căsătorit şi nu a avut urmaşi. Preotul Vulcan din Cârţişoara, cel care l-a susţinut permanent pe Badea Cârţan, a murit în anul 1938, nu înainte de a comunica fiicei sale dorinţa sa de a fi donată casa părintească pentru a se amenaja în ea un muzeu în amintirea marelui patriot care a fost Badea Cârţan.

Astfel că, într-o curte largă, în care se află o casă ţărănească cu cerdac, pe două laturi ale ei, se află acum «Muzeul Etnografic şi Memorial Badea Cârţan» din Cârţişoara, înfiinţat în anul 1968, în care sunt expuse icoane pe sticlă, lucrate de Matei Păcuraru – Ţimfora şi de fiul lui Ion, amândoi din Oprea – Cârţişoara.

Mobilierul este format din scaune, blidare şi lăzi de zestre, iar într-o altă încăpere sunt expuse pahare, sticle, căni şi alte obiecte ale manufacturii sticlăriei de la Cârţişoara. Pe pereţi se află expuse cahle de teracotă de fabricaţie locală, cu o vechime de peste două sute de ani. În cea de a treia încăpere sunt păstrate amintirile lui Badea Cârţan, cărţi colectate de el şi salvate de la confiscare şi ardere, portrete şi fotografii.

Aici pot fi admirate, printre altele, «Cronica» lui Şincai, «Descrierea Moldovei», a lui Dimitrie Cantemir, «Crestomaţia română», de I. Menliu sau «Istoria sfîntă a Noului Testament» – datată 1898.

Prin întreaga sa existenţă, prin credinţa şi valorile sale de ţăran simplu, Badea Cârţan a rămas o figură de excepţie pentru istoria neamului românesc.

Publicitate

Alexandru Ioan Cuza şi adoptarea drapelului naţional al României

 

 

 La 24 ianuarie 1862, Adunarea Generală – parlamentul unic, format prin fuziunea celor două Adunări Elective – hotăra, în prima sa şedinţă, ca denumirea noului stat să fie România.

Putem spune că atunci s-a semnat actul de naştere al ţării numite România. 

Un an mai târziu, în 1863, la patru ani de la înfăptuirea unirii Moldovei cu Ţara Românească, a fost luată decizia stabilirii primului drapel comun celor două principate româneşti.Era nevoie ca noua ţară să adopte şi un imn naţional şi o stemă.

Primul domn al României, Alexandru Ioan Cuza a fost şi întemeietorul simbolurilor naţionale, care reprezentau întreaga luptă pentru unire a românilor, o piatră de hotar în construirea naţiunii române, elemente fără de care identitatea acestei ţări recunoscută ca atare pe plan internaţional nu putea exista.  

 Convenţia de la Paris hotăra limpede în privinţa drapelelor:

„Oştirile Moldovei şi Munteniei îşi vor păstra steagurile actuale (adică cele existente la 1858). La ele vor ataşa o banderolă de culoare albastră, aceasta din urmă menită a simboliza unirea“.

N-a fost multă vreme aşa, pentru că pe 19 martie 1863, la solicitarea generalului Ioan Emanoil Florescu, domnitorul Al.I. Cuza hotărăşte printr-un Înalt Ordin de Zi proclama următoarele:

„Considerând că armata, în urma unirii nu trebuie să aibă decât un singur drapel, având în vedere că adevărata emblemă a României nu poate fi alta decât acvila romană, am decretat şi decretăm ce urmează: acvila romană cu crucea în gură se va pune, ca emblema României, d-asupra drapelelor armatei“.

Totuşi, s-au produs câteva schimbări din martie, de la legiferare, până în septembrie, când au fost împărţite primele steaguri. Modificările esenţiale le-a suferit acvila: nu a mai apărut cu crucea-n plisc, ci cu sceptrul domnesc în gheara dreaptă şi cu sabia, în stânga.

Cele două simboluri ale puterii domneşti erau unite printr-o eşarfă roşie, pe care era inscripţionat, în litere de aur în limba latină: „Honor et Patria“ (în traducere – Onoare şi patrie).

Pe cap purta coroana princiară, iar pe piept se afla un scut, încoronat princiar şi el, care conţinea în jumătatea dreaptă, pe fond azuriu şi auriu, acvila Ţării Româneşti, iar în partea stângă, pe fond roşu şi azuriu, bourul Moldovei, cu o stea între coarne.

În colţurile din dreapta ale steagului, era inscripţionată în auriu cifra domnitorului, înconjurată de lauri. Bineînţeles culorile steagului au rămas cele de la revoluţia paşoptistă: roşu, galben şi albastru, dar redate orizontal, cu roşul în partea superioară.

Au fost aprobate atunci două steaguri: cel de luptă şi cel domnesc – iar cel din urmă conţinea, în plus, inscripţia „Unirea Principatelor Fericirea Românilor Trăiască A.Ioan. I“.
 

 

 

     Alexandru Ioan Cuza  1820 – 1873

 

 

Alexandru Ioan Cuza şi ceremonia de la Cotroceni din 13 septembrie 1863

La data de 13 septembrie 1863, în tabăra de la Cotroceni, în prezenţa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, s-a desfăşurat ceremonia de împărţire a noilor drapele.

Cu această ocazie, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a rostit o cuvântare deosebit de importantă:

„Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi,

Astăzi va fi una din cele mai însemnate în datinile noastre. Steagurile cele vechi aduceau aminte suveniruri triste, de  vreme ce ele înfăţişau ţările despărţite, astăzi voi primiţi din mâinile noastre steagul ce întruneşte culorile celor trei surori, aşa precum voinţa unanimă a românilor a unit pe capul nostru coroanele ambelor ţări. Steagurile voastre totuşi au fost  martore la întâmplări care doresc a fi păstrate; ele vor împodobi dar arsenalul român.

Primind steagurile cele noi, aduceţi-vă aminte pururi că vă încredinţez onoarea ţării.

Steagul e România! Acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea ţăranului şi a muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi copiii voştri!

Steagul este încă simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi a disciplinei ce reprezintă oastea.

Steagul este totodată trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României.

Într-un cuvânt steagul reprezintă toate victoriile şi toate virtuţile militare care se cuprind în acele două cuvinte săpate pe vulturii români: onoare şi patrie.

                                                                                                                                                                     

Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi,

 

Juraţi să păstraţi cu onoare şi fără pată steagurile voastre şi astfel veţi corespunde încrederii şi aşteptării ce am pus cu ţara întreagă, în voi.

Juraţi a le apăra în orice întâmplare ca un sfânt depozit ce-l încredinţez bravurei şi patriotismului vostru.”

 

Un an mai târziu, drapelul românesc deja căpătase recunoaştere internaţională. Mărturie stă însemnarea doctorului Carol Davila, care călătorise la începutul verii lui 1864, alături de Cuza, la Constantinopol:

„Steagul românesc a fost ridicat la catargul cel mare, caiacele Padişahului ne aşteptau, garda sub arme, marele vizir la uşă. […] Marele vizir a condus pe Principe până la poarta principală şi ne-am întors la Palatul Europei, tot cu steagul român fâlfâind la catarg“.

Drapelul a continuat să fie folosit până în 1866, când Cuza a fost forţat să abdice.

De altfel, chiar în ziua în care a fost reţinut – în urma complotului rămas în istorie drept „monstruoasa coaliţie“ – , în momentul în care a fost dus spre trăsura care avea să-l ducă la Predeal, cu paşaportul în buzunar, Cuza le-a spus apăsat ofiţerilor care-l însoţeau:

„Să spălaţi pata după Steag!“. 

 

 

 

 

 

Surse:

 

Extras din lucrarea  „Domnitori şi voievozi din ţările române – Alexandru Ioan Cuza”,  de Constantin C. Giurescu,  de ec. I. Străjan

http://adevarul.ro/cultura/istorie/primul-drapel-lupta-alromaniei-steagul-e-trecutul-prezentul-viitorul-tarii

http://www.dacoromania-alba.ro/

Scurtă cronologie a Serviciilor Speciale de Informaţii din România

 

 

 

 

 

Apariţia primelor structuri de informaţii în România

Serviciile secrete există în mod oficial în spaţiul românesc de un secol şi jumătate.

 

12 noiembrie 1859 – Opera reformatoare iniţiată de Alexandru Ioan Cuza cuprinde şi instituţionalizarea primelor structuri de informaţii.

Prima fază a procesului de unificare naţional statală în societatea românească s-a realizat prin cele trei coordonate fundamentale: dubla alegere a lui Cuza, vasta operă reformatoare în sens de unificare şi modernizare instituţională şi înlocuirea rapidă a lui Cuza cu un prinţ străin care să-i poată consolida şi continua opera.

În vastul program reformator iniţiat de Cuza s-a înscris şi instituţionalizarea primelor structuri de informaţii, pe care domnitorul şi-a fundamentat o serie de acte decizionale de mare importanţă.

Un rol deosebit a revenit  Ministerelor de Război, de Interne, de Justiţie şi celui al Afacerilor Străine.

Aceste ministere au acţionat în cooperare şi sub directa coordonare a domnitorului pentru neutralizarea cercurilor ostile din interiorul şi exteriorul tânarului stat român.

 

 

 

 

 

 

LDrept urmare, la data de 12 noiembrie 1859, în cadrul Statului Major al Armatei, apare ca element de structură Secţia a II-a, primul serviciu de informaţii al Armatei Române.

Acesta a funcţionatpână în anul 1865, când a fost desfiinţat, iar atribuţiile sale administrative au fost trecute la Ministerul de Război.

1865 – Marele Stat Major şi-a creat, după modelul francez, o Secţie a II-a care se ocupa de culegerea, analizarea şi sintetizarea informaţiilor cu caracter militar.
În anii care au urmat Războiului de Indepedenţă, devine tot mai necesară existenţa unor structuri de informaţii care să funcţioneze atât pe timp de pace, cât şi în situaţii de război.

 

In 1882 se reînfinţează Marele Stat Major al Armatei, în cadrul căruia Secţia a II-a este de „informaţiuni, comunicaţiuni şi transporturi”.

Înfiinţarea primei instituţii de invăţământ de specialitate in România

1889 – La Şcoala Superioară de Război, se introduce primul curs de specialitate, în care un capitol distinct tratează „serviciul informaţiilor”. Până în anii din preajma Primului Război Mondial, nu a existat, totuşi, o organizare sistematică a culegerii de informaţii care să faciliteze cunoaşterea în detaliu a potenţialilor inamici.

1892 aprilie 19 – În cadrul Ministerului de Interne a fost înfiinţat Biroul Siguranţei Generale, devenit în martie 1908, Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale.

Atribuţii în domeniul culegerii de informaţii mai aveau şi Prefectura Poliţiei Capitalei şi Inspectoratul General al Jandarmeriei.

1913 ianuarie 13 – A fost adoptată Legea privind spionajul în timp de pace, care prevedea pedepsirea celor vinovaţi de trădare şi spionaj cu închisoarea de la 2 la 15 ani.

Serviciile de informaţii româneşti în Primul Război Mondial

1914-1916 – În perioada În care statul român adoptă politica de neutralitate, comunitatea informativă este formată din reprezentanţele diplomatice, structurile specializate din Ministerul de Interne şi Jandarmerie, Biroul Mixt, Biroul 5 din Secţia a II-a a Marelui Stat Ma¬jor, Serviciul Supravegherii Ştirilor de la Poşta Centrală şi Biroul de Cercetări şi Informaţiuni de pe lângă Ministerul Justiţiei.

1916 – Intrarea României în război găseşte serviciile de informaţii în imposibilitate de a întreprinde acţiuni coordonate de culegere de informaţii. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât majoritatea ţărilor combatante, inclusiv ţările vecine României, investiseră deja resurse considerabile pentru crearea unor astfel de sisteme.

1917 martie – A fost creat de către Mihail Moruzov un Birou de Siguranţă al Deltei Dunării, cu personal provenit de la Siguranţa Generală, dar care lucra pentru Marele Cartier General. Acest embrion al unei structuri informative civile, care actiona în beneficiul armatei, a fost desfiintat în vara anului 1920.
După război, prin reforme structurale, se formează treptat o comunitate informativă închegată, compusă din Consiliul Superior al Apărării Ţării, Biroul Permanent al Micii Înţelegeri, structurile informa¬tive şi de siguranţă din Ministerul de Interne şi Serviciile specializate din Ministerul Apărării Naţionale.

Între acestea, o importanţă apreciabilă are Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române.

 

Structurile informative româneşti in perioada interbelică

 

1924 – Consiliul Superior al Apărării Tării îl numeşte pe Mihail Moruzov, fost ofiţer de siguranţă, În fruntea Serviciului Secret de Informaţii al Armatei Române.

Moruzov primeşte sarcina de a construi un serviciu civil de informaţii, ataşat Marelui Stat Major, luând ca model şi adaptând la specificul societăţii româneşti structurile similare din Anglia, Franţa şi Statele Unite.

 

1925 mai 1 – În cadrul Secţiei a II-a a Marelui Stat Major a fost angajat Mihail Moruzov, la Biroul de căutare a informaţiilor.

După eforturi intense care au durat câţiva ani, Moruzov a reuşit să convingă conducerea Marelui Stat Major să accepte înfiinţarea unui Serviciu Secret, încadrat cu funcţionari civili „pentru culegerea, verificarea şi completarea informaţiilor care interesează armata”.

1927 – Se realizează primele cooperări între Serviciul Secret condus de Moruzov şi serviciile similare franceze şi britanice.

1930 iunie 10 – A fost emisă o lege asupra spionajului în timp de pace, care agrava pedepsele.

1934 – Se aprobă prima schemă de organizare oficială a Serviciului Secret care cuprindea o Secţie de Informaţii Externe, una de Contrainformaţii, un Birou Juridic şi un Birou Tehnic. Tot în acest an se accentuează tendinţa centrifugă a lui Mihail Moruzov, de a scoate Serviciul Secret din structura armatei pentru a-l plasa sub autoritatea Palatului Regal, acţiune care se va concretiza de facto în 1938, dar nu şi de jure.

20 aprilie 1934 – intră în vigoare primul regulament care fixează cadrul instituţional al Serviciului Secret de Informaţii şi principalele sale atribuţii.
Serviciile de informaţii româneşti în cel de-Al Doilea Război Mondial

1934-1940 – Sub conducerea lui Mihail Moruzov, Serviciul Secret de Informaţii începe să practice o culegere sistematică de date, utilizând cele mai moderne mijloace ale vremii: agentura secretă, legăturile cu ataşaţii militari, cenzura corespondenţei etc.

 

 

Mihai Moruzov

 

1937 februarie – se realizează prin schimb de informaţii între Serviciul Secret condus de Moruzov şi Abwehr (Serviciul Secret de informaţii al armatei germane).

1939 aprilie – în cadrul Secţiei a II-a a Marelui Stat Major au fost înfiinţate Birouri statistice militare la Iaşi, Bucureşti şi Cluj cu atribuţii contrainformative.

1940 noiembrie 12 – a fost emis Decretul-lege nr. 3818 privind organizarea Serviciului Special de Informaţii (fostul Serviciu Secret), care a funcţionat pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri.

1940-1945 – Serviciului Secret de Informaţii ii revine un rol coordonator, de „primus inter pares”.

12 noiembrie 1940 – Este elaborat un nou Decret-Lege de organizare şi funcţionare a Serviciului Secret de Informaţii. În fruntea serviciului este numit Eugen Cristescu, fost şef al Siguranţei, adversar de temut al activităţilor extremiste de dreapta şi de stânga.

Misiunea sa este una deosebit de grea: reconstrucţia serviciului în condiţiile unei efervescenţe a evenimentelor interne si internationale. Este perioada în care Serviciul Secret de Informaţii colaborează cu bune rezultate cu o serie de structuri occidentale aliate (germane şi italiene), dar păstrând şi legături cu structurile similare britanice şi americane.

1942 noiembrie 21 – a fost adoptată Legea nr. 687 pentru combaterea transmiterii de informaţii şi a sabotajului.

1943 august – este elaborat un decret-lege de organizare a Serviciului Special de Informatii.
Modificările configuraţiei frontului şi adaptarea obiectivului strategic naţional la situaţia politică de după 23 august 1944 produc importante mutaţii şi în cadrul Serviciului Special de Informaţii. Eugen Cristescu este acuzat de noile autorităti de „mare trădare natională” şi condamnat la închisoare pe viaţă.

Conducătorii care se perindă în perioada următoare la conducerea Serviciului Secret de Informatii sunt fie foste cadre de informatii ale U.R.S.S., fie cu largi vederi pro-sovietice.

1944 septembrie 15 – Prin Decretul-lege nr. 1695, Serviciul Special de Informaţii a fost trecut în subordinea Ministerului de Război, schimbându-i-se şi denumirea în Serviciul de Informaţii al Ministerului de Război (S.I.M.R.).

1945 aprilie 27 – cu Decizia ministerială nr. 79 din 27 aprilie 1945, Serviciul de Informaţii este trecut în subordinea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, fiind redenumit Serviciul Special de Informaţii.

1947 martie – A fost înfiinţat Serviciul de Informaţii al Armatei, aflat în subordinea Marelui Stat Major.

Structuri informative româneşti în perioada războiului rece

 

1948 august 30 – Prin Decretul nr. 221 a fost înfiinţată în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Direcţia Generală a Securităţii Poporului (D.G.S.P.), formată din 10 direcţii centrale şi 12 direcţii regionale. Până în anul 1964, un rol însemnat în dirijarea noii instituţii i-au avut consilierii sovietici.

1948 – Este înfiintată Directia Generală a Securităţii Poporului, până În 1951 menţinându¬se În paralel şi Serviciul Special de Informaţii, cu sarcini de informatii externe si contraspionaj, atribuţii mult prea delicate pentru competenţa Directiei Generale a Securitătii Poporului.

1951 martie 30 – D.G.S.P. a devenit Directia Generală a Securitătii Statului (D.G.S.S.) care cuprindea şi o Direcţie de Informaţii Externe (D.I.E.) , cu programe care vizau cele mai diverse sectoare din întreaga Europă.

1952 septembrie 20 – D.G.S.S. se desprinde din Ministerul de Interne şi se transformă în Ministerul Securităţii Statului, care se reintegrează în Ministerul de Interne în septembrie 1953.

1956 iulie 11 – Prin HCM nr. 1361, în cadrul Ministerului de Interne s-a înfiinţat Departamentul Securităţii şi Departamentul Internelor.

1958 – Ultimele trupe sovietice se retrag de pe teritoriul României.

1960-1965 – „Desatelizarea” parţială faţă de Moscova începe să se resimtă şi în cadrul Securităţii.

Au loc epurări semnificative, in urma cărora sunt îndepărtaţi mulţi dintre ofiţerii impuşi de la Moscova.

1967 iulie 22 – odată cu Decretul nr. 710, în cadrul Ministerului de Interne a început să funcţioneze Departamentul Securităţii Statului (D.S.S.), condus de un Consiliu al Securităţii Statului (C.S.S.), care avea în frunte un preşedinte cu rang de ministru.

1968 aprilie 4 – Consiliul Securităţii Statului s-a desprins din Ministerul de Interne şi a funcţionat ca organ central de stat.

1968 – După criza din Cehoslovacia, se pro¬duce o nouă epurare. Este înfiinţată U.M. 09101 A, transformată apoi în U.M. 0110, însărcinată cu informaţiile şi contra informaţiile pe spaţiul sovietic.

În ciuda acestor transformări, Securitatea îşi păstrează caracterul preponderent represiv, chiar dacă, pe lângă misiunile de poliţie politică, continuă eficient activitatea de informaţii şi contrainformaţii.

1972 aprilie 9 – Prin Decretul nr. 130, Consiliul Securităţii Statului a reintrat în cadrul Ministerului de Interne. Departamentul Securităţii Statului a fost reorganizat în şase direcţii principale (informaţii interne, contrainformaţii economice, contraspionaj, contrainformaţii militare, securitate şi gardă şi cercetări penale).

1989 decembrie 30 – Printr-o hotărâre a Consiliului Frontului Salvării Naţionale, organele de securitate au fost dizolvate.

 

 

 

 

 

 

Înfiinţarea Serviciului Român de Informaţii (S.R.I.)

 

1990 martie 26 – Prin Decretul nr. 181, este înfiinţat Serviciul Român de Informaţii, instituţie de stat specializată in domeniul culegerii de informaţii privind siguranţa naţională. Organizarea şi funcţionarea noii instituţii sunt reglementate prin lege de către primul Parlament ales după Revoluţia din 1989 (Legea nr. 51/1991, Legea nr.14/1992 şi art. 62, Iit. g, din Constitutia României) .

1991 iulie 29 – A fost emisă Legea nr. 51 privind siguranţa naţională a României, care stabileşte noile ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Sunt stabilite ca organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi pază, precum şi structuri interne specializate din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi Ministerului Justiţiei. Activitatea pentru realizarea siguranţei naţionale este coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.

1992 februarie 24 – Prin Legea nr. 14, privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii au fost stabilite principalele sarcini şi atribuţii ale institutiei.

 

2001 noiembrie – Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a aprobat un nou Regulament de funcţionare a Serviciului Român de Informaţii, adaptat noii etape prin care trece statul român.

Sursa: art-emis.ro/istorie/