George Damian: ”Republica Moldova este un teritoriu sub ocupație rusească, unde viața politică este dominată de frica unei eventuale intervenții militare ruse”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

George Damian : Ce este Republica Moldova?
 

Toți cei care vorbesc despre Republica Moldova ar trebui să înțeleagă o afirmație simplă: distanța dintre Chișinău și primul soldat rus înarmat este de circa 50 km și nu există nici un obstacol pe drum, scrie George Damian pe http://www.moldnova.eu, preluat de Romanian Global News.

Toți experții, politicienii și jurnaliștii de la București, Bruxelles și aiurea ar trebui să înțeleagă acest fapt simplu și clar. Soldații ruși înarmați și aflați în misiune de luptă se găsesc la 50 de km de Chișinău și nimic nu îi poate împiedica să ocupe capitala Republicii Moldova.

Altfel spus, în maxim 60 de minute Chișinăul poate fi ocupat de trupele ruse. Să nu ne facem iluzii că nu ar exista planuri și scenarii pentru așa ceva sau că rușii nu ar îndrăzni să facă asta – ori că s-ar găsi cineva să dea un ordin de rezistență sau că armata Republicii Moldova ar putea rezista. Rușii nu ocupă Chișinăul nu pentru că nu ar putea, ci pentru că le convine situația existentă.

Iar asta ne duce la răspunsul pentru întrebarea din titlu: Republica Moldova este o mască pentru baza militară rusă de la Nistru. Asta a fost teritoriul dintre Prut și Nistru în ultimii 200 de ani, hinterlandul unui castru ce a găzduit o legiune rusească, un tampon, o zonă de siguranță pentru forța militară de la Nistru cu direcția de acțiune către gurile Dunării.

În 1807 rușii s-au angajat să se retragă din Moldova și Valahia, însă au uitat s-o mai facă: din considerente militare. Generalii țarului doreau să pună presiune la Dunăre asupra Imperiului Otoman, nu să fie siliți de fiecare dată să traverseze mai multe cursuri de apă. Într-un mod specific de gândire rusească, imediat după ce au promis că se retrag din țările române au luat decizia să rămână.

Anexarea Basarabiei a fost un act pur militar în 1812: rușii rămâneau la Dunăre și puteau lovi rapid Imperiul Otoman. (Povestea acestei decizii am scris-o aici).

Basarabia țaristă a fost un hinterland agricol pentru trupele ruse staționate aici, bază de aprovizionare și concentrare a trupelor ațintite către Imperiul Otoman. Oamenii serioși ai epocii au înțeles asta, tocmai din acest motiv după războiul Crimeei a fost retrocedat românilor sudul Basarabiei, din același motiv rușii au luat înapoi sudul Basarabiei în 1878.

Ideea bazei militare permanente de la Nistru nu a fost abandonată nici în perioada când Basarabia a făcut parte din România în interbelic. Atunci Moscova a creat în 1924 Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (Transnistria de azi). În documentele publicate de istoricul Gheorghe Cojocaru sovieticii afirmă clar că sarcina RASSM este de a fi vârful de lance al re-anexării Basarabiei și sovietizării României, obiectivul fiind dominarea (și sovietizarea) peninsulei Balcanice.

La pachet a venit și inventarea limbii moldovenești, a poporului moldovean separat de cel român și tot restul construcției identitare făcute cu Nagant-ul în ceafă. Planul a fost respectat: sovietizarea României a fost făcută sub supravegherea agenților pregătiți la Tiraspol în perioada interbelică. Vedeți la Viktor Suvorov ce concentrare de trupe era în Transnistria și Basarabia înainte de Al Doilea Război Mondial.

În timpul și după dizolvarea Uniunii Sovietice, Moscova a avut un obiectiv simplu în regiune: menținerea cu orice preț a bazei militare de la Nistru. Iar Republica Moldova este o perdea de fum care acoperă din punct de vedere politic și diplomatic această bază militară. Poduri de flori, unionism, Elveția Estului, identitate civică, românism, aderare la UE, reforme și progres – toate sunt false dezbateri. Marea majoritate a politicienilor de la Chișinău sunt paralizați de frica armatei ruse.

Nimic din ceea ce se discută la Chișinău nu are vreo valoare reală și cam tot ce se discută în dezacord cu Moscova rămâne doar la nivel de discuție. De frica soldaților ruși se păstrează cultul Armatei Roșii, istoriografia de tip sovietic, simbolistica sovietică.

Mesajul e simplu: „Vedeți? Suntem cuminți, facem ce trebuie, facem ca voi, nu vă supărați!”

Să recapitulăm: Republica Moldova este un teritoriu sub ocupație rusească, unde viața politică este dominată de frica unei eventuale intervenții militare ruse. Orice discuție sau proiect referitor la Republica Moldova trebuie să pornească de la această realitate.

Independența și suveranitatea Republicii Moldova sunt doar niște chestii imaginare, nu există în realitate.

 

Publicitate

Lecția neînvățată a Războiului ruso-finlandez din 1939

 

 

 

Ocuparea și anexarea peninsulei ucrainene Crimeea, în martie 2014, sunt exemplele cele mai recente și elocvente pentru a ilustra politicile expansioniste ale Moscovei, care nu ezită să pună în aplicare operațiuni militare sub pretextul protejării etnicilor ruși și a intereselor supreme „de readucere” a teritoriilor pierdute în sânul „lumei ruse”.

Luând în considerare analogiile istorice –Federația Rusă acționează în secolul XXI, precum Imperiul Rusiei în secolele XVIII-XIX când își argumenta expansiunea prin misiunea de „eliberare” de sub jugul păgân a popoarelor din spațiul Caucazian și Sud-Estul Europei.

 

 

 

 

 

 

Modalitatea executării „fără salve de tun” a acestei acțiuni agresive este similară unor anexări de teritorii, obținute pe cale „pașnică”, în ajunul Celui De Al Doilea Război Mondial: celebrul Anschluss, când Austria a fost anexată la Germania de către Hitler, la 13 martie 1938; 

Anexarea de catre Germania, în 1939, a Sudettenlandului, Boemiei și Moraviei – regiuni ale fostei Cehoslovacii; Ca urmare a prevederilor pactului de neagresiune sovieto-german (faimosul tratat Ribbentrop-Molotov de la 23 august 1939), în urma ultimatumurilor din septembrie și octombrie 1939 Estonia, Letonia și Lituania au fost invadate de trupe sovietice și anexate (transformate în republici sovietice în august 1940) până în anul 1991;

De asemenea și Basarabia a fost anexată de către URSS, în iunie 1940, de la România (amenințată ultimativ, în cazul unui refuz, cu recursul la forță).

 Anexarea acestor state și teritorii a avut loc când se credea că tratatele internaționale și alianțele politico-militare stau la „straja securității” colective și regionale, garantându-se pacea.Pentru a nu cădea, din nou, într-o amnezie colectivă e cazul să înțelegem adecvat trecutul istoric care, pe bună dreptate, mai „este viu” și ar trebui să discernem exemplele oferite din abundență de istoria relațiilor internaționale, mai mult sau mai puțin îndepărtată – punând în capul locului primatul dreptului poporului la Libertateși Independență.

Cea mai mare greșeală este să spui și chiar să crezi, că cel din urmă război, care a fost pe pământul tău – este, într-adevăr „ultimul”.

 Un bun politician, care are cunoștințe istorice, ar trebui permanent să ia în calcul, că acea „ultimă” conflagrație poate oricând să devină – penultima. Iar războiul de pe Nistru, din 1992, s-a terminat doar cu „pacificarea ambelor maluri”, dar nu și cu soluționarea definitivă a diferendului, prin împăcarea părților… Marcând 22 de ani de la desfășurarea acestor tragice evenimente este cazul să ne punem un șir de întrebări ce țin, atât, de trecutul istoric, cât, și de viitorul nostru. 

A fost oare acel război Pentru Apărarea Patriei, din 1992 – „ultimul război” purtat pe pământul nostru? Cine poate garanta astăzi „neutralitatea” și pacea Republicii Moldova? Este oare un caz ieșit din comun anexarea unui teritoriu suveran de către Rusia? Suntem noi oare în stare să prognozăm evoluția expansiunii colosului din Est?

Iată de ce, avem convingerea că, pentru elucidarea Formulei dominației imperiale a Rusiei, este absolut necesar să se abordeze de pe poziții științifice și să se efectueze o cercetare complexă a acestui fenomen tragic și plin de mister, precum a fost ultimul război purtat pe pământul Moldovei în secolul XX, reievaluând, totodată, șirul tuturor războaielor întreprinse de Rusia pe teritoriul nostru național.

Aruncând o privire retrospectivă asupra istoriei civilizației umane, prin prisma conflictologiei, constatăm, că studierea istoriei „artei războiului”, precum și a „războiului” ca instituție dezvoltată, permite a elucida, atât schimbările de ordin tehnic, social și economic, cât și a mutațiilor de frontiera în cadrul cercetării istoriei universale. Iar influența celor mai numeroase și de lungă durată războaie purtate cândva pe teritoriul Țărilor Române – celor ruso-austro-turce – în care Rusia a jucat, tradițional, rolul „eliberatorului”, a fost incontestabilă, din punctul de vedere al impactului acestora, asupra unității teritoriale a românilor.

Ele au alcătuit o adevărată „epopee” militară, cu implicații de ordin politico-administrativ, diplomatic, economic, cultural, al mentalităților etc. – în istoria politică și a relațiilor internaționale din S-E continentului Europei de la sfârșitul secolului al XVII-lea până la începutul secolului al XX-lea.

 

13 invazii ale Rusiei peste teritoriului național românesc, inclusiv războiul de pe Nistru din `92.

Foto: armata transnitreană

În acest context, anul 1711 marchează acel rubicon, când pentru prima dată un împărat (țarul Petru I) al Rusiei a trecut Nistrul și a pășit în fruntea armatei rusești pe teritoriul Țării Moldovei. Începând din 1711, când trupele rusești și-au făcut pentru prima data apariția pe pământ românesc până în 1944, acestea au invadat teritoriul nostru de 12 ori.

Iar dacă vom lua în calcul și războiul de la Nistru, când, la 1992, armata rusă (adică ofițerii și armele din dotarea Armatei a 14-a) a participat la acțiuni militare împotriva Republicii Moldova, atunci această cifră se estimează la 13 invazii. 

Pe parcursul a 525 de ani (1368-1893) Rusia a purtat războaie timp de 353 ani, practic două treimi din tot parcursul istoric. 

După moartea lui Petru I (1672-1725) Rusia a fost în stare de beligeranță 160 ani, dintre care 98 ani au alcătuit războaiele purtate cu Turcia, Crimeea, Iranul și în Caucaz (direcția sudică).

Din păcate, astăzi în geopolitică nu mai contează cine a „descălecat” sau a fost „primul” într-o regiune sau alta, căci are „drepturi” doar acel care a intrat „utimul” pe un anumit teritoriu și posedă destule forțe pentru a-l anexa și stăpâni. 

Iar politica actuală a Rusiei lui Putin (care poate fi numit al Doilea Vladimir, după Vladimir Lenin) plonjează direct nu în secolul XX, ci în secolul XVIII – dorind să rezolve pe cale armată sau diplomatică anexarea Crimeei, ieșirea la Nistru, ocupând tot țărmul Nord Pontic, la fel ca în timpurile Ecaterinei II (1762-1796).

Politectonica lumii s-a schimbat radical în ultimele două secole, dar unul din protagoniștii principali care influențează poziția geopolitică a spațiului românesc din centrul și sud-estul Europei a rămas același – Rusia (care s-a afirmat plenar ca mare putere continentală încă în sec. al XVIII-lea).

Câteva secole despart epoca împăraților ruși, care și-au stabilit capitala imperiului la St. Petersburg de liderii actuali ai Kremlinului, dar constantă rămâne tendința Rusiei de a controla teritoriul nord-pontic. În orice caz, până astăzi istoria a confirmat supoziția profetică a geopoliticii lui S. Mehedinți: „Meridianul istoriei se mută iarăși spre răsărit”.

În acest context, ponderea geostrategică a Țărilor românești a fost și rămâne statornică.

Vom menționa, că impactul raporturilor internaționale asupra Principatelor Române este legat de apariția și dezvoltarea Problemei Orientale. Punctele de reper ale fazelor dezvoltării Problemei Orientale rămân, incontestabil, anii: 1699 (Tratatul de la Carloviț) – 1711 (Campania de la Prut) – 1774 (Tratatul de la Kuciuk-Kainargi) – 1783 (Anexarea Crimeei) – 1792 (Tratatul de la Iași) – 1812 (Tratatul de la București)…

Cu părere de rău, politica marelor puteri la adresa Moldovei și Țării Românești în această perioadă continua să se bazeze, în fond, pe „dreptul celui mai puternic”, prevalând, mai ales, din partea Imperiului Rusiei, argumentul forței și nu forța argumentului.

 Dihotomia: state puternice – state slabe sau țări independente – țări dependente poate fi considerată una din axele principale ale raporturilor internaționale și, în general, universale ale dezvoltării istorice a societății umane.

Astfel, evoluția situației politice a Principatelor Române în cadrul relațiilor internaționale a fost determinată, în mare măsură, de factori geopolitici.

Bazându-ne pe supoziția că esența geopoliticii rezidă în controlul asupra spațiului (în primul rând politic, militar, economic etc.), vom menționa că Principatele se aflau pe parcursul secolului al XVIII-lea într-un câmp încrucișat, adică erau într-un spațiu la care pretindeau mai multe imperii: otoman, țarist, habsburgic.

Țările Române, deși alcătuiau, de fapt, fără nici un echivoc, conform terminologiei geopolitice, un câmp endemic, adică un teritoriu pe care comunitatea națională s-a constituit, ca atare, și care în procesul formării sale s-a aflat sub controlul său, erau considerate ca fiind incluse, conform unui șir de tratate internaționale, în așa-zisul câmp total al Porții Otomane.

Adică, se aflau sub suzeranitatea totală a otomanilor, fiind sub multiple forme de control: politic, militar, comercial, logistic ș.a.

Însă acest teritoriu era disputat din ce în ce mai mult atât de unele puteri limitrofe (Austria și Rusia – vecină de la 1792), care întreprindeau o expansiune directă asupra posesiunilor otomane, cât și de altele mai îndepărtate (Franța), care, neavând căi de comunicații directe cu Principatele Române, încercau să-și stabilească aici un punct de reper geopolitic, fapt ce a provocat adevărate cutremure politice (folosind expresia lui Mehedinți) atât la 1774-1775, 1791-1792, dar, mai ales, la 1812, deoarece Principatele, în calitatea lor de zonă de interferență, au fost un măr al discordiei între imperiile rivale.

 

 

 

 

 

 

 

Vom aminti, în acest context, că diplomatul francez Parant, relatându-i lui Talleyrand, în mod special, despre Moldova, la sfârșitul anului 1805, menționă că atunci când „invincibilul împărat” francez deține în mâinile sale soarta Europei întregi, iar statele continentului deveniseră „elemente ale marilor combinări” napoleoniene, „micul Principat al Moldovei” „ar putea, de asemenea, să suscite un anumit interes și să reclame numaidecât atenția” Franței.

Chiar dacă „națiunea moldavă”, adică poporul de rând, „era absolut pasiv”, totuși, unii boieri, care nu numai că erau, pur și simplu, „prieteni”, ci, în general, entuziaști chiar ai „numelui francez”, erau gata a arunca brațele unei „puteri protectoare, dezinteresate”, spre deosebire de cea actuală (Rusia), sub tutela cărei se afla Moldova. 

Aspirațiile autohtone constând, în fond, în restabilirea „vechilor privilegii și restituirea Bucovinei…” Astfel, dacă la începutul secolului al XIX-lea moldovenii doreau să-și recapete Bucovina anexată – apoi la începutul secolului al XXI-lea nu pierdem speranța să redobândim Transnistria.

Revenim, în această ordine de idei la Anul 1774, considerat drept începutul unor schimbari calitative în raporturile Principatelor Române cu Sublima Poartă, favorizând creșterea rolului acestora pe arena internațională. Totodată, Poarta acceptase dreptul Rusiei de a „vorbi în favoarea lor”.

După Pacea de la Kuciuk-Kainargi (iulie 1774), devenind protectorul Moldovei, și, în general, al creștinilor ortodocși din Imperiul otoman, Rusia, reieșind din interesele sale politice, intervenea pe lângă Poartă în favoarea Principatelor. Toate acestea n-au putut să nu inspire anumite speranțe, contribuind la creșterea influenței politico-ideologice a Rusiei în Principate.Preoții greci, agenții secreți ai Rusiei care „lucrau” conștiințele românilorReferindu-se la aceste aspecte ale problemei influenței Rusiei în sud-estul Europei, istoricii au constatat că „influența rușilor în principate, după tratatul de la Iași, a fost foarte mare.

Acum începe a se accentua și mai mult influența rusească foarte puternică, mai ales, în Moldova”. Despre influența predominantă a Rusiei la acea vreme relatează și viceconsulul francez de la Iași, Parrant (în iunie 1798): 

„Rușii au cucerit în aceste țări toate spiritele și aceasta nu este de mirare; religia – acest mijloc întotdeauna efectiv, ce stă alături de ignoranță, a deschis toate inimile”. În continuare, el menționa că anume preoții greci sunt acei care, fiind agenți secreți ai Rusiei în Imperiul otoman, prin predicile lor insuflă dragostea față de moscoviți și ura față de musulmani, fapt ce, firește, contribuie la aceea că fiecare grec și, mai cu seamă grecul din Moldova („Grec moldave”), vede întotdeauna în fiecare rus un prieten natural, un frate.

Aceasta se referă însă, după cum susținea diplomatul francez, mai puțin la țărani, căci „dragostea lor nu este generală”, deoarece rușii au provocat „unele nemulțămiri și amăgeli, ce au servit drept exemplu pentru alții”, fapt ce ne demonstrează, încă o dată, importanța factorului religios.La 1775 s-a produs un grav rapt teritorial al Moldovei, când Austria, în urma unei înțelegeri cu Poarta (pentru serviciile făcute pe lângă Rusia) a ocupat nordul țării, numit ulterior Bucovina.

Poarta acceptă, prin convenția de la 7 mai 1775 această anexare, care s-a produs în mod conștient și cu consimțământul Rusiei.

Conjunctura internaționala de la sfârșitul anilor ’70-începutul anilor ’80 ai sec. XVIII-lea, fiind favorabilă Rusiei, precum și victoriile obținute in ultimul război cu turcii (1768-1774), au dat naștere, in mediul cercurilor guvernamentale ale imperiului, unor largi planuri expansioniste.

 Calculele Ecaterinei II privind împărțirea posesiunilor otomane au fost dezvăluite în timpul întrevederilor sale personale cu Iosif (Joseph) al II-lea la începutul anilor ’80, fiind formulate și disputate în continuare de către împărăteasa rusă în faimoasa sa corespondență cu împăratul Austriei.Este vorba de vestitul „Proiect grecesc”, ce prevedea crearea, în urma distrugerii otomanilor și alungării lor din Europa, a unui Imperiu Grec („Oriental”), în frunte cu nepotul Ecaterinei II – marele duce Constantin Pavlovici și transformarea Moldovei și Țării Românești într-un stat pseudoindependent – Dacia, al cărui suveran trebuia să fie de religie ortodoxă și cu domnie ereditară (preconizându-se candidatura lui Gr. Potemkin).

Granițele noului stat al Daciei urmau să fie marcate de – Nistru, Marea Neagră, Bucovina, Olt și Dunăre, până la vărsare. Totodată, Dunărea urma să delimiteze hotarele dintre noul Imperiu Grec (ce ar include și insulele Arhipelagului) și Dacia. 

În septembrie 1782 Ecateria II se „limita” a dori doar alipirea la Rusia a cetății Oceakov și a pământurilor cuprinse între Bug și Nistru.Astfel, obținându-și mână liberă din partea Austriei Rusia a rezolvat inițial o parte din planurile urzite.

Pentru Ecaterina II mult mai stringentă s-a dovedit a fi la începutul anilor optzeci ai sec.XVIII – „problema Crimeei”, care fiind declarată, cu puțin timp înainte (1774), independentă, a și fost anexată, la 1783, de către Rusia.În 1782, în onoarea cneazului Rusiei kievene Vladimir I (moare la 28.07.1015, și ulterior este canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă), împărăteasa Ecaterina a II-a a fondat decorația Ordinul Sf. Vladimir;

(Din https://romaniabreakingnews.ro/istoricul-vlad-mischevca-dezvaluiri-despre-formula-dominatiei-ruse-de-la-ecaterina-a-ii-a-la-vladimir-al-ii-lea-paralele-crimeea-vs-moldova/)

O lecție neînvățată de moldoveni: războiul ruso-finlandez din 1939

Când spui adevărul despre ruși aceștia imediat te etichetează ca „rusofob” (la care, mai adaugă „fascist”, „nazist”…). Cu riscul de a mă mai învrednici încă o dată de acest „titlu” voi lua în discuție o chestiune vădit „sensibilă” și deranjantă pentru ei: rușii și războaiele.

Apropo, dacă dați în căutare pe Google, veți vedea că lista e impresionantă: război ruso-turc, război ruso-japonez, război ruso-afgan, război-polonez, războiul moldo-rus (războiul din Transnistria), război ruso-cecen, război ruso-georgian, război ruso-ucrainean ș.a.

Agresiunea armată a Rusiei în Crimeea și ocuparea acesteia a mai pus odată în lumină fața adevărată a imperialismului rusesc. În afară de tancuri, rușii mai au și alte arme de temut: minciuna, manipularea, dezinformarea, calomnia ș.a.m.d.

Este extrem de instructiv în contextul dat Războiul ruso-finlandez din 1939. Istoriografia sovietică a mințit cu nerușinare vizavi de acest război care a fost unul de ocupație din partea Kremlinului. Războiul a fost declanșat de sovietici în urma unei provocări puse de ei înșiși la cale.

(Potrivit istoricilor, pe 26 noiembrie, Moscova a înscenat un incident în timpul căruia artileria sovietică a bombardat o regiune din zona satului de frontieră Mainila, după care au dat vina pe finlandezi.

Sovieticii au pretins că artileria finlandeză a bombardat în mod deliberat teritoriul satului de frontieră, ucigând militari și civili. Uniunea Sovietică a pretins ca finlandezii să-și ceară scuze și să-și mute forțele armate 20–25 km depărtare de frontieră.

Deoarece guvernul Finlandei a refuzat să facă acest lucru, rușii au atacat Finlanda).

Ca să vedeți până unde a putut ajunge cinismul și minciuna Moscovei voi mai da un exemplu. Deși URSS se pregătea intens de război împotriva Finlandei – fusese stabilită și data, 30 noiembrie -, propaganda oficială asigură opinia publică internațională că Moscova respectă suveranitatea și independența Finlandei.

Astfel ministrul de Externe sovietic V. Molotov, cu doar o zi înainte de începerea războiului, pe 29 noiembrie, a făcut următoarea declarație: „Unii afirmă că acțiunile întreprinse de noi sunt îndreptate împotriva independenței Finlandei ori ar constitui un amestec în treburile ei interne.

Aceasta este o calomnie mârșavă. Noi considerăm Finlanda, indiferent ce regim există acolo, un stat suveran și independent în politica sa internă și externă. Noi suntem categoric pentru aceea ca toate problemele interne și externe ale Finlandei să le rezolve poporul finlandez, așa cum consideră el de cuviință”…

…După doar câteva ore de la această declarație Moscova a atacat Finlanda.

Vă amintiți că și Putin nu cu mult înainte de agresiunea asupra Crimeii, declara că Rusia nu se va implica în evenimentele din Ucraina, respectându-i suveranitatea și independența.

 

 

 

Concluzii.

R. Moldova își face iluzii când crede lacrimilor de crocodil ale Moscovei. Un lucru e cert: Rusia va hărțui și în continuare Ucraina, nu-i va întoarce Crimeea, fiindcă rușii niciodată nu dau înapoi ceea ce iau și nu se opresc din drum.

Aceasta înseamnă că următoarea țintă a Moscovei va fi Moldova. Lecția războiului ruso-finlandez trebuie învățată. Finlanda a pierdut atunci 10 la sută din teritoriu, dar și-a păstrat independența.

O țară mică, cu o populație de 5 milioane a rezistat în fața unui Imperiu! Prin ce a rezistat? Prin patriotism, curaj, eroism, tenacitate, perseverență, dar și prin forțele ei armate – apropo, pentru armată Finlanda aloca atunci 25 la sută din Bugetul național.
Cât alocă azi R. Moldova din Buget pentru armată?

Mi se pare …1,2.

Prin ce vom rezista noi în fața invaziei rusești când nu avem armată dotată iar ostașii, atâția câți există, sunt înarmați cu fluierașe de os, mult zic duios?

Sau, poate, suntem mai patrioți, mai curajoși și mai perseverenți decât finii. (ARHIVA TIMPUL md. – Constantin Tănase).