CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

VLADIMIR PUTIN AFIRMĂ CĂ POPORUL UCRAINEAN NU EXISTĂ !

Noua „istorie” a Ucrainei, în viziunea Kremlinului

Jurnalistul Konstantin von Egger, scrie în https://www.dw.com/ro, că Vladimir Putin vorbea în urmă cu un an într-un eseu, completat cu un interviu video, „Despre unitatea istorică a ruşilor şi ucrainenilor”,despre faptul că nu există un popor independent ucrainean, fiindcă acesta este totuna cu poporul rus.

În articolul şi în interviul respectiv, Putin mai spunea că statul ucrainean este o construcţie artificială, o întâmplare istorică şi ar trebui să mulţumească Rusiei că îi tolerează existenţa.

Este ceva fără precedent!

Potrivit lui Putin, alungarea de la putere a fostului preşedinte ucrainean Viktor Ianukovici (pro-rus), în februarie 2014, a fost punctul culminant al unui plan occidental vechi de decenii de înfiinţare în Ucraina a ceva ce el numeşte „anti-Rusia” și care urmărește să menţină Rusia în şah.

Din 2014, Ucraina nu mai este suverană, ci se află sub „administraţie străină” – un nume de cod pentru SUA şi vasalii lor din UE.

Putin a avertizat că Moscova nu va tolera această stare de fapt și că există de asemenea milioane de ucraineni cărora nu le place situaţia şi cărora le este dor de îmbrăţişarea fraţilor lor ruşi.

Eseul lui Putin poartă clar pecetea convingerilor serviciilor secrete ruse: un amestec alcătuit din mesianism imperial, convingerea că banii domină lumea şi bizare teorii ale conspiraţiei.

Mediile sociale din Rusia au făcut praf articolul lui Putin la doar câteva ore de la publicare. Istorici, ziarişti şi sociologi au găsit în el o sumedenie de contradicţii, greşeli de logică şi afirmaţii false.

Poate că asta i-a făcut pe consilieri să-i sugereze preşedintelui să realizeze şi un interviu video explicativ. În plus, eseul demonstrează că, pentru Putin, nu există în acest moment o prioritate mai mare decât Ucraina.

Un nou val de infectări cu coronavirus în Rusia, situaţia instabilă a economiei, ameninţarea talibană pentru Asia Centrală – toate acestea sunt mai puţin importante în ochii săi decât Ucraina.

Putin se simte jignit

Dar de ce acum? Putin priveşte adesea politica prin prisma relaţiilor personale şi este cunoscută sensibilitatea sa faţă de jigniri reale sau imaginare. Evident, el este foarte supărat pe preşedintele ucrainean Zelenski.

Acesta l-a plasat recent în arest pe Viktor Medvedciuc (foto), un politician şi om de afaceri pro-rus din Ucraina, chiar dacă acesta este chiar naşul fiicei lui Putin.

Medvedciuc este preşedintele formaţiunii „Opposition Platform – For Life”, apropiată Kremlinului, care se opune încă din 2014 activităţilor pro-occidentale ale conducerii de la Kiev.

Putin nu pronunţă niciodată numele lui Zelenski, nici atunci când este întrebat dacă nu cumva are programată o întâlnire cu el. Putin nu pronunţă niciodată nici numele lui Alexei Navalnîi.

În universul criptic al lui Putin, alcătuit din simboluri şi semne, aceasta este expresia duşmăniei extreme.

Aparent, Zelenski este pentru Putin încarnarea acestei „anti-Rusii” pe care occidentul viclean o edifică în Ucraina, pe care Putin făgăduieşte în articolul său să o combată.

Putin neagă legitimitatea întregii clase politice din Ucraina, reiterând ideea că populaţia Ucrainei este una iar conducerea ucraineană este alta.

Noi (adică Rusia aşa cum o vede Putin) iubim poporul, dar nu-i privim pe liderii ucraineni ca pe nişte politicieni, ci ca pe nişte marionete ale occidentului. Doar că multe milioane de ucraineni i-au ales democratic atât pe preşedinte, cât şi pe membrii Parlamentului.

Din prima zi a revoluţiei portocalii, el a demonstrat că este incapabil să înţeleagă că oamenii au liber arbitru şi pot participa liberi la viaţa politică. Nici zecile de morţi căzuţi în confruntarea cu regimul Ianukovici în februarie 2014 nu l-au făcut să-şi schimbe părerea.

NATO rămâne marele duşman

Putin este îngrijorat şi de activităţile NATO la Marea Neagră şi de cooerarea activă a Ucrainei cu Alianţa.

La fel ca întotdeauna, Putin încearcă să-i sperie pe ucraineni şi occidentali prin imprevizibilitatea sa. Şi arată şi ce l-ar putea îmblânzi: eliberarea lui Viktor Medvedciuc (chiar dacă nu o spune direct) şi negocieri directe cu separatiştii aşa-numitelor republici Doneţk şi Lugansk, teritorii din estul Ucrainei controlate de facto de Rusia.

Aceasta ar corespunde unei recunoaşteri oficiale a acestor teritorii pro-ruse.

La Kiev nu va aproba nimeni niciodată măcar una din aceste solicitări. Astfel că Putin va trece la acţiune, blocând de exemplu livrările de gaz prin Ucraina, recunoscând regimurile-marionetă din Donbas și atacând militar Ucraina.

Lupta împotriva închipuitei „anti-Rusia” a devenit opera sa de viaţă.

Konstantin von Eggert este un jurnalist și comentator politic rus.  În 1992-1998 a fost corespondent diplomatic, iar mai târziu redactor străin adjunct al cotidianului Izvestia.

A fost șeful biroului de la Moscova pentru serviciul rusesc al BBC în 2002-2008, iar redactor adjunct și apoi redactor-șef al postului de radio Kommersant FM în 2012-2013.

De asemenea, Konstantin este un cronicar obișnuit pentru Deutsche Welle, scriind despre Rusia și spațiul post-sovietic. 

În 2008, pentru serviciile oferite BBC, regina Elisabeta a II-a l-a numit membru de onoare al Ordinului Imperiului Britanic.

În același an, președintele Valdas Adamkus ia acordat Crucea de Comandant a Ordinului Meritului Lituaniei.

În cele ce urmează, puteți urmări un videoclip referitor la eseul lui Vladimir Putin despre „Despre unitatea istorică a ruşilor şi ucrainenilor”.

Pentru limba română activați butonul subtitrări-traducere automată.

23/09/2022 Posted by | analize | , , , , , , , | Un comentariu

AMESTECUL RUSIEI în împiedicarea proclamării independenței R. Moldova: Eliberarea trădătorului separatist transnistrean Igor Smirnov

După colapsul Uniunii Sovietice, mai bine de două treimi dintre locuitorii fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti doreau o apropiere mai strânsă de România şi de țările occidentale, în vreme ce localnicii de la est de răul Nistru pledau pentru întărirea relațiilor cu Rusia şi Ucraina.

 Pe 2 septembrie 1990 a fost proclamată Republica Moldovenească Nistreană (RMN), iar la 25 august 1991 Sovietul suprem al RMN a adoptat declarația de independență a noii republici.

În decembrie 1990 mișcarea separatistă Gagauz Halkı („poporul găgăuz”), cu sprijinul tacit al autorităților centrale din Moscova, proclamă în raioanele Comrat, Ceadîr-Lunga și Vulcănești ale RSS Moldovenești așa-numita Republica Găgăuzia.

Pe 27 august 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului.

Parlamentul moldovenesc a cerut guvernului URSS „să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc transnistrean cu privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul moldovenesc”.

 Pe 2 martie 1992, Republica Moldova devenea membru ONU, ceea ce a condus la recunoașterea pe plan internațional a caracterului ilegal al auto-proclamatelor “republici” nistreană si găgăuză.

După ce Moldova a primit statutul de membru al ONU , președintele moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor rebele care atacaseră posturi de poliție loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului.

În aceeaşi zi, Federaţia Rusă a început un război nedeclarat împotriva Republicii Moldova, operaţiile militare desfăşurându-se în estul statului.

Unităţile armatei a 14-a ruse s-au angajat activ în luptă, utilizând tancuri, maşini blindate, aruncătoare de mine, tunuri antitanc împotriva moldovenilor.

Rebelii, ajutați de trupele sovietice, și-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată.

În acele zile fierbinţi, R. Moldova nu avea o armată naţională şi nici efective militare cu care s-ar fi putut apăra. Frontul de luptă a fost sustinut de poliţişti şi de voluntari. 

Cine au fost  voluntarii si cine erau eroii care s-au ridicat din proprie voinţă în apărarea independenţei R. Moldova murind in anonimat?

Separatiştii de peste Nistru, conduşi de rusul Igor Smirnov, se pregăteau de război încă din 1989.

Tânărul stat R.Moldova a trimis pe front voluntari şi poliţişti  fără muniţie şi fara un echipament adecvat de lupta. 

„Aveam misiunea să culegem informaţii şi am ştiut că ei se înarmează. Ne-am trezit că începuse războiul, cu echipe de băieţi care-o făceau pe partizanii”, spunea  Alexandru Ganenco, colonelul de Securitate care a coordonat segmentul Râbniţa-Delacău din stânga Nistrului, în timpul războiului din 1992.

Pe 27 august 1991, în ziua în care la Chișinău trebuia să aibă loc Marea Adunare Națională și să fie proclamată Independența R. Moldova, colonelul Panteleev a fost chemat de urgență la ministrul Costaș care i-a înmânat ordonanța de arest în care era scris că Smirnov a săvârșit crima prevăzută de art. 67 Cod Penal de atunci, a întreprins acțiuni de dezmembrare a teritoriului R. Moldova, motiv pentru care trebuia să fie arestat.

La acel moment, MAI avea informații că Smirnov era plecat la Kiev ca să ceară de la conducerea Ucrainei ca Transnistria să fie primită în componența acestei țări ca o republică autonomă separată.

Ca să nu atrag atenția mi-am luat doi carabinieri înarmați, mi-am luat și eu arma din dotare, ne-am urcat în mașină și am plecat în Kiev să-l căutăm”, își amintea colonelul Chiril Panteleev.

Pentru că echipa operativă nu știa unde se ascunde separatistul nistrean, locotenent- colonelul a apelat la ministrul de Interne al Ucrainei.

„Și în Ucraina erau atunci tulburări în masă. Pe ministru nu l-am găsit, am dat peste prim-viceministrul, general-locotenentul Berdov, care i-a spus: „Fiule, cară-te acasă, că altfel te arestăm”.

Am mai avut tentative să le cer ajutorul, dar n-au vrut să mă ajute”, povestește colonelul, subliniind faptul că ulterior, din această cauză, autoritățile ucrainene au intentat un dosar penal pe numele lui, a fost persecutat el și familia sa și a fost pus sub urmărire penală de către Procuratura Generală a Ucrainei.

Incontestabil, capturarea în plină stradă a lui Igor Smirnov (foto) de sub nasul KGB-ului sovietic, a fost una dintre cele mai reuşite operaţiuni ale Ministerului Afacerilor Interne din Republica Moldova, din întreaga existenţă a acestei instituţii.

Reţinerealui Smirnov a fost efectuată fără implica­rea forţelor securităţii statului moldovean.

După arestarea separatistului nr. 1, agitaţia din presă în jurul arestării transnistrenilor s-a amplificat şi mai mult.

Liderul separatist transnistrean Mărăcuţă l-a sunat noaptea pe Snegur. La revendicările acestuia, preşedin­tele a răspuns demn, afirmând: „Dumneavoastră aţi dormit liniştit prea mult timp!“.

Această frază ar fi putut să devină istorică, dacă Smirnov nu ar fi fost eliberat.

În Tiraspolul separatist decapitat s-a instalat panica. S-a înregistrat un val masiv de ştiri din partea presei simpatizante moscovite şi ucrainene, care şi aşa era sub arm­e: Chişinăul a fost acuzat de „fărădelegi“ şi că ar practica „cele mai rele tradiţii ale represiunilor din anii ’30“.

Toate acestea aveau un singur scop – eliberarea lui Smirnov. 

Forţele Tiraspolului au încercat, ca răz­bunare, să-i prindă pe toţi participanţii la operaţiunea de capturare a lui Smirnov. Cei implicaţi în operaţiunea de arestare a liderilor separatişti nici acum nu doresc să facă publice detaliile acelor evenimente, după ce au fost ameninţaţi de multe ori.

Chiril Panteleev, conducătorul strălucitei acțiuni de capturarea trădătorului Smirnov la Kiev, a făcut obiectul unei tentative de răpire, iar membrii familiei sale au fost supuşi presiunilor…

Moscova a înţeles că, pentru prima dată după puci, Chişinăul avea şansa de a opri procesul care începuse la mijlocul anului 1989, când URSS i-a susţinut pe separatiştii din Transnistria.

Condamnarea lui Smirnov ar fi fost o lecţie şi pentru ceilalţi. Doritorii de „separatizm“ ar fi fost repede nevoiţi să „ascundă coada între picioare“. Foarte mulţi s-ar fi răzgândit să se joace „de-a separatizmul“ dacă ar fi realizat că Repu­blica Moldova era capabilă să îşi apere statalitatea şi integritatea. nu este exclus ca acest conflict să fi luat o cu totul altă întorsătură. Dar, vai, politi­cienii au cedat în faţa Moscovei, ca nişte copii speriaţi!

  La 1 octombrie, după negocieri îndelungate, Smirnov, la fel ca şi ceilalţi lideri ai separatiştilor, a fost eliberat cu obligaţia scrisă de a nu părăsi localitatea şi, sub cuvânt de onoare, că nu va mai face politică.

După mulţi ani, în 2010, la întâlnirea deputaţilor Parlamentului ’90, deputatul Slabu i-a pus o întrebare lui Snegur: ”De ce a fost eliberat Smirnov, de ce nu a fost tras la răspundere conform legii, pentru dez­membrarea ţării, de ce nu a fost deferit justiţiei?”

Răspunsul lui Snegur a fost următorul: „nu am luat de unul singur această decizie, ea a fost luată în co­lectiv“.

Cine anume a luat decizia absurdă şi criminală, ce co­lectiv anume nu se ştie nici în ziua de azi….

La şedinţa Guvernului Muravschi din toamna anului 1991, când, la insistenţa delegaţiilor Moscovei şi ai Transnistriei a fost acceptat memorandumul de reglementare a situaţiei și de eliberare a lui Smirnov şi a altor lideri separatişti, documentul a fost semnat în numele Parlamentului Moldovei, de vicepreşedintele Par­lamentului, Ion Hadârcă, de preşedintele Comisiei parlamentare, Victor Berlinschi, și în numele guvernului,de prim-ministrul Valeriu Muravschi.

Acestea au fost persoanele care au intervenit cel mai mult în favoarea lui Smirnov şi au fost primii care au susţinut planul semnării unui acord de pace între Parlamentul Moldovei şi Sovietul Suprem al Federaţiei Ruse, în care se menţiona clar că Smirnov va fi lăsat în libertate, la Tiraspol.

Ce a fost asta? Naivitate, sau un anume inte­res?

Voluntarii moldoveni au fost instruiţi sumar şi încadraţi în grupurile coordonate de Ministerul Securităţii din R.Moldova: Burunducii, Scorpionii, Răzeşii şi Dacii.

Toate grupurile au acţionat în zona Dubăsari și numărau circa 600 de oameni.

În anul 1992, miliția Republicii Moldova a dus un război dur de apărare a Transnistriei împotriva rușilor, care, cu sprijinul voluntarilor ucraineni, au ucis peste 1000 de moldoveni.

Partizanii moldoveni, numiți ”Burunducii, Scorpionii, Răzeşii şi Dacii, au purtat greul luptelor pentru ca Transnistria să rămână un teritoriu românesc în cadrul Republicii Moldova. Din păcate Chișinăul, la presiunea Moscovei și în apaluzele voluntarilor ucraineni, aliați cu armata rusă, și-a retras forțele armate de la Tiraspol.

O parte din burunducii români, antrenați încă din primăvara lui 1989 de cadre ale DSS-ului din România care militau pentru anularea pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, au fost masacrați de armata ruso-ucraineană unită din Transnistria, teritoriul românesc care făcea și face parte din Republica Moldova.

Chișinăul poate trece legal la anihilarea regimului separatist și neconstituțional de la Tiraspol, doar bazându-se pe armata Republicii Moldova și pe sprijinul Armatei Române, care are datoria morală, ca membră NATO și UE, de a apăra democrația, drepturile, libertățile și identitatea românilor din R.Moldova și din Transnistria, conform normelor europene.

La acea dată în R.Moldova nu exista Ministerul Apărării, rolul lui fiind îndeplinit de aceşti combatanţi, care au luat de bunăvoie arma în mână, precum şi de poliţiştii aduşi din toată ţara

 Fostul ministru de interne din acea perioadă, generalul Ion Costaş, a evidenţiat greutăţile tânărului stat moldovean care, neavând armată, s-a apărat de agresiune cu poliţişti şi voluntari.

 In fotografie presedintele de atunci Mircea Snegur si generalul Ioan Costas. 

“Noi n-am avut armată naţională. Noi am avut nişte TAB-uri şi acelea le-am primit în ’91, le-am primit în eşaloane care ni le-au trimis din România, le-am primit aici.

Generalul Spiroiu, a fost omul care şi-a asumat răspunderea respectivă.

Sigur cu consimţământul domnului Iliescu, că am fost şi la domnul Iliescu atunci.

De tancuri nu se vorbeşte nici până în ziua de astăzi. Noi eram cu beţele şi cu curajul pe care îl avem şi am încercat să apărăm integritatea teritorială şi libertatea acestui popor, care se numeşte român”.

 În urma războiului, partea de est a Moldovei aflată sub protecția deschisă a Rusiei şi-a declarat independența, sub denumirea de Republica Moldoveneasca Transnistria, rămînând  nerecunoscută oficial de statele lumii, până în zilele noastre.

Forțele loiale R. Moldova au pierdut în luptele din anii nouăzeci, aproape 300 de combatanți, alte sute fiind răniți.

Conform informațiilor existente, separatiștii transnistreni susținuți de Federație Rusă au pierdut în lupte 1200 de oameni.


Moarte cotropitorilor


Moarte canibalilor români

Razboiul din Transnistria

La 21 iulie 1992 Republica Moldova și Federația Rusă au semnată o Convenție cu privire la „principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”.

Practic, Conducerea Moldovei fără să se consulte cu Parlamentul, Guvernul și partidele politice din acea vreme, personal Președintele Mircea Snegur, care a negociat și semnat la Moscova la 21 iulie 1992, împreună cu președintele Rusiei, Boris Elțin, un armistițiu de încetare a războiului, au renunțat pas cu pas la toate cuceririle dobândite cu mari jertfe de sânge de combatanții războiului de la Nistru.

Foto: Președintele R.Moldova, Mircea Snegur și președintele rus Boris Elțîn , schimbă documentele privind încetarea ostilităților din Transnistria

Prin acest act de trădare, Mircea Snegur a cedat din teritoriul Republicii Moldova partea dreaptă a Nistrului, cetatea și oraşul medieval Tighina și alte localități între care: Gâsca, Copanca și Chițcani.

Incompetența, lașitatea și trădarea din partea unor ofițeri cu grade și funcții înalte în conducerea armateiîntre care se aflau: Şeful de stat major generalul Pavel Creangă, locțiitor al ministrului apărării Tudor Dabija-Cazacu, col. Anatolie Cociug, col. Grama, Știrbu, Parinov, nu se pot uita, pentru că acțiunile militare organizate de ei au dus la mari pierderi de vieți omenești.

Chiar și după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere regimului separatist sprijin militar, politic și economic, permițându-i să supraviețuiască și conferindu-i un anumit grad de autonomie față de R. Moldova.

Generalul Lebed, comandantul Grupului Operațional Rus (”ROG”), fosta Armată a 14-a, începând cu iunie 1992, a amenințat că armata sa ar putea să ajungă la București în două ore.

După mai mult de trei decenii de la tragicele evenimente petrecute pe Nistru, OSCE are de foarte mulți ani o misiune de observatori la fața locului și încearcă să ghideze negocierile privind rezolvarea conflictului.

Trupele ruse staționează în continuare pe teritoriul R.Moldova, în pofida obligațiilor asumate de Rusia la summit-urile OSCE din 1999 și 2001, prin care se angaja să-și retragă trupele și armamentul din zona până în anul 2002.

SĂ NU ȘTIE VLADIMIR PUTIN ÎN CE AN NE AFLĂM ?

19/09/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Poate fi România atrasă în conflictul din TRANSNISTRIA? Care sînt riscurile unei intervenții ruse în Republica Moldova? VIDEO

 Foto: Militari ai statului nerecunoscut Transnistria la o paradă militară în timpul sărbătoririi Zilei Independenței în orașul Tiraspol, la 78 km est de Chișinău, R. Moldova.

Atacurile din Transnistria și riscul unei intervenții ruse în Republica Moldova. Poate fi România atrasă în conflict?

Războiul din Ucraina se apropie tot mai mult de România. Nu doar geografic. În ultimele zile situația s-a tensionat în regiunea separatistă de Est a Republicii Moldova, iar tot mai mulți oficiali ruși vorbesc despre necesitatea de a-și apăra cei aproximativ 200.000 de concetățeni de acolo, scrie https://www.veridica.ro.

Un general rus menționa recent Transnistria ca unul din obiectivele celei de-a doua faze a războiului din Ucraina.

Se va opri Rusia în Transnistria sau va vrea să ajungă și la Chișinău, aflat la o aruncătură de băț? Și ce ar trebui să facă România în acest caz? Anul 1940 este invocat tot mai des…

O republică separatistă susținută de 30 de ani de Moscova

Transnistria, sau, după cum se autoproclamă – Republica Moldovenească Nistreană – este o regiune separatistă, pe malul stâng al Nistrului, de ceva mai mult de 4.000 de km pătrați, cu o populație de sub jumătate de milion de locuitori, conform ultimului recensământ; numărul real este, probabil, cu cel puțin o treime mai mic.

Moscova susține că aproximativ 200.000 dintre locuitorii regiuni dețin și cetățenia rusă, Chișinăul susține că peste 260.000 (dintre cei care au împlinit vârsta de 18 ani) au și cetățenia Republicii Moldova, aproximativ 100.000 dețin și cetățenia Ucrainei (potrivit autorităților separatiste), iar unii dintre locuitorii regiunii, protejate de Moscova, mai dețin și cetățenia română. 

Presa a scris că printre aceștia ar fi și soția liderului separatist, Vadim Krasnoselski.

Regiunea a fost alipită Republicii Moldova în 1940, odată cu formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, s-a desprins în 1990, pe fondul destrămării URSS, iar în 1992 a fost implicată într-un conflict armat cu forțele Chișinăului.

Conflictul s-a finalizat, de facto, cu păstrarea status-quo-ului, în urma semnării unui acord de pace cu Rusia. Se declară independentă, nu este recunoscută în plan internațional, dar e susținută politic, economic (nu achită gazul) și militar (indirect) de Moscova.

Foto: Soldați din Grupul Operativ de Trupe Ruse (GOTR), staționat de 26 de ani în Transnistria în regiunea separatistă transnistreană a Republicii Moldova,fără acceptul Chişinăului.

Pe lângă un contingent de menținere a păcii, controlat de ruși și transnistreni, în Transnistria mai sunt și aproximativ 1500 de militari ruși care păzesc 20.000 de tone de muniție din perioada sovietică, depozitate la Cobasna.

Chişinăul cere constant retragerea trupelor și munițiilor ruse din regiunea transnistreană, însă Moscova și administrația de la Tiraspol spun că prezența acestui contingent este necesară pentru paza depozitelor de armament și muniții de la Cobasna și menținerea misiunii de pacificare de pe Nistru, condusă de Federaţia Rusă.

O explozie la depozitul de la Cobasna, ar fi similară cu cea a unei bombe atomice

Chiar dacă nu e vorba de o forță militară însemnată, orice atac asupra regiunii ar putea fi calificat de Moscova drept o amenințare la adresa cetățenilor săi (inclusiv militari) și „la adresa securității regionale”, din cauza depozitului de armament.

Depozitul a fost construit în anii 1940 și păstra peste 40.000 de tone de muniție, în mare parte adusă din Germania și Cehoslovacia după retragerea armatelor sovietice în anii 90. Cantitatea de armament și muniție s-a înjumătățit la începutul anilor 2000, după ce Rusia l-a evacuat parțial sau l-a distrus, în conformitate cu angajamentele asumate anterior.

Conform unui studiu realizat de Academia de Științe a Moldovei în anul 2005, citat zilele trecute de presa de la Chișinău (totuși nicio sursă mass-media nu publică studiul), o eventuală explozie a depozitului ar echivala cu detonarea unei bombe atomice similare celei aruncate peste Hiroshima în 1945 și ar afecta regiunea separatistă și teritorii din dreapta Nistrului și Ucraina.

Transnistria în contextul războiului din Ucraina

Autoritățile separatiste ale regiunii au abordat o poziție oficială neutră față de agresiunea militară rusă asupra Ucrainei încă de la început.

Pe 24 februarie, Krasnoselski declara că „situația este sub control”, nu considera necesară instituirea unui regim special și anunța acțiuni de facilitare a trecerii frontierei pentru refugiați.

Pe de altă parte, regiunea clientelară Moscovei a fost privită cu suspiciune de Kiev încă din 2014, când ucrainenii și-au întărit granița cu regiunea transnistreană și au săpat tranșee antitanc

Îngrijorările s-au accentuat în primele zile de război, în condițiile în care o lovitură din vest, chiar dacă slabă, ar fi obligat Ucraina, care lupta pe trei direcții deja, să-și disperseze și mai mult forțele.

Chiar din primele zile au tot apărut „știri” despre atacuri asupra Ucrainei de pe teritoriul Transnistriei, sau chiar bombardarea orașului Vinnița.

La 4 martie Ucraina a detonat un pod care o lega de Transnistria.

Într-o a doua fază a războiului, când rezistența armată a Ucrainei s-a dovedit peste așteptări, Kievul a început să nege eventuale pericole militare pe care le-ar prezenta Transnistria.

Generalul care a divulgat „secretul”

Atenția asupra Transnistriei a revenit odată cu planurile militare dezvăluite de general-maiorul rus, Rustam Minnekaev (foto).

Acesta susținea că în cadrul celei de-a doua etape a operațiunilor militare din Ucraina, armata rusă ar intenționa să preia controlul asupra Donbasului, dar și a sudului Ucrainei, inclusiv până la regiunea transnistreană a Republicii Moldova.

El a făcut aceste declarații la o întâlnire cu reprezentanții industriei militare din regiunea Sverdlovsk (la peste 1700 de km la Est de Moscova), iar un corespondent TASS se afla la fața locului și l-a citat. O fi o simplă întâmplare?

Trei zile mai târziu, a avut loc atacul armat asupra sediului Ministerului Securității de Stat de la Tiraspol, urmat de distrugerea a două antene care transmiteau posturi rusești, un atac asupra aeroportului militar din Tiraspol și acuzații despre împușcături și explozii în preajma depozitului militar de la Cobasna.

Autoritățile separatiste au declarat cod roșu de alertă teroristă, au securizat intrările în oraș cu blocuri de beton și au anulat examenele de absolvire în școli.

Cine a organizat atacurile din Transnistria? Trei posibile răspunsuri

Tiraspolul susține că atacurile asupra regiunii separatiste au venit din Ucraina, poziție sprijinită și de Moscova.

Pe de altă parte, autoritățile de la Kiev afirmă că Moscova pregătește provocări și atacuri de pe teritoriul Transnsitriei asupra Ucrainei.

La rândul său, președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, a declarat că atacurile din stânga Nistrului ar fi fost organziate de forțe din interiorul regiunii separatiste „care susțin războiul”.

Adevărul este că atât Kievului cât și Moscovei le-ar conveni destabilizarea Transnistriei, întrucât fiecare ar putea să o exploateze în favoarea sa.

Kievul ar fi interesat să ducă situația la un anumit punct care să-i ofere dreptul moral să intervină militar și să anihileze riscurile pe care le prezintă armata rusă și cea transnistreană, așa mici cum sunt. 

De altfel, consilierul lui Zelenski, Alexei Arestovici, a și declarat că Ucraina ar fi gata să „facă ordine” în Transnistria, dacă va solicita Chișinăul și că ar putea să ocupe Tiraspolul „în doi timpi și trei mișcări”.

Moscova, la rândul său, ar fi interesată să creeze motive pentru a justifica o eventuală intervenție militară în Transnistria (și în dreapta Nistrului). Iar insecuritatea propriilor cetățeni „supuși atacurilor teroriste din partea naționaliștilor naziști ucraineni”, ar fi un motiv mai mult decât suficient pentru o „operațiune specială”.

Pentru a ajunge în Transnistria/Republica Moldova, Rusia ar trebui să ocupe mai întâi partea de vest a regiunii Odessa, adică cele trei județe din sudul Basarabiei, care în 1940 au fost transmise RSS Ucrainene.

Rușii au distrus podul care leagă această regiune cu restul teritoriului Ucrainei, iar acum singura legătură terestră trece prin Republica Moldova.

Va interveni România în cazul în care Republica Moldova va fi atacată?

Cu o armată practic inexistentă, nefiind membră a vreunei structuri militare (pentru că este stat neutru), dar și cu un procent semnificativ de populație care ar întâmpina cu pâine și sare și canistre cu motorină tancurile rusești, Republica Moldova este de departe cea mai vulnerabilă țară din regiune.

Iar întrebarea care apare tot mai des este ce va face România în acest caz? Deseori este amintit anul 1940, când România a cedat fără lupte Basarabia. Situația este acum diferită. Pe de o parte, Republica Moldova nu este parte a României.

Pe de altă parte, până la un milion de moldoveni au și cetățenia română, iar relația dintre cele două maluri ale Prutului este una specială.

La fel ca în 1940, România este depășită net, ca forță militară, de Rusia, însă de data aceasta beneficiază și de protecția NATO care, atenție, se activează doar dacă un stat membru este atacat, nu dacă acesta intervine într-o altă țară.

În plus, modul în care s-a împotomolit armata rusă în Ucraina, arată că bravada generalului rus Lebed despre micul dejun la Tiraspol, prânzul la Chișinău și cina la București, nu mai este atât de înspăimântătoare.

01/05/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: