CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Încheierea unui pact de neagresiune sovieto-român analizată în 1933 de Revista «Viața Basarabiei»

Basarabia | Istoria Banatului

Lecţii pentru Basarabia: Problema pactului de neagresiune sovieto-român

„Pactul de neagresiune cu Rusia a preocupat foarte mult cercurile noastre politice (…). Insa in cel mai mare grad acest pact trebuie sa intereseze Basarabia, intrucat, având de scop normalizarea raporturilor noastre cu Rusia Sovietică, el, dupa cum se crede, ne-ar putea aduce in mod direct sau indirect ameliorari in situatia acestei provincii.

Acum cand tratativele noastre cu Rusia Sovietica în chestiunea pactului de neagresiune au ajuns la un punct mort, credem de cuviinta in plina liniste sa ne dam seama, ce s-a produs, supunand analizei evenimentele recente si insemnatatea lor. (…)

Totodata tinem sa exprimam regretul ca pana acuma Ministerul nostru de externe nu a pus la dispozitia publicului, atat in tara, cat si in afara de ea, nici o publicatie oficiala cu documentele in asa zisa «chestia Basarabiei». Aceasta publicatie ne-ar usura mult aprecierile cu privire la tratativele cu Sovietele. (…)

Nasterea Rusiei comuniste, transformarea Imperiului vast rus intr-un laborator de experimente comuniste, nu a provocat o reactie vie din partea Statelor europene. In loc de lupta darza am vazut o politica sovaielnica si o serie de interventii militare, cari nu au corespuns nici importantei problemei, nici demnitatii statelor participante. La urma urmelor Rusia Sovietica a rezistat pe toate fronturile, create impotriva ei.

Nefiind in stare sa doboare pe Rusia Sovietica prin interventii, guvernele europene au pornit incercari de a o atrage in sanul statelor europene, cu speranta ca pe cale pasnica ea va evolua spre un regim democratic. Caderea in 1921 a sistemului comunismului integral, asa zis militar, si intronarea politicii noi economice au marit sansele intelegerii si au creat iluzii. Incepe era tratativelor cu Rusia, recunoasterea ei «de jure» si tendintelor de a obtine dela ea unele concesiuni.

Anul 1924 este punctul culminant al bunavointei Statelor europene fata de Rusia Sovietica. Dupa aceasta incepe o perioada a reactiunii, a desamagirii, a revizuirii atitudinii. Lupta cu comunismul intern intre granitele Statelor europene se accentuiaza. Credinta in posibilitatea transformarii Sovietelor intr-un stat democratic dispare, ceiace la randul sau contribue la procesul de izolare diplomatica a guvernului Sovietic. (…)

Cu acest timp coincide intensificarea staruintelor statelor europene de a asigura pacea. La 16 Octombrie 1925 – a fost realizat la Locarno un sistem de pacte, prin cari se asigura solutionarea pasnica si se stabilesc garantii.

Atat pregatirea acestor pacte, cat si incheierea lor, au provocat la diplomatia sovietica o stare de frica extrema. Li se parea ca cu impaciuirea Europei toate statele europene imediat vor porni un atac impotriva Rusiei Sovietice, ca sa distruga pentru totdeauna aceasta anomalie politica – cetatea comunismului. Cat de mare era frica, se poate constata din faptul ca actualul sef militar al Rusiei, Vorosilov, in Februarie 1926, a declarat ca razboiul este inevitabil. Si tocmai in legatura cu aceasta teama apar primele pacte de neagresiune.

Pentru a scoate la lumina zilei intentiile statelor limitrofe guvernul sovietic a propus, in Martie 1926, Letoniei, Estoniei si Finlandei pacte separate de neagresiune, dupa modelul pactelor incheiate de Soviete cu Turcia si Germania.

In intelegere cu Polonia tarile limitrofe au propus Rusiei convocarea unei comisiuni prealabile pentru alcatuirea tratatului colectiv cu Sovietele. Temandu-se ca convocarea unei asemenea comisiuni sa nu ajute organizarea unui front comun al tuturor statelor balcanice si a Poloniei impotriva Rusiei, diplomatii sovietici au preferat tratative separate.

Pe aceasta cale a fost incheiat primul pact de neagresiune in forma lui definitiva, pact model pentru pactele asemanatoare posterioare, – pactul cu Lituania dela 28 Septembrie 1926.

In 1928 printre conducatorii statului sovietic a pornit un curent nou pentru industrializarea (…) Rusiei. A fost intocmit un plan pentru cinci ani (piatiletca), in decursul carora statul sovietic trebuia sa faca enorme sfortari in sus numita directie. Acest scop nu putea fi atins decat prin intensificarea legaturilor comerciale ale Sovietelor cu tarile straine. La motivul de securitate s-a adaugat si un alt motiv, nu mai putin puternic, de a asigura functionarea normala a comertului extern.

Si iata cum nu se poate mai nimerit pentru Soviete, pe la jumatatea anului 1928, se desemneaza in sanul diplomatiei europene si americane un curent in favoarea declararii razboiului in afara de lege. Acest curent, izvorat cu totul din alte premise politice decat cele sovietice, din dorinta generala a multor popoare de a realiza pe pamantul nostru pacea, cu care nu prea se impaca revolutionalismul bolsevic, a dat roade.

La 27 August al aceluiasi an a fost semnat de catre reprezentantii Frantei, Angliei, (…) ai Statelor Unite (…), Germaniei, Belgiei, Italiei, Japoniei, Polonieie si Ceho-Slovaciei pactul de renuntare la razboi, asa zis «pactul Briand-Kellog». La Pactul acesta a fost alaturata nota guvernului Statelor Unite din 23 Iunie 1928, prin care se precizeaza ca pactul nu lezeaza dreptul la legitima aparare, care este un drept natural, inerent suveranitatii tuturor statelor (…).

Romania a aderat la pactul Briand-Kellog la 4 Septembrie 1928. Promulgarea s-a facut la 6 Februarie 1929.

Sovietele au apreciat imediat valoarea acestui pact. Litvinov a informat pe Herbette, ambasadorul Frantei la Moscova, despre hotararea guvernului sovietic de a adera la pactul de renuntare la razboi, prezentand la comunicarea sa verbala si o lunga nota scrisa. Aceasta nota contine unele rezerve, intrucat Sovietele se declara nesatisfacute cu continutul pactului.

Guvernul sovietic a propus intaiu Estoniei, Letoniei, Poloniei, apoi si Romaniei, de a pune in vigoare pactul Kellog neintarziat. La 9 Februrarie 1929 a si fost semnat la Moscova de reprezentantii acestor state si Uniunea Sovietelor un acord prin care pactul de mai sus se pune in vigoare in relatiile mutuale ale partilor si se considera valabil independent de intrarea lui in vigoare intre alte state (in scurt «pactul Litvinov»). Romania l-a ratificat in Martie 1929.

Prin pactul Litvinov s-a pus in vigoare pactul Briand-Kellog fara nici o modificare, deci si fara termen.

In 1931 a inceput o noua orientare a Sovietelor in politica lor externa. Exista doua cauze cari au agravat atunci situatia diplomatica a Sovietelor: prima – schimbarile in politica interna a Germaniei, a doua – posibilitatea unui conflict militar cu Japonia.

Se stie ca Sovietele, chiar din momentul primei lor iesiri pe arena internationala, sa bazau constant pe oarecare prietenie cu Germania. O pretuiau din doua puncte de vedere. Intaiu de toate fara consimatamantul si, poate, participarea directa a acestui stat nu era posibila nici proectata interventia militara europeana in contra Sovietelor, nici blocarea lor economica.

In afara de aceasta, Germania era utila baneste, deschizand Sovietelor pe piata germana credite considerabile, garantate de stat.

Din partea sa si Germania se simtea nevoita sa stea in stransa colaborare internationala cu Sovietele. Pastrarea tratatului dela Rapallo si fidelitatea principiului anuntat inca de regele Prusiei Frederic al II-lea la sfarsitul veacului al XVIII-lea de «a cultiva amicitia cu acesti barbari» – caracterizeaza evolutia politicii externe a Germaniei postbelice. (…) De alta parte Germania, luptand din rasputeri cu dificultatile ei financiare proprii, nu mai era in stare sa crediteze Sovietele. (…)

Din aceste motive Sovietele au inceput sa se orienteze in politica lor externa intr-o directie noua, cautand o apropiere cu Franta, cea mai bogata tara europeana. Totodata Franta si-a schimbat si ea atitudinea fata de Soviete. Primele intentiuni de a se apropia de Soviete apar in Franta in 1922-1923. Herriot si de-Monzie sunt promotorii acestei apropieri.

Insa mult timp dorinta de apropiere se impiedica de chestiunea neregularizata a datoriilor statului rusesc. Comisiunea mixta francezo-sovietica, care a lucrat la Paris in 1926, nu a dat rezultate. Concomitent cu nereusita convorbirilor, nasteau planuri de interventie contra Sovietelor, cari de fapt nu aveau sanse sa isbuteasca, deoarece intampinau intotdeauna impotrivire din partea Germaniei.

Aparitia hitlerismului a contribuit foarte mult la schimbarea radicala a acestei stari a lucrurilor.

In contra unei eventuale rebeliuni a spiritului national german, menita sa rastoarne ordinea internationala existenta in Europa, Franta a luat hotararea sa se apropie de Soviete, asigurand prin aceasta si aliatei sale Polonia intangibilitatea granitei ei orientale.

A contribuit la schimbarea atitudinii franceze fata de Soviete, probabil, si ideologia partidelor de stanga, cari stau in Franta la putere.

De aceea, cand Sovietele au inceput sa sondeze cercurile diplomatice ale Parisului, daca a sosit timpul pentru incheierea unui pact de neagresiune intre Franta si Uniunea Sovietica, terenul a fost bine pregatit. A urmat raspunsul ca incheierea este posibila, insa cu conditiunea ca, concomitent cu ea, sa fie semnate pactele analoage intre Polonia si Romania de o parte si Soviete de alta parte. Dupa cum ne-a marturisit in Senat de. N. Iorga, Franta ne-a indemnat sa negociem cu Sovietele.

Au urmat tratativele romano-ruse de la Riga (in Ianuarie 1932), unde Rusia a fost reprezentata de d. Stomoniacov, iar interesele Romaniei au fost aparate de d. Ghica. In cursul acestor tratative Romania a cerut ca in tratatl de neagresiune sa fie specificat teritoriul asupra caruia s-ar intinde puterea tratatului, cu alte cuvinte: teritoriul intre Prut si Nistru sa cada sub asigurarea tratatului in aceeasi masura, ca si celelate teritorii romanesti. Sovietele au refuzat si tratativele au fost suspendate.

Cu venirea la putere a guvernului Vaida chestiunea tratativelor noastre cu Rusia, probabil sub presiuni noi din partea Frantei, se pune din nou la ordinea zilei. Urmeaza intrevederea intre Litvinov si Cadere, ce serveste de cauza pentru izbucnirea unei neintelegeri grave intre conducatorii politicei noastre externe, d. Vaida si d. Titulescu, luand proportii extrem de mari.

Cu o viteza cinematografica evenimentele urmau unul dupa altul pe ecranul vietii noastre publice. Guvernul se schimba. In sfarsit tratativele noastre cu reprezentantii Sovietelor se opresc pe punct mort. Atunci am dat aliatilor nostri maini libere. Polonia si Franta au incheiat cu Sovietele pactele de neagresiune. (…)

Polonia a avut grija de a nu prejudicia interesele noastre. In pactul incheiat de ea gasim unele stipulatiuni cari lipsesc din pactul analog sovieto-lituanian de mai sus si cari asigura posibilitatea de a pastra intacte obligatiunile ce rezulta pentru Polonia din alianta cu Romania.

Articolul 2 spune: «In cazul cand una din partile contractante ar fi comis un act de agresiune impotriva unui stat tert, cealalta parte va avea facultatea de a se elibera de prezentul tratat, fara o denuntare prealabila». Aceasta insemna ca noi fiind atatcati de Soviete, Polonia este in drept sa fie libera de obligatiunile tratatului, fara nici o formalitate prealabila.

Pactul cu Franta se deosebeste de pactul polono-sovietic in doua privinti esentiale, anume: el desvolta pe larg stipulatiunile pentru impedicarea luptei economice (art. 4) si chestiunea propagandei si favorizarii organiatiilor ostile (art. 5). Insa, ca si tratatul polono-sovietic, el contine dreptul de a denunta tratatul, fara o formalitate prealabila, in caz daca una din partile contractante s-ar deda la agresiune in contra unei a treia puteri.

In afara de aceasta pactul este insotit de un schimb de scrisori intre reprezentantii statelor contractante, prin cari Franta cere reinnoirea angajamentului Sovietelor de a nu recurge la violenta in chestiunile litigioase cu Romania, iar guvernul dela Moscova afirma intentiile sale pacifice fata de Statul Roman si se arata gata a incheia pactul romano-sovietic in timp de 4 luni, pe unele baze socotite de guvernul sovietic deja stabilite.

Prin tratatele de mai sus Sovietele cu siguranta vor trage foloase pentru realizarea planului cincinal, deoarece, dupa semnarea pactului de neagresiune, se preconizeaza incheierea unor tratate comerciale.

In timpul de fata Uniunea Sovietica are pacte de neagresiune, in afara de Germania, Lituania, Polonia si Franta, inca cu urmatoarele state: Turcia, Afganistan, Persia, Finlanda, Estonia, Letonia.

Alexandru Boldur profesor universitar”

(Sursa: Revista «Viata Basarabiei», Ianuarie 1933)

(Notă: Este pastraă grafia textului din revista Viața Basarabiei la momentul publicării.)

Nota:

Alexandru Boldur, născut pe 23 [sau 25] februarie 1886, la Chișinău, decedat pe 18 octombrie 1982, București a fost licențiat în drept, istorie și arheologie.

135 ani de la nașterea lui Alexandru BOLDUR – jurist, istoric, publicist,  profesor – Fii informat la Biblioteca Publică de Drept

A absolvit Seminarul Teolo­gic din Chișinău (bacalaureat, 1906); Universitatea din Petersburg (licențiat în drept, 1910); Absolvă Institutul de Arheologie, cu brio; în 1911 — asistent la Facultatea de Drept a aceleiași universități, în 1916 — magistrat în drept pu­blic; în 1917 — conferențiar privat de istorie a dreptului; în 1921 — profesor la Universitatea din Crimeea, apoi la Facultatea Muncitorească din Moscova.

În 1916, Alexandru Boldur a susținut examenul de drept public. Se stabileşte în Crimeea, la Sevastopol. Peste un an la Petersburg au început evenimentele revoluționare care au condus la căderea monarhiei Romanovilor și la intense lupte interne între forțele politice.

În 1921 era profesor la Universitatea din Crimeea (1 martie — 1 octombrie), apoi la Facultatea muncitorească din Moscova ; în 1922 — consilier juridic al Comisiei poporului pentru comerţul exterior. Dar, spre uimirea multora, el hotărăşte să se întoarcă în țara de baştină.

Revenit la Chişinău, în 1927 în România, după Marea Unire, a fost numit conferenţiar la catedra de istoria românilor, de la facultatea de teologie din Chişinău, filială a Universităţii din Iaşi. În 1932 este numit profesor agregat, în 1937 este titular al catedrei sus-numite, iar în 1938 se transferă la Iaşi.

Între anii 1943—1946 a fost directorul Institutului de istorie A. Xenopol din Iaşi, de unde s-a pensionat. Pentru fosta elită ştiinţifică începeau vremuri grele. Şi savantul basarabean, care avea experienţa revoluţiei din 1917, a războiului civil şi a primilor ani de conducere stalinistă, a preferat să se retragă din munca obştească, să lucreze în tihna odăilor sale.

Transferul la Iaşi cu doi ani înainte de tragicele evenimente din Basarabia în 1940 l-a scutit parţial de numeroasele probleme pe care le-au avut mai apoi basarabenii refugiaţi în România, cînd erau vînaţi, trimişi peste Prut, iar de acolo — în Siberia, ca „trădători ai ţării sovietice”, deşi nu fuseseră cetăţeni ai ei nici o singură clipă.

Opera:

Istoria Basarabiei;

La Basarabie et les relations russo-roumaines, Paris, 1927;

Istoria relaţiunilor ruso-române politice, 1928;

Analiza psihologica a evenimentelor 1918 – 1928, Imperialismul rusesc în Balcani;

Statutul internaţional al Basarabiei, 1938;

Muzica în Basarabia, 1940

(Sursa note: wikipedia.org/wiki/Alexandru_Boldur)

30/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Un comentariu

ROMÂNISMUL LA RĂSĂRIT DE PRUT, ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI al XX -lea

 

Imagini pentru basarabia sub atac bolsevic photos

Teritoriul românesc numit Basarabia s-a unit benevol cu România în 1918, în baza deciziei Sfatului Ţării, primul Parlament al acestei provincii, exponentul conştiinţei naţionale româneşti a populaţiei băştinaşe basarabene.

Forţele motrice a acestei Uniri n-au fost împrejurările politice şi istorice, ci românismul locuitorilor teritoriului dintre Prut şi Nistru, conservat şi ocrotit de Biserică, de ţărănime, dar şi de intelectuali şi alţi adevăraţi patrioţi, care tot din rândul ţărănimii îşi trăgeau obârşia.
La 28 octombrie 1920, prin încheierea Convenţiei internaţionale în chestiunea Basarabiei, care a avut loc la Paris, între Anglia, Franţa, Italia, Japonia pe de o parte şi România, se recunoştea suzeranitatea României asupra Basarabiei.

Convenţia a fost semnată, dar n-a fost ratificată de Japonia. Uniunea Sovietică, prin încheierea la Londra a pactelor de neagresiune din 3 şi 4 iulie 1933, de fapt recunoştea şi ea actul Unirii Basarabiei cu România.

După istoricul Alexandru Boldur „prin Convenţiile din 1933 Sovietele au creat Basarabiei o situaţie prin care «posesiunea» se transformă inevitabil în «drept», starea de fapt se îmbracă în forme legitime juridice”.

„Prin urmare, consideră A. Boldur, înainte de 1940 situaţia Basarabiei se baza din punct de vedere juridic pe:

1. Voinţa populaţiei Basarabiei de a trăi în componenţa statului naţional românesc.

2. Voinţa României de a avea această provincie în competenţa teritoriului său.

3. Voinţa principial exprimată în 1917 a guvernului sovietic, de a socoti liber de
legătură cu statul rusesc oricare popor din cuprinsul vechii Rusii ţariste.

4.Dreptul de autodeterminare a naţionalităţilor, recunoscut de guvernele revoluţiei ruse,
anterioare sovietelor.

5. Angajamentul formal al Sovietelor de a respecta integritatea teritorială a României,
înţelegând prin teritoriul românesc şi cel al Basarabiei, şi de a se abţine pentru totdeauna de
orice agresiune în această direcţie”.

Cu toate acestea, Uniunea Sovietică, prin ultimatumul din 26 iunie 1940, s-a dedat laun act  de agresiune contra României, cerând sub amenințare Basarabia şi Nordul Bucovinei.

România acedat fără a opune o cât de mică rezistenţă întru salvarea demnităţii româneşti, contrar voinţei multor români, în primul rând a celor basarabeni. Unul dintre aceşti protestatari a fost şi marele patriot, profesorul Ştefan Ciobanu, originar din comuna Tălmaza, judeţul Tighina, una dintre cele mai mari localităţi basarabene de pe malul drept al Nistrului.
Reproducem integral declaraţia profesorului Ştefan Ciobanu, rostită în şedinţa Consiliului de Coroană al României din 27 iunie 1940, la care el a fost invitat ca fiind ministru al cultelor şi artelor al României. Marele patriot român din Basarabia s-a pronunţat pentru neacceptarea ultimatumului şi pentru opunerea rezistenţei.

În şedinţa de la amiază profesorul Şt. Ciobanu spunea:

„Sire! Provincia românească dintre Prut şi Nistru a făcut parte integrantă din vechea Moldovă de la înfiinţarea acestei formaţiuni politice româneşti.
Populaţia românească de răsărit a Moldovei, numită astăzi Basarabia, împărtăşeşte soarta întregului neam românesc în decursul unui şir de veacuri, până când în anul 1812 această provincie a fost smulsă mişeleşte din trupul neamului românesc şi anexată la imperiul ţarist, cu care n-a avut niciodată nici un fel de contracte.

Populaţia Basarabiei, formată 75 la sută din români şi 25 la sută din minorităţi aduse recent de ruşi, are un caracter eminamente românesc.

După o rezistenţă dârză a întregii populaţii în contra tendinţelor brutale de rusificare şi deznaţionalizare prin colonizări şi deportări, după grele suferinţe pe care le-a îndurat din partea stăpânirii barbare ruseşti, poporul românesc din Basarabia trece prin frământările revoluţionare ruseşti din anii 1905-1906 şi 1917-1918 şi, în baza dreptului de autodeterminare a popoarelor subjugate din Rusia, se uneşte cu Patria-mamă România.
Unirea se face prin organul revoluţionar legal al Basarabiei, unire care a fost cerută încă la începutul revoluţiei din 1918 de diferite congrese ale ţăranilor şi intelectualilor.

Dorinţa de a se realiza unirea a fost atât de mare, încât populaţia n-a ţinut seama că Vechiul regat, în parte sub ocupaţie, se găsea într-o situaţie critică.

Şi atunci cum s-ar putea abandona o populaţie românească, care cu atâta încredere s-a aruncat în braţele statului român?

Cum s-ar putea ceda Basarabia care şi-a arătat ataşamentul condiţionat faţă de Neamul şi Ţara Românească şi faţă de tron? Cum s-ar putea călca în picioare o poruncă a trecutului nostru istoric, cum s-ar putea trece peste suferinţele, lacrimile şi sângele acelora care s-au
jertfit pentru realizarea idealului neamului nostru?

Chiar minoritarii şi-au arătat tot devotamentul faţă de neamul românesc, manifestat în diferite alegeri şi în vizita regală recentă la Chişinău, şi-au manifestat dorinţa de a trăi în cadrul românismului.
Sire! Părăsirea Basarabiei de armatele române ar fi cea mai mare crimă naţională, căci ea ar însemna să aruncăm populaţia din Basarabia în braţele unui neam străin şi ale unui regim pe care nimeni în Basarabia nu-l doreşte.

Răspunsul ce trebuie dat Sovietelor:  rezistenţă până la sfârşit.

În lupta ce se va da în contra cotropitorilor, populaţia din Basarabia va fi alături de Armata Română.

Sire! (spunea patriotul basarabean Şt. Ciobanu, la şedinţa care a continuat în seara zilei de 27.06.1940) Susţin întru totul declaraţia pe care am făcut-o în
şedinţa de la amiază. Conştiinţa mea de român basarabean nu-mi permite să concep ca o provincie care şi din punct de vedere istoric, şi ca structură etnografică, este românească să fie cedată ruşilor fără nici un gest de apărare, ca populaţia ei să fie lăsată pradă. Acei dintre membrii Consiliului, care susţin că această cedare va fi provizorie, se înşeală.

Noi, care am simţit cizma robiei ruseşti, nu putem crede că stăpânirea rusească va fi uşor de înlăturat, că dreptatea noastră va fi restabilită. Eu cred ceva mai mult.

Acei care au urmărit evoluţia ideilor politice din Rusia din ultimul timp au putut observa că în viaţa ruşilor sovietici s-a produs un reviriment. De la internaţionalismul bolşevic ei au revenit la naţionalismul cel mai autentic al Rusiei ţariste.

Respectul drepturilor altor popoare este o ficţiune. Aceeaşi recrudescenţă s-a petrecut şi în altă ordine de gândire a ruşilor.

De la principiul de libertate, de autodeterminare a neamurilor, de care au făcut atâta paradă comuniştii, la ei reînvie ideea veche imperialistă într-o formă cu mult mai pronunţată decât
aceea de sub regimul ţarist.

Politica agresivă faţa de Polonia, Finlanda şi Ţările Baltice este o mărturie, la fel și  reînvierea imperialismului a renăscut şi visul obsesiv de cucerire a Constantinopolului, precum şi ideea panslavistă, idei alimentate de o întreagă literatură în decursul unui şir de veacuri.

Ei nu se vor mulţumi numai cu Basarabia, care nu este pentru ei decât un punct de trecere spre Peninsula Balcanică. Politica lor de apropiere faţă de
bulgari şi de sârbi nu este decât o încercare de a realiza visul slavofîlilor. Şi dacă vom ţine seama că la bulgari şi sârbi exista în stare latentă şi mişcarea  ruşii mâine vor pretinde Dobrogea, fie pentru ei, fie pentru bulgari, ca să facă joncţiunea între ei şi statul bulgar.

Cedarea Basarabiei ar deştepta şi poftele ungurilor şi ale bulgarilor.
Sire, decât să ne răşluiască ţara, bucată cu bucată, mai bine să murim cu toţii pentru un ideal al părinţilor noştri”.
Aceste înflăcărate, zguduitoare şi pătrunse de o profundă durere cuvinte ale lui Şt. Ciobanu, dar şi ale altor cu adevăraţi patrioţi l-au făcut pe Regele Carol al II-lea al României să noteze în memoriile sale:

„Consiliul are loc şi am ieşit din el amărât şi dezgustat, toţi cei care făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai 6 voturi, din cei prezenţi 26, au fost pentru rezistenţă. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silvio Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu.” (subl. n.).

Cu toate acestea, Basarabia a fost „cedată” de România spre a fi anexată a doua oară de Uniunea Sovietică imperială.

Se cunoaşte că odată cu anexarea  la 28 iunie 1940, regimul comunist de ocupaţie şi-a pus scopul să dezrădăcineze şi să lichideze românismul basarabean.

În acest scop autorităţile sovietice au organizat în Basarabia un regim de persecuții atroce  persecutarea tuturor acelora care, într-un mod sau altul, şi-au demonstrat deschis ataşamentul faţă de români şi România.

Prin exterminarea fizică, deportările masive în repetate rânduri în Siberia, procesele judiciare şi extrajudiciare, conştienta organizare în Basarabia a foametei în anii 1946 – 47, prefacerea râului românesc Prut în zid chinezesc, interzicerea rostirii adevărului privind trecutul românesc al Basarabiei şi alte măsuri, totuşi, sovietele n-au reuşit să nimicească spiritul românesc în Basarabia.

Cu toate interzicerile, represiunile şi teroarea, nu toţi basarabenii, nu toţi savanţii sovietici, au acceptat teoria pseudoştiinţifică şi antiromânească privind existenţa în aşa – zisa Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, a unui popor şi a unei limbi distincte față de de poporul și limba română.

Românismul moldovenilor basarabeni n-a putut şi nu poate fi înăbuşit.

 

 

Surse:

http://www.pl.md/public/files/Gheorghe_Ghimpu/Constiinta_Nationala_a_Romanilor_Moldoveni_Gheorghe_Ghimpu.pdf

05/05/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

A comis România la 22 iunie 1941 o agresiune împotriva Uniunii Sovietice ? VIDEO

În Rusia și în spațiul ex-sovietic, dar și în Occident, este susţinută până în ziua de azi o variantă a istoriei în care România este portretizată a fi fost un stat care a comis o agresiune împotriva unui stat suveran, respectiv Uniunea Sovietică, asociindu-se în acest sens cu odioasa Germanie nazistă, până mai ieri tovarăşa de rele a aceleiaşi Uniuni Sovietice, în baza Pactului Rbbentrop- Molotov, încheiat în 1939.

Această teorie a ajuns să fie vânturată și prin spațiul public românesc, mai ales după apariția fenomenului „demitizării” istoriei, dar și pe fondul avansului în societate a ideologiei stângiste, internaționaliste.

Istoriografia românească a declarat ziua de 22 iunie 1941, drept ziua în care țara noastră a început bătălia pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, teritorii care fuseseră răpite României prin ultimatumul sovietic de la 28 iunie 1940.

Mai mult, istoriografia noastră a reținut ordinul viitorului Mareșal Antonescu drept începutul unei bătălii juste, atât din punct de vedere moral, cât și juridic, pentru recuperarea unor teritorii pierdute prin forță și abuz.

 

 

 Imagini pentru război contra urss photos

Aşadar, care este adevărul? A fost România un stat agresor prin actul de la 22 iunie 1941?

Pentru a ne lămuri în privința acestui aspect foarte important, este cât se poate de folositor un fragment din volumul „Armata, Mareșalul și evreii”, semnat de Alex Mihai Stoenescu, Ediția 1, Editura Rao, 1998, redat de https://www.activenews.ro/ din care redăm următorul pasaj:

„Împrejurările geopolitice ale raptului teritorial comis de U.R.S.S. împotriva României în iunie 1940 sînt de notorietate.

Se impune însă ca acestea să fie amintite – fără a cerceta în profunzime mecanismul complex creat de diplomația Pactului din 23 august 1939 în scopul izolării complete a României – pentru a explica acel context încare s-au derulat evenimentele ce fac obiectul prezentului studiu.

Pregătirile diplomatice începuseră cu multă vreme în urmă. Un moment „cheie” în evoluțiile politice a fost semnarea primului Protocol adițional secret la Pactul sovieto-german de neagresiune (23 august 1939), în cuprinsul căruia „Partea Sovietică accentuează interesele sale în Basarabia”.

Pe fundalul victoriilor germane în Franța, la 23 iunie 1940 – a doua zi după capitularea Franței -, Molotov îi comunică lui Schulenburg pretențiile Moscovei în legătură cu Basarabia și îi menționează că guvernul sovietic intenționează „soluționarea pe cale pașnică, însă este decis să întrebuințeze forța în caz că guvernul român refuză o înțelegere pașnică”.

Pretențiile sovietice se extindeau „și asupra Bucovinei, care are o populație ucraineană”.

Concomitent cu activitatea diplomatică, U.R.S.S. desfășura ample dislocări de trupe la frontierele române, în ultima decadă a lunii iunie, în districtele militare Liov, Kiev și Odessa se aflau dislocate — conform datelor serviciilor de specialitate ale armatei române – 3-5 divizii infanterie, 10-11 divizii cavalerie, 10-11 brigăzi C.L., 9-10 brigăzi aviatice.

Către 27 iunie 1940, Uniunea Sovietică a încheiat desfăşurarea forţelor militare destinate de Stalin începerii unui război împotriva României.

Armata Roşie urma să atace ţara noastră în   dimineaţa zilei de 28 iunie, scrie pe blogul său http://blog.nistru-prut.info/?istoricul Veaceslav Stavila, anexând şi harta planului de atac sovietic asupra României în 1940.

 Situația era de natură să îngrijoreze guvernul român, drept pentru care ambasadorul României la Moscova a primit instrucțiuni, în ziua de 26 iunie, să comunice ambasadorului Reichului că „în cercurile militare românești situația este considerată ca foarte serioasă, căci nimeni nu-și poate explica prezența a 24 divizii sovietice la granițele noastre și nici pregătirea efectuată pe teren de aceste trupe”, astfel de pregătiri nefăcîndu-se„decît în ajunul unor operații ofensive”.

Era vorba, în primul rând, de capacitarea spionajului și a diversiunii, încare forța militară sovietică se sprijinea pe ajutorul larg al minoritarilor din Basarabia.

Cu consimțamîntul Germaniei — Ribbentrop comunicase acceptul german la 25 iunie  – și al Italiei, la 26 iunie,Molotov remite lui Gheorghe Davidescu, ministrul României la Moscova, după ora 22.00 prima notă ultimativă prin care „guvernul U.R.S.S. propune guvernului regal al României:

1. să înapoieze cu orice preț U.R.S.S. Basarabia; să transmită U.R.S.S. partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată”  , așteptînd răspunsul părții române în cursul zilei de 27 iunie.

În ciuda intenselor pregătiri ale sovieticilor – de altminteri, prompt sesizate de factorii responsabili români – regele Carol al II-lea nota în jurnalul său că știrea ultimatumului „m-a trăsnit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad”.

Dar consemnarea regelui trebuie interpretată ca o meschinărie ieftină, pentru că numai de surpriză nu se poate vorbi cu întregul siste democratic intern prăbușit și cu sistemul de alianțe căzut în fantasmagorie.

Consultarea reprezentanților statelor Axei la București va genera ideea acceptării ultimatumului sovietic, idee ce se va adopta la Consiliul de Coroană,convocat în 27 iunie la orele 12.00, datorită conjuncturii externe complet nefavorabile României.

Carol al II-lea notează referitor la aceasta:

„Ceea ce face pozitia noastră mult mai gravă este că n-avem siguranța pe granițele Ungariei și Bulgariei și riscăm o situație foarte critică dacă vom fi atacati pe trei fronturi”.

Se impune a adăuga faptul că în aceeași zi guvernul maghiar înainta directorului Departamentului Politic German un memorandum în care se arăta că „Ungaria dorește sau mai degrabă intenționează să realizeze îndeplinirea revendicărilor ei justificate cu privire la România /..”

Tot la 27 iunie ministrul Bulgariei la Berlin prezintă și el un memorandum prin care dorea să afle punctele de vedere ale guvernului german „cu privire la satisfacerea ulterioară a revendicărilor Bulgariei”.

 În consecință, guvernul român va formula un răspuns prin care „declară că este gata să procedeze imediat și în spiritul cel mai larg, la discuțiunea amicală și de comun acord, a tuturor problemelor emanînd de la guvernul sovietic”.

Răspunsul român nu a fost de natură să mulțumească guvernul sovietic, în seara zilei de 27 iunie,Gheorghe Davidescu transmitea la București faptul că Molotov i-a comunicat lui Schulenburg că „guvernul sovietic nu este dispus a se prelungi termenul și că, în lipsa unui răspuns pozitiv, trupele sovietice își vor începe operațiunile la miezul nopții”, pentru ca în cursul nopții de 27/28 iunie să-i fie remisă cea de-a doua notă ultimativă prin care se cerea guvernului român ca „în decurs de 4 zile, începînd de la ora 14.00, după ora Moscovei, la 28 iunie să se evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupe române”, acesta fiind simultan ocupat de Armata Roșie.

De asemenea, se cerea ca încă din prima zi, 28 iunie, „trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuți, Chișinău, Cetatea Albă. Răspunsul părții române era așteptat „nu mai târziu de 28 iunie, ora 12.00 ziua”.

Sfătuit de miniștrii Axei să cedeze, izolat în plan intemational de intensa activitate diplomatică sovieto-germană, guvernul român a fost nevoit să accepte condițiile dure impuse de Moscova. Imediat după ora 14.00, în ziua de 28 iunie, trapele sovietice au trecut Nistrul ocupînd – pînă la 3 iulie – Basarabia și nordul Bucovinei.

Din primele zile de la prezentarea notelor ultimative au ieșit în evidență două aspecte.

In primul rând a fost vorba de ritmul rapid de înaintare al trupelor sovietice, care atinseseră cu elementele motorizate râul Prut la 30 iunie, în loc de 3 iulie, ora 13.00, după cum se convenise.

Trupele sovietice au avut o atitudine ostilă, deschizînd focul,luînd prizonieri și dezarmînd unitățile române întilnite, capturând material de război în valoare de 2 750 900 803 lei  lei și sechestrând trenurile de evacuare.

Un al doilea aspect a avut în vedere depășirea cadrului teritorial fixat pe harta care însoțea nota ultimativă – „un teritoriu din Vechiul Regat”. 

Ministrul român la Moscova i-a arătat lui Molotov că problema Herței „agravează considerabil situația, dat fiind că trupele sovietice au intrat adînc în teritoriul Vechiului Regat al României”.  Molotov a replicat că problema va fi în atentia comisiei de la Odessa, deși „rezolvarea ei i se pare dificilă”.  

Ulterior – cu toate că Berlinul s-a declarat de acord cu nemulțumirea României   – guvernul sovietic a precizat că„nu consimte la schimbarea liniei «acceptate» în Bucovina”.

În consecință, derularea evenimentelor, așa cum a fost ea prezentată sintetic mai sus, permite formularea unei concluzii  importante pentru încadrarea exactă a atitudinii României și a armatei sale în cursul perioadei 1939-1941: Presiunile și acțiunile militare exercitate de Moscova s-au constituit într-un act de agresiune, asemănător celor împotriva Austriei și Cehoslovaciei, făcute de Germania, chiar dacă au fost acoperite de înțelegeri, acorduri și cedări în fața unui ultimatum. Gheorghe Tătărescu nota la 1 mai 1943:

„Tactica Kremlinului a considerat în chip permanent chestiunea Basarabiei ca un izvor de agitație internațională,ca o problemă destinată să fie actualizată după nevoile politicii externe a Sovietelor.

Guvernul Uniunii Sovietice recunoscuse totuși unirea Basarabiei în 1929, cînd semnează la Moscova Protocolul pentru punerea anticipată în vigoare a pactului Briand-Kellogg, care stabilea renunțarea la actele de război a statelor semnatare, și în 1933,cînd semnează la Londra pactele pentru definirea agresorului. El recunoscuse din nou unirea Basarabiei cu România prin intrarea Sovietelor în Societatea Națiunilor”.

Mult mai important este însă faptul că între 1918 și 1941, U.R.S.S. a încălcat în permanență legile internaționale, provocînd 197 incidente de frontieră, cu deschiderea focului, omorând 31 de grăniceri români și rănind 22.

In raportul înaintat de Corpul grănicerilor către Marele Stat Major în 1942 se sublinia:

„Nu trebuie uitat și posteritatea (trebuie) să știe că, timp de 23 de ani, la frontiera cu Uniunea Sovietică nu a fost liniște, nici pace. Acolo, bravii grăniceri au înfruntat zi de zi provocările mîrșave și atacurile lașe ale bolșevicilor”.

În timpul procesului său, mareșalul Ion Antonescu a înaintat Tribunalului Poporului un memoriu (15 mai 1946) în care făcea și următoarea afirmație:

„Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din 1940 iunie, cînd Rusia a fost agresorul.

Acceptarea ultimatumului nu a fost decît o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om, cînd este surprins fără sprijin și nu este în măsura de ase apăra”.

Deși aserțiunea mareșalului era exactă, în coordonatele sale generale, ea se oprea totuși la jumătatea drumului.

Agresorul a fost indubitabil U.R.S.S. în 1940, dar trecerea Nistrului din ordinul mareșalului, de data asta împotriva unui stat aflat în alianță cu Marea Britanie și sprijinit de S.U.A., dincolo de granițele statului, nu va putea fi niciodată calificată altfel decît ca agresiune.

De altfel, României i s-a declarat război de către maril edemocrații occidentale numai după acest act. Pînă atunci, România era considerată țară ocupată, deși ea purta război, însă doar pe teritoriul Basarabiei.

Dar la fel de clară este și situația de stat agresat în care se afla România în 1940, prin încălcarea prevederilor Convenției pentru definirea agresiunii (Londra, 3 iulie 1933) și Conventiei pentru definirea agresiunii, semnată între România, U.R.S.S., Cehoslovacia, Turcia și Iugoslavia, la 4 iulie 1933.

România a ratificat convențiile și a depus instrumentele de ratificare la Moscova, la 16 octombrie 1933, primul și la 17 februarie 1934, al doilea.

Atît prima cît și a doua convenție stipulau la articolul 3:

„Nici un considerent de ordin economic, politic, militar sau de altă natură nu poate servi drept scuză sau justificare pentru agresiunea prevăzută la articolul 2″, iar articolul 2, alin. 2, mentiona:

„în consecință, va fi considerat drept agresor într-un conflict internațional, sub rezerva acordurilor în vigoare între părțile în conflict, statul care, primul, va comite una din următoarele acțiuni: /…/

2. invadează cu forțele sale armate, cu sau fără declarație de război, teritoriul unui alt stat”.

Anexele celor două convenții (cu text identic) detaliază astfel articolul 3: (semnatarii – n.m.) „Declară că nici un act de agresiune în sensul articolului 2 al zisei Convenții nu va putea fi justificat de vreuna din circumstanțele următoare:

A. Situația internă a unui stat, de exemplu: Structura politică, economică sau socială; lipsurile pretinse în organizarea administrativă; tulburări provenite din cauza grevelor, revoluțiilor, contrarevoluțiilor sau războiului civil.

B. Comportarea internațională a unui stat, de exemplu: Violarea sau pericolul de violare a drepturilor sau intereselor materiale sau morale ale unui stat străin sau ale cetățenilor săi; ruperea relațiilor economice sau diplomatice; boicoturi financiare sau economice, controverse cu privire la obligațiile economice, financiare sau de altă natură fată de statele străine; incidente de frontieră care nu formează nici unul din cazurile de agresiune prevăzute în articolul 2″.

Citind cu atenție ambele note ultimative trimise României de către U.R.S.S. se poate constata ușor încălcarea acestor convenții; termenele fixe de reactie, tonul dur și trecerea la acțiuni diversioniste, provocări și propagandă pentru război s-au constituit în amenințare cu folosirea forței, iar prin depășirea prevederilor înțelegerii convenite sub amenințare, în folosirea efectivă a forței, ocuparea de teritoriu străin și agresiune.

În această privință, mareșalul Antonescu avea perfectă dreptate, „în dimineața zilei de 29 iunie, cînd rușii au intrat în Herța, comandantul garnizoanei, căpitanul român Boroș, și-a permis să atragă atentia că sînt într-un teritoriu din Vechea Românie neprevăzut în ultimatum.

Această «mare îndrăzneală» pe care și-a permis-o bravul căpitan Boroș a fost «răsplătită» de către ruși cu omorîrea lui, a încă doi ostași și cu rănirea gravă a sublocotenentului Dragomir.

Este momentul să mentionăm aici că între cei doi ostași ce-au căzut aici, era și sergentul T.R. Bercovici din Dorohoi./…/ în legătură cu acest moment, din telegrama nr. 5 871 a Armatei a 3-a expediată la data de 29 iunie 1940, ora 10, mai aflăm că rușii la ora 12 așteptau răspunsul comandantului de corp de armată de la Cernăuți, unde fusese trimis un car de luptă după ordine noi”. 

Mai mult decît atît, în afară de ocuparea tinutului Herța, care nu era prevăzută în ultimatum, Uniunea Sovietică a trecut și la alte agresiuni armate, după termenul așa-numitului acord:

„Demersurile făcute de guvernul român la Moscova pentru a obtine retragerea trupelor sovietice din localitatea Herta, ocupată de tancurile sovietice la 29iunie 1940, au fost respinse de sovietici.

în timp ce la București se făceau eforturi diplomatice pentru retragerea liniei de demarcatie în această localitate, trupele sovietice din zonă încercau zilnic să ocupe noi teritorii din nordul Moldovei și în sudul Bucovinei, dînd naștere la numeroase incidente, așa cum au fost cele din Covul de Sus și Sadău sau cele din sectorul Siret-Tereblecea-Sinăutii de Jos – Dersca.

Trupele sovietice au provocat un incident între 26 – 28 octombrie 1940, în urma căruia s-au instalat în ostroavele Salangic, Dalerul Mare și Dalerul Mic, la sud de brațul Chilia.

Ocuparea acestor ostroave a avut loc în urma unor scurte lupte în care sovieticii au atacat cu forte superioare și în care românii au avut morti și prizonieri.

La 5 noiembrie trupele sovietice au ocupat ostrovul format din brațul Măsura și canalul Gura Stari-Stambul care controla ieșirea la Mare” . Dar chiar documentele sovietice tratează

ocuparea teritoriilor românești drept act de război: Raportul actiunilor trupelor Frontului de Sud la eliberarea (sic!) Basarabiei și Bucovinei de Nord, întocmit de mareșalul Timoșenko, la capitolul V se prevedea: „înștiințarea trupelor despre punerea în stare de război a fost făcută de către Starul Major al Regiunii în răstimp de 15 minute prin consiliile militare ale armatelor și prin comandantii marilor unități și unităti subordonate nemijlocit.

Direcțiile privind concentrarea trupelor spre linia frontierei aufost date pe 10.6.40 de la orele 15.04 pînă la 21.45″.[…]

Prin semnarea Actului final de la Helsinki (1975) și a celui al Conferinței de la Paris (1990), România a recunoscut statu-quo-ul frontierelor, dar încadrarea juridică a agresiunii U.R.S.S. v împotriva României are importanță pentru a delimita exact în timp raportul agresor-agresat, astfel că istoriografia românească este îndreptățită să afirme că războiul sovieto-român s-a declanșat la data de 28 iunie 1940 și nu la 22 iunie 1941.

Perioade lungi de non beligeranță între inamici, între agresiune și ripostă au mai existat în istoria modernă a războaielor, în funcție de capacitatea celui agresat de a riposta.

Japonia a atacat U.R.S.S. în 1938, iar aceasta a ripostat în 1945, pentru că, dacă nu se acceptă acest interval, înseamnă că, la 8 august 1945, | U.R.S.S. a încălcat prevederile Tratatului de neutralitate încheiat la 13 aprilie 1945 cu Japonia și a efectuat un act de agresiune, ceea ce ar face din Insulele Kurile în mod clar un teritoriu japonez ocupat ilegal de Rusia!în privința stării de beligerantă instaurate la sfîrșitul lunii iunie 1940 între U.R.S.S. și România, Convenția privitoare la deschiderea ostilităților – Haga, 18 X 1907 – articolul l precizează:

„Puterile contractuale recunosc că ostilitățile între ele nu trebuie să înceapă fără un avertisment prealabil neechivoc, ce va avea forma unei declarații de război motivată, fie aceea a unui ultimatum cu declarație de război condiționată”.

Rusia era parte semnatară a acestei convenții.

Pe 28 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru cunoscut ca Basarabia și din partea nordică a regiunii Bucovina.

În cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul.

 

 VIDEO:

 

 CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/07/11/ziua-de-11-iulie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/11/o-istorie-a-zilei-de-11-iulie-video-4/

 

 

 

 

 

 

 

11/07/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: